Destine umbrite - Partea II de Mariana Gurza publicat la 29.10.2008
Spiritul locului - Partea II
     «Luni 23 ianuarie anul acesta a murit unul din cei mai cinstiti si mai iubiti ziaristi bucovineni: VASILE PLAVAN. Dupa o suferinta grea si neiertatoare, dar înfruntata cu linistea unui adevarat crestin, avocatul si ziaristul Vasile Plavan, întoarce lutului ce a fost a lutului, — iar veacului celui fara sfârsit un suflet nepatat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihna de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinta în blânda-i trecere prin vaile de resemnare ale vietii.
Cine l-a cunoscut personal si cine, mai ales, a colaborat cu el, nu-i va putea uita niciodata desinteresarea si râvna pe care le punea în toate serviciile facute societatii si Presei românesti din Bucovina.
Anii de munca prestata, zi de zi, în coloanele acestui Glas al Bucovinei, — ani grei ca povara unui munte pe sub care trebuie sa razbati cu condeiul muiat nu atât în cerneala, cât mai ales în suflet si în sânge, sunt cea mai frumoasa mostenire pe care redactorul-sef Vasile Plavan o lasa presei noastre provinciale.
Iar cinstea de care a dat întotdeauna dovada, ca gazetar, ca avocat si ca om, — cinste izvorâta din adâncul sufletului sau nobil si neînduplecat în fata obicinuitelor compromisuri, poate servi si astazi drept pilda tuturor câti, schimbându-si, dupa bataia vântului cugetele si simtirile, uita ca bunul cel mai de pret al ziaristului este caracterul.
La 49 de ani, când altii culeg rodul trudnicelor veri si primaveri, Vasile Plavan moare cu zâmbetul celei mai senine resemnari pe buze. A debutat ca un ostean; fara a-i cere nimanui nimic pentru scutul si spada purtate, cu destoinicie si tacere, prin zgomotul multelor lupte. Asa i-a fost destinul. Dar Medalia Regelui Ferdinand I, cu spade pe panglica, Crucea Comemorativa de razboiu si Coroana României, pe care le-a binemeritat ca voluntar bucovinean în armata dezrobitoare a Neamului, îi vor fi destula recomandatie pe calea cu vami de negura si uitare ce-l despart de noi, dar nu-l mai pot desparti de poienele line unde odihnesc sufletele eroilor.
Vasile Plavan lasa în urma numai regrete. Duiosiei nemângâiate a Boabelor de lacrimi pe care le scria, simplu si sincer, în amintirea altor prieteni, disparuti si ei, i se adauga, acum, lacrimile noastre. Tristi ne sunt pasii în urma sicriului care închide o inima de aur si mut ne e plânsul în fata mormântului care ne desparte de cel mai drag camarad.» („Glasul Bucovinei”, nr. 5535 din 26 ian. 1939)
     „Idealistul Vasile Plavan”
«Voluntarul de razboi, însailatorul unei duioase linii, publicistul, ziaristul si avocatul român bucovinean.

     Fiu de satean al plaiurilor Bucovinei, originar din comuna Cupca jud. Storojinet, de unde au pornit, mânate de un imbold înalt spre spiritualitate si desavârsire pe calea carturariei si a învataturii, atâtea destoinice elemente de cultura si civilizatie ce s-au afirmat cu o nedesmintita vrednicie în timpul activitatilor sociale, Vasile Plavan. Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei rai si ignobili, blajin fata de toti hulitorii si certatorii de profesie si iertator fata de toti cari l-au nedreptatit sau persecutat si l-au jignit, Vasile Plavan a fost întrega lui viata un îmblinzit fanatic al idealului si în acelasi timp o nefericita victima a credintei lui sufletesti ca oamenii sînt mai buni decât se învedereaza în josnicia lor de toate zilele.
În jurnalistica bucovineana careia el i-a închinat nu numai cel mai curat prinos de munca si de prestatiune, dar însasi întrega energie a anilor tineretii sale, nobletea de caracter a lui Vasile Plavan a suferit cea mai cumplita si nemeritata deceptie fiind rasplatit pentru munca si jertfa lui mistuitoare cu cea mai reprobabila ingratitudine.
Si când valurile dezamagite îi pustiau mai cumplit viata sufleteasca, când nemernicia omeneasca îi tulbura mai mult constiinta si când eterna lupta pentru existenta îi impunea eforturi si sfortari din cele mai chinuitoare, singurul refugiu si unicul razim moral Vasile Plavan îl gasea în seninatatea idealurilor sale, pe care nici o forta oricât de mare si nici o murdarie oricât de profunda nu o putea nici atinge si nici altera.
Cu aceste rare însusiri morale, colaborate de o judecata cumpanita si fara patima si cuprinse în imperativul de cunostiinta al datoriei si al onoarei, Vasile Plavan a fost un om întreg în numeroasele ipostaze profesionale ale sbuciumatei sale vieti, epuizându-si treptat resursele vigoarei, energiei si a sanatatii sale spre a fi doborât în cele din urma de mistuitoarea suferinta a trupului sau, vlaguit de toata gama durerilor fizice si sufletesti.
…Un carturar de o puritate cristalina si un patriot adânc însufletit de comandamentul sacrificiului absolut pe altarul intereselor Neamului.
Ofiter, voluntar în razboiul de întregire a Neamului, publicist si ziarist, avocat si functionar si în special om de ideal si de onoare.
Ziarist de vocatie, entuziast si idealist de distinctie morala, de bunatate si necuprinsa omenie, Românul în a carui suflet notiunea de neam si patrie concretizeaza o adevarata religie de viata, cetateanul constiincios, muncitor si de o pilduitoare modestie.
Purtând un netarmurit tezaur de bogatie sufleteasca în firea lui de o aristocratica nobleta, sarac în bunuri materiale, lasa în urma o luminoasa pârtie de virtute, un nume de o sfânta curatenie si un exemplu de un adevarat românism, elegant si constructiv. Fondator al breslei si sindicatul ziaristilor din Bucovina.» (Ziarul „Suceava”, nr. 20, din 27 ian. 1939, din Cernauti.)
     Înmormântarea regretatului ziarist Vasile Plavan
«Eri dupa amiaza, la ora 2,30 a avut loc trista ceremonie a înmormântarii regretatului ziarist Vasile Plavan, fost redactor sef al ziarului nostru. La locuinta defunctului, din strada Xenopol Nr. 6, s-a oficiat un serviciu religios de catre un sobor de preoti, alcatuit din par. protoereu Eugen Iancovschi, par. Prelici, par. Goras, par. Brenzan si par. Lazarescu. Raspunsurile au fost date de corul studentilor teologi.
Mult regretatul defunct fiind decorat cu medalia „Regele Ferdinand cu spada” pe panglica, onorurile au fost date de catre un pluton din reg. 4 Pionieri.
La trista ceremonie a asistat un numeros public, aducând ultimul omagiu ce a fost ziaristul de talent si omul de bine, Vasile Plavan.
În rândurile numeroasei asistente, alcatuita din membrii familiei, prieteni personali, ziaristi, magistrati, avocati etc. notam pe d-nii: dr. Aurel Morariu, directorul ziarului „Glasul Bucovinei”, V. Bolocan, chestorul politiei, maior Turtureanu, D. Popesu si Hrincu, magistrati, Vasile Ungureanu, Octavian Scarlat, Zizi Jemna, Zeno Nerbaz, Radu Lucan Herbaz, Radu Lucan si Pontiuc, avocati, prof. univ. Gramada, prof. univ. Coroama, prof. C. Loghin, Traian Chelariu, Em. Cososchi, Ionel Teodorescu, C. Cehar- Racovita, Eugen Popovici, Stefan Ioan, Buta Francisc, Haikas Maximilian, Traian Croitoru, Zenovia Stefanovici, dr.Weinsstein, dr. Niederhoffer, Iulis Weber, Erast Carabat, dr. Kasner si Jean Goldberg, ziaristi, Traian Snijec, director tehnci la „Glasul Bucovinei”, prof. Carausu, par. Bocancea Midrighi, avocat Dimitrof Butnar, director de serviciu la primaria municipiului, avocat Ropcean, Cojocaru, Stefan Bidnei, cap. Rozmeteniuc, dir. Braha, dir. Silvestru Netea, dir. Noli Saveanu, Stefaniu, Aurel Sabin, Axente-Oprisanu, notar Burac, avocat Ionel Negura etc… Apoi, o delegatie a Societatii voluntarilor români, cu Drapel, o delegatie a meseriasilor români etc.
Cortegiul funebru a pornit din strada Xenopol. În urma carului funebru urmau fiica si îndurerata sotie a regretatului defunct, batrânul sau tata, fratele, cumnatii si cumnatele, precum si ceilalti membri ai familiei, dupa care s-a încolonat restul audientei.
Cortegiul a strabatut strazile universitatii, I. G. Duca, piata Unirii si Regina Maria, pâna la Catedrala, unde s-a oficiat slujba prohodului. De la Catedrala, cortegiul s-a format din nou, trecând prin fata „Glasului Bucovinei”, unde întregul personal al redactiei si personalului tehnic au adus ultimul omagiu fostului lor colaborator. Apoi cortegiul a strabatut strazile pâna la cimitirul orasenesc.
În fata mormântului deschis, au vorbit par. protoereu Iancovschi, în numele bisericii si d-nii: dir. Silvestru Netea, în numele „Asociatiei voluntarilor de razboi”, Eugen Popovici, în numele Sindicatului si breslei ziaristilor bucovineni, dr. Traian Chelariu în numele redactiei ziarului „Glasul Bucovinei”, A. Sabin, în numele Casei asigurarilor sociale, dr. Octavian Scalat, în numele Asociatiei cooperatiste „Temelia” si Stefan Bidnei, în numele fostilor colegi de studii ai regretatului defunct.
Vorbitorii au omagiat rarele calitati ale mult regretatului defunct, subliniind meritele pe care si le-a câstigat pe timpul zbuciumatei sale vieti. Trista ceremonie a luat sfârsit la orele 18.» (din caietul Ing. P. Ciobanu, dupa colectia „Glasul Bucovinei” Nr. 5536 din 27 ianuarie 1939 de la Bibl. Acad. Bucuresti)
     Puterea cuvântului
„La început a fost Cuvântul! Si Cuvântul era la Dumnezeu! si Dumnezeu era Cuvântul!”
De când ma stiu, cuvântul a avut asupra mea o putere de vraja…
M-a fermecat…
Puterea cuvântului din rugaciuni cred ca este altfel decât a altor cuvinte.. Te înalta, te zidesc, îti îmbraca întreaga viata…Uneori, lovesc…
Pentru mine Cuvântul este Iubire, Cuvântul este Dumnezeu. M-am nascut într-o casa parohiala, aproape de tot ce înseamna credinta si românism.
Descoperisem prin parinti si preotul Ioan Tarovan, drumul spre acea lume a cuvintelor sfintite. Am învatat sa beau din apa vie care venea spre mine, lina si cristalina.

     Dimineata, seara, un ritual de copil aplecat spre îngerasul sau, spre Tatal Ceresc. Înca nu buchiseam cuvintele. Duminica în strana copiilor, urmaream preotul plina de curiozitate, încercând sa înteleg „sfintele taine”, asteptând sa ma bine-cuvinteze cu privirea sa calda. Era peste puterea mea de a întelege… Dar sentimentul de bine, de înaltare îl simteam vibrând. Asteptam sfârsitul Sfintei Liturghi, stiind ca bunul preot, avea în buzunarul sutanei sale, anafura pentru mine.
Uitându-ma în timp, nu stiu daca ceva era mai bun, decât acea „prescura” primita în fiecare duminica.
Preotul Tarovan îmi adapostise parintii în anii de prigoana. Nici nu stiu cum au putut respira patru suflete, într-o încapere mica, cât o magazie, asezata în curtea casei parohiale. Dar, mie mi se parea mare, calda, primitoare. Doar peste ani când am revazut locul, mi-am pus întrebari…
Tenacitatea parintilor mei, oameni harnici, care si-au lasat vatra stramoseasca, încercând sa uite calvarul persecutiilor staliniste, prigoana si suferinta, s-au resemnat purtând o viata dorul Bucovinei înlacrimate.
Ce carti as fi putut gasi pe singura noptiera pe care o aveam? O Biblie mare, veche, o singura carte…

     Poate primele slove le-am învatat în acea biserica. Crescând, citeam „rugaciunea domneasca”— Tatal Nostru si Credeul în locul cantorului, îngenunchiata în fata altarului, simtind cum mângaieri divine ma înalta cu ochii spre cer. Cu inima spre Dumnezeu, privind lacrimile enoriasilor, simteam ca aplecara mea spre rugaciune se rasfrângea întrun fel anume asupra celorlalti. Bunul preot, m-a luat de mâna si m-a dus la câteva biserici din jur, stiind ca din vocea mea, rugaciunea de copil are alte valente…
Am ramas prieteni. Daca odata eu primeam carti pentru a citi, în perioada când a fost suferind, îl vizitam des, si îi duceam carti.
Cei pe care îi ajutase la nevoie, uitasera de el. Când era în putere, avea povete pentru toti, nu agrea gâlceava în parohia sa, si nu refuza când era chemat sa crestineasca un copil sau sa fie „parinte spiritual”.
Plecând spre o alta dimensiune, ceva s-a rupt în sufletul meu… Nu-l voi uita niciodata… chiar daca timpul s-a scurs, ma opresc uneori cu rugaciunea lânga locul unde se odihneste.
Jocul flacarii de la lumânare încearca sa-mi vorbeasca mistic despre o lume necunoscuta… Parintele Tarovan si-a gasit linistea, si parca îmi zâmbeste multumit, stiind ca îsi lasase „fiica duhovniceasca” în aceeasi rugaciune înaltatoare…

     Întâlnirea cu Parintele Adrian Fageteanu, probabil, nu a fost întâmplatoare. A fost o binecuvântare. Îl îndragisem din prima clipa, fara sa stiu atunci amanunte din viata sa.
Desi mic de statura, era impozant prin felul de a fi. Te cucerea cu privirea albastra si inteligenta, cu acel zâmbet cald, pletele albe îi dadeau o alura aparte. Îmbracat modest, dar mereu atent la înfatisarea sa. Privindu-l aveai impresia ca esti în fata unui voievod bucovinean, gata sa te îndrume, sa-ti dea sfatul cel bun pentru a deveni învingator. Dumnealui este un învingator, întarit în credinta de loviturile primite în temnitele mortii, întarit de dragostea pentru neam si tara.
Ca si multora ne aminteste de Ion Creanga, prin pilde si povestiri pline de farmec. Iubeste mult copiii, verdele gradinii… Un „truditor” al credintei, modest, si plin de energie când se pune problema pastrarii identitati nationale. Ochii îi sunt firavi, acum, nu mai vede ca altadata… Dar, prin ochii sufletului curat, vede întreaga lume… Am pastrat legatura mai bine de 30 de ani, prin scrisori, vizitându-l la manastiri.
Un bucovinean ca si noi, prigonit de istorie. O marturie despre românism si credinta ortodoxa.
Ma simt bine în prezenta „pastorilor”, probabil în fiecare am cautat omul copilariei mele, flamânda dupa „cuvinte de folos”, dorind noi puncte de reper.
Parintii mei, refugiati din Bucovina de Nord, nu prea povesteau despre trecut… Si-au regasit o parte din rude dupa zeci de ani.
Viata i-a risipit în toate colturile de tara…
Imediat dupa revolutie, am simtit „nevoia de a sfida tacerea si uitarea”, se nascuse dorinta de a-mi descoperi radacinile.
     Cupca, satul amintirilor
Cupca, satul în care mama mea a vazut lumina zilei. Plin de framântare, de istorie, de traditie si religie ortodoxa.
Satul Cupca a fost atestat documentar pe timpul domnitorului Moldovei Alexandru cel Bun, prin uricul din 27 mai 1429 (6937) sat în Suceava.
În monografia istorica ampla scrisa de inimosul Petru Ciobanu, Cupca, un sat din Bucovina, gasim multe marturii din perioada 1429–1944. Ani de munca, de cercetare a evenimentelor ce s-au derulat de-a lungul multor generatii, în Bucovina. Alexandru cel Bun facuse o danie comandantului Ivan Cupcici, dându-i satul Cupca, ca o rasplata pentru serviciile prestate cu credinta.
„Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru Voievod, domn al Tarii Moldovei, facem cunoscut, cu aceasta carte a noastra, tuturora care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, ca aceasta adevarata sluga si boier al nostru, pan Ivan Cupici, ne-a slujit cu dreapta si credincioasa slujba. De aceea, noi, vazând dreapta si credincioasa lui slujba catre noi, lam miluit cu deosebita noastra mila si i-am dat în tara noastra doua sate numite Cupca, unde este casa lui, si dincolo de Prut Neagauti, si de la Neagauti, în sus pe Racovete pâna la hotarul lui Grozea, ce va putea sa îsi întemeieze. Toate acestea sa-i fie de uric, cu tot venitul si copiilor lui, si nepotilor lui, si stranepotilor lui si rasstranepotilor lui si întregului lui neam, neclintit niciodata, în veci.
Iar hotarul acestor sate sa fie cu toate hotarele vechi, pe unde au fost folosite de veac.
Iar la aceasta este credinta domniei noastre, a mai spus Alexandru voievod si credinta iubitului fiu al domniei mele, Ilias voievod, si credinta iubitilor fii ai domniei mele, Stetco si Petru si Alexandru, si credintei tuturor copiilor nostri si credinta boierilor nostri: credinta panului Mihai, credinta panului Vâlcea si a copiilor lui, credinta panului Negrea, credinta panului Giurgiu si a copiilor lui, credinta panului Ilias si a copiilor lui, credinta panului Giurgiu al lui Jomotate si a copiilor lui, credinta panului Stan vistier, credinta panului Opris si a copiilor lui, credinta panului Domoncus stolnic si a copiilor lui, credinta panului Negrila ceasnic, credinta panului Costici postelnic si credinta tuturor boierilor nostri moldoveni si mari si mici.
Iar dupa viata noastra, cine va fi domn al tarii noastre, sau din copiii nostri, sau din neamul nostru sau pe cine îl va alege Dumnezeu sa fie, acela sa nu le clinteasca dania noastra, ci sa le-o întareasca si sa le-o împuterniceasca pentru ca i-am dat pentru dreapta si credincioasa lui slujba.
Iar pentru mai mare întarire a tuturor celor mai sus scrise am poruncit slugii noastre credincioase Neagoe logofat sa scrie si sa atârne pecetea noastra la aceasta carte a noastra. La Suceava, în anul 6937, luna mai, 27.” (Petru Ciobanu, Cupca, un sat din Bucovina, Editura Amadoros, Câmpulung Moldovenesc, 2004, p. 52–53)

     Cercetarile arheologice efectuate, descoperirea movilelor tumulare, extind mult în trecut înfiintarea satului Cupca, aflându-se într-o zona ce a fost locuita de costoboci, creatori ai culturii Lipita pe la mijlocul secolul I î.Cr. si de dacii mari, purtatorii culturii Tumulilor carpatici.
     Am încercat sa intru în istoria veche a satului dintr-un sentiment de mândrie si statornicie. Un sat ce rezista de veacuri, desi „dania” din credinta, astazi, nu mai este respectata.
M-as opri la anul 1786, când Parohia Cupca a avut un prim preot Plavan Petru, cu hramul „Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril”. Un preot înstarit, cu daruire si devotament. A pastorit biserica pâna în anul 1807. Acesta a fost un strabunic care si-a lasat „mladite” si în prezent.
Strabunicul meu Gheorghe Plavan, a avut mai multi copii. Din prima casatorie Vasile Plavan, avocat, jurnalist la „Glasul Bucovinei”. Un iubitor de neam si tara, un intelectual ce a participat la Marea Unire din 1918.

     Satul Cupca fusese implicat în drama românilor de la Fântâna Alba. Sirul nemultumirior populatiei s-a acumulat treptat si a dus în final la declansarea evenimentelelor din 1 aprilie 1941. Numarul total al cetatenilor încolonati din Cupca, satul mamei mele (dupa Monografia scrisa de Petru Ciobanu) a fost estimat la 3.000– 4.000 persoane. La plecarea din Cupca, cu brâuri tricolore de-a curmezisul pieptului („arceste”), strigau „Traiasca regele Mihai! Traiasca România!” S-au oprit în fata bisericii din Suceveni, s-au luat din biserica trei cruci, pe una înfasurând un steag alb pentru a arata autoritatilor ca este vorba de un mars pasnic. Înainte de plecare multimea a îngenunchiat si cu voce tare un taran a rostit o rugaciune, repetata de toti cei prezenti.
„Doamne, Dumnezeul nostru, Fiinta Prea Înalta, nefacuta, neînchipuita, fara de început si fara de sfârsit. Tu ce ai zis si ai facut toata faptura si dai viata zidirilor Tale, iar prin a carei puteri se misca libere toate vietatile de pe pamânt si le hranesti pâna în crapaturile pietrelor; nu întoarce fata Ta de la de la noi pacatosii, ci ridica sabia mâniei Tale de peste noi si ne mântuieste, ca Tu ne-ai zidit si numai Tu ne poti mântui. Asculta Atotputernice lacrimile noastre si ne ajuta ca sa scapam de stapânirea care ne chinuieste si ne distruge biserica Ta. Nadejdea noastra este Tatal, scaparea noastra este Fiul, acoperamântul nostru este Sfântul Duh, Treime Sfânta, Marire Tie Amin. (V. Ilica, 1999) La Fântâna Alba, din familie, au plecat în eternitate, Plavan Arcadie, Toader.
În toamna anului 1940 au fost arestati 10 tineri din satul Cupca, fiind denuntati de cineva, printre ei fiind un unchi, Nistor Plavan si bunicul meu Calistrat Irimescu pe linie materna.
Au fost judecati cu usile închise, fara martori si condamnati de catre un complet de judecata militar la multi ani de închisoare. Probabil la acestia se refera Ilie Suceveanul în articolul sau publicat în 1993 în „Zorile Bucovinei”.
Si astazi, dupa zeci de ani de atunci, unii au teama sa recunoasca faptul ca au participat la acest eveniment din cauza consecintelor negative pe care le-ar putea avea asupra urmasilor. O parte au fost deportati în 13 iunie 1941 si dusi în lagarul Uralului de nord, de care nu se mai stie nimic.
Dupa anul 1989, l-am descoperit în viata pe unchiul meu, Stefan Irimescu, care mi-a povestit cum erau batuti, tinuti cu picioarele în apa rece, nemâncati… si asa s-a dus bunicul, omorât si schingiut. Doar unul singur a revenit din acel lot, Gheorghe Tibuleac. Prigoana începuse… Rând pe rând cei implicati sau cei din familiile celor vizati au luat drumul pribegiei.
As fi putut sa-mi cunosc strabunicul, Gheorghe Plavan refugiat ultimul, si stabilit în Dorohoi, dar nimeni nu ne spusese nimic…

     Aflasem la Cernauti despre destinul familiei. Amprenta suferintelor a ramas în mine ca o taina, ca o durere necunoscuta. Ma simt legata de tot ce a fost si nu pot renega trecutul parintilor mei. Tata nu mai este… mama refuza sa-si aminteasca umilintele. Dar, copiii mei, nepotii, nu au voie sa uite, ei trebuie sa-si cunoasca „radacina”, sa nu uite aceste pagini amare ale neamului.
Stiti ca amintirile dor?
Maria…
Gata! Nu mai vreau sa plâng!
Privesc albumul îngalbenit de vreme si ma ascund curioasa printre pagini. Am România Mare în ochi. Am câmpul de in si toloaca. Pe o prispa, un batrân deapana amintiri. Sunt curioasa. Vreau sa aud tot ce-mi spune. Vântul îmi întoarce paginile. Dintre pagini ma priveste un preot, venit de la „descalecare”, din Ardeal, un Plavan. Da! El este cel ce a construit prima biserica în Cupca, un sat bucovinean. Bogat, cultivat, un om al muntilor, venit de a aduce binecuvântare. Generatii s-au bucurat de prescura alba coapta în cuptor.
Peste sat au început sa se auda doinele. Sezatoarele în care tineri si adulti se bucurau de frumusetea povestilor spuse la gura sobei.
Deseori se infiripau iubiri. Unele permise, altele nu. Asa s-a întamplat si cu Domnicuta.
Într-o seara frumoasa, privindu-l pe Calistrat s-a pierdut în ochii lui mari si adânci…
S-au vazut odata, de doua ori, pâna când tatal, vigilent, i-a spus într-o zi: „Sa nu te mai prind cu sarantocul asta!”
Calistrat era cel mai frumos fecior din sat. Multe tinere îsi frângeau gâtul cautându-i privirea. Dar, si lui îi era draga Domnicuta. Frumoasa, blonda, hotarâta. Pe ascuns si-au facut planuri. Îsi trimiteau ravase prin cei mici, savurând clipa când puteau fi doar ei doi.
     Într-o zi tatal prinsese de veste despre întâlnirile ascunse ale Domnicutei. Au încuiat-o în casa, la razboiul de tesut. Fiecare fata stia sa toarca fuiorul, sa tese covoare înflorate, cum numai cei din Bucovina stiu sa împleteasca dorul.
Dar, într-o buna zi, Domnicuta, fugise. Desculta, prin câmpul de in, pâna la casa lui Calistrat. Astepta un copil… Cei doi, si-au jurat credinta, si au hotarât sa lupte pentru iubirea lor, pentru ce avea sa vie…
Mentalitatea vremii nu le era potrivnica. O rusine se abatuse peste familia mândra, peste sat. Babele începusera sa sosoteasca. Tatal nu-si putea ridica privirea. Sa-i dea fata… sa nu i-o dea… nu stia ce sa faca. Fecior bun, harnic, dar prea sarac pentru neamul lor…
Într-o seara, îngândurat, s-a îndreptat spre casa învatatorului. Singurul om în care avea încredere. Un intelectual care adusese „lumina” în sat, fiecare gasind raspunsuri la intrebarile încâlcite.

     Mergând agale catre casa, omul parca îmbatrânise brusc. Îsi iubea familia, sotia si copii. Învatatorul îi deschisese mintea. Sa-si lase fiica pe drumul ales, indiferent la rautati, la principiile taranesti, si hotarî sa-i dea zestrea cuvenita pentru a-si vedea fiica la casa sa. Sa nu mai fie aratata cu degetul! Sa nu mai râda babele hâde ca napasta a dat peste casa lor… „Of! Doamne! Cum Dumnezeu lasa durere în inima de parinte? Cum sa se curme o viata? Nu, nu-i drept în fata Celui de Sus” — îsi spunea barbatul, mergand aiurea pe ulita satului, uitând sa se opreasca în fata casei. „Si cât, pamânt sa-i dea? Câte vaci? Fata lui trebuie sa aiba de toate. Nu! Nu o poate lasa asa…”
Totusi se învoi cu viata noua a fiicei sale… „De ce sa sufere biata copchila? Poate o fi bine! Flacaul îi harnic, nimic de zis! O sa le dea pamânt, animale, o sa-i ajute sa aiba o gospodarie frumoasa!”
     Vestea a însufletit casa. Toader, fratele Domnicutei, începuse sa cânte din fluier. Cânta dumnezeieste! Nimeni nu era în sat ca el! S-au strâns tinerii si au întins hora, pâna în zori.
Domnicuta era fericita. Era împreuna cu alesul ei, si începuse din nou sa zâmbeasca. Calistrat era mândru si multumit, desi treburile tarii uneori îl mai puneau pe gânduri… Se mutasera la el acasa.
Si într-o zi Calistrat devenise tatic…
Se nascuse o fetita, cu nume de floare.

     Îi voi spune Maria… I se potriveste mai mult. Sfânta Fecioara i-a fost mereu alaturi.
Dar, nunta, nu s-a mai facut.
Murise Domnicuta.
Asa, brusc, moartea a venit si a luat-o. O frumusete de femeie în pragul fericirii! Gurile rele spun ca fetele din sat i-au facut farmece, pentru a nu mai fi cu Calistrat…
În cimitir, Calistrat îsi strângea cu putere fetita în brate. Lacrimile erau uscate, gânguritul fetei era un fel de ramas bun, de la mama pe care nu o cunoscuse. Acolo, împietrit printre ceilalti, privind lung chipul iubitei sale, îi promisese ca nu-si va parasi fiica niciodata.
Cu Maria în brate, Calistrat s-a îndreptat spre casa.
     Timpul nu sta locului. Se scurge precum apa de izvor. Maria crescuse. Tânarul barbat avea nevoie de o soata. Si într-o zi, Maria s-a trezit cu o straina în casa, ce-i devenise mama vitrega.
Femeia, rece, lipsita de tandrete, nu a stiut cum sa-si apropie fetita. În lipsa tatalui, mereu o alunga: „Du-te, pleaca la casa ta! Nu ai ce cauta aici!”
Maria tacea. Fugea în poenita de in înflorit pentru a plânge de una singura… Nu îndraznea sa spuna bunicilor nimica. Nici tatei. Se temea de femeia cea fara de inima.
Într-o zi, în toamna anului 1940, Calistrat a fost arestat de autoritati, împreuna cu alti noua tineri din sat, fiind denuntati ca îsi pregatesc fuga peste granita… Printre care si Nistor Plavan, unchiul Mariei. Au fost judecati cu usile închise, fara avocati, fara martori, condamnati de catre un complet de judecata militar la multi ani de închisoare. Nimeni nu stia nimic…
Maria a fugit la casa bunicilor. Din când în când mai venea câte o veste de la tata, de la unul, de la altul… În inchisoare, Calistrat era macinat de soarta Mariei. Îsi întreba fratele prin scrisori de Maria. „Ce face Maria?… Aveti grija de Maria!”
Soarta lui, nedreapta ca a multora, s-a decis în acea închisoare a mortii. Batut, tinut cu picioarele în apa, schingiuit, si-a dat duhul… Nu mai avea putere… nu mai avea pentru cine sa traiasca… aflase ca si Maria murise…
Un martir al neamului Românesc.
Dupa ridicarea lui Calistrat, sotia înnebunise. A dat foc casei. Un destin pe care ar trebui sa-l înteleg. Dar nu am puterea necesara… daca daruia putina afectiune Mariei, sfârsitul nu i-ar fi fost atât de crud…

     Micuta Maria s-a adaptat repede în casa bunicilor. Îndragea mult fântâna din fata casei, cu apa cea mai buna din sat. Fântâna, care astazi nu mai exista. Au disparut si bravi români, au pierit si fântânile… Ce straniu! Probabil acea apa de izvor s-a scurs nevazut spre ei, spre a-i racori…
Dar, venise momentul refugiului… Cladiri în flacari, oameni ucisi, „provincii rastignite”, sate si orase facute scrum, darapanate. „Populatia înebunita de groaza prigoanei si a furiei de distrugere a hoardelor bolsevice”. Maria suita într-o caruta plina cu rudenii, pentru a pleca în necunoscut… „Oare de ce?” Unde mergem? Se întreba îngândurata Maria.
Nimeni nu mai stia nimic despre micuta fetita orfana… Calistrat si cei ramasi au crezut ca Maria murise…
Multa harmalaie! Unii îsi ascundeau în pamânt bunurile. Altii, încarcau carutele cu ce apucau… Bunicul ramasese pe loc… Dorea sa fie sigur ca ai lui vor pleca în siguranta.