Devakhan de Rudolf Steiner publicat la 14.10.2008
Devakhan
     Ceea ce în mod obisnuit se numeste în sanscrita Devakhan cuprinde un lung interval de timp care se scurge între moartea omului si noua lui nastere. Dupa moarte, sufletul învata mai întâi, în plan astral, sa se dezobisnuiasca de instinctele legate de corp. Trece apoi în Devakhan unde petrece o viata îndelungata între doua încarnari.
Ca si lumea astrala, lumea devakhanica nu este un mediu, ci o stare. Ea ne înconjoara chiar si în aceasta viata, dar nu ne dam seama. Pentru a întelege prin analogie starea devakhanica si functiile Devakhanului în viata terestra si în viata universala, cel mai bine ar fi sa ne referim din nou la starea de somn.

     Somnul este, pentru imensa majoritate a oamenilor, o stare enigmatica. În somn, corpul eteric al omului ramâne legat de corpul adormit si-si continua travaliul vegetativ si reparator; dar corpul astral si Eul individual se despart de acest corp adormit, pentru a trai o viata independenta.
În timpul zilei, întreaga noastra viata constienta ne uzeaza, ne arde corpul fizic. De dimineata pâna seara, omul consuma multa forta. Corpul astral transmite corpului fizic senzatii care-l uzeaza si-l epuizeza.
Noaptea, dimpotriva, corpul astral actioneaza cu totul altfel. Nu mai transmite senzatii venite din afara; el prelucreaza aceste senzatii si pune ordine si armonie acolo unde ziua adusese dezordine si discordanta prin haosul perceptiilor. Deci ziua corpul astral îndeplineste o munca pasiva, fiind receptor si transmitator. Noaptea el joaca un rol activ, de ordonare si constructie, care repara fortele uzate.
Particularitatea omului în starea lui actuala consta în faptul ca astralul lui nu poate sa faca în acelasi timp aceasta munca nocturna de reparare si sa perceapa si ce se întâmpla în jurul lui în lumea astrala.
Cum am putea scuti corpul astral de munca lui pentru a-l lasa sa se ocupe de viata din lumea astrala?
Procedeul adeptului, pentru a-si elibera corpul astral, consta în cultivarea senzatiior si a gândurilor care au deja în ele însele un anumit ritm transmisibil corpului fizic; pe de alta parte, el evita pe toti aceia care provoaca dezordinea si tulburarea. El trebuie sa nu se mai lase coplesit de dezordinea bucuriilor si a durerilor extreme si recomanda egalitate de suflet.
     O lege suverana calauzeste natura; totul trebuie sa aiba un ritm.
Dupa ce omul si-a dezvoltat floarea de lotus cu douasprezece petale care constituie organul sau de perceptie, de stralucire astrala si spirituala, el poate sa actioneze asupra corpului sau si sa-i imprime un ritm nou care sa-l scape de oboseala. Datorita acestui ritm si acestei restabiliri a armoniei, corpul astral nu mai are de împlinit în timpul somnului munca lui de reparator fara de care corpul fizic s-ar degrada.

     Întreaga viata din timpul zilei nu este decât o tulburare a corpului nostru fizic.
Toate bolile provin din excesele corpului astral. Cel care manânca prea mult provoaca în corpul astral placeri care actioneaza asupra corpului fizic perturbându-l. Astralul ruineaza corpul pentru a-si procura placeri haotice. Din acest motiv unele religii impun postul.
Prin post corpul astral, mai putin ocupat si mai calm, se detaseaza partial de corpul fizic. Vibratiile lui se potolesc si imprima corpului eteric un ritm regulat. Postul reda deci corpului eteric un ritm regulat, el pune în armonie viata (corpul eteric) si forma (corpul fizic), adica pune universul în armonie cu omul.
     Am vazut ce rol joaca astralul în timpul somnului. Unde se afla în tot acest timp Eul omului?
Chiar în Davakhan.
Numai ca în somn nu suntem constienti de aceasta. Trebuie sa facem distinctia între somnul bântuit de vise si somnul profund.
Somnul cu vise corespunde constiintei astrale.
Somnul profund, fara vise, acela care se instaleaza dupa primele vise, corespunde starii devakhanice. Nu ne aducem aminte de ea, pentru ca aceasta stare nu este constientizata de creierul fizic obisnuit.
Numai initierea superiora poate face sa fie cunoscute perceptiile somnului profund. Initiatul obtine continuitatea constiintei de la starea de veghe, trecând prin somnul cu vise, pâna la somnul fara vise. El leaga aceste trei stari în întregul fiintei sale.

     Sa studiem acum situatia omului în Devakhan dupa moarte.
Dupa un anumit timp, corpul eteric se disperseaza în fortele eterului viu.
Care este atunci misiunea corpului astral si a constiintei
Eul si corpul astral trebuie sa construiasca un nou corp eteric pentru existenta care va urma.
Sederea în Devakhan este în parte consacrata dobândirii acestor calitati.
Într-adevar, substanta corpului fizic se schimba tot mereu în asa fel încât, din sapte în sapte ani, ea este integral reînnoita. Si substanta eterica se reînnoieste, cu toate ca structura si forma ei ramân identice sub actiunea Eului superior.
Dupa moarte, acesta substanta se întoarce în întregime în mediul eteric si, ca si în cazul corpului fizic, nu mai pastreaza nimic de la o încarnare la alta.
Incarnarile succesive se produc deci cu corpuri eterice în întregime reînnoite. Iata de ce, de la o încarnare la alta, fizionomia si forma corpului se schimba atât de mult. Ele nu depind de vointa individului, ci de karma lui, de pasiunile si actiunile sale involuntare.
     Cu totul alta este situatia unui discipol care a trecut prin initiere.
El si-a dezvoltat înca de pe pamânt corpul eteric în asa fel încât sa-l poata pastra, sa-l faca apt sa intre dupa moarte în Devakhan. El a reusit pe pamânt sa trezeasca în fortele sale eterice un spirit de viata, constituindu-si una din cele trei parti, de acum nepieritoare ale fiintei sale. Acest corp eteric elaborat în spirit de viata se numeste în sanscrita budhi. Când discipolul a cucerit acest spirit de viata, el nu mai este obligat sa-si reformeze în întregime corpul eteric între doua încarnari. Va petrece deci un timp mult mai scurt în Devakhan. Iata de ce el duce dintr-o încarnare în alta, aceeasi dispozitie, acelasi temperament, acelasi caracter dominant.
Când maestrul în ocultism a reusit sa-si dirijeze constient nu numai corpul eteric ci si corpul fizic, rezulta si de aici un principiu spiritual numit în sanscrita „atma“, adica omul-spirit. Ajuns la acest grad, initiatul îsi conserva trasaturile corpului fizic de fiecare data când se încarneaza pe pamânt. Îsi va pastra în întregime constiinta trecând de la viata pamânteasca la viata cereasca si de la o încarnare la alta.
De aici provine legenda initiatilor care traiesc o mie sau doua mii de ani. Adica pentru ei nu exista nici kamaloka, nici Devakhan, ci continuitatea persistenta a constiintei dincolo de moarte si nastere.
Se aduce uneori obiectia urmatoare fata de ideea de reîncarnare: „Daca omul si-a împlinit misiunea lui pe pamânt înseamna ca el o cunoaste, atunci de ce sa se mai întoarca?“
Obiectia ar fi justa daca omul s-ar întoarce pe acelasi pamânt. Dar cum de obicei nu revine decât dupa vreo doua mii de ani, el gaseste natura, pamântul, omenirea cu totul noi; acestea au evoluat si el poate acum sa faca o noua ucenicie si sa îndeplineasca o noua misiune.

     Aceste perioade de reînnoire a pamântului care determina momentul reîncarnarii sunt determinate de trecerea soarelui prin semnele Zodiacului. Cu opt secole înainte de Christos, soarele îsi avea punctul vernal în semnul Berbecului. Vedem o reflectare a acestui timp în legenda Lânei de Aur si în numele de mielul lui Dumnezeu care i se da lui Christos. Cu doua mii o suta saizeci de ani înainte de aceasta, soarele se afla în semnul Taurului, ceea ce a influentat culte cum sunt cele ale Boului Apis în Egipt sau cele ale lui Mithra în Persia. Cu doua mii o suta saizeci de ani mai înainte, punctul vernal se afla în semnul Gemenilor si-i gasim o imagine în cosmogonia vechii Persii si în cele doua figuri opuse – ale lui Ormuzd si Ahriman.
Când s-a prabusit civilizatia Atlantidei – care a precedat timpurile vedice, soarele îsi avea punctul vernal în Rac al carui semn este si care marca sfârsitul unei perioade si începutul alteia.
     Popoarele au fost întotdeauna constiente de importanta raporturilor care le leaga de constelatii. De fapt, marile perioade ale omenirii se afla sub influenta revolutiilor celeste, a miscarii pamântului în raport cu soarele si stelele.
Acest fapt explica diferenta dintre epoci si da fiecarei încarnari un sens nou. Doua mii o suta saizeci de ani cuprind timpul necesar pentru o încarnare masculina si o încarnare feminina, cele doua aspecte sub care omul aduna toata experienta unei epoci.

     Ce determina schimbarea florei si a faunei de pe pamânt? Spiritele Deva si formele Devakhanului.
Darwin încearca sa demonstreze evolutia terestra prin lupta pentru existenta, ceea ce nu explica nimic.
Pentru ocultist, formele active ale Devakhan modifica flora si fauna. Pe masura ce omul este mai avansat, el poate participa mai mult la aceasta munca. Actiunea omului asupra formelor naturii este cu atât mai constructiva cu cât constiinta lui e mai dezvoltata
Initiatul poate interveni în lumea Devakhanului, unde iau nastere noi plante.
Devakhanul este tinutul în care se formeaza vegetatia.
În kamaloka astrala omul contribuie la faurirea regnului animal.
Kamaloka se afla în sfera lunara, pe când Devakhanul depinde de soare.
     Omul este astfel legat de toate regnurile naturii.
Platon vorbeste despre simbolul Crucii, spunând ca sufletul lumii este legat de corpul lumii ca de o cruce. Ce semnificatie are aceasta crucificare?
Este sufletul care trece prin toate regnurile naturii. Într-adevar, spre deosebire de om, planta îsi are radacina sau, daca vreti, capul cu functiile hranitoare in jos, întorcând în sus, spre soare, organele sale de reproducere.
Animalul este intermediar, prin pozitia lui de obicei orizontala.
Omul si planta se ridica vertical formând o cruce, crucea lumii, animalul fiind asezat transversal.
Participarea omului, dupa moarte, la planurile superioare, la faurirea regnurilor inferioare, va deveni constienta în vremurile viitoare.
Constiinta va calauzi raporturile care fac ca întotdeauna o flora noua sa corespunda cu o noua cultura umana. Misiunea divina a spiritului este sa munceasca la faurirea viitorului. Nu va fi nici miracol, nici întâmplare. Flora si fauna vor reprezenta expresia voluntara a sufletului omenesc transfigurat.
     Munca desfasurata pe pamânt se realizeaza pe de o parte de Deva (zei) si pe de alta de om.
Daca vom zidi o catedrala, ne desfasuram actiunea asupra mineralului. Muntii de o parte si de alta a Nilului sunt opera acestor Deva; templele de pe cele doua maluri sunt opera oamenilor. Scopul este acelasi: transfigurarea pamântului.
În viitor, omul va învata sa actioneze asupra tuturor regnurilor naturii cu aceeasi constiinta cu care prelucreaza astazi mineralul; el va modela fiinte vii si va lua asupra sa munca zeilor, transformând pamântul în Devakhan
     Devakhan (resedinta zeilor) corespunde cu raiul crestin, cu lumea spirituala a ocultistilor.
. Se întelege de la sine ca descriind aceste tinuturi care doar în aparenta sunt extraterestre, caci ele se afla în raporturi vii cu lumea noastra, dar care nu sunt accesibile pentru simturile fizice, nu putem vorbi despre ele decât prin simboluri si alegorii, caci limbajul nu exprima decât lumea simturilor.
Devakhan cuprinde sapte trepte sau sapte regiuni distincte esalonate în ordine ascendenta. Dar acestea nu sunt etaje sau locuri precise; sunt stari de spirit si de suflet. Devakhanul este pretutindeni, învaluindu-ne ca si lumea astrala. Însa noi nu-l vedem.
Initiatul dobândeste succesiv, prin exercitii, facultatile necesare pentru a-l vedea.

     Vom analiza felul în care Devakhanul se deschide treptat celui care dobândeste posibilitati noi de perceptie.
     În prima forma de clarviziune, visele devin mai regulate si prezinta imagini remarcabile, cuvinte pline de înteles.
Ele se încarca din ce în ce mai mult de un sens care poate fi descifrat si raportat la viata reala. Visezi, de exemplu, ca arde casa unui prieten si afli apoi ca acesta s-a îmbolnavit. Aceste prime deschideri spre Devakhan îl fac sa semene cu un cer pe care se misca nori care se grupeaza si iau treptat forme vii.
     În cea de-a doua forma a clarviziunii, visele capata contururi foarte precise.
Acestea sunt figurile geometrice si simbolice ale celor mai elevate religii, semnele sacre din toate timpurile, care sunt, la drept vorbind, limba verbului creator, hieroglifele vii ale limbajului universal:
crucea este semnul vietii,
pentagrama sau steaua în cinci colturi, semnul verbului;
hexagrama sau steaua în sase colturi, dublul triunghi inversat, semnul macrocosmosului reflectat în microcosmos etc.
Dar aceste semne pe care noi le reprezentam prin linii abstracte apar aici colorate, vii si fulgurante pe un fond de lumina.
Totusi ele nu sunt vesminte ale unor fiinte vii, ci desemneaza, ca sa spunem asa, normele si legile creatiei.
Din ele s-au alcatuit formele figurilor animale pe care primii initiati le-au ales pentru a reprezenta miscarea aparenta a soarelui în constelatiile Zodiacului.
Initiatii au tradus viziunile lor în semnele acestora, cum este cel al Racului, de exemplu, reprezentând un vârtej cu doua sensuri contrare. Cele mai vechi caractere scrise, sanscrite, egiptene, grecesti, runice, unde fiecare litera are întotdeauna un sens ideografic, au fost toate la originea lor figuri celeste.
Pe aceasta treapta a viziunii sale, discipolul nu se afla decât pe pragul Devakhanului; el trebuie sa patrunda în interior, sa gaseasca calea de trecere de la lumea astrala la prima treapta a lumii devakhanice.
Toate scolile secrete au cunoscut acest drum, chiar si crestinismul primelor secole, desi nu a recurs la vechile modalitati de initiere, a posedat un învatamânt esoteric ale carui urme pot fi regasite.
Faptele Apostolilor îl mentioneaza pe Dionisie, un discipol initiat al Sfântului Pavel care a propovaduit un crestinism esoteric.
Mai târziu, în secolul al IX-lea, Jean Scot Erigenus a fondat, de asemenea, la Curtea lui Carol Plesuvul un crestinism esoteric.
Apoi acesta a fost încet, încet acoperit de dogma. Dar când se patrunde în Devakhan, se confirma descrierea facuta de Dionisie.
Respiratia ritmica din Yoga reprezinta unul din mijloacele practicate pentru a patrunde în lumea Devakhanului. Semnul sigur ca intrarea chiar a avut loc este experienta prin care trece constiinta în acesta faza, redata în filosofia vedica prin cuvintele: tat twam asi (acesta esti tu).
În vis omul îsi vede propria sa forma corporala privita din afara. Îsi vede corpul întins pe pat, dar ca pe un învelis gol. În jurul acestei forme goale, corpul astral straluceste ca un nimb ovoidal, aparând ca o aura din care corpul s-a retras, în timp ce corpul se prezinta ca o forma pentru mulaje goala. Este o viziune în care raporturile sunt inversate, ca într-un cliseu fotografic negativ. Aceasta viziune devine obisnuita pentru toate lucrurile: Se poate vedea, într-un fel, sufletul cristalelor, al plantelor, al animalelor sub forma de lumini radiante, în timp ce substanta lor fizica apare ca un gol, un vid.
Dar numai lucrurile naturale se vad în acest fel; nu si ceea ce este facut de mâna omului.
Pe acesta prima trepta a Devakhanului, se contempla deci fata astrala a lumii fizice. Acestea sunt asa-numitele continente ale Devakhanului, forma negativa a vailor, muntilor, a continentelor fizice.

     Antrenându-se în meditatie, în timp ce-si retine respiratia, initiatul ajunge pe a doua treapta a Devakhanului. Cavitatile formate de substanta fizica se umplu cu un sistem de curenti spirituali care sunt curentii vietii universale traversând orice lucru, constituind oceanul Devakhanului.
Aici, initiatul se cufunda în izvorul creator de vieti. El vede aceasta viata ce pe o retea de fluvii imense ale caror albii iriga totul. În acelasi timp, o senzatie ciudata si cu totul noua pune stapânire pe el .
Începe sa simta ca traieste în metale. Reichenbach, autorul cartii despre Od a constatat acest fenomen la toti subiectii senzitivi pe care îi punea sa ghiceasca metalele învelite în hârtie. Entitatile pe care le întâlneste acolo sunt cele pe care Dionisie Areopagitul le numeste Arhangheli sau Însufletitori ai metalelor. Ei corespund celei de-a doua trepte a clarviziunii.
     Ajungem la cea de-a treia treapta a clarviziunii când gândirea se elibereaza de orice legatura cu lumea fizica, când initiatul se simte în viata gândirii, dar fara continutul gândirii.
Maestrul spune discipolului sau: „Traieste în asa fel încât sa stapânesti functia intelectului fara continutul sau“ . O noua lume se deschide atunci. Dupa ce a vazut continentele si fluviile Devakhanului (adica sufletul astral al lucrurilor si curentilor vietii), se percepe aerul, atmosfera devakhanica.
Este o atmosfera absolut diferita de atmosfera noastra; substanta ei este vie, sonora, sensibila, ca un sentiment. Ea raspunde fiecaruia dintre gesturile, actele, gândurile noastre prin ondulatii, lumini, sunete.
Tot ceea ce se întâmpla pe pamânt se repercuteaza aici sub forma de culori, de lumini si sunete.
Fie ca traim aici în timpul somnului, fie dupa moarte, putem urmari aici ecourile de pe pamânt.
Putem, de exemplu, sa ascultam zgomotul unei batalii; nu se vede lupta propriu-zisa, nici evenimentele ei; nu se aud strigatele luptatorilor, nici bubuitul tunurilor. Dar luptele si îndârjirea apar sub forma de fulgere si tunete.
Devakhanul nu ne desparte de pamânt, dar ni-l arata ca din exterior. Nu mai simtim durerea si bucuria petrecându-se în noi, ci le privim obiectiv ca pe un spectacol.
Este o noua ucenicie a compasiunii si a milei. Devakhanul este o scoala unde durerile si bucuriile acestei lumi sunt privite dintr-un punct de vedere mai înalt unde totul se straduieste sa transmute chinurile în bucurii, caderile în noi avânturi, moartea într-o înviere.
Acestea toate nu au nimic de-a face cu contemplarea pasiva sau cu fericirea mai mult sau mai putin egoista din cer, asa cum si-o închipuie unii autori religiosi, care cred ca suferintele damnatilor fac parte din bucuriile celor alesi. Este un cer viu unde dorinta infinita de simpatie si de actiune, existente în sufletul omenesc, se deschide spre câmpuri de activitate nelimitate si spre perspective infinite.
     Pe treapta a patra de patrundere în Devakhan, lucrurile apar sub forma Arhetipurilor lor. Nu mai este un cliseu negativ, ci tipul original care ni se arata.
Aici se afla laboratorul lumii care cuprinde toate formele din care a iesit creatia; acestea sunt „ideile“ lui Platon, „împaratia mamelor“ despre care vorbeste Goethe si de unde aduce el fantoma Elenei. În acesta stare a Devakhanului apare ceea ce India numeste cronica Akasha.
În limbaj modern l-am numi cliseul astral al tuturor evenimentelor lumii. Tot ceea ce a trecut prin corpul astral al oamenilor se fixeaza într-o substanta infinit mai subtila, materia negativa.
Pentru a întelege cum sunt posibile aceste imagini care plutesc în nimbul astral al pamântului, trebuie sa ne folosim de comparatii si analogii. Vocea umana pronunta cuvinte care formeaza unde sonore, care patrund prin alte urechi în alte creiere pentru a produce imagini si gânduri. Fiecare din aceste cuvinte este un val sonor de o forma foarte distincta care, daca am putea-o vedea, s-ar deosebi de oricare alta.
Sa ne închipuim ca aceste vorbe ar puta fi fixate si congelate, ca un val de apa sub actiunea unui frig intens si brusc. În acest caz, cuvintele ar cadea la pamânt sub forma de aer înghetat si le-am putea recunoaste pe fiecare dupa forma lui. Ar fi cuvinte cristalizate.
Si acum, în locul procesului de densificare sa ne reprezentam fenomenul invers. Stim ca fiecare corp poate trece de la starea cea mai densa la starea cea mai imateriala: solida, lichida, gazoasa. Subtilizarea materiei poate atinge o limita pe care, daca o depasim, ajungem la materia negativa numita Akasha. Toate evenimentele se imprima în ea în mod definitiv si în ea se regasesc toate, chiar cele apartinând trecutului celui mai îndepartat.
Aceste reprezentari din Akasha nu sunt nemiscate; ele se deruleaza constant ca imagini vii în care lucrurile si pesonajele se misca si uneori chiar vorbesc. Forma astrala a lui Dante invocata, va vorbi în stilul ei, conform lumii din care facea parte. Aceste imagini sunt aproape întotdeauna cele care apar în sedintele de spiritism si trec drept spiritul celui mort.

     Trebuie sa învatam sa descifram paginile acestei carti cu imagini vii si sa derulam nenumaratele role ale cronicii universului. Nu vom reusi aceasta decât facând distinctia între aparenta si realitate, între schema umana si sufletul viu, dar pentru acesta este nevoie de exercitii zilnice si un lung antrenament, pentru a evita erorile de interpretare.
Caci se poate întâmpla, de exemplu, având în fata forma lui Dante sa primim raspunsuri exacte, de la ea dar care nu emana de la individualitatea lui Dante, care continua sa evolueze, ci de la un alt Dante, fixat în mediul eteric al timpului sau.
     A cincea treapta este sfera armoniei celeste. Regiunile superioare ale Devakhanului se disting prin faptul ca toate aceste sunete devin aici mai clare, mai luminoase, mai sonore. Se percepe într-o grandioasa armonie vocea tuturor fiintelor, armonie pe care Pitagora o numea muzica sferelor.
Este cuvântul interior, verbul viu al universului. Fiecare fiinta dobândeste acum, pentru clarvazatorul devenit clarauditor, o sonoritate particulara, ca un fel de aura sonora. Atunci fiecare fiinta îi spune ocultistului numele sau.
În Geneza, Iehova îl ia pe Adam de mâna si Adam da nume tuturor fiintelor.
Pe pamânt individul se simte pierdut în multimea celorlalte fiinte. Aici fiecare îsi are sonoritatea lui specifica si, totusi, în acelasi timp, omul se cufunda în toate fiintele, se simte una cu anturajul sau.

     Discipolul ajuns pe aceasta treapta se numeste Lebada. El aude sunetele prin care i se adreseaza maestrul si le transmite mai departe lumii.
Lebada melodioasa a lui Apollon transmitea sonoritatile din Lumea de Dincolo. Se spune ca ea vine din tara Hiperboreienilor.
     Am ajuns în punctul în care se trece de cealalta parte a lumii stelare. Citim cronica Akasha nu dinspre partea pamântului, ci dinspre partea cerului si ea devine scrierea oculta a stelelor. Traim în interiorul sferei astrilor si simtim izvorul originar al universului, al Logosului.
Regasim în mituri amintirea acestei trepte a Lebedei, si mai ales în Evul Mediu, prin povestirile Graalului care reflecta experientele lumii devakhanice.
Toate faptele de vitejie descrise aici sunt savârsite de Cavalerii Graalului care reprezinta marile impulsuri care, la ordinul maestrilor, strabat omenirea.
Timpul în care a fost compusa legenda Sfântului Graal, sub impulsul marilor initiati, este acela în care începe avântul burgheziei si în care se dezvolta, venind din Scotia în Anglia si de acolo în Franta si Germania, miscarea marilor orase libere. Omul eliberat aspira inconstient la adevar si viata divina.
În legenda lui Lohengrin, Elsa reprezinta sufletul omenesc, sufletul Evului Mediu care tinde sa se dezvolte, cel care, în ocultism, este mereu reprezentat sub forma feminin.
Cavalerul Lohengrin venit dintr-o lume necunoscuta, din castelul Sfântului Graal, pentru a o elibera, reprezinta maestrul venit sa aduca adevarul. El este mesagerul initiatului, adus de simbolica Lebada.
Mesagerul marilor initiati se numeste „Lebada“; nu e voie sa-l întrebi nici de unde vine, nici care este adevaratul lui nume. Nu trebuie sa te îndoiesti de adevaratul lui titlu de noblete. Trebuie sa-l crezi pe cuvânt si sa recunosti pe fata lui lumina adevarului. Cine nu are credinta nu este în stare sa-l înteleaga si nu este vrednic sa-l asculte. De aici interdictia lui Lohengrin ca Elsa sa-l întrebe despre originea si numele lui. Lebada este Chela(ucenic) care-l aduce pe Maestru.
Mesagerul maestrului în plan fizic este discipolul initiat care s-a ridicat la a cincea treapta si pe care maestrul îl trimite în lume. Astfel, legenda relateaza ceea ce se întâmpla în planurile superiore. În mituri si legende lumina este proiectata de Logos, verbul solar si planetar.