Spiritul locului - Partea I
Cu drag, aceasta carte–marturie,
familiei mele de azi si de mâine…
PREFATA
Fiindca sub titlul Destine umbrite noul op se vrea o carte de neuitare,
apartinând unui suflet frematator si suferitor, o carte-marturie,
reverberând cu patos o traire sincera, o devoratoare iubire pentru neam si glie.
Fie ca discuta despre Spiritul locului sau despre România tainica, fie ca portretizeata
admirabile Fete duhovnicesti sau reconstituie Sarbatori în clepsidra
(cum sunt botezate cele patru sectiuni ale cartii), autoarea – o insomniaca vizitata de întrebari – se împotriveste,
spuneam, uitarii. Vegheaza ca memoria natiei sa nu fie amenintata de eclipse amnezice.
Pricina pentru care creioneaza portretele unor figuri luminoase,
prigonite de Istorie, adevarati pastori ai neamului, culegând cuvinte de
folos si luminându-ne calea cu puterea rugaciunii.
Si parintele Târovan si preotul Adrian Fageteanu si preotul poet
Megheles ca sa nu mai vorbim de de Antonie
Plamadeala, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu Dumitreasa, dar si Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intra, scrie apasat dna
Gurza, în sirul învatatorilor neamului. Sau întâlnirile cu Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei,
aspiratia spre celest si pacea sacra, puterea credintei si armonia fiintei. Sunt cuvinte de învatatura pretuind clipa si
veghind trecerea, inevitabila „mare plecare”, izvodind însa lucrarea, sirul faptelor spre binele neamului.
Evident, în galeria personalitatilor care îi confisca interesul nu putea lipsi unchiul Vasile Plavan. Cel venit
din Cupca, un idealist incurabil, om blând si iertator (cum l-au vazut contemporanii) a fost avocat si ziarist, mosind
Sindicatul ziaristilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vadesc, deopotriva, soarta provinciei (rupta din trupul
Tarii) dar si dezradacinarea autorului, ramas „un suflet nepatat”.
Ca gest pios, doamna Gurza alatura propriilor texte si
pagini recuperate, vorbind pilduitor despre stradaniile înaintasului. Si tot aici aseaza meritate cuvinte de lauda la adresa
inimosului inginer Petru Ciobanu, disparut si el, semnatarul unei monografii închinata satului natal (Cupca), un
veritabil „ambasador bucovinean”, rasfoind pentru noi paginile dureroase ale încercarilor vietii, înstrainându-ne.
În fine, putem citi cartea d-nei Gurza si ca un jurnal de vacanta. Am în vedere, desigur, sectiunea care
vorbeste despre România tainica.
Nascuta în Caras, autoarea simte chemarea unor locuri mirifice, sacre, calatoreste
„cu tara în suflet”, se regenereaza poposind la Sucevita, la Sarmisegetuza ori pe Ceahlau, în Tara Oasului sau peste
tot pe unde o poarta pasii, cautând cu credinciosie locurile de veci ale strabunilor (bunica Trandafira).
În fond, chiar autosuspectându-se de conservatorism, autoarea cere imperativ
sa învatam turismul, vrea o Românie curata, deplânge amortirea civica a societatii.
Si, mâhnita, se întreaba pe buna dreptate: unde ne sunt intelectualii? Ce face elita?
Concluzia se desprinde fara mari eforturi ori speculatii metafizice. În plin nomadism planetar (cum spun
sociologii), confruntati cu pacatele unor elite infidele, ticalosite, supusi tavalugului globalizarii noi trebuie sa
redescoperim iubirea de glie. Sa ne aparam culturaliceste cinstind natiunea-pom, scrie Mariana Gurza, mare iubitoare
a locului, stiind prea bine ca trecutul ne urmareste. Si ca alerta identitara nu e o inventie. Suferind, desigur, când tara e
defaimata de neprieteni, când apetitul demolator face ravagii dovedind ca nu stim sa ne pretuim valorile. O carte,
asadar, scrisa ca o urgenta, revarsata din prea-plinul unei iubiri suferitoare, cu risipa de vorbe mari (sa recunoastem),
fara economie de superlative. Dar o carte necesara, invitându-ne sa nu uitam osuariul stramosesc pe care ctitorim
speratul mai bine al unui neam urgisit, dator sa nu-si uite radacinile.
Scriind-o, Mariana Gurza a împlinit, la rându-i, odatorie de suflet.
Adrian Dinu Rachieru
I.
SPIRITUL LOCULUI
Motto:
„Pamântul este baza de existenta a natiei. Natiunea sta ca un pom, cu radacinile
ei înfipte în pamântul tarii. Nu exista neam care sa poata trai fara pamânt, dupa cum nu
exista pom care sa traiasca atârnat în aer…
Ne-am nascut din negura vremii pe acest pamânt odata cu stejarii si cu brazii! De
ei suntem legati nu numai prin pâinea si existenta pe care ne-o da muncindu-l din greu,
dar si prin toate oasele mosilor si stramosilor care dorm în tarâna lui! Toti parintii
nostri sunt aici. Toate amintirile noastre, toata gloria noastra razboinica, întrega
noastra istorie, cu fapte bune si rele, aici sta îngropata…
Moartea nu anuleaza si nici macar nu simplifica lucrurile si faptele, vorbele sau
gândurile noastre de aici de pe pamânt, ci le complica, implicându-le în vesnicie…”
(Parintele Iustin Pârvu si bogatia unei vieti daruita lui Hristos, vol. 2,
p. 130–131)
Marturie…
Cine sunt, nu stiu… O frunza în bataia vântului, o ramura de alun, sau un nuc
fraged crescut lânga cel batrân….
Imaginea nucului din copilarie îl port cu mine, un nuc batrân, cu multe ramificatii
ascunse ce duceau pâna în Bucovina…
Seva tainica, transmisa din generatii, cred binecuvântata, o pastram în noi. Altfel
cum s-ar explica dorul dupa acele locuri pline de istorie si traditie?
Avem un pamânt bogat, bogat prin sfintenia celor care au fost, a celor care au
ramas.
Si dacii venerau nucul, un arbore magic, frumos, impunator, cu ramuri puternice
si un frunzis verde, sanatos.
Considerat rege al tuturor pomilor fructiferi, denumit
stiintific de savantul Carl von Linné Juglans regia (glans-nuca, regia-regesc), în
splendoarea sa este totusi un arbore singuratic. Un „zeu” ce nu accepta pe altii în jurul
sau, îsi iubeste teritoriul… Umbra sa racoreste sufletele…. Vai de cel ce încearca sa-l
schilodeasca, sau sa-i schimbe locul… prin hatisul de frunze cheama forte nevazute în
ajutor…
Si nucul nostru a fost ranit… nucul fara vârsta, nucul pierdut în negura
vremurilor…
Fiecare sânge varsat pentru binele Neamului Românesc a însemnat „locul”, ne-a
legat si pe noi cu o pecete nevazuta. Ne-a insuflat iubirea, iubirea de neam si de glie.
De la Sfintii Parinti ce au vietuit în aceste locuri am primit „marea taina”. De la
voievozii tarii, putere, mândrie si onoare. Pagini de istorie, de traditie, un sanctuar al
Neamului.
Am devenit dintrodata mai sensibili, mai vulnerabili în fata realitatii. Ne doare
fiecare „copac” taiat aiurea, ca si cum altii ar vrea sa rupa un pergament vechi…
Si mereu ne este dor… Dor de acele locuri sacre ce au facut istorie… Dor de ai nostri…
În drumul meu, de la Sarmisegetuza si pâna în locul lui Stefan cel Mare si Sfânt,
însotita de Domnul Eminescu, mereu urmarita de îngeri nevazuti, m-am înfruptat din
frumusetile acestui pamânt încarcat de trairi si semnificatii. Fiecare freamat, fiecare
murmur de izvor, devenisera semne discrete de la natura spre mine, „omul calator”, în
aceasta viata unduioasa si surprinzatoare.
Ciripitul pasarilor pentru mine era o „doina”, doina noastra ce aminteste mereu
de satul mamei, de fluierul de nai ce rasuna în toate vaile, de râsul fecioarelor care dansau
desculte în iarba uda de roua diminetii. Vai, dar ce placuta era hora odata! Hora noastra
taraneasca! Feciori cu palmele batatorite de coasa, uitau de greul zilei, si mândri ca
brazii, roteau fetele într-o seninatate azi de invidiat. Verdele naturii, apa din fântâni si
izvoare tamaduitoare, limbajul nedefinit al necuvântatoarelor, veneau spre ei soptit,
întarind „viul”.
Exista un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fara cuvânt între
mine si restul lumii încremenite în taina. O legatura sfânta pornind de la radacina la cer,
de la strabuni spre mine, de la acel loc mirific al parintilor mei spre sufletul meu
frematator.
Ma mistuie un dor…Un dor „de loc”, de oameni, cer si pamânt, cu fata doar spre
Dumnezeu.
Destine diferite, venite parca sa ne aminteasca ca suntem datori de a fi „strajeri”,
noi cei iubitori ai locului, ai Neamului Românesc.
„Natura îmbraca a doua oara haina de toamna de când se aude dialectica
macabra a tunurilor. Aceasta dialectica nu se resimte de oboseala, vocea ei se
mentine la aceeasi înaltime, caci puterea nu îi sub forma de munitiuni fabricate de
stiinta omeneasca — o învioreaza, ba îi ridica timbrul din ce în ce mai tare, mai
obsedant. Natiunile care clipa de clipa, încet, dar continuu, si-au întrupat geniul,
energia în monumente de arta, în inventiuni de tot soiul spre folosul omenirii, în
poezie, în pictura, în arhitectura, se întrec acum sa distruga, parca ar fi cuprinse
de nebunie, produsele efecturilor din timp de pace. Vremile acestea, cari ni-i dat
sa le traim, sunt cele mai lugubre, cum ne arata rabojul istoriei. Sufletul plin de
mila si bunatate, iubitor de adevar si dreptate este exterminat. Se pare ca revine
pe pamânt era dinainte de aratarea crestinismului...”
(fragment din Boabe de lacrimi, Vasile Plavan, oct. 1915)
Boabe de lacrimi...
Scriu despre un om cât o… Epoca Istorica. Un om cât sufletul neamului meu.
O epoca în care se prelungeste viata mea, un sir lung de matanii… Undeva, înapoi, ca o
veriga dintr-un lant care merge în adâncul unei fântâni.
|
Vasile Plavan s-a nascut la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca, judetul
Storojinet, într-o familie de tarani înstariti. Avocat, gazetar si publicist a fost un entuziast
si un idealist de o aristocratica noblete sufleteasca, de distinctie morala, de bunatate si
necuprinsa omenie.
Un tânar ager, de o statura potrivita, cu alura nobila, având ochii calzi, migdalati.
O mustacioara eleganta, care îi sporea farmecul.
„Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei rai si ignobili, blajin fata de toti
hulitorii si certatorii de profesie si iertator fata de toti cari l-au nedreptatit sau
persecutat si l-au jignit, Vasile Plavan a fost întrega lui viata un îmblinzit fanatic al
idealului si în acelasi timp o nefericita victima a credintei lui sufletesti ca oamenii sînt
mai buni decât se învedereaza în josnicia lor de toate zilele.”
(Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27 ian. 1939, din Cernauti)
La 49 da ani s-a stins, lasând în urma o luminoasa pilda de virtute, un nume de o
rara puritate si un exemplu de adevarat românism.
În cartea sa Boabe de lacrimi, include cele mai frumoase articole din ziar
caracteristice prin caldura si sinceritatea stilului.
Vasile Plavan a iubit mult taranul român. Nu a uitat niciodata de unde plecase. Nu
si-a uitat imasul si toloaca. A stiut sa fie prezent, printre tarani, printre elitele vremii, la
fiecare eveniment.
A publicat Cele dintâi împroprietariri în Bucovina — Sf. Ilie, Rarancea,
Calafindesti, Prisacareni. (Calendarul „Glasul Bucovinei” pe anul 1923, Cernauti, p. 59–
69)
A scris despre împroprietaririle din Bucovina, Mihova, Gura Humorului, Crasna,
Radauti, Berhomet, Selectiu. (Calen-darul „Glasul Bucovinei” pe anul 1924, Cernauti, p.
41–49).
Vasile Plavan a fost preocupat de a doua reforma agrara în Bucovina, de
„Scoalele de meserii si de negot” (Calendarul „Glasul Bucovinei” pe anul 1925, Cernauti,
p. 138–140)
S-a vorbit mult depre dezradacinare, despre suferinta si lacrimile tacute ale celor
ce si-au lasat în urma vatra stramosesca, cautând în zadar „mladite de sacara”.
Nu putem uita, nu avem voie sa ne uitam radacinile. Trecutul revine, ne
urmareste, ne aminteste de cei care si-au lasat „cuvântul” din dragoste pentru neam, în
lupta pentru pastrarea identitatii noastre românesti.
Cei dezradacinati, au gasit doar boabe, „boabe de lacrimi”, razletite într-o lume,
poate rau întocmita de noi, de sisteme bolnave, de mentalitati otravite.
Asa a ramas si Bucovina, „o lacrima” a neamului românesc, „o lacrima” pe care
o tin strâns în pumnu-mi de copil, ca sa-i simt mângâiera. „Tara Fagilor”, locul mirific
al carturarilor, al frumusetii pure, a crestinismului înaltator.
Iata de ce am considerat ca este bine sa conturez imaginea omului Vasile Plavan,
prin texte vechi, completându-i portretul.
«În cursul celor 13 ani de munca în redactia ziarului „Glasul Bucovinei” am
staruit pentru întarirea elementului de bastina aici în Bucovina, pe temeiul credintei
strabune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine si mai ales în jertfa neprecupetita pentru
interesele superioare ale Statului. M-am încredintat ca mestesugul scrisului zilnic
mistuieste puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri» — asa se destainuia în anul
1936, odata cu aparitia volumului sau. (Vasile Plavan, Boabe de lacrimi)
Citind cele scrise de unchiul meu Vasile Plavan, dupa atâtia ani, am ajuns sa cred,
ca acele „bobite”, acel plâns, mi-a urmarit existenta mea, a parintilor mei.
Daca Vasile Plavan îsi gasea „sacara” înverzita, destinul familiei ar fi fost altul.
Si noi cei pribegi, am fost ca „nucul cel fraged” scos din radacina.
Istoria ne-a aruncat, ca pe niste straini, devenind venetici în tara noastra.
„Dar când scoti din radacini nucul fraged si-l muti în alt loc, la început el îsi
pastreaza în salasul sau proaspat verdeata sanatoasa a vietii. Gospodarul care se razima
pe aceasta spoiala de gând si nu grijeste la vreme de pomul cu radacinile însângerate,
baga de seama dupa un timp cum frunzele nucului se lasa în jos triste, îngalbenesc si
apoi cad la pamânt. Cu mâhnire vede ca tulpina nucului închirceste si prinde a se usca,
se încredinteaza ca pomul nu s-a prins, radacinile bolnave si necautate la timp neavând
puterea de a suge din mana pamântului binecuvântarea vietii.” Scria Vasile Plavan.
Asemenea nucului fraged mutat, multi nu si-au putut gasi locul. Am ramas mereu
în cautarea „sevei pamântului stramosesc”. Soarta sau voia Domnului?
O restituire târzie (Vasile Plavan)
«Fiu de taran din Cupca, scoala primara (4 clase) în sat iar cursul secundar la
Liceul nr. 3 de stat din Cernauti. Dupa terminarea liceului studiaza dreptul la
Universitatea din Cernauti.
Orfan de mama de mic copil a suferit mult în viata. Caldura si dragostea de mama
n-a simtit-o niciodata fiindca n-a cunoscut-o si din aceasta cauza, poate lucrarea sa Boabe
de lacrimi are ceva din sufletul lui trist.
Într-o limba neaos moldoveneasca si într-un stil clar si concis, autorul acestor
„boabe de lacrimi” le-a adunat „câteva fire culese pe… unde au putut rasari în urma
muncii…” de ziarist si redactor, într-o carte format de buzunar, redându-se unele scene
din vremurile de bejenie ale ultimului razboi, a vietii românesti din Bucovina din timpul
stapânirii straine si din zilele noastre.
În Boabe de lacrimi ni se înfatiseaza un copil de la tara care, trimis la scoala din
oras, aici însa e luat în râs de ceilalti conscolari din pricina ca nu este de aceeasi origine
cu ei, care sunt favorizati de împaratie. Acest copil mersese în scurt timp pe mormântul
mamei sale si este aflat de paznicul cimitirului. Oricât de simplu s-ar parea continutul,
autorul însa afla cuvinte ca sa ne înduioseze si sa ne arate marea nostalgie dupa locurile
copilariei.
Schimbarea mediului a celui ce traieste la tara, de multe ori are urmari ce se
întiparesc adânc în suflet. Pe lânga aceasta, ni se arata si încoltirea prea timpurie a
preocuparii viitorului.
Preludiul marilor prefaceri ce aveau sa se înfaptuiasca dupa marele macel, n-a
lasat nepasatori pe bunii români care si-au spus cuvântul prin glasul lui Delavrancea,
Take Ionescu, Grigore Filipescu si altii, cerând intrarea în actiune alaturi de Împatrita
Întelegere.
Autorul povestindu-ne astfel în Per aspera! Toata zarva ce se facea în acel timp
de neutralitate, a prins icoana fidela a vâltorii vietii în asemenea împrejurari si sub forma
de memoriu sînt schitate evenimentele din timpul razboiului.
Taranul român descris în Doua lumi este potrivnic învataturilor si nu crede pe cei
care i-ar spune astfel de lucruri.
Foarte evocativ ne sunt descrise monumentele istorice de la Valea Moldovitei pe
unele dintre ele le afla distruse de vreme si de aceea pune multa jale în slova, dar,
„clopotele suna prelung destramându-se printre munti, trezind singuratatile din somn. Pe
valea Ciumârnei un taran cu tapina pe umar îsi ridica palaria si-si face cruce”.
Dionisie Mitrofanovici ne apare ca un adevarat luminator al poporului
îndemnându-si satenii sa-si trimita copiii la scoala si la institutii mai înalte caci în felul
acesta se poate ridica neamul. Scolarii aflau totdeauna un sfat si un Tudeum de la acest
dascal al adevarului.
În casa lui Dionisie Mitrofanovici de la Cupca se discutau acele probleme ce
aveau sa însufleteasca pe luptatorii de mai târziu pentru înfaptuirea idealului national.
„Ciocanul vremii” a nimicit însa casa aceasta si uitarea îsi asterne caviltioul peste locul
acela.
Cu ocazia împlinirii a un sfert de veac de când primii elevi români de la Liceul 3
de stat din Cernauti au dat bacalaureatul, un grup dintre ei au hotarât sa sarbatoreasca
acest fapt. Evenimentul a fost înaltator pentru cei prezenti, evocându-se scene din vremea
de liceu care nu se mai reîntoarce si care, de aceea te învaluieste în mantia melancoliei…
„Dupa un sfert de veac…” noi nu mai suntem aceiasi baieti cu hartaguri sprintare
ci doar gatiti cu fire argintii pe la tâmple”.
„A murit arcasul”… cine nu l-a cunoscut pe Dumitru Strachinaru. Icoana fidela a
lui ne apare clar — tânarul acesta modest, neatins de porniri si dorinte meschine, mai
mult tacut, dar dârz în statornicia ideii sale, a lucrat neîntrerupt ziua si noaptea, vara si
iarna la reînvierea si organizarea arcasilor din Bucovina. A trecut însa ca un vis frumos.
Cartea aceasta merita sa fie citita, întrucât ne reda multe scene din viata
româneasca bucovineana.
Limba de o frumusete rara si stilul curat ne face sa vedem din cititul primelor
fraze, ca avem de-a face cu un om care mânuieste cu îndemânare pana.»
Semneaza G. N.
„Glasul Bucovinei”, nr. 4949 din 21.11.1936
„Avocatul si ziaristul Vasile Plavan, întoarce lutului ce a fost a lutului, —
iar veacului celui fara sfârsit un suflet nepatat. Dumnezeu Atotputernicul
deie odihna de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinta în
blânda-i trecere prin vaile de resemnare ale vietii”.
(„Glasul Bucovinei”, nr. 5535
din 26 ian. 1939)
„La mormântul unui camarad
(Vasile Plavan)”
|
