Românii, poporul traditiei imperiale de Dan Botta publicat la 01.10.2008
Românii, poporul traditiei imperiale
     Constiinta istorica a unui popor, sentimentul misiunii sale în lume, acestia sunt factorii de cari depinde marirea sau caderea lui. Istoria se naste doar în spiritul acelora cari pot fi … din miile de forme pe cari istoricii le pun la lumina, marile linii ale constiintei istorice. Ele par a se naste, solare, din însasi confuzia începuturilor.
     Constiinta istorica a poporului român se identifica la început cu constiinta thracica. Popor de pastori aciuat în nenumarate cuiburi de munte, din Carpatii nordici pâna la Pind, cunoscând acolo, în spatiile pline de geniul muntilor, între asprimile pietrei, în bataia marilor vânturi, viata ca o lupta si ca un sir dureros de încercari, thracii si-au faurit cel mai eroic suflet din câte a cunoscut antichitatea.
     În marile evenimente ale naturii, ei au descifrat, din toti barbarii lumii, unicitatea si solidaritatea lumii. Prezenta în lumea întreaga a unui singur zeu, pe care popoarele lor l-au numit cu nume diferite: Zamolxis sau Gebeleizis sau Bacchos.
Acest popor al thracilor, pe care viata sa pastorala de continua ratacire îl supunea unei osmoze continui, fireste si cu natiunile de origine celtica sau illyra, în prezenta pe vastul teritoriu pe care l-am desemnat, era împartit însa dupa locul de munte, dupa cuibul de care depindea – în asa-zise nenumarate popoare.
Transhumanta lor, conceptia lor de libertate pastorala nu le permitea sa fundeze un stat, o natiune, în acceptia moderna.
A fost acesta un blestem, partea de damnatie, de pedeapsa cu care a fost încercat acest popor daruit cu atîtea daruri. Herodot însusi remarcase aceasta: «Daca ar avea un singur Domn si ar fi uniti între dînsii, ar fi de neînvins si, asa cred eu, cei mai puternici dintre toate popoarele…».

     Cel dintîi thrac care a exprimat si ideea imperiala si geniul natiunii sale a fost Alexandru Macedonul. Oricine a trecut îngîndurat peste istoria marilor sale fapte a deslusit în acest thrac de sânge, cu lustru de cultura hellenica, tot ce face complexul de mari virtuti al sufletului thracic: spirit eroic, dreptate si jertfa.
Istoria destinului sau e aceea de a fi faurit un imperiu nu pe seama poporului sau, ci pe seama natiunii hellenice.
     Spiritul de libertate al thracului, care este un corolar al idealismului sau, în virtutea caruia omul e conceput ca om-valoare, cu potente cari pot fi infinite, si nu ca om-cantitate, ca un simplu element al turmei, s-a refuzat ideii monarhice pe care o întruchipa Alexandru. Sufletul thracic e capabil de a crea un imperiu, dar e incapabil de a i se supune.
Destinul lui Alexandru evoca straniu pe acela al atâtor mari români cari au faurit un imperiu – fie el si spiritual, caci si acela manifesta uneori pâna la paroxism o cupido imperandi – si cari au fost împinsi sa creeze pe seama altor natii ceea ce ar fi fost atât de prielnic natiei lor.

     E destinul Corvinilor, al lui Nicolae Valahul, primatul Ungariei, al lui Petru Movila, al lui Antioh Cantemir…
     Evenimentul care imprima thracilor spiritul de supunere, pe care ei îl vor transforma cu încetul în acela de dominatie, a fost cucerirea romana.
Aceasta opera, care implica si o transformare a mentalitatii thracice, a durat trei veacuri, între întâile legiuni ale lui Mariu cari descind pe tarâmul illyric si victoriile lui Aurelian. Opera lui Traian nu este decât un episod al acestor mari lupte si ea nu ar fi fost posibila daca osmoza thracica – prin ratacirea continua a pastorilor din Carpatii dacici pâna la Marea Egee sau la Pontul supus dominatiei romane n-ar fi continuat si dupa cucerirea peninsulei.
     Acela care a împlântat puternic ideea imperiala în inima Thraciei a fost Traian (autorul este un adept al latinitatii românilor - nn). Prin marea sa autoritate, prin victoriile sale fulgeratoare, prin dreptatea sa, omul acesta îsi merita pe deplin divinitatea – poate întâia divinitate (istoria il contrazice - nn) pe care Thracia o acorda unui om. Marturiile ei sunt înca vii pe întinsul românesc.
Romanitatea Thraciei prospera însa si prin acele infinite multimi – infinita copia – de coloni romani din toate partile lumii, dar mai vârtos din Italia (în care populatia se rarea atât de mult încât împaratii se vazura nevoiti sa puna stavila acestui mare exod), si mai ales prin secatuirea continua a thracilor.
     Una din marile drame ale acestui popor se petrece în circurile Romei – gladiatori în lupta de exterminatie, între ei sau cu fiare salbatice, crestini apoi, murind pentru credinta lor, sub ochii abjecti ai plebei romane – ei marturiseau si aici ceea ce am definit ca geniu al acestui popor.

     Actul de nastere al poporului român nu este asadar numai cel sapat pe Columna Traiana, ci el se poate deslusi oriunde în cursul acestor veacuri se întâmpla conflictul necesar dintre setea cu totul practica de imperiu a romanilor si simtul lor infailibil al realitatii, cu acest popor de vizionari, de eroi si poeti care a fost poporul thracic.
     Romanitatea thracica se întindea acum de la Carpatii nordici pâna la Marea Egeica.
În pofida numelor pe cari le poarta si cari suna atât de thracic, pe inscriptii datând din veacul al saselea chiar, thracii acestia au pierdut orice constiinta etnica.
Ei îsi spun romani, ceea ce, pronuntat de ei, cu o particularitate specifica graiului lor primitiv, suna români.(iata si o explicatie inedita a cuvantului român, ghinion cu lipsa de instructie scolara a tracilor ca am fi format singurul popor care ar fi purtat numele de roman - nn).
     Parasirea Daciei de catre Imperiu, sub presiunea invaziei gotilor, a avut drept urmare confirmarea romanitatii, la dreapta Dunarii. Ea implica în acelasi timp redarea caracterul anarhic, de cuib de munte, vietii pastorale din Dacia Traiana. Pastorii aceia însisi, cari n-au putut pleca cu multa lume romana la miazazi, s-au retras probabil în depresiunile cele mai adapostite ale Carpatilor, în asa-numitele «tari», departe de pasul de munte pe unde trecea gotul – în Câmpulung, în Vrancea, în Tara Oltului, în Maramures.

     În forme de viata specific thracice, ei se manifesta totusi ca romani. Când dominatia barbarului capata stabilitate, cum se întâmpla decenii si decenii în sir, ei îsi duc turmele la iernatic pe malul Pontului sau Egeei romane. Osmoza, pe care o putem numi româneasca, continua…
     Împaratii romani de origine thracica îsi simt fara preget îndemnul de a cuprinde Dacia. Figura de ctitor a lui Traian îi fascina.( oare! - autorul nu stia ce stim noi acum despre situatia lui Traian in imperiu -nn). Ei construiesc pe malul dacic al Dunarii castre, turnuri, aduc legiuni cari sa asigure transhumanta pastorala si linistea din partea barbarilor. În panegiricul împaratului Constantiu, thrac romanizat, Dacia, se spune, a fost reluata: Dacia restituta. Împaratul Constantin arunca un nou pod peste Dunare, la Celeiu. Ce garantii mai puternice pentru unitatea româneasca?

 
    Sa nu pierdem din vedere, însa: marea viata istorica a românilor e la miazazi. Întreaga romanitate thracica sunt ei însisi. Un sir incomparabil de generali ai Imperiului vor iesi din Thracia fecunda în eroi: Aetius, învingatorul hunilor, Belizarius însusi, care poarta înca un nume thracic, împarati ca Diocletian, Constantiu-Chiorul, Constantin cel Mare, Leo I, Anastasiu si Justinian – spre a numi doar pe cei mari… Ideea thracica se confunda cu ideea romana. ( si viceversa, bravo nene Iancule! - nn). Thracii sunt, în Imperiu, promotorii geniului crestin. (aici spune un mare adevar pe care mai mult ca sigur nu l-a sesizat-nn).
     Se poate spune într-adevar ca triumful crestinismului în lume a fost asigurat de thraci(sic!) – credinciosii stravechi ai Dumnezeului unic. Si noua religie a fost marturisita, cu o înviersunare fara seaman, de marele numar de sfinti si martiri, originari din Thracia.

     Se poate crede ca împaratul Constantin, mutând fasciile romane, senatul si însemnele legiunilor în Noua Roma, a tinut nu numai sa întareasca situatia strategica a Imperiului anarhizat de barbari, ci sa le împlânte în inima patriei sale, esente crestine. Prin actul lui Constantin, Roma veche era abolita, Italia devenea o provincie periferica a lumii romane, si misiunea romana revenea întreaga romanitatii orientale.
     Istoria medievala a românilor, cei o mie de ani de romanitate, cautata cu ardoare la stânga Dunarii, sunt aici. Nici o enigma, nici un miracol, ci o desfasurare normala a unui mare destin. Românii, afirm, sunt singurii mostenitori ai ideii romane, cum tot ei au fost, în cursul Evului Mediu, detinatorii ei. Romanitatea occidentala n-a cunoscut, în formele ei de stat, decât feudalitatea de natura barbara antiromana. Regalitatile occidentale sunt, fara exceptie, creatiuni papale. Ele n-au realitatea mistica a ideii romane: transmisiunea imperiului.

     Imperiul Roman de Apus nu poate fi considerat, în lumina traditiei, decât ca o grosolana uzurpare, o copie executata de un barbar frânc, a marei creatiuni romane. Întreaga autoritate imperiala, prestigiul august al Romei, s-a transmis fara întrerupere împaratilor de la rasarit. (Numele Imperiul Bizantin este un termen modern, care era necunoscut celor care au trait în vremurile de glorie ale imperiului. Numele original al imperiului în limba greaca era ??µa??a Romanía sau ?as??e?a P?µa??? Basileía Romaíon, o traducere din limba latina a numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol dupa caderea Constantinopolului, de catre istoricul german Hieronymus Wolf - nn). Chiar când acest imperiu a învestmântat prestigioase forme de cultura hellenica, (noua invazie a grecilor - nn) împaratul lui nu s-a considerat altceva decât un soldat al misiunii romane, un împarat al romanilor.
     Ideea imperiala e relativa la români. Ei continua a da Imperiului soldati si împarati. Phocas e originar din Thracia. Cantacuzinii sunt thraci, împaratii macedoneni sunt thraci. Profesorul Murnu a demonstrat de curând originea româneasca e celor trei împarati cavaleri cari au fost Comnenii…
     Întinderea romanitatii orientale, redusa partial de cuceririle grecesti – fireste, nu la sate – a suferit în acest rastimp o puternica presiune barbara. Slavii si mai ales bulgarii, constituiti într-un imperiu de model roman, au determinat, în secolul al VIII-lea, doua exoduri ale romanitatii – una peste Dunare, în Dacia Traiana, si cealalta în Thessalia.

     Atunci se constituie, în regiuni familiare acestei natiuni de pastori, diversele Vlahii, între cari cea din Thessalia, Vlahia Mare, a cunoscut sub ducii ei o puternica viata autonoma…
     Cînd însa, dupa distrugerea Bulgariei, Imperiul pare a nu mai servi ideea romana, cînd, în numele ei, romanitatea se simte oprimata, iata ca se ridica, viforos, bratul Asanizilor (Sub conducerea a trei frati - Petru, Asan si Caloian - valahii dintre Balcani si Dunare au reusit sa intemeieze un "regat al valahilor si bulgarilor". In luptele purtate impotriva bizantinilor, stindardele valahilor se prezentau sub forma chipurilor de balauri care, atarnate in varful sulitelor, se clatinau in vant si-i inspaimantau pe vrajmasi. Sub flamura acestor balauri, Asan proiectase sa uneasca sub sceptrul sau cele doua Dacii si sa formeze un mare regat roman, care s-ar fi intins de la Carpati pana la Muntii Balcani - nn).
     Românii din Hem îsi iau asupra-le ideea imperiala. În patetica lor indignare, în actele lor în care strabate viziunea, ca si simtul imperial, e ceva care evoca direct actiunea lui Horia. Horia e prefigurat aci, în acesti români cari stiu sa-si cucereasca dreptatea pe care n-au aflat-o la Împaratul.
Coroana de aur a Imperiului, pe care Petru si-o aseaza pe frunte, arunca nu stiu ce nimb de victorie pe figura aceluia pe care poporul lui l-a recunoscut în versul: « Pîn’ a fost Horia-mparat! »
     Pe urmele pasilor nostri s-a dezvoltat chiar o stranie flora. Tot asa cum – sunt putini ani de-atunci – viziunea mistica a frumusetii românesti, dezlegata de noi din apele materne ale Thraciei, a cunoscut pe lânga marele public, sub numele bizar de teoria mioritica (de la frumosul cuvânt românesc miorita, mioara), o favoare exceptionala.
Istoricii literari vor avea sa dezbata fenomenul acestei teorii înfatisate lumii sub forma unor opuri de dificila doxa germanica si pe care literatorii, cari i-au facut faima, au impus-o cu argumente extrase tot din modestele noastre lucrari.

     Pe timpul când cuvintele acestea s-au rostit, românii treceau printr-o epoca de mari melancolii.
Încheiam în acest timp, cu o luna mai târziu, un alt cuvânt rostit la radio (in anul 1941) asupra aceleiasi teme: «Azi, când unul din visurile care conditionau Imperiul – Unirea – s-a împlinit, nu stiu ce tristete ne cuprinde. Pare ca nu avem alt ideal. Încercam formele cari ne arata, cum spun oamenii de drept, ca o natiune complet satisfacuta. Sa frematam la aceste cuvinte. Avem multe doruri de împlinit!»

     De atunci, peste poporul nostru s-a abatut bratul Necesitatii. Lipsa unor mari idealuri ne-a pierdut. Când, prin jertfele pe cari le vom face, poporul românesc din Dacia Traiana se va uni iarasi sub un acelasi sceptru, în zarea patriei noastre va scânteia – sa credem – cu o mie de cupole de aur Roma lui Constantin cel Mare.