Daciada - Partea IV de Anonim publicat la 12.10.2008
Crestinarea dacilor
     Nemultumiti de explicatiile prea pedestre ale eruditilor, ne-am întrebat, de multe ori, cum de a putut fi încrestinata Dacia?
Ar fi absurd sa presupunem, de pilda, ca Apostolul Andrei, în activitatea sa misionara pe aceste meleaguri, a început sa ia la rând casele autohtonilor (cum fac astazi unii sectanti), încercând sa-i convinga de falsitatea Traditiei lor multimilenare si de necesitatea înlocuirii acesteia cu învatatura adusa de el.
Oameni pasnici si primitori cu veneticii pasnici, geto-dacii l-ar fi primit, desigur, în casele lor, l-ar fi poftit la masa, îmbiindu-l cu bunatatile acestui pamânt binecuvantat, l-ar fi gazduit, chiar, mai multe nopti la rând.

     Dar, suntem absolut convinsi de acest lucru, oricât de stralucit le-ar fi expus Apostolul învataturile Evangheliei si cu oricâta staruinta, tot n-ar fi reusit sa le clinteasca, macar, Credinta strabuna din suflete, daramite sa-i faca sa se lepede de ea! Mai mult, daca ar fi încercat asa ceva, n-ar fi reusit decât sa se faca nesuferit în ochii localnicilor, lucru pe care, evident, nu-l intentiona...
Sa presupunem, totusi, prin absurd, ca ar fi reusit sa converteasca vreo doi-trei daci la noua credinta si ca acestia, la rândul lor, ar fi continuat s-o propovaduiasca altora.
Cum i-ar fi privit Obstea, în acest caz, pe cei înstrainati de Predania strabunilor, când pâna si în zilele noastre, la sate, daca cineva îmbratiseaza o învatatura straina Traditiei (crestin-ortodoxa, de aceasta data) este considerat "stricat la cap"?
Apoi, mentinându-ne putin în prezent, sa ne amintim ca, în ciuda desantatei propagande ateiste si sectare îndreptate împotriva Bisericii Neamului, marea majoritate a românilor au ramas crestini ortodocsi, adica drept maritori ai lui Dumnezeu.
"Nu ne putem îndoi - din cele spuse de Poseidonios si (de asemenea) bizuindu-ne pe întreaga istorie a getilor - ca în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de capetenie." (Strabon, Geografia, VII, 3, 4).
Caracterizarea facuta de marele geograf grec a ramas valabila (din fericire!) si pentru urmasii geto-dacilor.
     S-a mai emis ipoteza ca, dupa cucerirea Daciei de catre romani, o parte dintre soldatii legiunilor romane, crestini fiind, ar fi raspândit noua credinta în rândul populatiei bastinase.
Nu ne îndoim ca acesti soldati crestini, atunci când scapau de martiriul la care îi expunea credinta lor, au încercat sa-i converteasca pe toti cei cu care intrau în contact; ne îndoim, în schimb, de eficacitatea activitatii lor misionare: cum sa fi acceptat traditionalistul si neînduplecatul dac sa-si lepede credinta imemoriala, pentru una straina, adusa de un strain care, în plus, l-a facut rob în propria lui tara? Nu era de-ajuns ca, fortat de împrejurari nefaste, a fost nevoit sa-i dea pamîntul cu padurile, grânele, aurul, vitele si albinele lui?
Ce mai voia strainul de la el: sa-si vânda sufletul, sa se lepede de Zalmoxis?
Într-adevar, asta ar fi fost cu neputinta

     Dacii, ne spune Platon în dialogul Charmides, îl numeau pe Zalmoxis "Zeul nostru si Regele nostru". Ei erau riguros monoteisti, iar nu politeisti, cum încercau sa ne convinga "istoricii" atei, demolatorii plini de zel ai istoriei noastre.
"În adevar, chiar thracii, cari înclina - spre deosebire de geti - mai mult catre cultele chthonice si naturiste, au, ca zeu suprem, tot un singur zeu, de caracter uranian, solar si mântuitor, (...)" (Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, III. 155, p. 92). De fapt, e de parere Pârvan, "getii se arata în credintele lor henoteisti", cu alte cuvinte, ei recunosteau, pe lânga Zeitatea Suprema, existenta altor divinitati, care, la limita, n-ar fi decât atribute ale infinitei puteri a Marelui Zeu.
     Nu intentionam sa intram în stufarisul interpretarilor referitoare la Zalmoxis: au facut-o si o vor face altii mult mai priceputi decât noi.
Vom preciza doar, pe urmele lui Vasile Lovinescu, un fapt extrem de important, si-anume ca religia geto-dacilor a cunoscut un grad de elevatie spirituala fara egal în istoria veche a lumii, fapt ce trada filiatia ei directa din Traditia primordiala.
"Zeul Suprem dacic - ne spune Strabon - este fara nume, fara calificare . " Asadar, însusi Zalmoxis nu era decât un reprezentant al Sau (e adevarat, Cel Suprem) în fata neamului geto-dac, numele revelat acestuia de catre Cel Nenumit.
Din afirmatia lui Strabon citata mai sus, putem deduce ametitoarea înaltime spirituala la care ajunsesera dacii: desi îl numeau pe Cel Suprem, Zalmoxis, ei erau constienti ca Acesta este absolut inefabil, dincolo de orice nume, fara nume.
Peste timp, marele teolog crestin Dionisie Areopagitul (care, dupa unii cercetatori, era de origine geto-dac!), avea sa exprime acelasi adevar revelat în primordii, vorbind despre "Cel care-i mai presus de orice nume si de orice ratiune si cunoastere." (Despre numele divine, XIII, 3).
     Multi istorici, începând cu "parintele" lor, Herodot, au pus accentul pe caracterul de personaj istoric al lui Zalmoxis. Aceasta ipostaza poate fi explicata prin "(...) identificarea între zeul Zalmoxis si marele sau preot, care este în cele din urma divinizat sub acelasi nume." (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis - Han, II, p. 73).
Lucru deosebit de semnificativ, subliniat mai departe de marele istoric al religiilor, "acest aspect al cultului lui Zalmoxis nu era cunoscut de Herodot", amanunt foarte important ce are darul sa risipeasca multe confuzii si exagerari.
Noua nu ne poate fi indiferent, precum îi era lui Herodot, daca Zalmoxis "n-a fost decât un om" sau "vreun zeu de prin partile Getiei". În privinta ipotezei ca el ar fi fost sclav si discipol al lui Pythagoras, se pronunta negativ chiar marele istoric grec: "socot ca acest Zalmoxis a trait cu multa vreme înaintea lui Pythagoras" (Herodot, Istorii, IV, 96).
Într-adevar, cum rezulta din afirmatia de mai sus a lui Mircea Eliade, numele initiatic purtat de marii preoti, ce s-au succedat din adânc de vremuri în fruntea sacerdotiului geto-dac, nu era altul decât cel al Marelui Zeu al Daciei, Zalmoxis, care, nu numai ca a trait înainte de Pythagoras, dar a precedat, chiar, ceea ce cunoastem noi astazi sub numele de "istorie". El reprezenta, în profunda viziune a lui Nicolae Densusianu, Marea Divinitate a preistoriei, mai precis "titlul de onoare si de respect al Supremei Divinitati" (Dacia preistorica, XII, 4), numele lui apartinând "dialectului primitiv pelasg din Dacia" (Ibidem).
Existenta, în diferite perioade istorice, a unor personaje cu numele de Zalmoxis (ca de pilda, cel despre care aveau cunostinta grecii), poate fi explicata prin doctrina traditionala a Avatarurilor, conform careia Zeul, sub chip de om, putea sa apara incognito printre oameni, pentru a le reaminti acestora adevaruri cazute în uitare. Sa ne amintim doar, în aceasta privinta, de unele basme românesti în care însusi Dumnezeu, luând chip de om, se plimba pe pamânt împreuna cu Sfântul Petru ...
     Ar fi interesant de subliniat în continuare ca, istoriceste vorbind, ideea Dumnezeului - Om a precedat cu milenii crestinismul. Dupa Nicolae Densusianu, stramosii dacilor, pelasgii, venerau ca Divinitate Suprema pe Saturn, care avea drept titluri onorifice pe cele de Tata si Mos, iar în cultul sau arhaic era cinstit cu numele de Omul. Dacii însisi îl numeau pe Saturn, Zeul-Mos, care în limba lor era echivalent cu numele lui Zalmoxis.

     "Pe teritoriul vechii Dacii, diferite vârfuri de munti au fost consacrate odata divinitatii Omului" (Nicolae Densusianu, op. cit., XI, 6).
Nu vom transcrie aici întreaga lista, destul de lunga, cu aceste vârfuri de munti, ci îl vom pomeni doar pe cel mai important, anume Vârful Omul, cel mai înalt punct din Muntii Bucegi.
Sa fie oare întâmplator faptul ca una dintre vaile ce duc spre acest vârf se numeste Valea Obârsiei?
Dar ca una din stâncile uriase situata în apropierea lui, asa-numitul Sfinx, prezinta o izbitoare asemanare cu un cap de om?
Minunatiile Muntelui Om nu se opresc aici: el este strabatut de o pestera careia nu i s-a dat de capat, iar pe vârful lui, la 2507 m, se afla Columna Cerului, o stânca imensa numita sugestiv în popor Osia Lumii si Buricul Pamântului (unele surse antice o desemneaza drept Geticus Polus); ea este încadrata de alte doua stânci, dintre care una reprezinta un vultur urias si poarta numele de Acvila lui Prometeu, deoarece, conform unei vechi traditii, celebrul personaj antic ar fi fost pironit si torturat de Jupiter pe Columna Cerului!

     Toate acestea si multe altele (de exemplu Babele, situate în imediata apropiere, pe Muntele Caraiman), departe de a fi rezultate întâmplatoare ale actiunii fortelor naturale, asa cum cu nerusinare am fost mintiti în scoala, sunt elementele componente ale unui imens Sanctuar în aer liber, în care Strabunii îl celebrau pe Tatal Ceresc, al carui nume de cult era cel pe care-l purtam cu totii: Om.
"Dacia - afirma pe buna dreptate Vasile Lovinescu - a fost , într-o epoca foarte îndepartata, sediul Centrului spiritual suprem" (Dacia hiperboreeana, II, p. 31), fapt ce trebuie sa aiba consecinte deosebit de încurajatoare pentru prezentul si viitorul Neamului nostru.
Daca mergem in Muntii Harghita (Har - Gita): Locul de unde porneste la drum raul Mures, unul dintre cele mai mari din Romania, se gaseste pe versantul sudic al Muntelui Negru(Caraiman). Intre izvoarele Muresului si cele ale Oltului se inalta culmea OM.
Asemanarea cu Bucegii nu poate fi intamplatoare. Si in plus avem raul Mures cu M si Olt cu O de o parte si de alta a OMULUI.
     Traditia noastra populara a pastrat amintirea Supremei Divinitati a Daciei stravechi, în special prin binecunoscutul si mult îndragitul Craciun, al carui nume îl aflam asociat cu apelativul Mos, care, asa cum am vazut, era unul din titlurile de adoratiune ale lui Saturn, numit de daci Zalmoxis sau Zeul-Mos.
Etimologic, Mos e echivalent cu Batrân, cuvânt ce ne trimite cu gândul la Cel vechi de zile, cum este numit Dumnezeu în Sfânta Scriptura (vezi, de pilda, Daniel 7,9). Pâna si astazi putem întâlni tarani batrâni care îl numesc pe Dumnezeu Mosul.
Pe lânga acest înteles transcendent, daca putem spune asa, cuvântul Mos are si un înteles imanent: el intra în compunerea cuvântului Stramos, sinonim cu Strabun, Întemeietor sau Protoparinte al unei comunitati umane mai mici sau mai mari; cum usor se poate remarca, cuvântul Mos are în acest caz, la limita, sensul de Om primordial.
Prin cele doua sensuri ale lui, asadar, cuvântul Mos cuprinde sintetic întreaga doctrina a Dumnezeului-Om.
     Într-un anumit fel, crestinismul n-a facut "decât" sa restaureze si sa desavârseasca ceea ce Dumnezeu îi revelase omului la începutul timpurilor; spunem "sa restaureze", deoarece Traditia autentica risca sa se piarda - acoperita cum era de promiscuitatea galagioasa a politeismului - si "sa desavârseasca", deoarece Sfânta Treime nu i se revelase omului, în deplinatatea Ei, nici macar în Paradis, adica în Veacul de Aur. Religia lui Zalmoxis, desi cu ascendenta directa în Traditia primordiala, risca sa se "contamineze" si ea (cum partial s-a si întâmplat), de influentele demonice ale unor culte si cultisoare suspecte, ce au aparut la un moment dat în Dacia ca ciupercile dupa ploaie.
     Dacii n-au fost niciodata politeisti, cum afirma unii "istorici", dar ar fi riscat sa devina dupa invazia puzderiei de "zei" straini adusi de cohortele romane sau de cine stie ce alte navaliri.
Religia geto-daca, eminenta în foarte multe privinte, dadea, totusi, semne de oboseala: nobletea, vârsta si încercarile prin care trecuse (era printre putinele mostenitoare directe ale Religiei Vârstei de Aur), n-o predispuneau la coborârea în arena alaturi de tot felul de "religii" dubioase, caracterizate printr-un prozelitism desantat asemanator celui al sectelor de astazi.
Se simtea (nu numai în Dacia) nevoia unei primeniri viguroase, care sa purifice si sa împlineasca, totodata, vechea Traditie, sa unifice ca într-un manunchi de raze, adânc razbatatoare si indesctructibile, sensurile ei...
Si atunci Dumnezeu-Tatal, Mosul, Creatorul tuturor celor vazute si nevazute, L-a trimis în lume pe Unicul sau Fiu, "pentru ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan, 3, 16). Soarele Dreptatii se pregatea sa rasara peste o lume crepusculara, a carei agonie înfricosatoare s-a aratat a fi semnul celei mai mari bucurii din istoria neamului omenesc: Nasterea din Fecioara a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Mântuitorul lumii.
Înainte de a ajunge la deznodamântul materialului de fata, ni se pare oportun sa mai zabovim putin asupra profundei legaturi dintre stravechea religie geto-daca si crestinism.
     Am vazut ca Suprema Divinitate a Daciei era adorata, în sanctuare gigantice situate pe crestele cele mai înalte ale muntilor, sub numele de Om.
"Cuvântul Om reprezenta, în antichitate, o înalta putere divina" (Nicoale Densusianu, op. cit ., XI, 6).
Pentru inzi, de pilda, a caror Traditie descindea si ea din Marea Traditie Primordiala, silaba Om (Aum) era considerata sacra si, în consecinta, se bucura de o atentie cu totul speciala.
Astfel, în Upanisada Meditatiei Perfecte, ea e identificata cu Absolutul ca Verb (Sabda - Brahman) si cu Sufletul Lumii (Atman); mai mult, "în fonemul A (...) sunt nascute si se vor dizolva Pamântul, Focul, Rig - Veda (...) si Brahman Creatorul; în fonemul U (...) nascute sunt si se vor dizolva Spatiul, Aerul, Yajur - Veda (...) si Visnu Protectorul; în fonemul M nascute sunt si se vor dizolva Cerul, Lumina, Sama - Veda (...) si Stapânitorul Siva" (Dhyanabindu Upanishad, 10-12).
Rezulta de aici ca Omul transcende atât Creatia, cât si litera textelor sacre si numele particulare ale divinitatilor cutarei sau cutarei traditii (bineînteles, nu e vorba aici de sensul profan al cuvântului "om", adica de cel biologic sau social).
Data fiind marea sa vechime si importanta enorma pe care o are în principalele traditii ale lumii, e foarte probabil ca acest nume, Om, sa fi fost chiar primul sub care Supremul ni S-a revelat pe Sine (celor dornici de "dovezi serioase", le recomandam sa urce singuri pe Muntele Omul - dar nu în scopuri turistice sau "stiintifice" - si, cu mintea eliberata de toate desertaciunile furnicarului lumii, sa-l priveasca în ochi pe Sfinx pâna se vor dumiri).

     Cum era si firesc, ni s-au pastrat colinde care îl pomenesc pe Marele Zeu al Începuturilor sub denumirea de Om Mare; dupa unele dintre ele, El ar fi coborât de la Tatal din ceriu si, ne spune N. Densusianu, ar fi fost primul fondator al religiei, pe când altele îl identifica de-a dreptul cu Dumnezeu. Privite din perspectiva doctrinei Dumnezeului-Om, cele doua variante ne apar ca perfect compatibile, mai precis complementare.
     Dupa toate cele expuse pâna acum, ne va fi mult mai usor sa întelegem înrudirea esentiala între religia lui Zalmoxis si crestinism.
Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului: cum ar fi putut stramosii nostri sa nu-L primeasca pe Acesta, când Tatal Lui, Mosul, se bucura la ei, ca nicaieri în alta parte, de-atâta profunda si calda pretuire?
E-adevarat, marea masa a poporului n-avea cum sa cunoasca, în litera, profetia vetero-testamentara despre venirea Fiului Omului (Daniel 7, 13 - 14); dar suntem convinsi ca Marele Preot, ca unul din "casnicii" Atotputernicului, o cunostea prea bine (nu din slove moarte, ci chiar de la Tatal Ceresc pe care-L slujea) si ca a pregatit din timp poporul ca sa-L primeasca cum se cuvine, la plinirea vremii, pe Fiul Mosului.
Apoi, credem ca Marele Preot dac contemporan cu Apostolul Andrei, vazator cu duhul cum era, stia ca întâiul chemat la Domnul îl va cauta la Pestera lui din Muntele cel Sfânt, si ca, cu dezlegare de la Zalmoxis, va îmbratisa, împreuna cu tot poporul, religia Fiului Omului.
Reprezentantul celei mai vechi religii de pe pamânt, nu se putea pune de-a curmezisul Fiului întrupat al Aceluia pe care îl slujise toata viata!
http://dacia.z1.ro/templul2.html