Interpretari inedite ale simbolismului in doua snoave apartinand lui Ion Creanga de Vasile Lovinescu publicat la 05.10.2008
Interpretari inedite ale simbolismului
din doua snoave apartinind lui Ion Creanga
Basmele lui Creanga apartin familiei miturilor de tip complet, desfasurindu-se intr-o lume consecventa cu ea insasi, in logica supranaturalului, caci si acesta are o logica proprie. "Supranaturalul" nu inseamna in afara sau deasupra legilor Universului, ci deasupra planului nostru de existenta, care e unul din planurile indefinite, constituind Cosmosul total, si anume planul "Omului Universal", cum i se mai spune.
Indefinitatea planurilor de fire este solidara cu diversitatea lor; ierarhizarea face ca planurile superioare sa fie cauzale fata de planurile inferioare, deci conditionindu-le.
Este exact raportul de dependenta ireversibila a lumii noastre fata de lumea basmelor.
Incintati, uimiti de atmosfera basmului si de torsul lui "Insira-te margarite", multi ar fi ispititi sa recunoasca o calitate mitica, adica simbolica, numai basmului. Eroarea este imediat perceptibila la cea mai mica cercetare : nimic in lumea noastra nu-si are ratiunea in el insusi, ci, imediat, in planul superior lui; orice amanunt al vietii si al lumii inconjuratoare este in mod necesar simbolic, pentru ca este "reprezentativ", are o calitate simbolica existentiala, fireasca.
A trai lumea simbolic inseamna a o recunoaste ca oglindire analogica, adesea in sens invers, a unui plan superior.
De aceea, lucrurile cele mai mici din lumea noastra simbolizeaza lucruri cu atit mai mari din lumea imediat superioara, dar cu atit mai greu de interpretat.
Prin urmare, o snoava, o jitie, o cimilitura, o framintare de limba, sint, intr-un anume sens, mai greu de interpretat decit Harap-Alb.
Simbolismul calului nazdravan , caruia ii cresc 24 de aripi, dupa ce s-a regenerat printr-o cura de jaratec, este mai vizibil decit acel al unei rime; pe linga secretul natural, se mai adauga si acel al abjectiunii si al infimului.
A vedea divinitatea lui Hristos cind se transfigureaza pe Thabor, cind invie, cind se inalta la cer, cind va veni a doua oara la Judecata - este lucru usor; dar s-o vezi in acel care minca cu vamesii si pescarii, in arestatul din pretoriul lui Pilat, gol pina la briu, rege derizoriu cu coroana de spini si sceptru de trestie, scuipat si batut, in cel spinzurat pe cruce, pedeapsa rezervata sclavilor, in cadavrul de pe Golgota, este mult mai greu, deoarece Dumnezeu se oculteaza pe sine insusi, pentru ca lumea sa poata exista; si mai greu este simbolismul bufoneriei, al risului, care adauga nalucirii lumii caracterul sau iluzoriu, grotescul.
Nu se poate da o importanta minora povestirilor mici, snoavelor, si cimiliturilor lui Creanga si ale altora, bineinteles pentru ca "nu stii de unde sare puricele", detaliul cel mai infim, cel mai ridicol al vietii de toate zilele, fiind susceptibil de multe sensuri pe planuri diverse, cu rasunete nebanuite, prin transpozitia lor indefinita.
Lipsa de comuna masura intre Principiu si Manifestare interzice autonomia oricarui lucru, oricarui gest, cit de infim ar fi el, din lumea fenomenala.
Nuvela-basm Soacra cu trei nurori, lipsita de elementul miraculos si totusi profund initiatica, este, din acest punct de vedere, un avertisment pentru cititorul atent.
Amintim ca exemplu tipic de literatura esoterica, lipsita de incadrare fantastica, Decameronul lui Bocaccio, acesta facind parte, ca si Dante, din organizatia secreta initiatica Fede Sante [ordin de filiatie templiera, in care sint utilizate cele mai importante simboluri ale hermetismului crestin.
Dante Alighieri (1265-1321) se pare ca ajunsese la un moment dat unul din sefii acesteia, descriind in a sa Divina Comedia fazele succesive pe care le parcurge constiinta initiatului pentru a atinge nemurirea. Membrii acestei organizatii isi spuneau fedeli d'amore].
Un chip mai putin familiar al lui Creanga este masca lui de belfer moralist, autor de manuale didactice edifiante, institutor bugetar in contrast desfatator cu personalitatea lui gargantuesca, destul de vasta ca sa poata primi in ea pe Pasari-Lati-Lungila, pe Flaminzila, Ochila si pe celelalte dihanii spaimoase care i-au venit de hac lui Ros-imparat.
Aceasta masca de lup moralist si-o ia Creanga mai ales in snoavele si istorioarele pe care le-a semanat, pe ici - pe colo, in abecedarele lui.
Privite in adincime, din perspectiva adevaratei personalitati a lui Creanga, ele arata ca simtul comun si platitudinea pot si ele avea dreptate in felul lor, si ca anumite readaptari la medii pot parea ridicule, fara sa le impiedice sa fie uneori mesaje din alte lumi.

Luam ca exemplu Prostia omeneasca ... . Snoava se desfasoara in jurul unui punct central, care este un drob de sare asezat pe laita, deasupra capului unui copil infasat si culcat in albie. Femeia si mama ei se pornesc pe bocete, cind se gindesc ce s-ar intimpla daca mita ar impinge drobul.
Mai intii, trebuie remarcat ca ipoteza este o improbabilitate, nu o imposibilitate; distinctia este mai mult decit o nuanta.
Prostia femeilor este pragmatica, in nici un caz metafizica.
De fapt, avem de-a face cu un ax, avind la capatul superior un drob de sare, adica o pietra. Dar, totdeauna, pietrele sfinte, betilele, cad din cer, de sus ...
La capatul inferior este copilul, reprezentant paradisiac al genului uman.
Din punct de vedere al simtului comun, reprezentat de cele doua femei, daca piatra cade peste capul copilului, i-l face chiselita. Dar avind in vedere ca petra autem erat Christum, verticala caderii este in realitate o Avatarana, pe care se coboara avataric Logosul printre oameni; in acest caz, capusorul copilului ar fi inlocuit cu Piatra Filosofala [in sensul alchimiei mistice, piatra filosofala ar fi omul ajuns la desavirsire dupa multiple prefaceri spirituale.
In alchimia practica, piatra se prezinta sub forma unei pulberi rosii, stralucitoare, de culoarea "rubinului" (Paracelsul). Prin incalzire, topire si diluare se urmarea transformarea unui metal obisnuit in aur. Piatra filosofala este in acelasi timp Panaceul (Remediul) universal si Elixirul de viata lunga. Dupa unii, da puterea de a cistiga nemurirea, dupa altii da puterea de a deveni invizibil, de a se deplasa dupa voie in spatiu, ori de a cunoaste ratiunea ultima a lucrurilor.
Alchimistii desemnau piatra filosofala cu acrostihul Azoth, format din prima litera a tuturor alfabetelor (A), urmata de ultima litera a alfabetelor latin, grec si ebraic, ceea ce inseamna : Piatra este inceputul si sfirsitul oricarui corp].
Inlocuirea unui cap omenesc printr-unul de lemn, de piatra sau de fier se mai gaseste in folclor. Drobul de sare este acelasi lucru cu sabia lui Damocles, atirnata nu deasupra capului unui anumit individ, ci asupra oricarui om. Ea este identica cu fulgerul spiritual care poate trasni un om, dar il poate si transfigura, ca pe Ilie.
Barbatul vine acasa si le gaseste pe cele doua femei bocind. Pleaca spunind ca se va intorce numai de va gasi mostre mai mari de prostie; in realitate, acestea sint similitudini tangente cu transcendentul.
Atunci, de-abia intors acasa, ar putea face gestul eliberator de "inversare a Polilor", adica sa ia piatra de deasupra capului copilului si s-o aseze dedesubtul lui.
Dar aceasta cere epuizarea unui ciclu.

Ca ar fi vorba de o restaurare primordiala, o arata faptul ca sarea a avut totdeauna un caracter "bazic", in fundul apelor; la suprafata lor, aspectul hominal al sarii este giuvaerul din floarea de lotus (Om mani podme hum), reprezentat de copil in albia sa.
Deci omul nostru porneste in cautarea de asa-zisi prosti, ca Diogene cu finarul lui, in cautare de oameni destepti.
Dar a parcurge ciclul unui lucru inseamna a-l epuiza.
Aparent, omul nostru sleieste prostia prin rasfoirea ei. In realitate, rasfoieste Cartea Vietii, cu mesajele ei transcendente, care pentru lumea noastra par niste nebunii.
Si mergind el, vazu un om care tinea un oboroc desert cu gura spre soare si-l baga repede in bordeiul lui. Voia sa si-l lumineze, ducind soarele in el. Mai intii, acest bordei ermetic inchis, fara nici o crapatura, reprezinta insusi Athanorul [cuptorul alchimistilor, construit dupa reguli precise, in care se spera obtinerea transmutatiei metalelor si a Pietrei filosofale. In Athanor era incalzit "oul filosofal", care trecea, dupa o intetire corespunzatoare a temperaturii, prin toate culorile spectrului, pina la acel rosu stralucitor care, o data spart, devenea "piatra".
Mai departe, aceasta cauta sa se prefaca in aur si sa desavirseasca Magnum Opus (Marea Opera)]. Miracolul alchimic realizeaza soarele mineral tot intr-un vas complet inchis, adica tocmai ceea ce incearca asa-zisul prost, si apare ca nebunie si stupiditate in lumea sublunare, in care ne facem veacul.
Batrinii alchimisti ne spun ca trebuie sa transformam lumina solara in soare lichid, dar aceasta este transportabila tocmai cu un oboroc !
Ocluziunea vasului hermetic este conditia sine qua non a lui Magnum Opus. Fisurarea lui este o catastrofa care nimiceste procesul de transmutare. Este exact ceea ce face taranul nostru, peregrin "destept", cind cu un topor sparge o gaura in bordei, pe unde intra soarele la toata lumea, soarele prostilor, distrugind astfel realizarea a Magnum Opus.
Mai departe, un om facuse un car in casa si nu-l putea scoate pe usa Calatorul nostru, care era un filosof rationalist, il face pe rotar sa-si dezarticuleze analitic carul lui sintetic, scotindu-l afara in bucati componente.

Este si aceasta o solutie, care ar fi facut bucuria lui Descartes. Un car ca toate carele, un bou ca toti boii ... dar, in snoava, in inima casei, in altarul ei, in Intelect, se afla de fapt ideea de car Merkaba, caruta de foc a lui Ilie Tesbiteanul, sau busteanul ielelor din basme.
Prin magia alba, carul se putea subtia subtil prin horn, confundindu-se cu prototipul sau, Carul Mare ... Fara aceasta dezmembrare, casa ar fi fost la capatul pamintesc al lui "Axis Mundi" un sanctuar, un temenos.
Mai incolo, un alt "prost" incerca sa ridice in pod, cu tapoiul, niste nuci.
Vai, lucrul nu mai este posibil in lumea noastra; nu mai este posibil sa nimeresti si sa impungi punctul central si chintesential al unui lucru, chiar al unui atom, si sa-l fixezi in "pod", adica in Excelsis.
Dar, simbolic si sapiential, lucrul este inca posibil, adica perfect real si realizabil pe planul cauzal. Aceasta incerca "prostul" sa realizeze, dar "desteptul" il impiedica sa duca la capat.
In sfirsit, ultimul "prost" incearca sa-si traga cu funia vaca pe casa, ca sa pasca fin pe acoperis, in realitate in pasunile si livezile cerului.

Daca reusea, precum Harap-Alb cu gloaba lui costeliva, care zboara la cer, dupa ce a facut o cura de jaratec, devenind un "nu stiu ce" miraculos, care visleste prin cerul stelelor fixe, daca "prostul" nostru reusea sa faca "gestul" lui in modurile lui intelectuale, simbolice si calitative, "vaca" ajungea in pasunile celor "sapte boi", Septem Triones, caruia ii zicem Carul Mare.
Calatorul a sleit ciclul prostiei, asa cum o intelege lumea noastra. In fond, a demitizat lumea, adica i-a taiat radacinile ceresti cu un bun simt marginit care este adevarata prostie, coextensiva cu pacatul contra Sfintului Duh.
Se intoarce acasa si nu se mai sinchiseste de prostia femeilor, deoarece acelasi bun simt ii arata ca foarte improbabila eventualitatea ca mita sa impinga drobul de sare de pe polita, copilul gasindu-se tocmai in acel moment pe verticala care coboara din drob.
Dar daca ar fi stiut sa tilcuiasca semnele, ar fi coborit drobul pe podea, la capatul invers al axului, sau mai bine l-ar fi asezat sub capul pruncului (ca element "bazic"), iar pruncul ar fi devenit astfel "Fat-Frumos nascut din Piatra".
Snoava Prostia omeneasca ar putea avea ca subtitlu Ravagiile bunului simt, iar plinsul femeilor ar reprezenta, de fapt, imposibilitatea dualitatii (erau 2 femei) spre sfirsitul ciclului - cind Ion Creanga isi scrie snoavele - de a realiza redresarea necesara. Ce mult as fi dat sa vad figura acestui om rafinat si complicat sub aparenta lui taranie, pina la limitele incredibilului; ce ris de Pan nepatruns in infiora in interior, cind scria in manualele lui didactice sau preda de la catedra copiilor aceste invataturi, ce ni se par locuri comune, mai greu de tilcuit (din cauza aparentei lor maruntimi) decit Harap-Alb ! Si ma intreb, oare la cine s-a gindit autorul cind a ales titlul snoavei sale, Prostia omeneasca ? La cei pe care parintele copilului i-a intilnit, straduindu-se, in diferite moduri, sa atinga perfectiunea, si pe care nu i-a inteles ? sau chiar la tatal pruncului ?
Povestea unui om lenes se inscrie in aceeasi literatura didactica si moralizatoare, raspindita la toate popoarele.
Avem de-a face cu acelasi Creanga, de care am pomenit mai sus, cu masca lui de belfer, moralizind referitor la notiunea de lenes "d'un ton de nez fort devot", in versuri inepte.

"Nu lucrezi, n-ai ce minca" - profesa el in Invatatorul Copiilor, in editia din 1871, sub proprie semnatura, spre inminunarea si inveselirea aceluia care ii cunoaste dedesubturile.
Aurel G. Stino ne atrasese atentia asupra ideilor lui Creanga despre lenes si asupra povestirii sale despre un om lenes; ne pusese la dispozitie rezultatul unor cercetari personale.
Poezioara Nu lucrezi, n-ai ce minca se compune din doua parti distincte : culpabilitatea omului lenes in societate, care nu vrea sa se foloseasca de darurile cu care a fost inzestrat :
"Membre bune-ndeminoase,
Creieri in cap de ajuns,
Minte, grai, simtiri, virtute"
si in al doilea rind, binecunoscutul episod din apologul Greierului si Furnicii :
"Ar fi mare pacat
Omul lenes de-ajutat"
incepe invatatorul Creanga stihurile sale.
Din moment ce natura l-a utilat pe om cu mijloace pentru a munci si crea,
"Daca lenea-l stapineste
Singur este vinovat".
In Povestea unui om lenes, profitind de libertatea pe care i-o da fictiunea, Creanga impinge consecintele jalnicei doctrine, mai sus expusa, pina la extremele ei, anihilindu-se prin absurd : lenesul este expulzat din organismul social ambiant (ca unele grefe de pe corpul omului), de catre consatenii lui, "la locul cuvenit unde i-au facut felul".
Invatatorul Creanga pronuntase sentinta in Invatatorul Copiilor, cu o usurinta de miscare, cu o dezinvoltura in locul comun si in banalitate, care nu e cea mai mica uimire ce ne-o pricinuieste aceasta personalitate atit de complexa :
"Cine ziua nu munceste
Doarme noaptea nemincat !"
Se poate arata si lui La Fontaine si institutorului Creanga deficitul logic al fabului Greierul si Furnica. Greierele nu-i deloc lenes : cintecul lui este o munca (care produce ritmuri armonizatoare), cel putin tot atit de efectiva ca si aceea a furnicii, ca sa-si adune materie digerabila.
Atitudinea humulesteanului este cu atit mai echivoca, cu cit in copilaria lui, cel putin, nu putea servi ca exemplu altor copii.
Iata parerea tatalui despre fiul sau :
"Nu-l vezi ca-i o tigoare de baiet cobait si lenes, de n-are pareche ?"
Si in alta parte a Amintirilor :
"Si nu ca ma laud, caci lauda-i fata : prin somn nu ceream de mincare; daca ma sculam nu mai asteptam sa-mi deie altii; si cind era de facut ceva treaba, o cam raream de acasa.
S-apoi mai aveam si alte bunuri : cind ma lua cineva cu raul, putina treaba facea cu mine; cind ma lua cu binesorul, nici atita; iar cind ma lasa de capul meu, faceam cite-o draguta de trebusoara ca aceea, de nici sfinta Nastasia, izbavitoarea de otrava, nu era in stare a o desface, cu tot mestesugul ei."

Nu vedem cum ar fi putut figura aceste fragmente in Invatatorul Copiilor si in Abecedarele institutorului Creanga.
Am atins tangential periferia problemei, acum intram in miezul ei. Am vorbit in Creanga si Creanga de Aur de Danila Prepeleac, care adus pina la capat, in invingator, "Questa", cautarea cea mai grea din lume, aceea a apropriei lui finalitati, "Sinea", Atma, cautarea care nu a fost deloc ingreunata sau oprita de faptul ca Danila era "lenes, nechitit la minte si nechibzuit la trebi", ceea ce arata ca, fata de un plan superior, asa-zisa lene este o determinatie negativa a unei inalte puteri intelective, la fel cu cintecul greierului, care este in realitate o incantatie.
Trebuie sa tinem seama de bivalenta simbolurilor, prin ancadramentul lor.
Contrar basmului Danila Prepelac, in povestea Fata babii si fata mosneagului lenea e stigmatizata, ca si in Invatatorul Copiilor; fata cea harnica restabileste contactul intre Cetatea Soarelui (locuinta Sf. Duminici) si Sanctuarul in care era vestala (propria casa), prin aducerea in el a unei noi Arce de Alianta (ladita data de Sfinta Duminica, plina de daruri).
Cauza decurge din faptul ca, in povestea citata, este vorba de o initiere feminina, o Karma-Yoga, o initiere "harnica", activa ca lucrarea unei albine.
Cu mici exceptii, e cazul tuturor initierilor feminine, care tind mai mult la "vindecarea" aceste lumi, la restaurarea ei, la elaborarea unui nou tesut conjunctiv si nobil; in orice caz, nu la dizolvarea acestei lumi prin concentrarea intelectuala.
Realitatea este ca intr-o lume cu totul robita actiunii, cum este cazul timpurilor noastre, contemplativul apare ca un lenes si inteleptul ca nebun.
Yoga cunoasterii directe a Principiului, prin stabilirea unei legaturi permanente cu el, cere imuabilitatea atentiei dar si a activitatii exterioare, redusa la minimul necesar pentru a nu muri.
In realitate, este o munca mult mai grea decit muncile lui Herakles si decit orice cazna exterioara pe care ne-am imagina-o noi. Cere imuabilitatea atentiei si a mentalului, eliminarea patimilor trupului si ale sufletului.
Unui om necalificat pentru Cunoasterea Suprema, adica, practic vorbind, aproape tuturor oamenilor, Jnana-Yoga [tehnica de meditatie in traditia budista. Cuprinde patru etape, ce urmaresc, succesiv, detasarea de dorinta, activitatea intelectiva, destindere, seninatate interioara, concetrare, unificarea gindirii, detasarea si indiferenta, suspendarea afectelor, puritatea desavirsita. De obicei, exercitiile jnana-yoga sint insotite de "reculegeri" (samapathi) si concentrari (samadhi)], exclusiv cognitiva, apare ca un non-sens, ca o inertie ce se exclude de la sine din dinamismul unei colectivitati obisnuite.
Ne permitem o comparatie (pe care am mai folosit-o in cursul acestui studiu), Biblia pomeneste de "Piatra din virful Unghiului", cheia de bolta a oricarei opere arhitecturale traditionale. Dar tocmai pentru ca este in virful unghiului, este in afara si deasupra edificiului propriu-zis; pentru ca este principiul cladirii, o transcede si o conditioneaza prin lipsa de comuna masura cu ea. Piatra unghiului inmanuncheaza intr-un mod vital toate "puterile" edificiului; acest nod este un punct de interferente non-spatial; fara el, toata opera arhitectonica s-ar risipi in neant.
Asadar, fiind in afara planului de intelegere pur materialist, este ca si inexistenta pentru fiintele care nu depasesc acest plan, deci incomprehensibila si inutilizabila. De aceea, spune Biblia, piatra din virful unghiului zace zvirlita in drum si lucratorii nu stiu ce sa faca cu dinsa, pentru ca este in afara de intelegerea lor.
Daca transpunem acest simbolism pe plan hominal, piatra din virf este contemplativul imobil, in afara de actiune, dar conditionind-o; el contribuie la armonizarea energiilor intregului cosmos, inclusiv cel social, care altfel s-ar risipi in pulbere atomica. Dar aceasta o stie numai acel care a atins, cel putin virtual, o anumita treapta superioara de realizare spirituala; pentru ceilalti oameni, contemplativul este un estropiat moral, un neadaptabil, un parazit social. I se spune lenes, cind, de fapt, lumea prinsa in virtejul actiunii nu ar putea face un gest, nu ar putea macar respira, fara actiunea sa de prezenta imobila.
Dupa cum zidarii nu stiu ce sa faca cu piatra din virful unghiului aruncata in sant, pentru ca nu stiu ce este si la ce e buna, tot asa contemplativul este un neinteles, un fenomen inclasabil si inutilizabil in mijlocul unei termitiere, unde fiecare isi are rostul si explicatia.
Si cum este in naravul oamenilor sa se incapatineze a da un nume Nenumitului, cei din satul-stup atirna de gitul contemplativului o pancarta pe care scrie : lenes.
In snoava lui Creanga, de altminteri folclorica, toate acestea sint vadite prin exagerare si impingerea la absurd a situatiei de fapt.
S-ar putea ca autorul anonim al mitului sa-i fi solicitat dinadins elementele absurde, ce darima argumentatia pe care, aparent, vrea s-o sustina. Procedeul este clasic.

Absurditatea apare de la inceputul povestirii, si Creanga o cultiva cu voluptate, caci e greu de admis ca un om cu o inteligenta naturala atit de adinca, atit de sensibil la inconsecventa, sa nu fi fost izbit de ea.
"Cica era o data intr-un sat un om grozav de lenes; de lenes ce era, nici imbucatura la gura nu o mesteca."
Ce-ar fi raspuns Creanga, daca ar fi fost intrebat cu ingenuitate : cum a trait lenesul pina in momentul povestirii ?
"Si satul vazind ca acest om nu se da la munca nici in ruptul capului, hotari sa-l spinzure pentru a nu mai da pilda de lenevire si altora. Si asa se aleg vreo doi oameni din sat si se duc la casa lenesului, il umfla pe sus, il pun intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimtitor si hai cu dinsul la locul de spinzuratoare.
Asa era pe vremea aceea."
In realitate, in nici o vreme nu a fost asa ceva si i-ar fi greu lui Creanga sa dea referinte; sigur este insa ca aceasta este finalitatea unui contemplativ in vremea noastra, numai ca moartea i-ar fi lenta si nu brutala - ca in snoava.
Procedeu clasic in pilduire : pui la trecut sau in lumea animalelor fenomene sociale contemporane. Nimeni nu clipeste macar.
Vine acum faimoasa intimplare cu cucoana :
"Pe drum se intilnesc cu o trasura in care era o cucoana.
Cucoana vazind in carul cel cu boi un om care semana a fi bolnav, intreba cu mila pe cei doi tarani, zicind :
- Oameni buni ! Se vede ca omul cel din car e bolnav, sarmanul, si-l duceti la vreo doftoroaie sa se caute ?
- Ba nu, cucoana - raspunse unul dintre tarani - sa ierte cisntita fata a dumneavoastra, dar aista e un lenes care nu credem a mai fi avind pareche in lume si-l ducem la spinzuratoare, ca sa curatim satul de un trindav.
- Alei, oameni buni, zise cucoana infiorindu-se, pacat, sarmanul sa moara ca un cine fara de lege ! Mai bine, duceti-l la mosie la mine. Eu am un hambar plin de posmagi, ia asa pentru imprejurari grele. Doamne fereste ! ... A minca si el", zice cucoana cu generozitate de dama patroneasa sau de presedinta de sectie la Crucea-Rosie, in provincie, adica cu o darnicie care o costa mult mai putin decit satisfactia unui amor propriu.
Atunci lenesul pune faimoasa intrebare : "dar muieti-s posmagii ?"
Stupefactie din partea cucoanei : "- Sa si-i moaie el singur."
"- Auzi mai lenesule, te prinzi sa moi posmagii, or ba ?
- Ba, raspunse lenesul. Trageti mai bine tot inainte. Ce mai atita grija pentru asta pustie de gura ?
Cucoana atunci, cu toata bunavointa ce avea, se lehameteste si de binefacere si de tot, zicind :
- Oameni buni, faceti dar cum v-a lumina Dumnezeu.
Iar satenii duc pe lenes la locul cuvenit si-i fac felul."

As vrea sa pun in lumina un lucru pe care nimeni nu l-a remarcat : ironia feroce a lui Creanga, cind ne arata o cucoana care toata viata ei s-a purtat pe pernele trasurii, moralizind si distribuind judecati de valoare echivalente cu sentinte.
Mare lucru daca nu e sotia boierului din Mos Ion Roata si Unirea, care pune pe taranii lui sa demonstreze avantajele unirii, sa ridice toti deodata un bolovan din gradina, el, bineinteles, neclintindu-se din jiltul pe care i-l adusesera servitorii.
Snoava isi rateaza scopul ei aparent, poate cu intentie, pentru ca, impinsa pina la aceste limite, lenea nu mai e lene, ci o boala perfect cunoscuta in psihiatrie : abulie, melancolie, schizofrenie acuta.
Si nu se spinzura astfel de bolnavi; de obicei, sint dusi in azile speciale pitite in jurul orasului, unde gurile indiscrete spun ca o injectie cu doza masiva de cocaina ii ajuta sa treaca, pe nesimtite, intr-o lume mai buna.
Nu, nu lenesul este spinzurat, ci contemplativul, pentru ca nu-si mai are locul, este incompatibil cu o societate in plin delir activist. Si Creanga ne-o spune raspicat, cu o tristete subiacenta, o presupun : "Si iaca asa, a scapat si lenesul acela de sateni si satenii aceia de dinsul.
Mai pofteasca de acum si alti lenesi in satul acela daca le da mina si-i tine cureaua !" O credem fara greutate, dar cine a pierdut ?
Cit despre "posmagii muieti", sint ispitit sa vad in ei o pasta, un simbol al unei alimentatii redusa la materia ei prima, la cea mai simpla expresie, staza in care devine o ambrozie nediferentiata, un mil primordial, in care Pamintul si Apa, in forma lor paradisiaca, se amesteca.
Mincare de nemurire.
Refuzul de a minca posmagi pentru ca nu erau muiati inseamna ca eroul nu doreste o hrana in care aceasta nediferentiere (amestec apa + posmagi) nu era efectuata, deoarece scopul inteleptului este tocmai acela de a avea acces la hrana sau licoarea de nemurire - denumita in diferite organizatii initiatice Soma, amrita, hydromel etc.