Boabe de lacrimi de Vasile Plavan publicat la 02.09.2008
Boabe de lacrimi
     Soarele coboară spre brâul de munti care se desprinde în zare, albăstriu si învăluit în ceată. Pe ogoarele fără holde pasc vite în cârduri; din când în când se aude glas trăgănat de fluer. Melancolia tomnatecă a miristilor este alintată de razele soarelui care dă să scapete.

     Pe drum de sat bucovinean trec siruri de cărute încărcate cu flăcăi cari se duc la Cernăuti să îmbrace haină de soldat împărătesc.
E jale mare în tot satul.Descărcături de pistoale urmate de chiote năvalnice răscolesc văzduhul. Cei ce se desfac pentru trei ani din legăturile vietii de sat, cântă cu foc nestăvilit:
De m-a tine Neamtul bine,
El a face om din mine,
De m-a tinea Neamtul rău,
Frunza si codru-i a meu…

     În acel amurg trist de toamnă din anul 1898 un copil de 9 ani trecuti culegea, singur-singurel, pe un ogor fire de săcară scuturată.
Plângea înfundat si se tot pleca să ridice firul de săcară, cum îl zărea între tăpusele de miriste.
Îsi pusese în gând să culeagă cu mâna sa măcar un pumn de fire de săcară, pentru a le sămăna în primăvară tot cu mâna sa.
Cum în putinii ani pe cari îi avea îl ocolise bucuria si nu avusese parte să cunoască voia neîngrădită a sburdălniciilor, îi trăsni lui Radu prin cap, în frăgezimea mintii sale, să încerce cu firele de săcară sămănate de el a întreba ursita sa dacă i-a făcut parte de noroc pe lumea asta.
De trei ani rămăsese orfan de mamă, pe care si-o amintea cu atâta dor si durere, si-o amintea bună, blândă, duioasă, cum nu se găsea fiintă de om în tot satul.
De ce îi luase Dumnezeu fericirea desmierdărilor mamei?
De câte ori îsi aducea aminte de mama sa, Radu rar se întâmpla să nu plângă. A plâns de i s-au topit ochii când, într-o noapte neagră cu fulgere si tunete, s-a trezit din somn si mosul său care vedea în fata vetrii cu jăratic i-a adus vestea, fără nici un încunjur, că mama sa a murit la operatie în Cernăuti.
Desi brudiu, Radu a prins întelesul si grozăvia stirii. Tot într-un plâns a tinut-o până în zorii zilei.
De atunci parcă numai în lacrimi îsi mângâie zilele. Jocurile nu-l ispitesc si nici cu copii de seama sa nu se înzlojeste.
Cum culegea fire de săcară pe ogor, Radu văzu iar în privazul închipuirei sale icoana scumpă a mamei si de aceea porni să plângă.
     Radu urma la scoala din sat si învăta bine, numai cu socotelile nu se prea împăca. Era foarte scump la vorbă, totdeauna închis, aproape mut, însusire pe care învătătorul o constatase la copil cu oarecare îngrijorare.
Era de o sensibilitate nespus de mare. Un cuvânt neînsemnat si fără nici un ascutis rostit cătră el de învățttor pentru a-l smulge din tăcerea sa ciudată, ajungea ca să-l puie pe copil pe plâns neogoiat, să-l arunce în clocotul disperării.
Radu se tinea mai mult razna de colegii săi. De obicei nu le spunea nimic, nici când îl cicăleau din cauza firei sale ciudate si îi vedea făcând lucruri neîngăduite si sotii. Nu se juca nicodată cu ei, pentru că nu se potrivea cu nici unul. Din această cauză nici nu era luat în seamă în clasă…

     Într-o zi din aceeasi toamnă Radu fu chemat de tatăl său, ca să-l întrebe dacă n-ar vrea să meargă la scoală la Cernăuti. Întrebarea tatălui chemă în amintirea lui Radu mormântul mamei sale din cimitirul de la Horecea, pe care-l văzuse odată. Radu primi cu bucurie stăpânită să plece la Cernăuti, găsind mângâiere în gândul că va fi mai aproape de mormântul mamei iubite.
Când fu să părăsească satul, era mai abătut decât cum îl stiau ai săi, era mai scump la vorbă si cu privirile apăsate în pământ: îl săpa amarul despărtirii de locurile unde-si depănase firul zilelor de copil nemângâiat de nimeni.
Era prima sa cunostintă cu sentimentul despărtirii de locul unde s-a pomenit pe lume.
Radu nu uită să ia cu el o parte din firele de săcară pe care le culesese, pentru că pusese de gând să le samene pe mormântul maicei sale. . Tăcut, cum îi era felul, porni din casă însotit de tatăl său, în plânsetele sfâsietoare ale sorioarei sale mai mici de vârstă decât el. Pe la chindii se găsea în statia din sat.
Cu trenul care se opinti din greu să pornească, Radu părăsi satul.

     De la fereastra vagonului privi cu jale lunca, poiana si toloaca pe care nu odată i-a călcat piciorul, până ce toate se pierdură din câmpul vederii sale.
În Adâncata se urcă în alt tren, unde văzu un preot, cu care tatăl său intră în vorbă. Radu întelese că si preotul îsi duce la scoală la Cernăuti doi copii.
Mai târziu află cum se numeste preotul si din care sat este.
Se piti lângă fereastra vagonului si se afundă în tăcerea sa ciudată, privind încântat peste măsură la apusul de soare care învăluia totul cu o vrajă minunată, si la podoaba galbenă cu care toamna gătise codrul nesfârsit al Cosminului.
Uitându-se înmărmurit, în huruitul coplesitor de monoton al rotilor de tren, la frumusetea amurgului bucovinean si a codrului, Radu simti cu oarecare plăcere cum i de păhuiesc gândurile cari îl puneau în legătură cu realitatea din jurul său si, scăpând din cătusele acesteia, începu să viseze dulce si mângăietor…..
     Se făcea că Radu se întorcea din tarină pe cărări umbrite de spice de săcară îndoite. Amurgul se lăsase peste sat. Holdele erau trecute de pieptul omului. Bătute alintat de zefir, se legănau încet într-un susur molcom. Cârduri de vite veneau de la păsune, mugind prelung ca să spargă tăcerea satului.
Dintre ogoarele încărcate de roadă se desprindea, ca un farmec sfânt, doina ciobanului care si-a pierdut turma. O cânta din fluer flăcăul Toader Căprarul care se întorcea de la lucru cu carul cu boi. Cum în tot satul nu se găsea flăcău care să cânte doina ciobanului cu şartul lui Toader Caprarul, bătrâni șs tineri se topeau în admiratie pentru flăcăul acesta care tălmăcea cu foc jalea acestui cântec apucat din bătrâni.
Valurile doinei pline de alean se revărsau peste sat si fetele se adunau botei si rămâneau în loc prăpădite ca să asculte cu ochii în lacrimi glasul fluerului.
La rădăcina tufanilor din pădurici, licuricii îsi îmbiau lumina miraculoasă, podoabă cerescă prinsă psi atâta multumire…
     Visul lui Radu se spulberă cu iuteala fulgerului când tatăl său îl scutură destul de bine pentru a-i spune că au sosit la Cernăuti.
Se întunecase de-a binelea. După ce se dădură jos în statia Grădina- Publică, Radu si cu tatăl său apucară spre oras. Ajunsi la internatul de băieti români — tinta drumului lor — cei doi săteni găsiră poarta încuiată. Li s-a deschis cu usurintă si oameni buni le dădură adăpost.
A doua zi dis-de-dimineată Radu văzu că internatul are un cerdac lung de scânduri de brad, o ogradă destul de mare, iar la dreapta o grădină largă umbrită de un nuc rotat si de alti pomi.
Mai multi băieti, unii îmbrăcati în haine orăsănesti iar altii în cămăsi albe ca omătul, îsi făceau ghetele în jurul unui scaun lung, în ogradă.
Vreo câtiva stăteau pe gang.
Dacă Radu se mirase mult că pe drumul de la gară până la internat auzise vorbindu-se numai limbi pe care nu le întelegea, acum se bucură că îi auzea pe băieti vorbind numai în limba din satul sau. Prinse curaj să se apropie de ei si să intre în vorbă.
Scolarii din satele Bucovinei îl întrebară, privindu-l cam de sus, din care sat este. După ce li dădu răspunsul, Radu s-a retras cu sfială.
     Director al internatului era atunci un om potrivit la statură, mai mult bondoc; avea fată plină si purta cioc. Se chema Constantin Stefanovici. Acesta îl primi pe Radu fără nici o împotrivire si-i dădu un pat în unul din cele patru dormitoare ale internatului.
Tatăl său l-a înscris apoi în clasa a doua la scoala primară din strada care astăzi poartă numele Generalului Prezan; după aceasta s-a înapoiat la gospodăria din sat, lăsându-si copilul în lumea nouă a orasului.
La început Radu nu găsi nimic neobisnuit în noul fel de viata. Se părea că îi place chiar disciplina internatului si viata nouă pe care o vedea în oras, pentru că îi încânta brudenia cu atâtea lucruri noui.
Dar când scoti din rădăcini nucul fraged si-l muti în alt loc, la început el îsi păstrează în sălasul său proaspăt verdeata sănătoasă a vietii.
Gospodarul care se razimă pe această spoială de gând si nu grijeste la vreme de pomul cu rădăcinile însângerate, bagă de seamă după un timp cum frunzele nucului se lasă în jos triste, îngălbenesc si apoi cad la pământ. Cu mâhnire vede că tulpina nucului închirceste si prinde a se usca, se încredintează că pomul nu s-a prins, rădăcinile bolnave si necăutate la timp neavând puterea de a suge din mana pământului binecuvântarea vietii.
Asemenea nucului fraged mutat, Radu nu-si putea găsi loc în noua descălecare din oras, pe care i-o hărăzise soarta.
Sucul sănătos si curat pe care îl adusese în vinele sale din satul depărtat, începu curând să se învălurească în larma neprielnică a orasului, prinse a fierbe clocotind în jind nestâns după pământul si aerul pe cari le pierduse.

     În scoală primară din Cernăuti Radu auzia toate limbile, numai pe a sa nu. Copii cari vorbeau alte limbi începură din prima zi a-si bate joc de vorba si portul său apucat din mosi-strămosi.
Îl durea aceasta, dar la nimeni nu putea găsi ajutor. Faptul acesta îl întristă si mai mult si-i întări sentimental singurătătii si al părăsirii, cu care dealtfel făcuse prea de timpuriu cunostintă.
     Cum se înapoia de la scoală la internat, Radu îsi învăta lectiile. Era singurul lucru pe care îl făcea cu oarecare multumire. Apoi, pe când ceilalti copii se jucau în ograda si grădina internatului, el se retrăgea într-un ungher din sufrageria de sub sol, îsi punea pe masă firele de săcară aduse din sat si, privindu-le, plângea amarnic înfundat, neauzit si nevăzut de oameni. Era atât de părăsit si de nefericit! Firele de săcară îi rechemau în amintire, vii, zilele trăite în sat si dorul după murmurul apei, după tăcuta poiană cu gânguritul turturicei si după lunca în care în nopti cu lună asculta cântecul privighetoarei — îl stângea.
Sufletul său pustiit de nădejdi era luminat de raza unui singur gând care-i tinea de urât si dădea, oarecum, înteles vietii sale. Era gândul de a sămăna pe mormântul maicei firele de săcară culese din sat, spre a-si citi ursita din felul cum vor crestea.

     După multe cercetări, Radu dădu în cimitir de mormântul mamei scumpe cu cruce de stejar, străjuit de un mesteacăn svelt.
Era o toamnă frumoasă. După ce îsi ostoi plânsul, dădu la o parte crengile uscate si buruienele de pe mormânt. Apoi îsi făcu cruce, scormoni cu degetele tărâna de pe mormânt si sămănă, pe brazda sub care se odihneau oasele maicei sale iubite, firele de săcară.
Tot cu degetele săvârsi grăpatul. După ce a spus rugăciunea, porni multumit spre internat: înfăptuise ceace pusese de gând.
Dacă avea grije să-si învete mai cu seamă lectiile la germană, cu care avea de furcă, Radu purta în suflet, ca o comoară scumpă, chinul si nerăbdarea legate de răspunsul asteptat de la firele de săcară.
Nu-l părăsia niciodată gândul de a afla ce ursită are pe pământ. Acest gând crescuse puternic si pusese stăpânire pe tot sufletul său.
Mereu singur, mereu cu firea sa de gâcitură care nu poate fi tâlcuită, mereu tăcut, dus pe gânduri si sfios peste măsură, Radu trebuia să rabde a fi tinta spre care se îndreptau glumele întepate si răutăcioase ale colegilor de scoală de altă natiune.
Acestia nu-l suferiau si pentru că învăta bine si era lăudat, câte odată, de învătător.
     Veni iarna cu sărbătorile Crăciunului si Sf.Vasile. Radu le petrecu trist în dormitorul internatului, unde rămăsese numai el, deoarece nu venise nimeni să-l iee acasă. Cum stătea în dormitor, se uita cu plăcere la fulgii cari cădeau din ceriul plumburiu si se gândea la viata sa de copil fără de bucurii si mângâieri. Ar fi voit să aibe si el un prieten, cu care să stea de vorbă deschis, destăinuindu-i necazurile.
Nu putea întelege de ce nu se găseste nici un copil care să-i priceapă amarul si obida.
Deaceea când zăgazurile durerii strânse în sufletul său se rupeau, Radu se ascundea în locuri tăinuite, de obicei în sufrageria internatului, si se asternea pe plâns.

     Radu găsi că primăvara de la oraș nu vine gătită cu atâtea podoabe ca cea din sat. Muguri crăpati si ceri albastru sunt si în oras. Dar aici între ziduri nu se aude nici piruitul fermecat al privighetorii, nici cântecul ciocârliei din slavă si nici strigătul voios al cucului din dumbravă.
În sâmbăta Rusaliilor copiii de scoală s-au dus la cimitir sub conducerea învătătorilor.
De astă-toamnă Radu nu dăduse pe la cimitir. După serviciul religios, el se furisă din rândul scolarilor, îndreptându- si pasii spre mormântul mamei.
Gândul la răspunsul firelor de săcară culese si sămănate de el îl chinuia pe creer ca un sfredel de foc. Oare cum va fi răspunsul? Păsia nesigur, cu capul în pământ, păsia încetinel printre morminte. Teama din suflet îi se schimbase în groază, care-l tinea înclestat fără milă. „Ce se petrece cu mine?“
Abia putu să spuie aceste cuvinte. Din când în când îi pătrundea în auz câte un plânset. Cu cât Radu se apropia de fundul cimitirului unde se găsea mormântul mamei sale, cu atât mai puternic, mai avan era tremurul ce-l măsura din crestet până în tălpi. Urechile îi vuiau de parcă se zbătea acolo un sivoi de munte. Limba i se uscase ca surceaua, încât n-o mai simtea în gură.
Iată-l! Radu văzu vârful mesteacănului drept ca lumânarea si-apoi umerii de la cruce. Inima prinse a-i bate cu atâta putere, încât parcă voia să sară din cosul pieptului. Picioarele abia îl puteau sluji, asa de rău îl părăsiseră puterile.
O leasă de păinjeniș venită Dumnezeu știe de unde îi încurcă vederea. Deodată i se tăie pasul, fiori reci ca sloiul îl străbătură de-a lungul spinării și de-abia își ținea cumpăna. Radu încă nu putu desluși ce este pe mormânt. Se apropie încet cu privirile înfipte în cărarea dintre cruci, tremurând ca paserea căzută în gura pisicii. Nu avea puteri să-si ridice ochii
Se frământă ca pe frigare, se încordă din răsputeri ca să-si arunce privirile pe mormânt. În sfârsit privi. Ce văzu, îl îngrozi: firele de săcară culese si sămănate de el, nu răsăriseră.
„M-am născut să rătăcesc în lume fără noroc“, si-a zis Radu, a cărui fată îngălbenise ca lamâia.
Răspunsul soartei era nemilos si crud. Si pe Radu îl podidiră lacrimile. Stia cum că doar lacrimile îl vor întovărăsi în drumul vietii, greu si plin de ponoare...
Când umbrele înserării se lăsară asupra cimitirului, paznicii găsiră pe mormântul umbrit de mesteacăn un copil căzut în nesimtire.