Calatorii in lumea de dincolo - Partea IV de Ioan Petru Culianu publicat la 12.11.2008
Vracii greci
In traditia literara vestica, povestitorul orb Homer (pe care legenda si ipotezele il plaseaza in jurul secolului al VlII-lea a.C.) a lansat genul pe care Evul Mediu latin il va numi mai târziu peregrinatio, cu intelesul de "hoinareala" sau "ratacire" mai curând decât "pelerinaj".
Diferite traditii cunosc acest tip de calatorie pe mare, care conduce de regula la teritorii miraculoase si, adesea, din alte lumi. Este suficient sa mentionam celticele imrama (naratiuni despre calatorii pe mare), care cu certitudine sunt anterioare calatoriilor lui Sindbad Marinarul, deoarece arabii se opuneau navigatiei sau construirii de flote. (Conform rationamentului siretului general Amr ibn-As, cuceritorul Egiptului, cineva poate stapâni cucerind toate fortaretele inamicului, dar cum poate cuceri marea, unde nu sunt altceva decât valuri ?)

Eroul lui Homer, Ulise, aheu razboinic din insula Ithaca, se intoarce din razboiul troian, cu corabiile sale negre, in tinutul sau, la credincioasa-i sotie Penelopa.
Zeii insa decid ca Ulise nu poate ajunge la capatul calatoriei inainte de a trece prin multe aventuri. El ii omoara pe Ciconi; ii viziteaza pe Lotofagi, care se hranesc cu "fructul dulce ca mierea al lotusului", ceea ce le creeaza o dependenta puternica, facându-i sa uite trecutul si sa traiasca numai pentru a inghiti cât mai multe astfel de fructe; prin viclenie scapa de soarta nefasta care il astepta in pestera gigantului Polifem, ciclopul cu un singur ochi.
Toate aceste locuri nu apartin propriu-zis acestei lumi si voiajul lui Ulise poate fi - si a fost - interpretat ca fiind pur si simplu simbolic.
Dupa un inceput atât de masculin si de razboinic, aventurile sale iau o intorsatura imprevizibila: Ulise viziteaza Mamele. Prima este "Circe, cu cositele impletite", fiica soarelui si sora vrajitorului Aietes.

Cu ajutorul unei potiuni si al unei baghete magice, Circe ii transforma pe insotitorii lui Ulise in porci. Insa zeul Hermes ii da lui Ulise iarba virtutii, misterioasa planta moly, "cu radacina neagra", dar cu o floare alba ca laptele - si Ulise invinge vraja. La porunca sa, Circe ii transforma pe tovarasii lui din nou in oameni, mai tineri si mai chipesi decât fusesera inainte. Desi cu parere de rau, parasesc cu totii tinutul vrajit al lui Circe.

Apoi, Ulise este retinut de frumoasa si iscusita nimfa Calypso, pe insula vrajita Ogygia, unde devine "iubitul fara dorinta al unei doamne doritoare". Despartirea de ea nu este usoara, dupa ce au petrecut sapte ani impreuna.
In drum spre casa, Ulise naufragiaza in tinutul feacilor, unde il primeste Nausicaa "cu bratele albe", fiica regelui Alcinous. Cu toate ca cel putin Circe si Calypso sunt zeite, iar Nausicaa imparte cu ele frumusetea si gratia, aceste episoade nu trebuie neaparat interpretate ca referindu-se la calatorii in alte lumi.

"Zeitele" erau, foarte probabil, reprezentante ale societatii matriarhale ce precedase venirea invadatorilor indo-europeni, al caror succesor era Ulise.
Daca-i dam crezare Marijei Aleskaite Gimbutas, o marei arheologe estoniano-americana care in prezent traieste la San Francisco, Europa anterioara invaziilor indo-europene (pe care ea o numeste "Vechea Europa") avea o cultura matrifocala si, probabil, matriliniara, agricola (sau preagricola) si sedentara, egalitarista si pacifica", o cultura care a durat timp de douazeci de mii de ani, din paleolitic pâna in neolitic.
Figurinele din epoca demonstreaza ca, de la tarmul de est al Marii Negre si al Marii Mediterane, pâna la Marea Egee si Marea Adriatica, era adorata o zeita, iar corpolenta ei stilizata - mostenita de la asa numitele "Venus" din paleolitic, steatopigice (cu mare acumulare de grasime pe sau in jurul feselor) - sublinia atributele fertilitatii.
Intre aproximativ 7000 si 3500 a.C, locuitorii vechii Europe au dezvoltat o civilizatie complexa. Ei au intemeiat mici orase, prelucrau arama si aurul pentru podoabe si unelte si chiar foloseau o scriere rudimentara.
Uneori, reprezentau zeita sub forma unei pasari de apa sau a unei femei-sarpe. Animalele asociate ei erau multe: taur, câine, urs, caprioara, tap, albina, fluture, broasca testoasa, iepure de câmp si arici. Figurinele care o reprezentau erau uneori ciudat modelate, aratând ca o femeie steatopigica cu un gât lung, ca de pasare si, in acelasi timp, ca un falus, fesele reprezentând testiculele.
In mileniul al III-lea a.C, cultura vechii zeite europene a fost inlocuita de cultura patriarhala indo-europeana a pastorilor, ale caror valori erau distrugerea, razboiul si violenta, bazate pe un cod de comportament masculin.
Indo-europenii au venit in valuri si au cucerit Grecia in jurul anului 2000 a.C. Orasele deschise au fost inlocuite de altele inconjurate de ziduri. Zeitele indigene au devenit consoarte, au fost transformate in zeitati masculine sau reinterpretate ca monstri.
Razboiul troian rezuma esenta culturii si obiceiurilor indo-europene.

In ratacirile sale prin insule, era probabil ca Ulise sa intâlneasca supravietuitoare ale frumoaselor "zeite" din vechea civilizatie europeana.
Aceste intâlniri atesta confruntarea a doua sisteme diametral opuse, iar poetica lui Homer, care in mod evident apartine culturii biruitoare a lui Ulise, conserva relatari partinitoare ale acelor evenimente.
Dupa stiinta mea, Elemire Zolla este primul care a rectificat, intr-un recent eseu, perspectiva lui Homer. Din punct de vedere al vechii culturi europene, Ulise -ucigasul cu corabiile sale negre, jefuind si aducând moartea prin perfidie in toate locurile in care ajungea - ar fi fost indiscutabil un criminal. Daca Homer ne da o idee corecta despre modul in care le-a vazut Ulise pe "zeite", se pune intrebarea - cum oare l-au vazut zeitele pe el ?
Zolla pune aceasta intrebare legitima si cauta un raspuns in alte culturi. De ce sa se asculte numai parerile invadatorilor si siluitorilor, asemenea lui Ulise si oamenilor sai, si sa nu se ia in considerare pozitia unei femei religioase fata de invadatori si| siluitori ?

Un astfel de punct de vedere se gaseste in legendara autobiografie a doamnei Yeshe Tsogyel, unul dintre primii discipoli ai lui Padmasambhava, apostol budist din Tibet. Yeshe a fost o frumoasa printesa tibetana, care s-a supus tuturor privatiunilor si mortificarilor posibile pentru a atinge perfectiunea budista. Numai ca, datorita frumusetii si podoabelor sale, a fost asaltata de pretendenti, siluitori si hoti; iar datorita ascetismului ei, a fost asaltata de demoni.
Potrivit autobiografiei ei, tatal, furios din cauza hotarârii cu care fiica lui se opunea maritisului, a alungat-o si a spus multimii de pretendenti ca oricare dintre ei va pune primul mina pe ea, o poate avea. Unul a prins-o de piept, incercând sa o duca cu el, dar tânara si-a proptit picioarele intr-un bolovan si picioarele [ei s-au scufundat] in el ca in noroi". Apoi, pretendentii au dezbracat-o pâna la piele si au biciuit-o cu un bici cu ghimpi de fier. Când a incercat sa-si exprime punctul de vedere, ea a primit un raspuns care ar fi putut veni la fel de bine si de la Homer: "Fato, ai un corp frumos pe dinafara, corupt insa pe dinauntru ".
Din fericire, Buddha ai celor zece directii i-au auzit lamentarile si o torpoare ca de betie a pus stapânire pe barbatii care o torturau si o târau cu ei: acest lucru i-a permis tinerei fete sa scape.
Pentru mentalitatea patriarhala homerica, hotarârea lui Yeshe Tsogyel de a urma calea lui Buddha ar fi parut suspecta, iar ajutorul supranatural pe care l-a primit ar fi fost vazut ca o forma de magie.
Dupa ce a primit instructiuni de la guru-ul sau, Yeshe a pornit ca cersetoare pe valea Nepalului, unde a fost atacata de sapte hoti. Ea si-a depus podoabele de aur in fata lor, ca o ofranda mandalica, si le-a explicat ca lumea intreaga este iluzie. Hotii s-au convertit si au fost eliberati de lanturile transmigrarii.
Un alt atac, de data aceasta din partea demonilor, se aseamana, mai mult decât altele de pâna acum, cu povestea Circei.
In Viata lui Antonie, Athanasius, episcop din secolul al IV-lea in Alexandria in Egipt, descrie ispitirile din desert la care este supus ermitul, de catre demoni care iau forma unor femei seducatoare; faima acestei povestiri a durat timp de cincisprezece secole.
Viata lui Yeshe Tsogyel prezinta si ea o femeie ispitita de niste demoni; acestia iau forma unor "tineri incântatori, chipesi, cu un fizic frumos, bine mirositori, arzând de dorinta, puternici si dotati, tineri pe care este suficient ca o fata sa-i priveasca pentru a se simti excitata". Ei ii spun povesti obscene si-i fac propuneri erotice, isi expun organele genitale, o imbratiseaza, ii mângâie sânii si vaginul, o saruta, "practicând tot felul de jocuri seducatoare".
Totusi, meditatia lui Yeshe este suficient de puternica pentru a-i transforma pe unii in neant, pe altii in "cadavre negre sau in batrâni decrepiti, incovoiati si subrezi sau in leprosi sau in creaturi oarbe, diforme, surde sau urâte".
Aceasta poveste aminteste de episodul in care insotitorii desfrânati ai lui Ulise sunt transformati in porci.
Dar ce este rau in a fi transformat in porc?
Antropologii clasifica popoarele in "cele care iubesc porcul" si "cele care urasc porcul".
Iudaismul si islamismul interzic consumarea carnii de porc, dar indonezienii sunt mari iubitori ai acestui animal. In unele parti ale arhipelagului, copiilor mici li se atribuie un purcelus-pereche cu care isi impart copilaria.

Poate ca Circe, o femeie apartinând civilizatiei pasnice a vechii Europe, a incercat mai curând sa le faca o favoare insotitorilor lui Ulise.
Ce a urmat a fost una din nenumaratele pure neintelegeri antropologice : Circe a fost considerata vrajitoare.
In ceea ce o priveste, Circe a avut cu siguranta dreptate sa se fereasca de acesti barbati violenti si isterici, pe care i-a evaluat corect, drept ceea ce si erau: niste jefuitori si siluitori indo-europeni.
Circe stie unde se afla Hadesul: dincolo de fluviul Okeanos, in locurile unde "Pyriphlegethon si Cocytus, un brat al Styxului, se varsa in Acheron". Ea il invata pe Ulise sa sape acolo o groapa, in care sa toarne ofrandele pentru morti - mied, vin si apa - pentru a atrage fantoma profetului Tiresias' care ii poate prezice viitorul. Dupa cum ii spune Circe, Ulise trebuie sa-i promita lui Tiresias ca, o data ajuns in Ithaca, ii va sacrifica un berbec negru fara nici o pata. De asemenea, Circe il sfatuieste sa sacrifice, in dreptul deschiderii catre lumea subpamânteana, un berbec si un miel negru, al caror sânge va atrage spiritele; dar el trebuie sa le tina la distanta cu sabia, pâna ce va aparea spiritul lui Tiresias insusi.
Ulise, acum in postura de invocator al sufletelor mortilor, face tot ceea ce i-a spus samanul. De indata ce sângele ovinelor sacrificate curge in groapa, spiritele incep sa roiasca. Acestia sunt bioithanatoi, oameni care au murit de moarte violenta si nu au avut parte de o inmormântare dupa cuviinta.
Unul dintre ei este fostul tovaras al lui Ulise, Elpenor, care cazuse de pe acoperisul casei lui Circe, uitând ca trebuia sa foloseasca scara ; el cere sa fie inmormântat, altfel ii va purta ghinion lui Ulise.
Dupa ce profetul Tiresias isi transmite mesajul, spunându-i eroului cum va ajunge in cele din urma pe insula sa de bastina, apare mama lui Ulise, Anticleea.
Ea este extrem de vorbareata, simtindu-se insingurata in Hades. Un alt tip de femei din palatele intunecate ale Hadesului se aduna in jurul sângelui jertfelor.
Ulise le lasa sa bea sânge una câte una, astfel incât sa le poata pune intrebari fiecareia in parte.

Dupa ce a pus intrebari unor barbati si femei de seama din Grecia pre-homerica si dupa ce le-a spus, la rândul sau, ce intâmplari mai aflase, Ulise vede procesiunea câtorva dintre cei supusi chinurilor iadului: lui Titios, care s-a purtat rau cu Leto, amanta lui Zeus, doi vulturi ii mâncau ficatul; Tantalus nu poate nici sa bea, nici sa manânce, desi este inconjurat de apa si hrana din belsug; Sisif impinge fara incetare un bolovan spre vârful unui deal, pâna când puterile il parasesc si bolovanul se rostogoleste jos.
Poetul latin Virgiliu, care a fost, de asemenea, un ideolog al grandorii Romei in timpul imparatului Augustus, imita scena homerica Nekyia, in Cartea a VI-a a epopeii Eneida.
Epopeea descrie cunoscuta peregrinatio a eroului Enea care, in cele din urma, se stabileste in Latium si intemeiaza Roma.
Mai enigmatica inca decât Nekyia homerica, Cartea a VI-a a Eneidei reflecta toate schimbarile suferite de eschatologia traditionala in timpul perioadei imperiale.
In general, grecii credeau ca mortii supravietuiau intr-un Hades al umbrelor, dar in cazul oamenilor deosebiti, al "eroilor" - celebritati locale, personaje mitologice, razboinici vestiti, profeti sau conducatori - sufletul ramânea pe pamânt si intervenea in treburile oamenilor.
In Grecia pre-homerica, spiritele se manifestau ca "mici creaturi zburatoare, asemanatoare insectelor" (keres). La Homer, keres sunt mici diavoli; in Iliada, un ker al mortii ameninta oamenii. La romani, fantomele erau numite generic manes (desi existau si alte categorii); se credea ca manes se reintorc pe pamânt la serbari ca Parentalia si Rosalia.
Grecii faceau ofrande sacrificiale periodice pentru mortii lor. Mortii aveau o vatra (eschara), unde primeau ofrande negatite, miere, lapte si dulciurii. In religia greaca se facea o distinctie clara intre sacrificiile pentru zei si cele pentru morti.
Zeii olimpieni aveau un altar si, spre deosebire de morti, primeau numai ofrande sacrificiale arse. Denumirea sacrificiului era diferita in fiecare caz.
Eroii erau venerati ca spirite ale mortilor, nu ca zei, si aveau altare pretutindeni. Cultul lor avea uneori scopul de a-i face favorabili si se practica destul de des pentru a-i impiedica sa faca rau. Alteori, cultul lor se practica pentru a li se implora ajutorul.

Unii dintre cei mai tipici eroi erau Elena din Troia, Tezeu, Amphiaraus, Trophonius, Ahile, Diomede, Ajax, Atrizii, Eacizii, succesorii lui Tydaeus si Laertius si multi altii.
Grecii aveau oracole unde un specialist invoca mortii, pentru a prezice viitorul unui client. Procedurile si metodele erau variate.
Aceasta practica putea fi inlocuita prin incubatia intr-un sanctuar; in alte cazuri, fantoma indica invocatorului de suflete unde trebuia sacrificata traditionala oaie neagra.
Pitagoreicii se interesau de soarta postuma a celor recent decedati, utilizând o metoda neobisnuita de divinatie, numita alektryomancie.
Se desenau pe o masa patrate continând literele alfabetului si in fiecare patrat se puneau graunte. Dupa incantatii specifice, se dadea drumul unui cocos alb si se citeau literele in ordinea in care ciugulea cocosul grauntele. Interpretarea oracolului ramâne necunoscuta.
Invocatorul de suflete prin excelenta era zeul Hermes. Despre el se spunea ca s-ar fi nascut pe Cyllene, un munte in Arcadia. El era asociat cu pietrele si cu stâncile si simbolul sau era un falus pus pe herma, un stâlp falic.
Adesea era reprezentat cu doua sau trei corpuri si uneori cu trei capete (tricephalous), motiv pentru care asa-numitul zeu egiptean elenist Hermes-Toth era numit trismegistos ("de trei ori mare").
Una dintre principalele functiuni ale lui Hermes era aceea de a actiona ca psychopompos (calauza a sufletelor pe drumul lor spre Hades: vezi, de exemplu, Odiseea XXIV, 5).
Dar el era in egala masura un psychagogos, care putea aduce sufletele inapoi, in aceasta lume, pentru scurte aparitii sau poate chiar pentru a le instala in corpuri noi.
Uneori, asemenea egipteanului Toth sau iranianului Rashnu, Hermes cântarea sufletele mortilor pe un cântar (psychostasia). Se credea ca el se ingrijeste de suflet in timpul somnului, fiind conducatorul fiintelor iluzorii din vise.
Contactul cu fantomele eroilor putea fi obtinut si prin incubatie, care presupunea dormitul intr-un anume loc, in urma unor preparative rituale.
Incubatia se practica la oracolul lui Amphiaraus, de lânga Teba (mentionat de Pindar si Herodot, in secolul al V-lea a.C), la oracolul lui Trophonius de la Lebadeea, in Beotia si la oracolele lui Asklepios de la Tricca, in Tesalia si de la Epidaurus (in jurul anului 500 a.C.). Asklepios, faimosul heros iatros (erou tamaduitor) era, conform lui Pindar, fiul lui Apollon si al necredincioasei muritoare Coronis. Ca si Ahile, era jumatate om si jumatate zeu; ca si el, era muritor. Intr-un moment de furie, Zeus l-a lovit cu fulgerul, ca pedeapsa pentru talentul sau de vindecator: "Hades in fata lui Zeus l-a invinuit pe Asklepios ca-i micsoreaza intruna imparatia prin grija ce le-o poarta oamenilor, care mor din ce in ce mai putini". Ca Heracles, dupa moarte a fost acceptat in panteonul divin si venerat in temple, unde facea tratamente trimitând pacientilor vise al caror inteles era uneori interpretat de un medic.
In mod obisnuit, Asklepios aparea intr-o viziune (opsis), in timpul visului, promitând pacientului ca va fi vindecat si facându-i diferite recomandari terapeutice, unele implicând leacuri medicinale si altele actiuni, cum ar fi mersul descult.
Câinii sacri ai lui Asklepios vindecau ranile lingându-le; sarpele sau aparea de asemenea in vise, facând uneori lucruri ciudate:"Nicassibula din Messene, dorind sa aiba copii, a dormit in Templu si a avut un vis. I s-a parut ca zeul s-a apropiat de ea cu un sarpe târându-se in urma lui: ea s-a impreunat cu acel sarpe. Dupa un an, a avut doi fii".
Ritualul care se indeplinea pentru pregatirea incubatiei in templele lui Asklepios era simplu: pacientul trebuia sa se imbaieze in apa rece si sa faca jertfe.
Vindecarea nu era singurul scop al incubatiei; in pestera lui Trophonius de la Lebadeea, la noua mile de Cheroneea, pe drumul catre Delphi, eroul facea revelatii prin intermediul fie al unei voci, fie al unei viziuni.
Solicitantul trebuia sa locuiasca timp de câteva zile intr-o cladire lânga sanctuar, facând bai reci in râul Herkyna si mâncând carnea animalelor sacrificate pentru el, astfel incât un prezicator profesionist sa citeasca in maruntaiele lor daca Trophonius il va primi binevoitor.
Numai ultima jertfa, cea a unui tap, este decisiva. Daca aceasta prevestire este buna, solicitantul continua pregatirile pentru descinderea sa (katabasis) in sanctuar, care simbolizeaza o descindere in Hades.

El este imbaiat noaptea in apa rece a râului Herkyna de catre doi baieti din partea locului, numiti Hermai (Hermes era calauza sufletului); apoi bea din apa a doua izvoare numite Lethe si Mnemosyne ("uitare" si "memorie").
Dupa venerarea unei statui, de regula ascunse, a lui Trophonius, solicitantul isi pune o tunica din pânza de in si incaltari si coboara pe o scara usoara pâna la intrarea in pestera. Acolo el intra cu picioarele inainte printr-o deschizatura strimta, tinând in mâna prajituri cu miere - hrana mortilor. Simbolismul acestui rit sugereaza faptul ca solicitantului i se dau informatii daca si numai daca el intra in maruntaiele pamântului ca un om mort. Pentru a comunica cu fantomele, trebuie sa devii fantoma.
S-ar putea ca Lamprias, fratele filozofului platonician Plutarh din Cheroneea (cea 50-l20 p.C), sa fi fost preot in sanctuarul lui Trophonius.
Daca a fost asa, el trebuie sa fi avut acces la valoroasa biblioteca de tablite de lemn, pe care toti cei ce ieseau din pestera trebuiau sa scrie relatarea experientei avute; aceste marturii erau pastrate de catre preoti.
In acest caz, parte din povestirea lui Plutarh din tratatul Despre daimonul lui Socrate s-ar putea baza pe marturii autentice.
Numele eroului sau este Timarh din Cheroneea. El coboara in pestera pentru a-l intreba pe zeu despre natura daimonului lui Socrate si este condus intr-o calatorie prin purgatoriu.
Odata coborât in pestera intunecata, Timarh primeste o violenta lovitura in cap, care ii desface suturile craniene si ii lasa sufletul sa iasa liber afara.
Eliberat astfel de corp, sufletul lui Timarh se desfasoara fericit, ca o pânza de corabie in vânt, ascultând muzica sferelor si privind stelele ca pe niste insule plutitoare in oceanul de eter.
Când calatoria in cealalta lume inceteaza, sufletul este din nou comprimat, in mod dureros, in craniu. Apollonius din Tyana, un om divin (theios aner) din perioada elenista, ale carui ispravi au fost asternute pe hârtie de Philostratus inainte de 217 p.C., a consultat de doua ori oracolul lui Trophonius.

La intoarcere,"pamântul il readuce la suprafata" (Philostratus, Viata lui Apollonius, 8, 19). Aceasta reintoarcere se poate produce in vecinatate sau la mare departare, dincolo de Locri, dincolo de Phocis, dar se spune ca cea mai mare parte a solicitantilor revin in hotarele Beotiei.
Stravechile zeite matriarhale din vechea Europa au fost invinse, dar nu au disparut. In Anatolia de vest si in Grecia antica, zeitele au supravietuit ca Hekate, Artemis si Kubaba (sau Kybebe, Cybele). Aceste Mari Zeite erau asociate cu luna, mortii, câinii si extazul. Aproape in unanimitate, oamenii de stiinta il descriu pe Dionysos ca pe mostenitorul masculin al zeitelor, stapânitor peste un cult al posesiunii ai carui principali actori erau femei cuprinse de o nebunie (mania) emanata de la zeu.

     Cu "parul despletit, cu capul dat pe spate, rotindu-si ochii, cu corpul arcuit si incordat sau zvârcolindu-se", Menadele cutreierau muntii Macedoniei (oreibaseia), dezmembrând din când in când victime animale (sparagmos) si poate nedându-se inapoi de la a se hrani cu membri ai propriei specii, care erau tratati in acelasi mod brutal(homophageia). In stare de extaz (ekstasis), cuvânt care in greaca indica o stare de boala si disociere mentala, Menadele erau insensibile la durere si la contactul cu focul.
Profetii itineranti erau si ei cunoscuti in Grecia. Era vorba de oameni ca Lydas din Arcadia (cunoscut de asemenea ca Aletes Ratacitorul), Euvenius din Apollonia si Lysistratus din Atena.
Insa acesti profeti nu erau samani. Acestia sunt Pitagora, Abaris din Hyperboreea, Aristeu din Proconessos, Epimenide din Creta, Zoroastru din "Aedia, Empedocle din Acragas (Agrigent, in Sicilia), Phormion ln Sparta, Polyaratus din Thasos, Empedotimus din Siracusa si Ocrate din Atena. Este interesant ca, pentru Clement, Socrate era un saman grec.
Lista contine si un personaj imaginar inventat de un discipol al lui Platon si Aristotel, numit Heraclide din Pont. La aceasta lista se mai pot adauga alte nume: Cleonymus din Atena, Hermotimus din Clazomene si Leonymus din Crotona.

Cei mai proeminenti dintre iatromanti au legaturi strânse cu Apollon din Hyperboreea, teritoriu nordic descris de un faimos "calator prin vazduh", Aristeu din Proconessos. Abaris vine din nord, fie cu o sageata apartinând lui Apollon, fie pe sageata lui Apollon, care este probabil o raza de soare (la urma urmelor, Apollon este un zeu solar). Filozofii din Antichitatea târzie il stiu ca preot al lui Apollon din Hyperboreea. La sfârsitul secolului al Vll-lea sau la sfârsitul celui de-al Vl-lea a.C, Abaris l-a intâlnit pe Pitagora la Olympia. Pitagora se afla in fata publicului, aratându-si copsa de aur, simbol care i l-a indicat lui Abaris ca pe o epifanie a lui Apollon (cetatenii din Crotona credeau ca Pitagora este insusi Apollon din Hyperboreea).
Dialogul simbolic a continuat: Abaris i-a dat lui Pitagora sageata (sau, dupa alte surse, Pitagora i-a luat-o), in semn de supunere.
Aristeu a fost un phoibolamptos (posedat de Apollon) prin excelenta. Datorita relatiei sale strânse cu zeul, a calatorit in nord pâna in Hyperboreea. A scris o relatare a calatoriei sale, numita Arimaspeea, care era deja in circulatie la inceputul secolului al Vl-lea a.C. si, din nefericire, a disparut inainte de intemeierea bibliotecii din Alexandria.
Cu doua sute patruzeci de ani mai târziu, Aristeu a aparut din nou in Metapont sub infatisarea unui corb, insotitor credincios al zeului Apollon, cerându-le locuitorilor sa faca un altar pentru Apollon si o statuie pentru el insusi.
Oracolul din Delphi i-a sustinut cererile si astfel monumentele au fost construite ; conform lui Herodot, acestea erau inconjurate de lauri, copacii lui Apollon.
Dupa ce am stabilit legatura unor iatromanti cu Apollon, sa descriem un numar de alte trasaturi pe care le au in comun.
Numai câtiva indeplinesc toate rolurile urmatoare, care impreuna formeaza portretul ideal al samanului grec : vraci (iatros), prezicator (mantis), purificator (kathartes), autor de oracole (chresmologos), calator prin aer (aithrobates) si faptuitor de miracole (thaumatourgos).

Acestia foloseau printre metodele lor extatice forme de bombardament senzorial, cum ar fi dansul si vinul.
Un maestru al deprivarii senzoriale a fost Epimenide din Creta, care in copilarie s-a dus in pestera din muntele Ida (locul de nastere al lui Zeus) si a dormit acolo vreme indelungata; diferiti autori apreciaza ca ar fi dormit intre patruzeci de ani.
Epimenide putea sa-si trimita sufletul in afara corpului si sa-l cheme inapoi. In timpul lungului sau somn Epimenide ii vizita pe zei si le asculta conversatiile, invatând "adevarul si virtutea" (aletheia kai dike.
In timp ce se afla in pestera din Creta a lui Zeus, el si-a suspendat senzatia de foame cu ajutorul unei plante miraculoase nurtiite alimos (engl. hungerbane, care literal inseamna "fara foame"), din care mânca mici cantitati
In lucrarea sa Viata lui Pitagora, Porfir afirma si el ca samanul din Samos a mâncat alimos.
Si alti iatromanti se abtineau de la mâncare: Abaris evita mâncarea, in timp ce Pitagora se presupune chiar ca ar fi murit de foame.
Abaris, Aristeu, Bakis, Hermotimus si Pitagora erau prezicatori, capabili sa prevada viitorul.
Epimenide a prezis razboiul persan cu zece ani inainte si a fost ucis de catre spartani pentru ca profetise dezastrul.
Abaris a prevazut un cutremur si o epidemie de ciuma.
Pitagora a prezis ca in Caulonia va aparea un urs alb, ca o corabie va avea un cadavru la bord si ca discipolii sai din Metapont vor fi persecutati.
Patru legende din secolul al IV-lea a.C. atribuie miracole de acelasi fel fie lui Pitagora, fie profetului Ferekides din Syros.
In fine, Bakis a prezis invadarea Greciei de catre Xerxes.
Abaris, Bakis, Empedocle si Epimenide erau "purificatori", indeletnicire care consta in a indeparta miasma dintr-un oras. Miasma putea fi ciuma, dar putea fi si un fenomen in intregime spiritual, rezultatul vreunei poluari morale.
Iatromanti ca Pitagora, Abaris si Empedocle puteau control fenomenele meteorologice prin vraji. Abaris putea stapâni vânturi puternice si in aceasta s-a specializat si Empedocle, capatând titlul de alexanemos "Alunga vânt".
La fel, Pitagora putea opri furtunile si grindina si putea linisti valurile marii. Pesemne acesta va fi fost motivul pentru care, in semn de recunoastere a puterii sale asupra apei, un râu l-a salutat cu voce umana.
Empedocle, Epimenide si Pitagora isi puteau aminti incarnarile lor anterioare. Epimenide credea ca fusese Eacus, fratele lui Minos, regele Cretei.
Totusi, cretanii l-au venerat ca neos koures, o divinitate locala asociata indeaproape cu Zeus. Lunga sa transa in pestera de pe muntele Ida i-a adus reputatia meritata de expert in catalepsie (stare la limita mortii).

Conform lui Heraclide din Pont, Pitagora era fiul lui Hermes si primise de la tatal sau darul de a-si reaminti incarnarile anterioare. El ar fi fost Euphorbus, ucis de Menelau in timpul razboiului troian, si apoi Hermotimus din Clazomene, mediumul care putea, de asemenea, sa-si aminteasca vietile sale anterioare. Ulterior, a devenit un pescar din Delphi si, in final, Pitagora.
De asemenea, Pitagora putea sa spuna altor oameni si chiar animalelor ce au fost in vietile lor anterioare si putea sa vorbeasca cu mortii.
Empedocle poseda cea mai completa memorie a incarnarilor sale, cuprinzând plante si animale.
Catalepsia era o trasatura caracteristica multor iatromanti. Poate cel mai mare expert in catalepsie a fost Hermotimus din Clazomene, prezicator specializat in calatorii in afara corpului.
Si alti iatromanti (precum Aristeu, Epimenide si Hermotimus) isi puteau controla starile la limita morti, in timpul carora aveau experiente in afara corpului.
In general, in Grecia, catalepsia, numita apnous, era considerata un fenomen anormal, asociat uneori cu Apollon.
In Grecia antica, cel mai mare specialist in stari la limita mortii a fost Empedocle din Agrigent, intemeietorul primei scoli occidentale de medicina, Scoala siciliana.
Insusi Heraclide s-a specializat in studiul starilor la limita mortii si al isteriei; potrivit lui Pliniu (enciclopedistul latin din secolul I p.C), Heraclide a scris despre cazul unei femei vindecate dupa sapte zile de apnous, pe care el o defineste ca fiind "o boala in care corpul este viu, dar fara respiratie si fara puls"
Nu numai viziunile si experientele la limita mortii au fost corelate cu medicina antica, asa cum s-a aratat mai sus, dar si experientele in afara corpului sau calatoriile in spatiu, precum cele din legendele lui Phormion din Crotona si Leonymus din Atena.
In aceste povestiri gasim personajul pre-homeric numit heros iatros ("eroul tamaduitor"), precum si o conceptie homeopatica de tratament.
Cetatean din Crotona, Phormion a luat parte la batalia de la Sagra impotriva cetatii Locri. Unul dintre fratii Dioscuri, eminenti eroi-tamaduitori, luptând de partea celor din Locri, l-a ranit pe Phormion in lupta.
Pentru a afla cum sa se trateze, acesta a consultat un oracol. Oracolul i-a indicat sa mearga la Sparta, unde rana ii va fi lecuita de prima persoana care il va invita la masa.
Intr-adevar, in Sparta, Phormion a fost invitat la masa de un tânar care, dupa ce a aflat prezicerea, l-a lecuit imediat. Evident, tânarul era acelasi Dioscur care il ranise si poate ca Phormion nici nu a trebuit sa se duca pâna la Sparta, pentru ca, dupa ce a parasit casa gazdei sale, s-a gasit in fata propriei lui locuinte din Crotona.

Aceasta este o caracteristica a lui heros iatros: el vindeca raul pe care il produce.
Ambivalenta eroului tamaduitor apare si in legenda lui Leonymus din Atena, care a participat si el la batalia de la Sagra si a fost ranit de Ajax. Ca si Phormion, a consultat un oracol; acesta i-a impus sarcina dificila de-a merge la Leuke ("insula alba"). in lumea cealalta.
Existau si alte tarâmuri ale lumii de dincolo, cum ar fi Hyperboreea, Aithiopis si Insulele Preafericitilor; toate erau considerate ca accesibile mortilor, dar nu si muritorilor de rând.
Daca o persoana in viata voia sa faca o calatorie intr-un astfel de loc, trebuia, intr-un fel sau altul, sa treaca prin experienta initiatica a mortii.
Dupa aceea, ca un saman, persoana respectiva putea vizita lumea cealalta in cautarea unei fantome, cu un scop evident medical. Numai ca aici rolurile samanice obisnuite sânt rasturnate: in loc sa ia drumul lumii celeilalte, pentru a gasi sufletul pierdut al unui pacient, samanul merge mai curând in cautarea unui tamaduitor din lumea cealalta, care poate vindeca propria boala a samanului.
Hyperboreea era nordicul paradis solar al lui Apollon. Conform lucrarii Arimaspeea a lui Aristeu, fericitii locuitori ai tarâmului lui Apollon ajungeau la vârsta de o mie de ani.

Am trecut aici in revista credinte si specialisti din Grecia, ale caror trasaturi sunt foarte apropiate de cele ale samanilor si vracilor din alte zone ale lumii.
Cu cât cercetam mai indeaproape sâmburele platonismului, cu atât descoperim in ce mare masura au influentat iatromantii credintele lui Platon privind viata de apoi, reincarnarea si calatoriile pe lumea cealalta.
Privit superficial, Platon a fost in primul rând un dialectician abil; inteles in profunzime, a fost un om extrem de religios, intr-un anumit sens, platonismul este in esenta sa o sinteza plina de forta a credintelor samanice grecesti, care au fost sistematizate si spiritualizate.
Platonismul se bazeaza pe un puternic dualism antropologic: fiintele umane sânt compuse atât dintr-un suflet preexistent, fara de moarte, cât si dintr-un corp muritor. In dialogul Cratylos , Platon inregistreaza tot felul de jocuri de cuvinte referitoare la relatia dintre suflet si corp, fiind de acord cu cea mai mare parte dintre ele. Astfel, corpul (soma) este mormântul (sima) sufletului; sau, bazându-se pe o perfecta omonimie, corpul (sama) este asemenea paznicului (soma) inchisorii sufletului; intruparea (somatosis) sufletului este o pedeapsa dureroasa, rezultat al unei caderi.
In puternica strânsoare a trupului, sufletele sunt nefericite; telul lor este sa se intoarca in ceruri, de unde au venit, si sa traiasca de-a pururi in contemplarea extatica a lumii ideilor, care este adevar absolut, bunatate si frumusete. Dar aceasta stare este dificil de atins, din cauza pângaririi pricinuite de contactul prelungit dintre suflet si dorintele trupesti.
De aceasta relatie depinde cum, când si unde se va produce reintruparea (metensomatosis) sufletului. Evident, iubitorul de adevar si intelepciune, filozoful, incearca prin toate mijloacele sa limiteze prejudiciul facut de corp sufletului.
Acest set de metode prin care, pe cât posibil, sufletul este separat de trup, este numit de Platon "mod de viata filozofic" si poate fi definit ca o separare sistematica a sufletului de necesitatile presante ale trupului: nevoia de mâncare, de lupta si de sex.
Chiar si atunci când separarea nu este practicata constient, oamenii au in ei insisi merite si virtuti innascute (sufletul lor fiind preexistent) pe care le pot spori. Intr-un astfel de caz, rasplata este reincarnarea intr-o categorie superioara de fiinte umane.
Exista zece asemenea categorii, cea mai inalta fiind acea de filozof desavârsit, iar cea mai joasa aceea de tiran.
Daca cineva a fost cumpatat, a mâncat frugal si s-a concentrat asupra vietii mintii sale (care este o imagine in oglinda a lumii inteligibile de deasupra), el este trimis sa contemple in detaliu Ideile, dupa care este supus unei verificari, care consta intr-o noua incarnare.
Daca sufletul duce o viata strict filozofica de trei ori la rând, are sansa de a ramâne in perpetua contemplare.
Totusi, aceasta se intâmpla foarte rar. O data inceputa o miscare descendenta, devine din ce in ce mai dificil pentru suflet sa reziste la presiunile urgente ale trupului.
In consecinta, viata de apoi este in continua miscare : sufletele urca si coboara continuu, petrecând un timp in ceruri sau in subpamânteanul Hades, descris in detaliu in dialogul Phaidon. Numai putine suflete ale unor mari desfrânati merita pedeapsa eterna in iad
Pentru acestia din urma exista o zona speciala, denumita Tartar, loc al unor suplicii de nedescris de la care nu exista scapare.

Cosmologia platoniciana este complicata in plus de faptul ca pamântul este considerat concav, iar partea sa cea mai de jos -lumea oamenilor - este considerata a avea calitati radical diferite fata de suprafata sa. Aceasta se datoreaza unuia dintre principiile de baza ale sistemului platonician: ceea ce se afla mai sus este mai bun. In consecinta planetele, facute din foc stelar, sunt mult mai bune decât suprafata pamântului, iar lumea inteligentelor ideale este mult superioara planetelor si stelelor.
Suprafata pamântului, numita "pamânt adevarat", nu ne este accesibila, dar chiar daca ar fi, experienta ajungerii acolo ar fi insuportabila, ca aceea a unui peste care incearca sa respire aer. Intr-adevar, eterul, elementul de deasupra capetelor locuitorilor pamântului adevarat, este fata de aer cum este aerul fata de apa. Prin urmare, cei care traiesc in acest paradis aerian pasesc pe aer si respira eter. Paradisul lor corespunde, de fapt, tinutului Hyperboreea sau Insulelor Preafericitilor, cu diferenta ca el nu se afla pe pamântul nostru friabil, ci deasupra lui.
Se pare ca una din cele mai importante teorii din istoria umanitatii a fost imaginata de geniul unui contemporan al lui Platon, astronomul Eudoxos din Cnidos. Eudoxos a pornit de la o ipoteza indrazneata, care in mod surprinzator s-a dovedit aproape adevarata.
Babilonienii si egiptenii practicau de multa vreme astronomia, dar ei credeau ca cerul este ca un capac concav acoperind lumea, pe care planetele se misca printre stelele fixe.
La discipolii lui Platon, se pare ca a existat doar o singura relatare modesta despre o calatorie pe lumea cealalta. Ea i se datoreaza lui Clearchos din Soles, un contemporan al lui Heraclide. Clearchos a relatat povestirea unui anume Cleonymos din Atena, care trecuse printr-o experienta la limita mortii. Sufletul sau a zburat catre zonele astrale. Privind în jos spre pamînt, el a vazut rîuri misterioase - probabil principalele rîuri din haul Tartarului.

     Plutarh din Cheroneea, în Beotia (cea 50-l20 p.C), a fost un erudit filozof platonician, interesat în mod deosebit de religia traditionala - atît el cît si sotia sa au fost preoti ai zeilor greci. Cu o imensa eruditie si aptitudini literare, el a încercat sa aduca la zi unele dintre temele majore ale platonismului si, în acest scop, a ales genul naratiunilor vizionare cu intentia de a egala mitul lui Er din dialogul Republica, precum si alte pasaje eschato-logice din scrierile lui Platon. Adesea, Plutarh îl parafrazeaza pe Platon, supunîndu-l, în acelasi timp, unei hermeneutici sofisticate. El recurge constant la vechi credinte populare, dar le da interpretari cu totul noi care, conform criteriilor epocii sale, erau la moda si chiar stiintifice.
De asemenea, se pare ca Plutarh a transferat Hadesul platonician din spatiul subteran, unde îl localizase Platon, într-o zona de pe Luna si de sub ea.
Plutarh descrie viziunea, cu multa inteligenta, în termeni vii si colorati; mai mult însa, în spatele fiecarui element exista o notiune astronomica. Astfel, sfera cereasca este reprezentata de un lac în mijlocul insulelor, ecuatorul ceresc este un curent rapid si asa mai depeste un curent rapid si asa mai departe.
Cea mai mare parte a insulelor - stelele fixe - se misca împreuna cu sfera cereasca, dar cîteva dintre ele - planetele - circula printre celelalte dupa un itinerar contorsionat si imprevizibil. In lac se varsa doua curente de foc si acestea sînt cele doua ramuri ale Caii Lactee.
Luna joaca un rol crucial în eschatologia lui Plutarh. „Momentul critic al nasterii tine de Luna. Pentru ca în timp ce restul insulelor apartine zeilor, Luna apartine demonilor terestri si evita Styxul, trecînd putin deasupra lui... La apropierea Styxului, sufletele scot strigate de groaza, pentru ca multe cad si sînt luate de Hades; alte suflete, pentru care nasterea s-a produs la momentul potrivit, înoata în sus, fiind salvate de Luna, cu exceptia celor impure si infecte. Pe acestea, cu fulgere Si cu racnete îngrozitoare, Luna le respinge catre o alta nastere.
Intr-un alt dialog, intitulat De fade in orbe lunae (Despre fata din cercul Lunii), Plutarh face o descriere similara a functiei Lunii: „Pe multe [suflete], chiar în momentul în care se agata de Luna, aceasta le împinge cu forta si le îndeparteaza; iar unele dintre acele suflete care se afla pe Luna vad rasturnîndu-se susul în jos, ca si cum s-ar scufunda din nou în adîncuri".
Luna este plina de adîncituri si vagauni: „Cea mai mare dintre ele este numita «vagauna Hecatei», unde sufletele sufera si pretind pedepse pentru orice au îndurat sau comis dupa ce au devenit deja spirite; iar cele doua vagauni lungi sînt numite «Portile".
Partea Lunii îndreptata spre ceruri este numita «Cîmpiile Elizee», iar cealalta parte - «Casa Persephonei»".
Plutarh mentine eschatologia platoniciana, desi toate elementele acesteia sînt transferate în cer.
Tartarul pare sa fie partea cea mai de jos a zonei dintre Pamînt si Luna; Styxul este partea cea mai de sus a acestei zone, ducînd cu el sufletele care se înalta la Luna si sufletele care cad înapoi în ciclul transmigratiei. „Zona de mijloc a Pamîntului", din mitul platonician al lui Er, este identificata de Plutarh cu Luna însasi. Luna arata ca o moneda perforata. O parte a ei, îndreptata catre Pamînt, slujeste ca purgatoriu pentru sufletele în tranzitie spre Cîmpiile Elizee sau spre zonele superioare ale cerului. Portile platoniciene ale Cerului si Pamîntului nu sînt altceva decît perforatii în Luna, una servind la miscarea în jos a sufletelor care se reîntorc pe Pamînt pentru a renaste, iar cealalta la miscarea în sus a sufletelor merituoase.
Plutarh a scris si un apocalips, bazat pe experienta la limita mortii a unui anume Aridaeus din Soles, în De sera numinis vindicta (Despre tardiva razbunare a zeilor; 563 b-568 f). Numele de Aridaeus este o varianta a numelui celui mai mare criminal din infernul platonician, Aridaeus, descris în Cartea a X-a a dialogului Republica (615d); el a fost retinut pentru totdeauna si torturat în adîncurile Tartarului. Ca si el, personajul lui Plutarh este risipitor si necinstit. Oracolul lui Amphilochus, din Cilicia, i-a prezis ca va fi mai fericit dupa moarte, ceea ce s-a adeverit. Iata ca, Aridaeus a revenit dintre morti: „El a cazut de la o anumita înaltime, lovindu-se la ceafa, si a murit nu din cauza vreunei rani, ci doar ca urmare a loviturii, în a treia zi, în timp ce era dus spre a fi înmormîntat, si-a revenit în simtiri, restabilindu-se curînd; dupa care a suferit o completa schimbare a stilului sau de viata.
Oamenii din Cilicia nu-si pot aminti de cineva mai corect în promisiunile sale, mai pios fata de zei, mai de temut pentru dusmanii sai si mai vrednic de încredere pentru prieteni ".
Schimbarea deprinderilor este însotita de o schimbare a numelui, din Aridaeus în Thespesius (însemnînd „divin, minunat").
In urma comotiei, sufletul rational al lui Aridaeus paraseste corpul (craniul, de fapt), suferind o transformare (metabole) brusca si abrupta, asemanatoare cu aceea pe care ar suferi-o un corabier „cazînd de pe corabia sa în abisul acvatic" (oamenii de stiinta au remarcat de multe ori predilectia lui Plutarh pentru metafore legate de mare si navigatie).
Dupa socul initial, sufletul si-a recapatat vazul si auzul, bucurîndu-se de libertate si „respirînd pretutindeni". „Deschis ca un ochi unic", el poate acum „sa vada împrejur, în toate directiile deodata". Purtat de lumina astrala, care arata ca o mare calma, sufletul ipsyche) lui Aridaeus poate «sa se miste în toate directiile, cu usurinta si rapiditate" (563 f). Aceasta îi permite sa vada spectacolul sufletelor mortilor; ca ni§te sfere de lumina, luînd forme umane, sufletele se înalta de Pe pamînt, unele urmînd un drum drept, dar cele mai multe, speriate, urmînd un traseu întortocheat. In acest moment, sufletul unei rude care a murit tînara vine catre el si-l striga pe numele sau nou, Thespesius.
In alte apocalipse, iudaice, islamice si crestine (vezi infra, capitolele 9 si 11), acest rol îl îndeplineste un înger sau cineva precum Virgiliu pentru Dante, adica un predecesor venerabil.

Plutarh are o pozitie extrem de severa fata de misterele lui Dionysos, caci obisnuit se considera ca adevaratul initiat - de regula initiat în misterele, mai importante, de la Eleusis - nu va mai renaste în lume niciodata. Din locul cel mai înalt, sufletul initiatului contempla „mocirla lumii" de dedesubt si nu are absolut nici o dorinta de a reveni acolo.
A patra secventa arata ca Plutarh nu-i mai blînd nici fata de Orfeu, care a vizitat lumea de dincolo în cautarea sotiei sale Juridice dar, nemaiamintindu-si bine ce a vazut, a furnizat informatii false oamenilor.
Plutarh cunoaste numai patru categorii generice de delicte si patru tipuri de pedepse.
     Cel mai mare filozof al Antichitatii tîrzii, Plotin (205-270 p.C), avea în comun cu cadrul experimental al misticismului grec - bazat pe experiente la limita mortii si în afara corpului - intensitatea preocuparilor mistice. Cu toate acestea, tipul de misticism al lui Plotin a fost definit ca o „subiectivizare" si o „interiorizare" a calatoriilor obiective pe lumea cealalta, precum cele descrise de Plutarh cu un secol si jumatate mai devreme. Filozofia lui Plotin este platonismul; totusi solutiile date multor probleme, lasate nerezolvate de Platon, sînt aristotelice. Plotin împartaseste cu platonicienii de mijloc (Philon din Alexandria, Plutarh, Numenius din Apameea, Celsus si altii) ideea ca exista un numar de intermediari între lumea inteligibila si cea sensibila.
Sistemul sau are urmatoarele ipostaze, care emana de sus în jos si sînt stadii gradate, nu entitati separate sau solide:
1. Unul (monos), Absolutul, transcendentul, care nu are un echivalent perfect la Platon, dar a fost prefigurat de alti filozofi platonicieni, precum Plutarh însusi, si deriva din necesitatea presanta de a explica multiplicitatea din unitate.
2. Intelectul (nous), care este echivalentul lumii platoniciene a Ideilor sau modelelor inteligibile ale tuturor lucrurilor si este un prim pas de la unitate catre multiplicitate.
3. Sufletul Lumii, care contine in potent ia întregul univers si reprezinta urmatoarea miscare în jos a unitatii catre multiplicitate.
4. Sufletele individuale.
Misticismul lui Plotin este remediul alienarii resimtite de fiintele umane întrupate în lume. Nostalgia pentru unirea cu unitatea suprema, Unul, este adînc imprimata în sufletul rational, care se zbate sa paraseasca povara corpului fizic si sa alerge catre Unul (phuge monoupros monon).
Extazul este telul suprem al misticismului, descris în termeni care amintesc de „sentimentul oceanic" al misticismului hindus. Este o stare a mintii în care cel ce cunoaste se identifica cu ceea ce este cunoscut.
Lipsind orice dualitate, nu se produce nici o viziune sau drama, spre deosebire de majoritatea apocalipselor examinate pîna acum. Scopul misticismului plotinian este mai elevat decît o vizita în Hadesul ceresc : este o vizita în esenta tuturor esentelor, care este dincolo de universul însusi si nu poate fi descrisa.