Badie de Alexandru Stanciulescu-Bârda publicat la 27.09.2008
Badie Mihai!
     Pe tarâmul acela al tineretii fara batrânete si al vietii fara de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinaresti, ti-o fi dor de tara, de codrii si pâraie, de holdele pârguite si fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforata, de luna si de luceafar, de stele si de plopii singuratici.
Ti-o fi dor, badie, sa mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume si în suflet. Oi vrea sa stii câte împliniri s-au zamislit pe de-a-întregul, câte vifore ne-au spulberat sperantele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.

     Dulcea ta Românie a fost adesea otravita, acrita si amarâta de lifte din patru zari venite sa ne ceara pamânt si apa.
A fost adesea sfârtecata, jupuita, ciopârtita, i s-au taiat picioarele si mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii si i-au spart timpanele, dar ea a continuat sa strige „Victorie”, sa blesteme, sa se roage, sa geama si sa scrâsneasca.
Gloriile si le-a platit cu fluvii de sânge, dar laurii, au încununat fruntile altora; flacaii ei s-au spetit în ocne si temnite, au murit în transee si nici macar morminte legiuite n-au avut.
Dorul ne-a hranit sufletul si speranta. Ne-a fost dor de libertate, de pâine si dreptate, de cer albastru si de sarbatori, de colinde si altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepartat mai mult de vatra. Au crezut ca ni se rup firele, dar au fost ca funiile de matase din povesti.

     Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hameseala lor din totdeauna, lupii ne urla pe la gardurile stârni, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume straina si haina.
Dulcea Bucovina si Tara Basarabilor si a Musatinilor zac sub calcâi strain, iar azi nici nu îndraznim sa mai vorbim de ele, ca sa nu deranjam marimuri de aiurea. Mândru erai, badie, când gândeai la viitor, dar tare ma tem ca daca ai citi istoria veacului ai înnebuni.
Fiii mândri ai tarii, plaiesii de-altadata ai lui Stefan, au fost umiliti si-ngenuncheati, batjocoriti si huiduiti.
Piatra-piatra de e piatra, o calca roata si crapa
; o calca de mii de ori si-o arunca în voitori.
O ia apa, o ia vântul, noua ne-a ramas cuvântul.
Si cuvantu’ si oftatu’, inima ca stânc-a statu!
     Razbunare cruda, zau, ca n-am facut, chiar daca prilejuri am avut destule.
Ne-am aparat brazdele, vetrele, altarele si pruncii.
Daca a fost nevoie, i-am speriat nitel la Marasesti, Oituz, pe Jiu si pe unde a mai vrut Dumnezeu. Atât si nimic mai mult. I-am gonit cât am putut, ne-am curatat hotarele, mortii i-am îngropat, bolnavii i-am vindecat, apoi am pus mâna pe coarnele plugului si ne-am vazut de treaba.

     La sarbatori avem ragaz si-l ascultam pe popa cum ne citeste pomelnic lung cu cei ce nu s-au mai întors acasa dintre noi. Am stiut ca este un Dumnezeu acolo, sus, în ceruri, care cântareste si judeca oameni si popoare si am mai lasat si-n seama Lui, c-a Lui e razbunarea.
     Ne-ai dorit, badie, cu cuvânt de testament, sa avem fratie, precum stelele cerului, frunzele codrului, pasarile vazduhului. Ne-am înfratit prin vreme de multe nevoi, am pus mâna-n mâna, umar lânga umar si-am razbit si noi.
Ne-am înfratit în fata pustilor si-a mortii, pe strazile Timisoarei, Bucurestiului, Sibiului si Clujului si al altor locuri de sfânta aduce re-aminte.
Ne-am înfratit la greu si la bucurie si greul n-a mai fost atât de greu si bucuria a fost mai mare.
Ne-am înfratit în saracie, în umilinta, pe câmpul de lupta, pe ogor la cules, la semanat, la cozi, la nunti si la înmormântari.
Ne-am înfratit când am soptit Miorita, Tatal nostru, Manole, Manole, ori poeziile matale.

     Multe am sa-ti spun, badie Mihai, si-o sa revin curând. Pâna atunci, cu bine!”
http://neamul-romanesc.com