Domnitori uitati - Partea II de Tiberiu Ciobanu publicat la 05.11.2008
Domnitori uitati - Moldova -Partea II
     „BOGDAN AL III-LEA CEL ORB”
     Numărându-se printre cei mai de seama voievozi ai Moldovei, Bogdan al III-lea cel Orb a guvernat-o din 2 iulie 1504 si pâna în 20 aprilie 1517. El a fost singurul fiu legitim supravietuitor al lui Stefan cel Mare (ce a domnit între 14 aprilie 1457 si 2 iulie 1504)3 si al doamnei Maria Voichita (fiica lui Radu cel Frumos), numele primindu-l în amintirea bunicului sau, Bogdan al II-lea (1449-1451), cel ucis la Reuseni.

     Nascut la 16 iunie 14797, Bogdan al III-lea fusese botezat si Vlad, evident în cinstea vestitului Vlad Tepes, varul primar al tatalui sau, dar si pentru a-l deosebi de celalalt fiu al marelui Stefan, ce a purtat tot numele de Bogdan (acesta, de altfel, a si murit la scurt timp dupa venirea pe lume a fratelui sau mai mic).
Pâna în 1498, în documentele interne ale statului moldav, el este consemnat cu ambele nume, atât cu cel moldovenesc de Bogdan, cât si cu cel muntenesc de Vlad (acesta fiind, de altfel, un onomastic foarte des întâlnit în rândul Basarabilor Draculesti, din care se tragea si el pe linie materna). Începând, însa, cu acest an, mai exact din 24 septembrie 1498, în hrisoavele domnesti este pomenit doar cu numele de Bogdan la care i se adauga si titlul de voievod, acest fapt învederând, ca tatal sau si-l asociase la domnie.
     Referitor la dubla sa descendenta princiara, Musatina prin tata si Basaraba prin mama, exista izvoare istorice care o confirma categoric.
Astfel, pe o dvera datata 15 august 1510 si daruita de Bogdan al III-lea manastirii Putna, apare textul: „Io Bogdan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei, fiul lui Stefan voievod, nepotul lui Radu voievod (cel Frumos-n.n.T.C.)”, iar pe o broderie, ce acoperea mormântul mamei sale (tot de la Putna) sta scris ca: „Acest acoperamânt l-a împodobit Io Bogdan voievod din mila lui Dumnezeu domn Tarii Moldovei, fiul lui Stefan voievod, nepotul lui Radu voievod si l-a pus pe mormântul întru sfintenie raposatei sale mame, Maria, doamna lui Stefan voievod, în anul 7021 (1513- n.n. T.C.), ianuarie 30”.
     Prima informatie sigura, cu privire la Bogdan al III-lea, o avem dintr-o scrisoare a medicului-agent venetian „Mathaeus Murianus” (Matteo Muriano), care-l îngrijea pe tatal sau, trimisa de acesta, din Suceava, la 7 decembrie 1502, din care aflam ca „domnul Bogdan voievod, urmeaza domnului, tatal sau, e sfios ca o fata si barbat viteaz, prieten al virtutilor si al oamenilor virtuosi, este tânar ca de vreo 25 de ani” (estimarea vârsei sale de catre venetian fiind gresit calculata, acesta „îmbatrânindu-l” cu, aproximativ, un an si jumatate)
Impus cu forta la tron, înca din 30 iunie 1504, de tatal sau (care, desi grav bolnav, va pedepsi cu moartea pe acei boieri ce se opuneau vointei sale succesorale), el va continua politica promovata de vrednicu-i parinte (ce urmarea mentinerea neatârnarii Moldovei), cu toate ca va fi nevoit sa se confrunte, înca de la început, cu o serie de pretendenti la domnie, sustinuti de Polonia, Imperiul Otoman si Ungaria, care, prin aceasta, urmareau sa-si subordoneze statul moldav propriilor interese.
     În prima parte a guvernarii sale, Bogdan al III-lea a purtat, în permanenta, lupte cu lesii, pentru stapânirea Pocutiei.
Urmarind sa ajunga la o întelegere cu Polonia, el încearca sa realizeze o alianta matrimoniala cu familia regala a acesteia, cerând-o în casatorie pe Elisabeta Iagello, sora suveranului polon.
În acest scop, în anul 1505, Bogdan al III-lea se declara dispus sa pazeasca Lehia de tatari, sa sprijine catolicismul în Moldova si chiar sa renunte formal la Pocutia (pe care urma sa o recupereze, în mod definitiv, ca zestre, în urma casatoriei cu printesa polona).
De buna credinta, el semneaza, în luna iunie a aceluiasi an, actul cedarii, trimitând soli, la Cracovia, în vederea pregatirii nuntii.
Refuzat, în cele din urma (desi se încheiase, deja, un contract, la Lublin, în 16 martie 1506, între logofatul Tautu, vistierul Isac si pitarul Ivanco, reprezentantii voievodului român si regele Alexandru Iagello, în vederea înfaptuirii acestei uniuni dinastice), domnitorul de la Suceava încearca sa-l sileasca pe noul rege, Sigismund Iagello, sa respecte promisiunea facuta de fratele si predecesorul sau.
În consecinta, între anii 1506 si 1509, au avut loc mai multe expeditii de jaf, de o parte si de alta a hotarului dintre cele doua state vecine, oastea moldava atacând sudul Lehiei, iar armata panilor poloni, nordul Moldovei.
Prin interventia regelui Ungariei, Vladislav Iagello (alt frate al regelui Poloniei), se ajunge la o împacare între cele doua tabere beligerante, consfintita printr-un tratat încheiat, la Camenita, în 22 ianuarie 1522.
Pocutia, reanexata între timp de lesi, ramânea pe mai departe un serios motiv de conflict între cele doua tari crestine, iar Bogdan al III-lea renunta la ideea de a se mai casatori cu „mofturoasa” printesa din neamul Iagellonilor, luând de sotie pe o anume Nastasia (care va muri în 1512), iar, apoi, recasatorindu-se, în 1513, cu Ruxandra, fiica lui Mihnea cel Rau (domn al Tarii Românesti între 1508-1509), fara, însa, a avea copii de la niciuna dintre ele.
     Urmasi a avut doar din legaturi nelegitime si anume pe Stefanita (viitorul voievod), Petru, Ilie, Patrasco, Marica si înca doua fete cu numele de Ana (probabil ca murind prima, numele a fost reatribuit), toti acestia rod al dragostei lui pentru o anume Stana (moarta în 1518).
De asemenea, alti descendenti ai sai au fost Petru (numit ca domn Alexandru Voda si conceput cu o anume Anastasia din Lapusna, de unde si supranumele de „Lapusneanul”) si Aron (pretendent la domnia Moldovei în perioada 1550-1563), rezultat dintr-o relatie cuo femeie ramasa necunoscuta.
     Conflictul cu Polonia a contribuit, substantial, la stirbirea prestigiului politic al tarii sale, creând conditii prielnice unor atacuri din partea altor dusmani ai Moldovei.
Cu toate ca a dublat, în 1514, tributul datorat Înaltei Porti, ridicându-l de la 4.000 de galbeni (cât se platea în vremea lui Stefan cel Mare) la 8.000 de galbeni, Bogdan al III-lea reuseste sa mentina independenta tarii sale, lucru demonstrat si de faptul ca el putea refuza cererile turcilor de a-i însoti în expeditii militare sau de a le permite sa treaca peste teritoriul moldav
Exista, de asemenea, o serie de izvoare contemporane marelui voievod, care confirma ca Moldova a continuat sa beneficieze de neatârnarea dobândita de gloriosul sau înaintas.
     Desi sultanii, din vremea sa, nu s-au amestecat, pe fata, în politica „Kara Bogdaniei”, tatarii (vasalii Imperiului Otoman) au invadat-o de câteva ori, între 1510 si 1513, desigur cu asentimentul lor tacit.
Aceste incursiuni erau usurate si de faptul ca Bogdan al III-lea nu a putut stabili cu polonii un plan comun de aparare împotriva tatarilor.
În vederea ducerii unei mai eficiente lupte contra tatarilor, el încearca sa încheie o întelegere cu Vasile al III-lea, marele cneaz al Moscovei (1505-1533), la care va trimite soli Pe aceeasi linie, Bogdan al III-lea initiaza chiar organizarea unei expeditii moldo-polono-ruse, îndreptata împotriva acestora, demersul sau, ramanând, din pacate, la stadiul de proiect, caci marele cneaz moscovit se afla în razboi cu regele Poloniei.
Voievodul moldav va încerca, fara succes însa, sa-i aduca pe cei doi rivali la masa tratativelor, oferindu-se, în 1514, sa medieze chiar el pacea.
     În ceea ce priveste relatiile sale cu Tara Româneasca, ele au fost destul de tensionate, caci cei doi pretendenti, ce i-au tulburat domnia, au fost sprijiniti de voievozii acesteia, iar o serie de boieri potrivnici politicii absolutiste duse de Stefan cel Mare si de el si-au gasit refugiul pe teritoriul statului românesc sud-carpatin. Astfel, în 1507, Radu cel Mare (domnul Tarii Românesti între 1495-1508), instigat de boierii pribegi (printre care se numara si un anume Bogdan, ce va ajunge chiar cumnat al domnului muntean), dar si de regele Poloniei, sprijina cu oaste pe pretendentul Roman din Cosesti, care patrunde în Moldova, pradând tinutul Putnei, gest de ostilitate la care Bogdan al III-lea a raspuns cu aceeasi moneda, arzând si jefuind regiunea Râmnicului. Conflictul dintre cei doi voievozi va fi aplanat prin mijlocirea ierarhului Maxim Brancovici, care se înrudea cu familia despotilor sârbi Brancovici.
Mai târziu, în treburile Moldovei se va amesteca si Neagoe Basarab (domn al Tarii Românesti din 23 ianuarie 1512 si pâna în 15 septembrie 1521), care îl sustine, în februarie 1514, pe un alt pretendent, un anume Trifaila, ce a fost însa repede înfrânt de oastea moldava, într-o batalie scurta dar sângeroasa, desfasurata lânga Vaslui (27 februarie 1514), la finalul careia va fi luat prizonier si ucis prin decapitare.
     În guvernarea sa (destul de linistita pe plan intern) Bogdan al III-lea s-a sprijinit mult pe Luca Arbore, portarul Sucevei, el promovând o deplina întelegere cu Sfatul domnesc în care nu a facut nici o schimbare violenta.
Urmarind sa conserve opera lui Stefan cel Mare, el a reusit sa realizeze acest lucru, pastrând cu demnitate si transmitând mai departe mostenirea lasata de ilustrul sau înaintas, meritând, prin urmare, pe deplin laudele cronicarului Grigore Ureche, care spunea ca: „nu cu putina lauda pentru lucrurile cele vitejasti ce faciia, ca nu în betii, nici în ospete petrecea, ci ca un strejar (strajer – n. n T. C.) în toate partile priveghiia, ca sa nu sa stirbeasca tara ce-i ramasase de la tata-sau”.
     El se va stinge din viata, în târgul Husilor, la 20 aprilie 1517, asa cum aflam din inscriptia sapata pe lespedea sa funerara din biserica manastirii Putna, unde si-a gasit odihna de veci, alaturi de ctitorul acesteia, marele Stefan, parintele sau.
Astfel, din acest epitaf rezulta ca Bogdan al III-lea „s-a stramutat la cele vesnice lacasuri, în anul 7025(1517-n. n. T. C.), aprilie 20, la miezul noptii”. Cauzele care au dus la moartea sa, la numai treizeci si opt de ani, pe când se afla în plina putere, au ramas necunoscute pâna astazi.
     Referitor la porecla sa, parerile sunt împartite.
În timp ce A.D.Xenopol nu este de acord ca ar fi fost „orb de un ochi”, pentru ca, potrivit canoanelor vremii, având o astfel de infirmitate nu putea deveni domn (marele nostru carturar considerându-l mai degraba „încrucisat”, adica se uita crucis, era sasiu), istoricul I. Ursu se opune categoric ideii ca Bogdan al III-lea sa fie numit „Orbul”, „Chiorul” sau „Încrucisatul”, sustinând ca „afirmarea cronicarilor poloni, care îl arata cu un singur ochi (monoculus), nu este confirmata de izvoarele noastre (…).
Mi se pare o impietate numirea de „Orbul”, cu atât mai mult ca nu se poate dovedi ca a fost orb”. De altfel, în nici un document intern, din epoca lui Bogdan al III-lea, nu se vorbeste despre faptul ca el ar fi avut vreun defect fizic.
Daca acesta ar fi existat adversarii lui politici l-ar fi folosit împotriva alegerii sale ca domn.
De asemenea, desi era medic, nici agentul venetian Matteo Muriano, care-l descrisese în scrisoarea, din 7 decembrie 1502 (amintita mai sus), nu consemneaza existenta vreunei infirmitati pe fata lui Bogdan.
Referitor la poreclele acestuia, dintr-un document, datat 3 februarie 1501, aflam ca, înainte de a prelua domnia, din motive ramase neelucidate pâna în prezent, lui Bogdan al III-lea i se spunea „Ciobanu”.
Cel care a facut ca lui Bogdan al III-lea sa i se atribuie cea mai cunoscuta porecla a sa a fost Grigore Ureche (deci abia în secolul al XVII-lea), care, în letopisetul sau, îl numeste „Bogdan voda cel Grozav si Orbu” sau „Bogdan voda cel Orb si Grozav”, cunoscutul cronicar moldovean consemnând în lucrarea sa „ca au fostu Bogdan voda grozav la fata (adica groaznic la înfatisare-n.n.T.C.) si orb de un ochiu”.
Dupa cum stim, însa, Ureche era tributar izvoarelor narative polone, de regula subiective (exagerarea defectului avut de bravul voievod român fiind folosita de regele Polonii drept pretext în anularea logodnei dintre sora sa si acesta), pe care le-a utilizat, constant, atunci când si-a redactat cronica (el fiind un filo-polon convins), fapt ce conduce, astfel, la punerea sub semnul întrebarii a exactitatii si corectitudinii informatiilor transmise de marele nostru cronicar.
     Ca toata aceasta teorie, legata de „slutenia” lui Bogdan al III-lea, nu sta în picioare, o demonstreaza cu prisosinta si imaginile sale de pe frescele din bisericile „Sfântul Nicolae” din Dorohoi si „Sfântul Ilie” din Suceava, de la manastirea Dobrovat si, mai recent (si deci mai putin cunoscuta), cea de pe dvera daruita de el manastirii Putna, la 15 august 1510.
Reprezentarile respective ni-l arata ca pe un tânar frumos, ce nu suferea de nici o infirmitate vizibila la ochi.
Nu este exclus ca el sa fi suferit de glaucom, boala de care se stie ca au fost afectati si alti membri ai familiei princiare a Musatinilor, aceasta putând, dupa parerea specialistilor, sa fie ereditara si sa afecteze la început doar un singur glob ocular.
O dovada în plus ca aceasta ipoteza poate fi luata în calcul este aceea ca avem informatii cu privire la faptul ca doi dintre descendentii sai, Alexandru si Bogdan Lapusneanu (fiul si respectiv nepotul sau) au avut aceleasi probleme cu vederea.
     Daca, totusi, Bogdan al III-lea a avut o infirmitate la unul din ochi, aceasta putea sa conste în lipsa unuia, pe care o serie de istorici considera ca si l-ar fi pierdut în batalia de la Codrul Cosminului, din 1497 (sau în alta lupta).
Pentru ca în limba româna nu patrunsese, la vremea respectiva, cuvântul de origine turca „chior” (mai potrivit în cazul lui, caci avea probleme doar cu unul din ochi), el a fost poreclit „cel Orb”.
În ceea ce priveste supranumele de „cel Grozav”, acesta nu trebuie sa însemne neaparat ca avea o înfatisare urâta, ci mai degraba el indica o persoana cu calitati fizice si morale remarcabile, stiut fiind ca fiul lui Stefan cel Mare s-a dovedit a fi deosebit de viteaz pe câmpul de lupta, asa cum, de altfel, recunoaste în cronica sa însusi Grigore Ureche.
     ALEXANDRU CORNEA
     Un voievod, si el foarte putin prezent în lucrarile de popularizare a istoriei românilor, dar care si-a avut momentul sau de glorie, ce-l îndreptateste sa fie considerat drept unul dintre conducatorii nostri de seama, este si Alexandru Cornea.
Domn al Moldovei, din cca 21 decembrie 1540 si pâna în 9 sau 16 februarie 1541, acesta era fiul nelegitim al lui Bogdan al III-lea cel Orb (ce a cârmuit statul românesc est-carpatin, din 2 iulie 1504 pâna 20 aprilie 1517) si nepotul lui Stefan cel Mare (14 aprilie 1457 - 2 iulie 1504).
Unele izvoare îl socotesc (în mod eronat, bineînteles) ca fiind feciorul lui Ilie (un pretendent la domnie, executat prin decapitare de catre poloni, în februarie 1501, la Czchow, în urma unei solicitari venite din partea lui Stefan cel Mare), care, la rându-i, îl avea drept tata pe Petru Aron (cel care a guvernat statul moldav, între 1451-1452; 1454-1455 si 1455-1457), ucigasul parintelui marelui Stefan.
Exista, însa, dovezi clare ale faptului ca el provenea din familia acestuia din urma.
Astfel, într-o scrisoare trimisa regelui polon, Sigismund I Jagello (supranumit „Stary” adica „cel Batrân”, acesta a fost rege al Poloniei si mare cneaz al Lituaniei între 1506-1548), de catre fruntasii gruparii boieresti ce-l adusese la putere pe Cornea, acestia afirma ca: „am luat alt domn nou, pe care-l stim cu totii ca e coborâtor al domnilor, fiu al lui Bogdan Voda si nepot al batrânului Stefan Voda, mostenitor drept al Tarii Moldovei.
Ne-am supus lui cu totii si am hotarât sa ne fie domn si sa domneasca precum au domnit întâi bunicul, apoi tatal sau”.
De asemenea, dintr-un raport expediat, de catre ambasadorul Poloniei la Istanbul, lui Albert, ducele Prusiei, aflam ca, dupa asasinarea lui Stefan Cetina, zis „Lacusta Voda” (domnul Moldovei, din septembrie 1538 pâna în 20 decembrie 1540), boierii ce au faptuit acest prim „regicid” din istoria Moldovei „au ales ei însisi pe un altul, numit Alexandru, fiul lui Bogdan voievod de odinioara”. La toate acestea se adauga si o epistola redactata în limba polona, semnata de Alexandru Cornea (de altfel, unicul document ce ne-a parvenit, peste veacuri, de la el) si adresata lui Gheorghe Jazlowiecki, starostele Camenitei, în primele zile ale lunii februarie 1541, în care chiar el îsi afirma ilustra ascendenta, intitulându-se „Alexandru voievod, fiul lui Bogdan voievod, nepotul batrânului Stefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al tarii Moldovei”.
     Botezat Alexie sau Alexe, el si-a luat numele de Alexandru abia la urcarea sa pe tron, fiind cel de-al treilea voievod moldovean, ce a purtat acest onomastic.
În ceea ce priveste al doilea nume, sub care este cunoscut, si anume cel de Cornea, acesta era, de fapt, o porecla ( probabil, derivata din substantivul „corn”), aspect relevat de o serie de cronicari, cum ar fi Macarie, care îl numeste, în scrierile sale, „Alexandru, poreclit Cornea”, sau Grigore Ureche, care consemneaza în letopisetul sau ca, dupa uciderea lui Stefan Lacusta, boierii complotisti „au ridicat domnu pe Alixandru Voda ce-i ziciia Cornea (…)
Si daca l-au ridicatu domn, i-au pus numele Alexandru Voda”.
     Referitor la vârsta pe care o avea când a devenit domnitor, ea nu a putut fi stabilita cu exactitate (caci data la care s-a nascut nu este cunoscuta), astfel ca unele surse considera ca la urcarea sa pe tron era foarte tânar, abia un adolescent, pe când altele vorbesc despre el, în acest context, ca ar fi fost destul de batrân (cca 50 de ani).
     Cariera politica si-a început-o sub tutela hatmanului Mihu (mare portar al Sucevei, între 1530 si 1541), care, având informatii cu privire la faptul ca era fecior de domn, l-a luat pe lânga sine, asa cum aflam din cronica lui Grigore Ureche („Alexie Cornea mai denainte vreme fusese sluga la Mihul hatmanul”), ajutându-l, apoi, sa urce în ierarhia dregatoriilor.
Initial, va ocupa o functie subordonata celei detinute de puternicul sau protector, ajungând, în cele din urma, potrivit unor izvoare, el însusi „portariu la cetatea Sucevii” (probabil ca este vorba doar de rangul de loctiitor al acestuia).
Totodata, exista opinii, conform carora, înainte de a prelua domnia, Alexandru Cornea chiar a exercitat (din martie 1531 si pâna în decembrie 1540, când va urca pe tron) aceasta înalta dregatorie a tarii (practic, prima în ordinea importantei din Sfatul domnesc al Moldovei).
Daca luam în considerare varianta ca la urcarea sa pe tronul Musatinilor, Alexandru Cornea avea o vârsta destul de înaintata (lucru posibil daca tatal sau, Bogdan al III-lea, nascut pe la 1479, l-ar fi conceput pe când avea doar 16-17 ani, ceea ce în epoca respectiva si mai ales datorita originii sale princiare nu era ceva iesit din comun), iar afirmatia ca el numara la acea vreme „vreo 50 de ani”, nu era exclus sa însemne ca vârsta lui, de la acea vreme, putea fi si sub cifra respectiva (adica, aproximativ, 45-46 de ani), atunci nu este imposibil sa spuna adevarul si documentele istorice ce atesta faptul ca (refugiat pe teritoriul regatului polon, mai precis în Podolia) Cornea a încercat, în 1523, pentru prima data (fara succes însa), sa preia domnia si ca, în 1535, regele Poloniei (pe pamânturile caruia se gasea la vremea aceea) planuise, în eventualitatea înlaturarii lui Petru Rares (domnul Moldovei din ianuarie - dupa 14 - 1527 si pâna în 18 decembrie 1538 si din februarie 1541 pâna în 3 septembrie 1546), sa-l înscauneze, ca domn, la Suceava. Ba chiar mai mult, în aceasta conjunctura, si informatia referitoare la numirea sa, înca din 1531, ca mare portar al Sucevei devine plauzibila.
Mai putin sigura este sursa care vorbeste despre faptul ca el s-ar fi aflat, între 1501-1504, în Podolia, urmarind îndeaproape evenimentele ce se petreceau în Moldova (în ultimii ani de viata ai marelui Stefan), în scopul preluarii scaunului domnesc al acesteia la momentul oportun (cu siguranta acest aspect tine de versiunea care îl considera drept fiul „domnisorului” Ilie).
     În toamna anului 1540, la propunerea hatmanului Mihu, ce conducea partida boierilor nemultumiti de guvernarea lui Stefan Lacusta, Alexandru Cornea devine pretendent la domnie, dar, în conditiile acutizarii conflictului dintre sustinatorii sai si domnitor, el este silit, înainte de 25 noiembrie 1540, sa fuga în Podolia pentru ca acesta poruncise sa fie prins (haituirea sa va continua si pe teritoriul regatului polon).
Dupa asasinarea rivalului sau, petrecuta la 20 decembrie 154020, el este chemat în tara de catre capeteniile complotului, hatmanul Mihu si marele logofat Gavril Trotusanu (se pare, totusi, ca el se gasea, deja, în tara în momentul uciderii lui Stefan Lacusta), pentru a putea fi uns si încoronat ca domn (eveniment petrecut chiar a doua zi dupa omorârea lui „Lacusta Voda”).
Sustinut la putere de partida boiereasca, ce nu dorea revenirea lui Petru Rares la domnie, dar care urmarea eliberarea prin forta armelor a teritoriilor moldave ocupate de turci, Alexandru Cornea va avea parte de o guvernare foarte scurta, asa cum aflam si de la cronicarul Macarie, care consemneaza faptul ca el „abia si-a uns gura cu mierea stapânirii si a pierit înainte de vreme”.
Desi a domnit doar o luna si trei saptamâni, Cornea a reusit sa elibereze cetatile Chilia, Tighina si Cetatea Alba (aflate sub stapânire turceasca), ale caror garnizoane au fost macelarite aproape în totalitate (atacarea acestora fusese declansata, înca din octombrie 1540, de catre fostul domn).
În aceasta întreprindere s-a bazat pe o sustinere atât din partea regelui polon (ce si-l dorea ca vasal), cât si din cea a lui Ferdinand de Habsburg (rege al Ungariei Apusene, între 1526-1563 si împarat al Germaniei, din 1556 pâna în 1564, el a fost ales si rege al Boemiei, în 1526), interesat, la rându-i, sa-si extinda stapânirea asupra statului moldav (sustinere nematerializata, însa).
Aflându-se, totusi, în raporturi foarte bune cu cei doi suverani, el încearca sa realizeze cu acestia un front comun antiotoman.
În acest sens, încheie, la finele anului 1540 sau la începutul lui 1541, un tratat de alianta cu Polonia, iar, în ianuarie 1541, va trimite o solie la Ferdinand de Habsburg cu propunerea de a se recunoaste vasal al acestuia (chiar jurându-i credinta, prin intermediul unui reprezentant al sau, undeva lânga Viena) si o alta fratelui sau, Carol Quintul (al V-lea - n.n. T.C.), împaratul Germaniei (1519-1556), caruia-i propune o colaborare armata împotriva Imperiului Otoman (la care nu primeste raspuns).
Din pacate, nici regele polon (care, printr-o solie condusa de nobilul Teczynski, si-a manifestat, dupa cucerirea cetatilor amintite mai sus, satisfactia de a se învecina cu un principe atât de brav) si, cu atât mai putin, Habsburgii nu-i vor acorda sprijinul de care avea nevoie.
     Dispunând ca toti turcii aflati în Moldova sa fie ucisi (tot în ianuarie 1541), Alexandru Cornea îsi va atrage mânia sultanului (ce, de altfel, aflase si de tratativele sale cu imperialii), care îi da din nou firman de domnie lui Petru Rares.
De altfel, padisahul, nemultumit de nestatornicia boierimii moldovene (ce oscila, în permanenta, între poloni si turci), va refuza sa-i acorde steagul de domnie, pe care trimisii lui Cornea la Istanbul (ce vor fi chiar izgoniti de la Poarta) îl solicitasera, preferând sa-l reînscauneze pe Rares, care, în opinia sa, era singurul capabil sa asigure o stabilitate politica favorabila intereselor turcesti în Moldova.
Acest lucru îi era necesar lui Soliman Magnificul (sultanul Imperiului Otoman între 1520-1566), caci, murind Ioan Zapolya (voievod al Transilvaniei, între 1510-1526, si rege al Ungariei Rasaritene, din 1526 pâna la 22 iulie 1540, când va deceda), posibilitatea izbucnirii unei crize politice în Ungaria era iminenta.
     Prin urmare, Petru Rares pleaca, din Istanbul, cu oaste turceasca, la 23 ianuarie 1541, si ajunge, pe 28 ianuarie, la vadul Dunarii, în preajma cetatii Silistra, unde se pregateste de atac.
Desi, initial, Alexandru Cornea strânsese o armata alcatuita din 15.000-20.000 de osteni (cu care ar fi putut sa faca fata foarte usor rivalului sau), el este parasit, în final, de cei mai multi dintre boieri, care, anticipând deznodamântul evenimentelor, îl abandoneaza (pe când se afla la Roman), plecând la Braila, unde se gasea Rares, pentru a face act de supunere fata de acesta.
Neputând apela la „oastea tarii”, fiindca taranimea (ce forma grosul acesteia) ar fi luptat contra turcilor, dar nu si a lui Petru Rares, Alexandru Cornea (alaturi de care mai ramasese doar o mica parte din ostirea sa) este înfrânt, pe 9 februarie 1541, la Galati, si luat prizonier.
Unele izvoare vorbesc despre faptul ca boierii, ce se mai gaseau înca lânga el, l-au tradat, la rându-le, predându-l lui Petru Rares, chiar înainte de confruntarea de la Galati (dupa ce, în prealabil, comandantul ostirii sale, Efrem Hurul, marele vornic al Tarii de Jos, urmat de majoritatea boierilor si a ostenilor, vor trece în tabara lui Petru Rares).
Adus în fata lui Rares, Alexandru Cornea a fost supus unei judecati efectuate în pripa, în timpul careia s-a jurat ca el nu si-a dorit domnia, dar ca o acceptase la nenumaratele insistente ale hatmanului Mihul („eu însumi nu am vrut sa fiu domn, ci singur Mihu m-a îndemnat cu tarie la aceasta”). Cererea sa, de a fi crestat la nas si trimis la manastire (obicei de origine bizantina), i-a fost respinsa, fiul lui Stefan cel Mare si al Raresoaei poruncind sa fie executat prin decapitare.
     Considerata, în epoca, ca o simpla reglare de conturi între membrii aceleiasi familii princiare, conflictul dintre cei doi Musatini s-a dovedit a fi fost, în realitate, o lupta dusa între doua strategii diferite, la care au recurs Alexandru Cornea (forta armelor - utopica, în conditiile în care Imperiul Otoman se afla pe culmile puterii sale, sub conducerea lui Soliman Magnificul) si Petru Rares (diplomatia - mai realista în acest context politico-militar sud-est si central european) pentru atingerea aceluiasi scop si anume redobândirea teritoriilor ocupate de turci si independenta Moldovei.
     Referitor la localizarea în timp, a acestui dramatic eveniment, stim ca el s-a derulat într-o zi de miercuri, din luna februarie a anului 1541, dovada stând însemnarile cronicarului Macarie, care nota despre Cornea ca „a fost prins de unii si trimis la Petru Voievod si a fost dat prada armelor si ca hrana sabiei, în anul 7049 (1541 - n.n. T.C.), luna februarie”40 si cele ale lui Grigore Ureche, care ne informeaza, la rându-i, ca „parasindu-l ai sai toti (pe Cornea - n.n. T. C.), au cazut în mânule vrajmasului sau, lui Patru Voda si de sârgu au învatat Patru Voda de i-au taiat capul (…) într-o miercuri, în luna fevruarie”
Cercetându-se calendarul, din 1541, rezulta faptul ca zilele de miercuri ale lunii februarie, din acel an, corespund datelor de 2, 9, 16 si 23. Cum, la începutul lunii februarie, Alexandru Cornea se afla în cetatea Neamtului, iar, la 22 februarie, Petru Rares intra, deja, în Suceava, datele de 2 si 23 pot fi scoase din discutie, ramânând ca sigure doar cele de 9 si, respectiv 16, în privinta carora parerile fiind, de asemenea, împartite.
În ceea ce priveste locul, în care ramasitele sale pamântesti si-au gasit odihna de veci, acesta a ramas necunoscut, pâna în zilele noastre, iar referitor la familia sa nu exista nici o dovada a existentei acesteia, a faptului ca a fost casatorit si ca s-ar fi bucurat de urmasi.
     PETRU CAZACUL
     Înscriindu-se si el printre domnitorii de seama ai Moldovei, cu toate ca nu a domnit nici trei luni, Petru Cazacul, a fost cel de-al saselea domnitor moldovean care a purtat numele de Petru.
El a guvernat din august pâna în 24 octombrie 15921, fiind unul dintre fiii nelegitimi ai lui Alexandru Lapusneanu (domnul Moldovei între 1552-1561 si 1564-1568), rezultat dintr-o relatie a acestuia cu o femeie a carei identitate nu se cunoaste. Desi a cârmuit doar câteva luni, datorita dârzeniei cu care s-a opus ostilor invadatoare turco-tatare si ardelene, trimise de sultanul Murad al III-lea (1574-1595) si de principele Sigismund Bathory (1581-1597; 1598-1599; 1601 si 1601-1602), pentru a-l reînscauna pe Aron Tiranul (1591-1592 si 1592-1595)5 si a readuce statul românesc est-carpatin sub controlul acestora (dar si al demnitatii cu care si-a înfruntat calaii pâna în ultima clipa), Petru Cazacul ocupa un loc de cinste în galeria de aur a voievozilor nostri.
     Potrivit rapoartelor unor diplomati occidentali, care l-au cunoscut personal, cum ar fi Bierbaumer, reprezentantul arhiducelui Ferdinand de Tirol la Praga, Petru Cazacul „avea o înfatisare foarte frumoasa, înalt si puternic, cu parul negru si stia multe limbi”.
Aceasta descriere (facuta într-o epistola trimisa, la 13 septembrie 1588, de catre diplomatul amintit, stapânului sau) este adeverita si de cea a lui Mateo Zane, ambasadorul Venetiei la Istanbul, care, la 14 noiembrie 1592 (pe când viteazul voievod român era adus aici ca prizonier), a avut prilejul sa-l priveasca de aproape si sa constate si el ca „era un om de statura mare si cu aspect foarte frumos, care stia multe limbi”.
În ceea ce priveste porecla sa, aceasta nu i-a fost data în timpul vietii, ci mult mai târziu, caci abia, în cea de-a doua parte a secolului al XVII-lea, într-o interpolare la cronica lui Grigore Ureche (realizata de Simion Dascalul), apare ca „Patru Voda Cazaculu”.
De fapt, chiar, în veacul al XVI-lea, el era cunoscut mai mult ca „Petru Polonul”, asa cum însusi Papa de la Roma, Clement al VIII-lea (1592-1605),

     Haladuind o vreme si pe la Pragurile Niprului, unde si-a facut multi prieteni, printre vajnicii zaporojeni, care îl vor fi îndragit datorita tinutei sale impunatoare si placute, dar, mai ales, a barbatiei si vitejiei neasemuite, de care a dat dovada în scurta si tumultoasa lui existenta (calitati foarte pretuite în cazacime), el s-a identificat cu acestia (astfel ca a fost receptat, de multi dintre contemporanii sai, ca fiind de origine cazaceasca).
De aceea, de aici, din tinutul Zaporoje, Petru va primi ajutor militar, ori de câte ori va avea nevoie, si, prin urmare, nu întâmplator i s-a atribuit probabil, totusi, si pe când înca mai traia) acest supranume, de altfel foarte apreciat în epoca, îndeosebi de moldoveni (cazacii fiind considerati pe atunci, drept, poate, cei mai neînfricati razboinici din Europa).
     Despre activitatea sa din tinerete, avem putine informatii, însa se stie cu siguranta ca a stat o vreme la Istanbul (unde a încercat, însa, în zadar, sa obtina recunoasterea sa ca pretendent de drept la coroana Musatinilor), înrolându-se în fortele armate ale Imperiului Otoman (în timpul campaniilor purtate de acestea, în Persia), împrejurare folosita de el pentru a-si însusi limba turca (în care a ajuns foarte repede sa vorbeasca si sa scrie cu mare usurinta).
Avem, de asemenea, indicii ca, în vara anului 1586, s-a derulat prima lui încercare de a prelua tronul parintesc. Se pare ca, având si sutinerea secreta a marelui cneaz si tar al Moscovei, Feodor (1584-1598), si a regelui Poloniei, Sigismund al III-lea Vasa (1587-1632), tânarul Petru întreprinde, împreuna cu 15.000 de cazaci, o expeditie în Moldova, fiind, însa, învins de oastea lui Petru Schiopul (1574-1577; 1578-1579 si 1582-1591), care va trimite la Înalta Poarta, în 12 iunie 1586, patruzeci de cazaci capturati (si tot atâtea capete taiate de la cei cazuti în lupta) cu aceasta ocazie.
Dupa 1586, el porneste spre apusul Europei, ocazie cu care învata noi limbi straine. Calatorind foarte mult, el poposeste, în cele din urma, la Curtea regelui Spaniei, Filip al II-lea (1556-1598), care (pentru ca se prezentase drept conte de Serin) îl ajuta cu o suma considerabila de bani (1.000 de coroane).
Intrând apoi, pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman de Neam German, Petru se foloseste, în continuare, de identitati false, cum ar fi cea a unui comisar imperial (pe care si-a atribuit-o, la trecerea sa prin Köln). Ajungând la Praga, unde se afla principala resedinta a împaratului Rudof al II-lea (1576-1612), din cauza faptului ca era într-o permanenta criza finaciara si nu reusea întotdeauna sa-si plateasca datoriile, va fi aruncat, în septembrie 1588, în închisoare, mai întâi la Weisenthurm si, apoi, la Tallenburg, unde va sta pâna în martie 1589.
Acum, el încearca sa demonstreze cu acte originea-i princiara, folosindu-se, pentru aceasta, de singura sa dovada, si anume scrisorile primite de la surorile sale (fiicele recunoscute ale lui Alexandru Lapusneanu), maritate în Polonia. Cu toate ca le prezinta unor demnitari ai suveranului austriac, acestia fac abstractie de ele, expediindu-l, în primele zile ale lunii aprilie 1589, la Viena, unde, pus în lanturi, va munci la repararea fortificatiilor acesteia.
La insistentele unor influenti membri ai nobilimii polone, el va fi eliberat din temnitele habsburgice, refugiindu-se în tara binefacatorilor sai, unde, o vreme, va sta în preajma marelui diplomat Andrei Taranowski.
     Recunoscut de catre regele Poloniei, Sigismund al III-lea Vasa, ca descendent al lui Alexandru Lapusneanu (caci Petru întretinea o intensa corespondenta cu Tofana, fiica sigura a Lapusneanului, care-l considera, asa cum rezulta din scrisorile ei, drept frate), el obtine, în 1591, totala sustinere a acestuia si a marelui cancelar si hatman Jan Zamoyski, în vederea dobândirii tronului Moldovei
În iunie 1592, cei doi vor interveni, prin intermediul ambasadorului polon la Istanbul (oferind 20.000 de taleri padisahului si 80.000 marelui vizir), pentru investirea sa ca domn. Sunt refuzati, însa, sub pretextul ca demersul lor era tardiv, scaunul domnesc de la Iasi fiind ocupat deja.
Totusi, Petru Cazacul este chemat la Înalta Poarta, în eventualitatea primirii steagului de domnie pentru Tara Româneasca, ceea ce însemna, practic, acceptarea sa oficiala ca pretendent.
     În aceasta calitate, el se stabileste, la 27 iunie 1592, în apropierea granitei polono-moldave, mai exact în Podolia, la Camenita (nu departe de Hotin), unde leaga prietenie cu starostele acesteia, Jazlowiecki, care-i va sustine si el cauza pe lânga Jan Zamoyski.
Cu aceasta ocazie, protopopul ortodox al armenilor, de aici, Hovhanes, înregistreaza în cronica sa ca la acea data „un anume Petru a fost numit domn al Valahiei; era fiul domnului Alexandru. Mult timp el a mers din tara în tara pe la regi, pe urma a venit la Camenita, unde a stat un timp”.
     În asteptarea avizului favorabil, din partea regelui, de a declansa interventia armata în Moldova (pentru obtinerea caruia îl trimisese la acesta ca mediator pe Andrei Taranowski), Petru este contactat de o seama de boieri moldoveni, care, recunoscându-i obârsia princiara, îl roaga sa vina în tara si sa preia puterea în locul lui Aron Voda (ce, fiind între timp mazilit si chemat de sultan sa dea socoteala pentru abuzurile sale, plecase, în 17 iunie 1592, la Istanbul), asa cum aflam, tot de la cronicarul armean, care ne informeaza, ca „dupa plecarea acestuia (a lui Aron Voda la Poarta – n.n. T.C.) boierii valahi au jurat în fata lui Petru, pe care l-au condus la scaunul domnesc, unde l-au instalat si s-au supus lui”.
La 9 iulie 1592, la Hotin, soseste un ceaus împaratesc, pe nume Ali, trimis de sultan pentru a verifica daca, într-adevar, asa cum îl reclamasera unii boieri (partizani ai „Tiranului”), Petru strânsese, la Camenita, o armata constituita din cca 10.000 de oameni (era vorba, bineînteles, de o informatie falsa si tendentioasa, menita a trezi mânia padisahului împotriva „domnisorului”, ce aspira la tronul stramosilor sai).
Invitat în seara aceleiasi zile, la Camenita, dregatorul turc constata ca aici stationau doar obisnuitele trupe, ce asigurau securitatea frontierei polone si afla de la gazdele sale ca, de fapt, Petru ar fi avut aprobarea de principiu a sultanului pentru demersurile sale.
Dupa o întrevedere avuta de ceausul otoman cu tânarul pretendent (ocazie cu care acestia au întretinut, o îndelungata convorbire în limba turca, în timpul careia amândoi si-au dat seama, cu satisfactie, ca fusesera camarazi de arme într-unul din razboaiele purtate de ostile otomane în îndepartatul Iran), Ali se „jura pe credinta lui mahomedana”, dinaintea oficialilor poloni, ca-l cunostea mai de mult pe acesta si ca era cu siguranta „os domnesc” din spita Lapusneanului.
De asemenea, el promite ca, odata întors la Istanbul, va face tot posibilul pentru a-i înlesni obtinerea domniei, sfatuindu-i totodata pe nobilii poloni, prezenti la discutie, sa se adreseze si ei, în scris, Înaltei Porti pentru a adeveri legitimitatea pretentiilor protejatului lor (lucru ce îl vor si face, împreuna cu epistola, trimisa de ei, plecând catre Istanbul si o scrisoare redactata în limba turca si semnata de Petru, prin care acesta îsi revendica mostenirea).
La aceeasi data (9 iulie 1592), Petru Despot Alexandrovici – asa cum obisnuia sa-si spuna stranepotul lui Stefan cel Mare (domnul Moldovei din 14 aprilie 1457 pâna în 2 iulie 1504) – îi scrie lui Zamoyski, rugându-l sa faca demersuri pe lânga rege, pentru a-l determina pe acesta sa porunceasca starostelui de Camenita sa-l sprijine cu oaste, cerându-i, totodata, si lui ajutor militar (asigurându-l, de asemenea, cu aceasta ocazie, ca-l contactase si pe sultan, care, pasamite, îi era favorabil).
De altfel, Petru s-a straduit, în permanenta, sa ajunga la o întelegere cu turcii, promitând chiar (sfatuit de sutinatorii sai de la Curtea sultanului, care-l asigurau ca astfel va primi investitura în doar câteva saptamâni), în schimbul steagului de domnie, sa ia asupra-i, sumele datorate Portii de catre Petru Schiopul si Aron Tiranul.
Mai mult, însusi Dionisie Rally, Mitropolitul de Târnovo, i-a facut rost de 100.000 de taleri pentru achitarea tributului, el fiind gata sa se puna chezas pentru platirea, în totalitate, a acestuia.
     În ciuda acestui fapt, sultanul nu se arata grabit sa-l înalte ca domn, desi tronul moldav „ieste desartu” (trecuse peste o luna de când Aron Voda plecase la Istanbul), astfel ca, pierzându-si rabdarea, Petru, bucurându-se atât de sustinere din interiorul tarii (unde avea destui adepti printre marii boieri satui de cârmuirea sângerosului sau frate vitreg), cât si din partea magnatilor poloni Gaspar Bekes, Andrei Tarnowski si Jazlowiecki, starostele Camenitei (care aveau aprobarea regelui si a marelui cancelar si hatman al Coroanei), si dispunând de oaste alcatuita din „poloni si cazaci”, intra în Moldova (dupa 25 iulie 1592), si ajungând la Iasi, pe la sfârsitul lunii iulie sau începutul lui august 1592, îsi inaugureaza scurta guvernare („au apucat scaunul la Iasi si au domnit doua luni”).
Avem de-a face cu o adevarata interventie polona, asa cum, de altfel, recunoaste, cu sinceritate, în cronica sa, Martin (Joachim) Bielski atunci când consemneaza faptul ca „ai nostri l-au dus în scaun” (nefiind, deci, vorba de o simpla incursiune a cazacilor), fapt ce va atrage nemultumirea sultanului ( caci Aron Tiranul reusise, datorita puternicilor sai protectori-creditori, sa fie reinvestit ca domn, înainte de 18 iulie 1592), re va trimite mai multe scrisori regelui Poloniei, prin intermediul carora îi atragea atentia acestuia sa nu se amestece în numirea domnitorilor din Tarile Române (ponegrindu-l, totodata, pe protejatul sau).
     Desi, înainte de 12 iunie 1592, când Petru îi solicitase, în calitate de pretendent, domnia, sultanul Murad al III-lea îl recunoscuse drept descendent al Musatinilor, acum, suparat ca urcase pe tron cu ajutorul „lesilor” (polonilor – n.n. T.C.) si fara asentimentul sau, el începe (din 26 august 1592) sa-l denigreze, scriindu-i suveranului de la Varsovia ca voievodul român nu era cel care se pretindea (confundându-l, intentionat, cu un alt frate al lui, pe care-l chema tot Petru – însa si Mihail – mort de ciuma, în 1576, la Istanbul).
De asemenea, reprosându-i monarhului polon ca încalcase tratatul de pace încheiat între ei, ca Petru expedia, la nord de Nistru, nenumarate bogatii, ca portul si vama turceasca, de la Tulcea, fusesera pradate de crestini (care luasera, cu aceasta ocazie, 1.000 de „dreptcredinciosi” în robie) si multe altele, „maritul padisah” îi cere cu tarie sa înceteze a-l mai sprijini pe nepotul lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), informându-l totodata ca, în caz contrar, îi va declara razboi.
     La 8 octombrie 1592 (într-o scrisoare adresata surorii sale, Tofana), noul domn se intitula „Petru Despot Alexandrovici cu mila lui Dumnezeu domn si adevarat mostenitor al tarii Moldovei”, înstiintând pe toata lumea ca „am luat locul strabunilor nostri, ai tarii Moldovei, tara noastra de mostenire”.
Primit cu bucurie, atât de boierimea ostila „Cumplitului” Aron Voda, cât si de taranime (care, stiindu-l prieten cu vitejii cazaci, spera într-o renastere a vremurilor lui Ion Voda cel Viteaz, voievodul atât de iubit si respectat de popor, ce a domnit din februarie 1572 pâna la 11 iunie 1574), Petru Voda încearca sa-si consolideze domnia.
Cu toata petitia dusa, la 19 septembrie a anului 1592, de catre boierii moldoveni, adversari ai „Tiranului”, la Înalta Poarta, prin care acestia protestau împotriva numirii, din nou, a acestuia la domnie, cerând, totodata, recunoasterea sa, Petru Cazacul (care, desi solicita sprijin de la principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, nu-l va primi, caci acesta din urma, prieten, de altfel, al lui Aron Voda, dorea în secret sa uneasca sub sceptrul sau toate cele trei tari românesti, astfel ca refuza pâna si sa i se înfatiseze solia „Cazacului”, trimitând-o înapoi la acesta, fara macar sa o asculte) va pierde tronul moldav (cu toate ca promisese chiar un pesches urias, în valoare de 1.000.000 de galbeni, sporirea haraciului si scutirea contribuabililor de taxe pe o perioada de trei ani).
Înainte de 6 septembrie 1592, padisahul va porunci lui Sigismund Bathory (ordinul scris va ajunge, la Alba Iulia, în 18 septembrie 1592) sa porneasca cu oastea sa în sprijinul lui Aron Voda (asteptându-se la o serioasa împotrivire din partea lui Petru, care chemase sub arme „oastea cea mare” a tarii), însa principele ardelean nu se grabeste (dispunând mobilizarea secuilor, brasovenilor si a altor categorii militare, abia dupa 25 septembrie 1592), desi el îi scria sultanului, la 28 septembrie, ca trupele sale se aflau, deja, în Moldova, unde Aron Voda (urmat de importante forte armate turcesti, de la sudul Dunarii) se gasea, dinainte de 19 septembrie 1592 (el confruntându-se, într-o prima etapa, cu cetele taranilor ridicate la lupta de Petru Cazacul).
Dupa mai multe solicitari, venite, atât din partea lui Aron Voda si a lui Veli Aga, capugibasa (comandantul ostirii otomane ce-l însotea pe acesta), cât si din cea a lui Hasan pasa, beilerbeiul Rumeliei (ce traversase si el batrânul fluviu, pe la Silistra, la 1 octombrie 1592, înaintând spre Moldova), la 3 octombrie 1592, o mie de osteni ardeleni, condusi de Gaspar Sibrik (comandantul garzii principelui transilvan), care era secondat de Moise Szekely, patrund din Tara Bârsei, prin trecatoarea Oituz, în Moldova, unde fac jonctiunea cu armata otomana (trimisa de sultan, pentru a-l reînscauna pe Aron Voda), marsaluind, apoi, spre Iasi.
     Atacat de oastea turceasca (estimata, probabil, exagerat de izvoarele vremii, la 40.000 de osteni)53 a fratelui sau vitreg (caci Aron Tiranul era si el fiul nelegitim al lui Alexandru Lapusneanu), la care se adaugau si ostenii transilvaneni, trimisi împotriva-i de Sigismund Bathory, si, neprimind nici un ajutor de la protectorul sau, regele polon, Sigismund al III-lea Vasa (care se temea de o eventuala invazie turco-tatara, daca s-ar fi implicat), el se retrage spre Iasi (dupa ce reusise, vremelnic, sa împiedice înaintarea adversarilor sai), unde urmarea sa se apere prin padurile din împrejurimi.
În cele din urma, cu toate atacurile întreprinse, din ordinul sau, de cazaci asupra garnizoanelor turcesti din Tighina, Chilia si Tulcea (ei ajungând, cu aceasta ocazie, pâna la Marea Neagra, prin care urmarea sa creeze o diversiune, menita a usura manevrele putinelor trupe de care mai dispunea, Petru Cazacul este înfrânt, la 14 octombrie 1592, mica sa armata fiind în parte distrusa, în parte, capturata.
     Ranit, în mai multe rânduri (caci, potrivit firii lui eroice, s-a avântat mereu în vâltoarea luptelor, pentru a-si încuraja oamenii), tradat, se pare, de cavaleria boierilor si ramas doar cu mercenarii ce alcatuisera, pe vremea fostului domn, garda acestuia, el este facut prizonier de acestia si predat lui Aron Tiranul, care, asa cum aflam dintr-un raport al ambasadorului venetian la Poarta, datat 14 noiembrie 1592 (acelasi în care era descris Petru Cazacul), „l-a avut în mâna prin tradare pe Petru Voievod”.
Cu privire la modul în care Petru Cazacul a fost prins, au circulat, în epoca, mai multe variante („se povesteste în diferite chipuri si felul în care a ajuns în mâinile ungurilor si apoi în ale lui Aron”), existând cu siguranta si posibilitatea ca, el predându-se ardelenilor, cu conditia de a nu fi dat pe mâna rivalului sau si a turcilor, acestia sa-si fi încalcat angajamentele, asa cum transpare si dintr-o epistola adresata, în decembrie 1592, de catre Sigismund Bathory lui Aron Voda, din care tragem concluzia ca, între domnul moldovean si soldatii principelui, au intervenit anumite disensiuni („Tiranul” reprosându-le acestora ca „nu au stiut sa se poarte” cu el), probabil tot în contextul capturarii „Cazacului”.
     Semnificativ, pentru a întelege împrejurarile date, dar si personalitatea lui Petru Voda, este si discursul tinut de venetianul Paolo Giorgio, la Alba Iulia, în fata lui Sigismund Bathory, la 10 ianuarie 1593, din care aflam ca: „… totusi, Petru Voda Cazacul, care fusese ales de moldoveni ca domn al lor, s-a aparat frumos împotriva turcilor cu acei preaputini oameni care-i avea, astfel ca i-a oprit sa intre în tara sa; nu i-ar fi lasat niciodata sa treaca Siveso (Siretul – n.n. T.C.), apa foarte mare care aproape desparte Moldova de Tara Româneasca, daca nu s-ar fi înspaimântat de oamenii Altetei Voastre, pe care i-ati trimis în ajutorul lui Aron si care au fost cauza retragerii voievodului cazac spre casa”.
Iata cum, din nou, interesele meschine ale unor capete încoronate vecine si crestine, în acelasi timp, au facut posibila înfrângerea a înca unui vrednic luptator antiotoman român, din secolul al XVI-lea, astfel ca, ce nu au reusit turcii pagâni, au înfaptuit fratii întru credinta.
Dupa ce i-a fost predat de catre ardeleni (la scurt timp de la urcarea sa în scaunul domnesc de la Iasi, petrecuta, în 18 octombrie 1592), Aron Tiranul l-a tratat pe fratele sau vitreg (înrudirea lor fiind probabila doar dupa tata) ca pe un „lotru ce s-a numit Patru”, ce a îndraznit sa vina „asupra tarii noastre”, poruncind sa-i fie taiate nasul si urechile. Despre aceasta fapta a sa se va afla în capitala otomana, înainte de 31 octombrie 1592, odata cu sosirea aici a cca. 100 de tarani, din oastea lui Petru Cazacul (prinsi în timpul luptei de lânga Iasi), împreuna cu o multime de capete retezate, ce apartinusera tot ostenilor fostului domnitor.
Peste doua saptamâni (la 14 noiembrie 1592), ajungea, în fata Înaltului Divan al padisahului Murad al III-lea, si Petru Cazacul (care a fost retinut în tara de Aron Voda, pâna când i s-au vindecat ranile, pentru ca nu cumva sa moara în drum spre Istanbul). Dupa ce a fost interogat, formal, de însusi marele vizir Siavus pasa (el raspunzând acestuia cu demnitate în limba turca, pe care o cunostea foarte bine), neadmitându-i-se nici un argument în favoarea actiunilor sale (originea lui, chemarea si vointa tarii, încercarea de a se întelege cu Înalta Poarta), acesta a anuntat sentinta de condamnare la moarte.
Neacceptând sa treaca la mahomedanism (pentru a-si salva viata), el va fi agatat de viu, în dupa-amiaza zilei de 15 noiembrie 1592, într-un cârlig, de zidurile Saraiului, unde va trece prin chinuri fizice groaznice (la care se adaugau, dupa obiceiul epocii, batjocura si loviturile de pietre ale multimii „dreptcredinciosilor”, de pe malurile Bosforului). Traditia consemneaza ca, târziu în noapte, facându-i-se mila, padisahul a poruncit sa fie strangulat, pentru a i se curma suferinta. Trupul sau complet gol a fost lasat multa vreme sa atârne legat în vazul trecatorilor si ca hrana corbilor si mustelor, pâna când, rupându-se funia cu care fusese strâns de gât, s-a prabusit la pamânt. Ramasitele pamântesti ale lui Petru Cazacul vor fi fost îngropate, ulterior, de vreun crestin milos, într-un loc ramas necunoscut pâna astazi (posibil într-unul din multele lacase de cult crestin-ortodoxe din fosta resedinta a bazileilor bizantini).
Plin de semnificatii este faptul ca, facându-si testamentul, pe 8 octombrie 1592, Petru Cazacul a lasat lucrurile sale, cele mai scumpe, surorii lui, Tofana, acest gest demonstrând, înca o data, veridicitatea celor afirmate de el cu privire la genealogia sa.
     Încheind, în ianuarie 1593, din nou, pacea cu Polonia, sultanul îl va informa, în scris, în primavara sau vara aceluiasi an, pe regele acesteia, cu privire la soarta nefericitului print valah pe care „în sfârsit, gasindu-l ca este demn de pedeapsa si de torturi, l-am pedepsit cu capul si si-a luat acea frumoasa dreptate si pedeapsa, dupa a carei pilda multi dintre dânsii se vor pedepsi”. S-a dorit, mai mult ca sigur, prin acest gest, sa se dea un înspaimântator exemplu pentru posibilii candidati la domnie (sustinuti de poloni si cazaci) si, totodata, o atentionare a Curtii regale de la Varsovia, ca aceasta sa se fereasca pe viitor de a se mai amesteca în problemele Înaltei Porti.
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE