Legenda celui de-al patrulea mag, poveste vie înscrisa în tariile nemuririi, adusa pe firul vorbei pâna în zilele noastre,
am auzit-o într-o seara de basm, undeva, între suisuri si coborâsuri, acolo unde înaltimile sufletului se avânta spre Cer.
La lumina focului launtric, cu glas de iubire, mesagerul cuvântului istorisea, iar noi, cei multi, ascultam, stând cu ochi de suflet
deschisi, ca nimic sa nu se piarda din însiruire.
- Vedeti voi, dragii mei, ca sa întelegi un popor, trebuie sa-i cunosti stramosii; ca sa ne întelegem si noi, unii pe altii si fiecare
pe sine, trebuie sa facem acelasi lucru; pentru ca în fiecare dintre noi, cei nascuti pe aceste meleaguri, exista germenele mostenirii
strabune. Ce credeti voi, ca degeaba ne-am nascut aici si nu altundeva, credeti ca totul e o întâmplare? Noi am venit sa împlinim
menirea acestui neam, fiecare în felul lui; sa întelegem si sa ducem mai departe întelepciunea si dragostea de oameni, de viata, a celor
care, în strafunduri de istorie, au trait aici.
- Care sunt cele mai vechi istorisiri despre noi? - se auzi o voce prea curioasa ca sa mai poata astepta.
- Din câte stiu eu, fara a fi istoric, ar fi legendele Olimpului; doar stiti ca Apollo, zeul Soarelui, al iubirii si vindecarii
(si, va rog, fiti atenti la aceste atribute) era considerat hiperborean, venit din muntii de peste Istru. Tot prin împrejurimi,
la mare, cautau argonautii lâna de aur.
Vedeti voi, civilizatia hiperboreana este premergatoare chiar si Atlantidei; nu se stiu multe despre ea.
Dar faptul ca zeul Soarelui venea din muntii nostri spune ceva despre oamenii acestor locuri; daca mai adaugam placutele de la Tartaria
si învatatura nemuririi lasata de Zalmoxe poporului dac, ne ducem cu vechimea si cunoasterea lor în strafunduri de timp.
De unde veneau strabunii nostri? Nu se stie. Doar atât, ca vechile cronici si izvoare orale îi
mentioneaza aici, din totdeauna, aninati de munti si coborând pâna la Istru si la Marea cea Mare.
De unde vin? Daca am privi bolta cereasca, poate sufletul ne-ar spune de unde vin... coborâtori din stele si din astri... atât de neîntelesi
de cei din jur. Dar nu asta conteaza, ci: ce fel de oameni erau? Asta trebuie sa stim.
- Erau „cei mai cinstiti si mai viteji dintre traci", rasuna o voce dintre cei ce ascultau.
- Da, erau dacii un neam de oameni curati la suflet, dar aprigi la mânie, gata sa întinda masa oricui, dar si sa ridice sabia daca
vorbele erau sirete, iar gândurile de prada. Au avut luptele lor cu cei ce vroiau sa le calce miseleste pamântul, dar n-au cotropit si
n-au asuprit; si-au aparat doar vatra.
Desigur ca, în timp, s-a infiltrat raul si la ei - au aparut minciuna si tradarea; dar noi vorbim acum de padure si nu de uscaturi; si, pe atunci,
padurea era verde si viguroasa, iar uscaturile putine. Noi vrem sa cunoastem sufletul neamului. Ce va vorbesc eu acum, nu sunt povesti, ci marturii
scrise din putinele, mult prea putinele, ramase. Nu-i curios? Aproape toate hrisoavele cronicarilor greci si romani despre daci, au disparut.
Unde, cum? Au disparut, din jurnalele de razboi ale lui Traian, numai partile referitoare la ei; din istorisirea medicului lui personal, au mai ramas
doar câteva rânduri, care mentioneaza ca „dacii asculta de bunavoie de conducatorii lor si astfel fac lucruri minunate". De bunavoie?!
Ei, dar care popor a mai ascultat astfel de conducatorii lui?! Fara silnicie, fara impunere, doar din dragoste si respect?! Gânditi-va!
N-are rost sa facem acum o însiruire a izvoarelor, ci sa-i întelegem pe daci.
- De ce credeti ca au disparut documentele?
- Teorii sunt multe, dar explicatii clare nu s-au dat. Eu cred ca Cineva de acolo Sus ne-a protejat. Parca ar fi spus: „la mai stati voi
asa deoparte, mai nestiuti, vedeti-va de treburile si învataturile voastre, caci va fi nevoie de ele la timpul potrivit".
Poate de aceea ne-a si încercat prin atâtea dureri si zbucium de lupta, si de dinafara, dar si dinlauntru. Doar asa sclipeste, în cele din urma,
diamantul. Ei, dar sa revenim la daci: de ce credeti ca va vorbesc despre ei, despre felul lor de a fi?
- Ca sa-i cunoastem!
- Vedeti însa, sa nu va împaunati cu ei!
Nu asta trebuie sa facem, ci, înteiegându-i, avem datoria de a duce firul existential al neamului mai departe. Cu cât stramosii au fost mai haruiti,
cu atât sarcina noastra de a fi ca ei este mai grea. Asta sa întelegeti si asta sa urmariti!
- Ne povestiti despre Dromichete, sau despre Decebal?
- Nu, nu despre ei vreau sa va povestesc.
Ei sunt ca niste lumini mari din istoria daca, alaturi de Oroles, Deceneu, Burebista. Ei au stiut ca mai importanta decât victoria fizica, pe câmpul
de lupta, e victoria sufletului, au stiut sa transforme înfrângeri în înaltari sufletesti; de aceea n-au impus regulile, ci le-au educat, ca ele
sa vina de la sine. Pacat ca aceasta învatatura s-a pierdut la urmasi, sau mai bine zis sta undeva, ascunsa.
|
Eu vreau sa va vorbesc despre daci în genera!, asa ca neam. Cunoasteti credinta lor în Zalmoxe. în vremuri de grea restriste, dar si la
bucurii si cântari, ei înaltau ochii si inima spre cer, aducând multumire si cerând ajutor.
Sanctuarele lor, locurile lor sacre, erau deschise, n-aveau acoperis, caci ei aveau credinta ca nimic nu trebuie sa fie între ei si Cel din înalt.
Credeau în nemurirea sufletului si-si iubeau Divinitatea într-un fel atât de adevarat, cum multi dintre noi, azi, nu reusim.
Ei nu l-au adorat pe Zalmoxe facându-i statui sau înaltându-i temple, ci l-au simtit aproape si i-au închinat viata prin faptele lor. Aveau
învatatorii, înteleptii într-ale sufletului - preotii, dar mai ales „ktistaii", cum sunt pomeniti în cronici, de exemplu cele de la Marea Moarta.
Ktistaii, în vorba noastra de acum calugari sau pustnici, traiau în pesteri din vârfuri de munti, hranindu-se mai mult cu fructe, miere, boabe
de grâu; oamenii le mai aduceau uneori azime calde, iar ciobanii, lapte si brânza de oi. Despre ei, se spune ca stiau vorba animalelor padurii,
a copacilor, a muntilor, întelegeau ciripitul pasarii; iar în noptile senine, când urmareau mersul stelelor, ei descifrau spusa lor de dincolo de timp.
Aveau scoala firii si a înaltului. De acolo, de sus, înaltau ei ruga pentru neam si tara, ca adevarul si iubirea sa fie stapâne pe inimile oamenilor.
Se spune ca, prin ruga lor, multe primejdii au departat si multe suflete au alinat. Iar cei mai de seama dintre ei, ce erau încercati în mod deosebit,
se duceau într-un loc anume, de învatatura înalta, si primeau dupa aceea numele de „întemeietor" - caci asta si erau - prin darul lor de dragoste
puneau ei temelie trainica credintei unui neam. Si de la daci pornire, toti ce ne simtim cu inima urmasi ai lor, suntem, asa cum spuneau ei, nemuritori.
Dar sa încep a spune povestea unuia dintre întemeietori - îl vom numi, ca sa-l deslusim - Calugarul.
Legenda îsi începu însiruirea... picuri, picuri... margaritare pe firul trairii stravechi.
Si orele trecura grabite, ascunzându-se în desaga nesatioasa a timpului trecut. Cuvinte vii... strabunii printre noi... sunetele se stinsesera,
dar ei erau înca acolo... în inimi si-n lucirea ochilor, umezi înca de preaplin de suflet. Clipa încremenise în stralucirea istoriei.
O scânteie din adânc de vreme razbatuse si acum lumina si ea calea destinelor, ca o unire peste veacuri. Si noi duceam în fiinta noastra,
sâmburele renascut al mostenirii...fiecare în felul lui/dar toti împreuna. într-un târziu de noapte, pe când ma pierdusem în nemarginire,
o picatura de cer prinse a coborî, apropiindu-se. în fata ochilor uimiti, începu a se deslusi... din tesatura de vis si dor... faptura Calugarului...
din ce în ce mai aproape... cu mâna întinsa, chemând...
... Si eu l-am urmat în poveste...
|
