Basarabia_pamant romanesc - Partea II de A. Savin publicat la 02.08.2008
Problema Basarabiei in perioada interbelica
Actul de la 27 martie 1918 a trezit reactia furibunda, dar, deocamdata neputincioasa a Rusiei Sovietice. Arestarea lui Diamandi si confiscarea tezaurului României aflat la pastrare la Moscova (masuri inspirate de catre comandamentul german si personal de generalul Hoffman) nu au putut schimba ceva in pozitia României vizavi de problema basarabeana.
Incercarile de a rezolva conflictul pe cale armata (asa-zisele "rascoale populare" de la Tighina, Hotin si Tatarbunar) au demonstrat slabiciunea militara a puterii sovietice, chiar si fata de o asa tara de marime mijlocie ca România, precum si hotarârea Bucurestiului de a pastra cu orice pret provincia reunita.
Adevaratele scopuri ale politicii Sovietelor vizavi de Basarabia si România au fost dezvaluite de catre diplomatul sârb Spolaikovic care a fost martor ocular al evenimentelor din 1918 legate de arestarea misiunii diplomatice române si confiscarea tezaurului national al României. El explica atitudinea violenta a guvernului sovietic prin planul acestuia de a provoca "...o revolutie in România si intrarea sa impreuna cu Basarabia, ca republica româna - ca un tot unitar, in componenta Republicii Federative Ruse".

"Rosii" (asa erau numiti bolsevicii in timpul razboiului civil - n. a.) si-au revenit dupa socul provocat de rusinosul tratat de la Brest-Litovsk.
Reamintim ca in anul 1918, Germania i-a silit pe bolsevici sa plateasca pentru ajutorul acordat in timpul puciului din octombrie 1917.
Or, asa zisa "mare revolutie socialista din octombrie" condusa de Lenin a fost facuta pe banii "Nachrichtendienst"-ului (serviciile secrete ale Germaniei kaizerului ale caror sef era renumitul Walter Nikolai - n. a).
Rusia a fost rasplatita pentru nesatioasa pofta de putere a lepadaturilor proletare (cer scuze pentru repetare, caci din limba latina cuvântul "proles" cam tot "lepadatura" si s-ar traduce - n. a.) cu cele mai bogate si dezvoltate din punct de vedere economic regiuni: Ucraina, Bielarusia, Tarile Baltice, Transcaucazia, Polonia si Finlanda.

In afara de cesiunile teritoriale, bolsevicii s-au obligat sa plateasca fostilor "sponsori" o uriasa contributie de razboi in aur, precum si livrari de produse agricole si materie prima la preturi derizorii.
Noile cuceriri insa nu au mai putut salva situatia. Germania a pierdut razboiul si a fost nevoita sa ceara pace. Imediat dupa armistitiul de la Compiegne, sovnarcomul (guvernul Rusiei sovietice - n. a.) lui Lenin a declarat caduc tratatul de jaf de la Brest-Litovsk. Imbarbatati de victoriile pe fronturile razboiului civil si reiesind din teoria trotkista a revolutiei permanente, bolsevicii au luat cursul spre raspândirea comunismului spre Apus. Lenin spera, ca facând jonctiune cu "forta de soc a revolutiei mondiale - proletariatul german", se va indeplini prorocirea lui Karl Marx care declara ca o revolutie proletara poate birui numai concomitent in toate tarile dezvoltate, pentru ca peste putin timp sa cucereasca intreaga planeta.

Am facut aceasta aparenta abatere de la tema, deoarece atitudinea Apusului fata de regimul comunist din Rusia si, respectiv, de granitele ei postbelice, s-a schimbat in functie de situatia de pe fronturile razboiului civil din aceasta tara. Sa nu uitam si de faptul ca acest regim a ajuns la putere numai datorita suportului financiar din partea cercurilor masonico-sioniste occidentale. Numai prin aceasta se poate explica nedorinta Apusului de a inabusi din fasa revolutia bolsevica.

Toate stipulatiile, precum ca Antanta s-ar fi temut sa nu-i fie bolsevizate armatele - sânt povesti de adormit copiii. Este destul sa ne amintim cum o singura divizie alcatuita din veterani voluntari germani (asa zisa "divizie de fier" a lui von der Goltz) a tinut la distanta Armata Rosie in provinciile baltice, Bielorusia si Ucraina pe tot parcursul anului 1918, cum unitatile create din fosti prizonieri de razboi cehoslovaci au curatat de bolsevici Transsib-ul de la Samara pâna la Vladivostok sau cum legiunile lui Pilsudski au savârsit "Minunea de pe Vistula" din anul 1920. Daca ar fi fost altfel, atunci englezii ar fi salvat familia tarului, cehii nu l-ar fi dat in mâinile bolsevicilor pe amiralul Kolciak, iar finlandezii si estonienii - l-ar fi ajutat pe generalul Iudenici sa ia cu asalt Petrogradul.
Occidentul a ramas in expectativa, sperând, ca dupa ce vor prelua puterea, tandemul Lenin-Trotki se va astâmpara, lucrurile vor reveni la normal si Rusia va incepe achitarea politelor. Antanta a asteptat de la bolsevici ca dupa preluarea puterii ei vor respecta regulile jocului politic. Lenin si compania, insa, nu erau niste politicieni in sensul obisnuit al cuvântului. Aceasta a fost o banda de criminali pentru care cuvântul dat nu era decât un truc ieftin menit sa insele vigilenta filistinilor.
Toate avansurile Antantei fata de bolsevici s-au dovedit a fi zadarnice. Situatia a scapat de sub control.
Cu ajutorul aurului si armamentului sovietic, Ataturk a reusit sa-i invinga pe greci si armeni si sa-i sileasca pe francezi si italieni sa evacueze Istambulul, Cilicia si vilaietele de frontiera cu Siria.
In Afganistan, care era un protectorat englez, Sovietele au provocat o miscare antibritanica sub conducera lui Ammanulah-Han.
Pe data de 10 februarie (28 ianuarie) 1917, Lenin a declarat ca nu va plati datoriile facute de guvernele anterioare si milioane de rentieri francezi s-au ruinat. Mai mult decât atât: declarând nule tratatele si intelegerile internationale secrete incheiate de catre Rusia presovietica, bolsevicii, incepând cu data de 8 noiembrie (26 octombrie) 1917, le-au dat publicitatii. Scandalul produs de aceasta publicatie a avut efectul exploziei unei bombe. Toata lenjeria murdara a diplomatiei secrete internationale a fost expusa la vedere spre marea stupefactie a marilor puteri.
�n plus la toate, Lenin a �mbracat toga aparatorului dezinteresat al tuturor popoarelor oprimate din lume, chemându-le la lupta armata impotriva asupritorilor straini. A fost declarat dreptul inalienabil al acestora la autodeterminare care includea si pe cel la independenta de stat. Ordinea de drept internationala a fost asigurata cu perturbatii pentru multi ani inainte (ultima dintre ele - Kosovo).
O pozitie foarte duplicitara au ocupat si acele mari puteri care, in anul 1916, au impins România in razboi, promitându-i cel mai mare sprijin posibil (pe care, insa, sub diferite motive si scuze, nu i l-au acordat - n. a.).
Este vorba, desigur, de Franta si Marea Britanie. Promisiunile lor au intrat in contradictie cu noile realitati aparute dupa terminarea Marelui Razboi.
Puterile Antantei au incercat sa impace drepturile istorice ale României cu nedorinta partilor beligerante din Rusia de a ceda Basarabia. Astfel, amiralului Kolceak, guvernul caruia a fost recunoscut de catre statele apusene, i s-a propus sa recunoasca drepturile românesti asupra a cel putin patru judete basarabene unde populatia româneasca era majoritara.
Dam citire acordului incheiat intre Puterile Aliate si guvernul lui Kolceak:
1) Recunoasterea independentei Finlandei si Poloniei
2) Solutionarea problemelor referitoare la Estonia, Letonia, tarile Caucazului si regiuni Transcaspice, in consultare si colaborare cu Societatea Natiunilor.
3) In ceea ce priveste Basarabia, "dreptul Conferintei de Pace de a hotari soarta partilor românesti ale Basarabiei (de parca ar fi exista si parti neromânesti! - n. a.) va fi recunoscut".
Interesanta abordare - regiuni intregi cu populatie preponderenta velikorusa erau cedate noilor formatiuni statale (Finlanda, Estonia si Letonia) care nu au avut nici un fel de trecut istoric (din punct de vedere statal). in ceea ce priveste Basarabia, care a fost si este un indiscutabil pamânt românesc, atât din punct de vedere istoric, cât si etnic - doar... "partile românesti". Nu ramâne decât sa mentionam faptul ca populatia rusa propriu-zisa nu a constituit niciodata mai mult de 12% din populatia tinutului.

Planurilor de instaurare la putere a guvernelor albgardiste, insa, nu le-a fost dat sa fie realizate. La mijloc au fost mai multi factori:
1) Lozincile demagogice bolsevice, de genul: "Pamânt- taranilor!", "Pace - popoarelor!", "Fabricile si uzinile - muncitorilor!", "Razboi - palatelor!" s. a. m. d. au reusit sa atraga de partea bolsevicilor masele largi ale poporului.
Impuscarea tarului si a familiei sale a insemnat prabusirea tuturor zagazurilor morale. Albii, cu lozincile lor de reintoarcere la vechiul regim, nu au mai avut nici o sansa. 2) Ajutorul acordat de puterile Antantei albgardistilor nu a fost nici indestulator si nici dezinteresat.
Un suport mai substantial era conditionat de asemenea prevederi injositoare, incât, albii, care, cu toate neajunsurile lor au fost, totusi, patrioti ai Rusiei, nu l-au putut accepta.
Apusul nici in aceste momente de grea cumpana, nu numai pentru poporul rus, dar si pentru el insusi, nu a putut lasa la o parte interesele sale mercantile.
3) Catre anul 1917, guvernul tarist a pregatit atâtea stocuri de armament si echipament militar pregatite pentru ofensiva preconizata, incât ele au fost mai mult decât suficiente nu numai pentru doi ani de razboi civil, ci si pentru exportul in tarile adiacente, unde bolsevicii sperau sa aprinda pojarul revolutiei mondiale.
4) Miscarea comunista, care, initial, putea fi usor inabusita cu forte si eforturi minimale, a dat metastaze nu numai in Rusia, dar si departe peste hotarele ei. Tot felul de "republici sovietice" sau "populare" si "raioane sovietice eliberate" au rasarit ca ciupercile dupa ploaie in Ungaria, Germania, Slovacia, China, Mongolia, Finlanda, tarile baltice etc.
Catre anul 1920 a devenit clar, ca bolsevismul a biruit definitiv in Rusia si sarcina principala era de a nu-i permite sa se raspândeasca si peste hotarele ei. Din pacate, tarile Antantei au inteles acest lucru prea târziu.
Abia dupa ce Kolceak a fost impuscat de bolsevici, trupele albgardiste s-au retras in Crimeea, iar escadroanele lui Budionnâi se pregateau de ofensiva impotriva Poloniei, amenintind sa faca jonctiunea cu confratii de ideologie din Germania, puterile Antantei si-au dat seama ca recunoasterea drepturilor României asupra Basarabiei nu mai poate fi amânata.
In caz contrar, "ciuma rosie" putea sa se raspândeasca prin bresele create in Balcani si Europa Centrala.
Unul dintre motivele invocate pentru discriminarea României a fost incheierea pacii separate cu Blocul Puterilor Centrale in primavara anului 1918.
De parca România ar fi avut de ales!
Parasita de Rusia, inselata in repetate rânduri de Anglia si Franta , conducerea României a fost nevoita sa accepte conditiile impuse de adversari.
In caz contrar, tara urma sa dispara de pe harta lumii, iar mai târziu sa fie inghitita de haosul bolsevic.
Unii "istorici" aduc exemplul Serbiei si Belgiei care au rezistat pâna la urma, desi intreg teritoriul lor a fost ocupat de inamic.

România, insa, nu a avut in spate Franta, insula Korfu sau Thessalonikul unde ar fi putut sa-si retraga refugiatii, guvernul si armata.
Parisul si Londra ii sfatuiau insistent pe români sa continue rezistenta si, in caz de forta majora, sa se retraga in Rusia.
Bolsevicii, pentru a pastra puterea, au cedat inamicului la Brest-Litovsk tot ce li s-a cerut si erau gata sa cedeze si mai mult.
Cine erau pentru ei armata si guvernul României?
Desigur ca i-ar fi dat pe mâna germanilor si atunci jaful de la Buftea le-ar fi parut românilor un act de binefacere.
România si-a pastrat armata, ceea ce a jucat un rol major in stavilirea expansiunii bolsevice spre Balcani si Europa Centrala. Anume armata româna a fost aceea care a infrânt asa zisa "republica sovietica ungara" in frunte cu Tibor Samueli si Bela Kun (de aceeasi provenienta etnica ca si majoritatea comisarilor bolsevici din Rusia). Reactia prompta si dura a armatei române la provocarile sovietice la Tighina, Hotin si Tatarbunar i-au silit pe bolsevici sa amâne "reunirea celor doua maluri ale Nistrului" pentru mai mult de douazeci de ani.

Recunostinta Apusului la aportul adus de România la victoria comuna si in retinerea bolsevismului a fost destul de curioasa.
Ea si-a gasit expresia in faptul ca Banatul de Sud-Vest cu populatie majoritar româneasca si asupra caruia românii au incontestabile drepturi istorice, a fost inclus in componenta Serbiei. Armata româna a fost somata sa se retraga de pe aliniamentul Tisei, iar recunoasterea internationala (si aceea necompleta) a Unirii Basarabiei cu Tara a fost tergiversata pentru o perioada de doi ani de zile.
Pentru bolsevici, incalcarea tratatelor si intelegerilor semnate nu a fost niciodata o piedica insurmontabila. Daca am folosi celebra expresie a Alexandrei Kollontai, referitor la dreptul unei femei-proletare de a face sex când si cu cine vrea, aceasta procedura este un lucru banal si obisnuit, precum bautul unui pahar cu apa. Normele dreptului international erau invocate numai atunci când le era convenabil si incalcate imediat ce se schimba conjunctura internationala.
La acest capitol, exemplul Basarabiei este deosebit de relevant. Atitudinea guvernului bolsevic fata de problema Basarabiei se schimba si ea o data cu situatia de pe fronturile razboiului civil.
in toamna si iarna anului 1918, când rosii au reusit pentru un scurt timp sa ocupe Kievul si Odesa, Moscova a somat Bucurestiul sa evacueze trupele sale din Basarabia si chiar s-a declarat in stare de razboi cu România.
Dupa ce, insa, albii au trecut la contraofensiva si puterea sovietica a fost redusa teritorial la partea europeana a Rusiei propriu-zise, tonul declaratiilor a devenit cu mult mai conciliant si, respectiv, mai putin belicos.
Astfel, in luna martie anul 1920, oficiosul bolsevic "Pravda" scria: "Conducatorii nostri au promis României sa nu reclame drepturile asupra Basarabiei. Basarabia a facut parte din România si va ramâne la România. Nu putem intelege, insa, de ce, când Anglia trateaza cu noi, România nu si-a fixat inca pozitia... In caz ca guvernul român se va hotari, vom trimite fara intârziere reprezentanti in Basarabia pentru a ne intâlni intr-un oras de frontiera."
La Conferinta de Pace de la Paris, dezbaterile asupra problemei basarabene au mai fost puse in legatura cu o alta problema - cea a minoritatilor nationale. Delegatia româna, care initial a fost condusa de arhitectul Marii Uniri, Ion I. C. Bratianu, a refuzat categoric sa accepte conditiile impuse de Consiliul Suprem.
Amintim, ca statutul minoritatilor nationale in redactia acestor puteri impunea autonomia national-culturala si confesionala a etniilor conlocuitoare, ceea ce impiedica naturalizarea si integrarea acestora in societatea româneasca.
De o "atentie" deosebita se bucura minoritatea evreiasca care promova o activitate destructiva antiromâneasca nu numai in interiorul tarii, ci si in afara ei.
Partidul comunist român, foarte mic la numar, dar foarte zgomotos, era alcatuit in marea sa majoritate din evrei. Anume ei au fost aceia care au manifestat deosebit de puternic impotriva Unirii Basarabiei cu Tara.
Iata ce scria Ion Pelivan, care a condus delegatia Basarabiei la Conferinta de la Paris, pe data de 1 august 1919 si adresata lui Ion Inculet:
"...Toti dusmanii -spera- si ne fac porcarii, raspândind diferite zvonuri.
Mai ales evreii, bata-i focul sa-i bata! Ei vad ce fac cu dânsii bolsevicii de tot felul de peste Nistru, si, cu toate acestea, ii asteapta pe acesti bolsevici ... La fel si dnii Smidt si Krupensky, daca le e atât de scumpa Rusia, lasa sa se duca acolo s-o salveze.
Sânt sigur ca nici unul din ei n-ar ramâne in Basarabia, daca ar veni bolsevicii acolo.
Dar acuma, când soldatul român ii apara cu pieptul sau, toti ticalosii acestia stau la adapost, manânca pâinea noastra si ne critica cu impertinenta".
Deosebit de activi erau emigrantii evrei din Rusia aflati la Paris care editau ziarul "Evreiskaia Tribuna". Pozitia antiromâneasca a partidei filoruse se bucura de un suport substantial si din partea lojelor francmasonice unde "...toate chestiunile importante erau discutate inainte de a fi solutionate de comisiile si subcomisiile Conferintei de Pace".
Un rol deosebit l-a jucat un oarecare A. A. Mandelshtam care s-a raliat la grupul lui Krupenski, Lvov si Maklakov. El sustinea "inconsistenta din punct de vedere a dreptului international" a pretentiilor românesti asupra Basarabiei.
O alianta destul de monstruoasa, daca tinem cont de persecutiile si pogromurile la care a fost supusa populatia evreiasca din Rusia in timpul razboiului civil atât din partea albilor, cât si a rosilor.
Despre ororile comise de bolsevici in târgusoarele evreiesti din Galitia a relatat cu lux de amanunte scriitorul sovietic Isaak Babel (evreu si el) in renumita sa carte "Armata de cavalerie" consacrata bandelor conduse de viitorul maresal al Uniunii Sovietice, S. Budionnâi.
Curios este faptul ca in aceasta armata suspomenitul Isaak Babel a fost... comisar!
Falsitatea lozincii leniniste a dreptului natiunilor la autodeterminare este dovedita si de induiosatoarea unitate de pozitii dintre bolsevici si albgardistii in problema basarabeana.
Emigratia alba de la Paris, guvernele albgardiste din Rusia sustinute de Anglia (Kolceak, Denikin si Vrahghel) nu au avut nici un fel de divergente cu regimul bolsevic in ceea ce priveste faptul cui trebuie sa apartina Basarabia.
Rezultatul tuturor acestor conjuratii antiromânesti a fost textul Declaratiei privitor la recunoasterea Basarabiei ca teritoriu românesc si obligatiile pe care si le luau marile puteri pentru respectarea acestui tratat. Pe data de 3 martie 1920, decizia mult asteptata a Consiliului Suprem in ceea ce priveste Basarabia, este, in sfârsit, adoptata.
Formal, culoare verde pentru România in problema Basarabiei a fost aprinsa, deoarece catre aceasta data, ea a acceptat conditiile puse de Antanta in ceea ce priveste statutul minoritatilor nationale si si-a retras trupele de pe aliniamentul Tisei - la granitele Trianon-ului.
Aducem in continuare extrase din textul tratatului dintre Anglia, Franta, Italia si Japonia, pe de o parte si România - pe de alta parte:
"Considerind ca din punct de vedere geografic, etnografic, istoric si economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificata, considerind ca populatiunea Basarabiei a manifestat dorinta de a vedea Basarabia unita cu România, Inaltele Parti Contractante recunosteau " ...suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins intre frontiera actuala a României, Marea Neagra, cursul Nistrului de la gura sa pâna la punctul unde este taiat, de vechiul hotar dintre Bucovina si Basarabia, si acest vechi hotar".
Se preciza ca partile contractante "...vor invita Rusia sa adere la tratatul de fata, de indata ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Ele isi rezerveaza dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societatii Natiunilor chestiunile care ar fi putut fi ridicate de guvernul rus cu privire la detaliile acestui tratat, fiind bine stabilit ca fruntariile definite de acest tratat, precum si suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde, nu vor fi puse in discutiune".
Totul parea a fi in regula, dar insasi faptul ca Rusia putea sa supuna problema unui arbitraj international, trezea, deja unele suspiciuni.
In afara de aceasta, tratatul urma sa intre in vigoare dupa ratificarea lui de catre partile contractante, ceea ce asa si nu s-a produs (Japonia l-a semnat, dar nu l-a ratificat, iar SUA nu a facut nici una si nici alta).
Cel mai sigur ar fi fost, daca hotarele României de pe Nistru ar fi fost parte integranta a tratatelor de la Versailles. In asemenea caz, Liga Natiunilor ar fi devenit garantul acestora si nu marile puteri care actioneaza reiesind din interesele de conjunctura. Datorita acestei omisiuni, hotarele rasaritene nu au fost recunoscute de catre Germania si fostii sai parteneri la Blocul Central.
In anul 1939, acest fapt i-a permis lui Hitler, fara ca sa incalce formal dreptul international, sa recunoasca "interesele deosebite" ale URSS in Basarabia.
Neratificarea in bloc si concomitenta cu semnarea a Tratatului cu privire la Basarabia a facut posibila transformarea problemei basarabene in obiectul unui târg cu Moscova.
Un exemplu concludent in aceasta ordine de idei l-a dat Japonia. Reprezentantii acestei tari au semnat tratatul, dar el nu a fost ratificat de Dieta nipona.
Moscova a reusit sa-i atraga pe japonezi de partea sa prin incheierea unui tratat extrem de convenabil pentru ei in problema Sahalinului de Nord. Tokio a obtinut dreptul de a exploata zacamintele de carbune si petrol din aceasta regiune care continua sa ramâna sub suveranitatea Rusiei (URSS)
"Barterul" Sahalinul de Nord, Basarabia, dovedeste importanta geostrategica extraordinara a interfluviului Pruto-Nistrean pentru Rusia.
Printre altele, anume datorita acestui tratat, Japonia a fost in stare sa duca razboaie aproape neintrerupte, incepind cu anul 1927 - pâna in anul 1945. Carbunele rusesc din Sahalin a alimentat industria de razboi nipona, iar petrolul - flota si aviatia imperiala care au distrus Pearl-Harbor-ul si le-au permis japonezilor sa infaptuiasca in anii 1941-1942 un adevarat blitz-krieg in bazinul Pacificului.
Statele Unite nu au semnat si ratificat nici un document din pachetul Conferintei de Pace de la Paris si nici chiar actul de constituire al Ligi Natiunilor, al carei "parinte-fondator" a fost presedintele SUA, Wudroo Wilson. Presedintele american a ramas profund dezamagit de faptul ca marile puteri europene nu au acceptat punctele programului sau, mai ales, pe acele care dadeau mâna libera trusturilor americane pe pietele controlate de cele anglo-franceze si nipone.
http://www.moldovanoastra.md/