Destine umbrite - Partea III de Mariana Gurza publicat la 30.10.2008
Spiritul locului - Partea III
     Pe prispa stând, l-am privit în tacere pe cel din fata mea. Colturile hartii României Mari îmi frigeau degetele. O durere muta s-a instalat nefiresc. Îmi era frig. Batrânul mi-a adus o patura. „Fata, lasa albumul, ai înghetat” — îmi sopti îngândurat. „De ce nu mergi la casa învatatorului?” — ma întreba privindu-ma piezis…
Da, drumul spre lumina! Asa voi face! Trebuie sa înteleg misterul unui destin! Batrânul, m-a urmarit lung cu privirea… ma îndreptam spre casa aceea plina de flori. În fata, o fântâna taraneasca. Oare nu era fântâna Mariei? Lânga fântâna o troita, o lumânare aprinsa… Ma ridic si citesc cu emotie: „Ridicata în cinstea românilor cazuti la datorie”. Cad în genunchi si ma rog. Pentru Calistrat, Arcadie, Nistor, pentru Domnicuta, pentru toti cei ce au pierit…
Ma inunda de undeva o fierbinteala. Cad… Nu mai simt nimic…
Deschid ochii. În fata mea doua chipuri angelice. Un barbat si o femeie. Femeia de o frumusete nepamânteasca, barbatul, cu ochi luminosi în care puteam sa citesc universul.
„Unde sunt?” — întreb soptit.
Ajunsesem ACASA! Acasa la Maria!
     Caruta cu destine
O fetita plângea, chircita de frig, de foame. Se uita cu ochi curiosi la cei mari ce înghesuiau ce apucau într-o caruta. Parca frigul îi transformase lacrimile în stele. Privea sper cer, sperând, ca mama, tata, îi vor intinde o mâna, o vor ridica în brate si o vor aseaza într-un pat cald.
Mama, murise când începuse a gânguri, tatal fusese luat de comunisti, gasindu-si sfârsitul în închisoare, schingiuit, batjocorit…
Începuse sa plânga în hohote. Nu avea cine sa o auda. Toti preocupati de a fugi, de a mai salva câte ceva din fata navalitorilor. Era primavara anului 1944. Fuga fusese singura salvare. Urcata în caruta, speriata, nu stia unde se vor opri. Asculta înfrigurata ropotul cailor, ca batutul de inimi a celor speriati de urgia ce o lasasera în urma. Nu întelegea mare lucru, încercând cu ochii închisi sa gaseasca raspunsuri printre lacrimi.
O caruta cu destine frânte, fiecare enigmatica, taioasa, neprevazuta. Un drum fara întoarcere, un drum spre necunoscut. Oare unde vor poposi? Care va fi casa lor? Vor avea vreodata o casa? Sau se vor întoarce la vatra lor?
Unchiul Vasile uneori o privea milos. Era îngrijorat si de copiii sai, zgribuliti în caruta, si de soata sa care urma sa nasca.
Au mers ore în sir. Mai mult noaptea, pentru a nu fi zariti si trimisi în Siberia. Se trezise brusc. Cineva încerca sa coboare, sa curme drumul fara o directie precisa. Erau undeva în Oltenia. Vocile soptite nu ajungeau la ea. Matusa sa, pe care se baza, coborâse din caruta, uitase de fetita orfana ce visa la un camin cald.
„De ce sa-i fie fetita povara? Ar lua-o cineva de nevasta cu un prunc dupa ea?” Spera ca viata sa-i ofere o noua sansa. Se oprise în Craiova…
Fetita, realizând ce se întâmpla, începu din nou sa plânga… O voce rece a oprit-o din tânguiala. Cu ochii închisi spunea Îngerasul, si asa, ascultând tropaitul cailor în noapte, adormi cu inima sângerând. Acum era singura, nu mai avea pe nimeni… Doar Cerul si îngerii ei pazitori…
S-a trezit undeva prin Muntii Cernei, într-o padure, unde ei, cei fugiti, puteau sa se odihneasca feriti, într-un salas…

     Pe fetita o trimisesera sa culeaga flori de câmp. Îi venise sorocul femeii însarcinate, matusii Catrina.
Un scâncet de copil mic, un baietel nascut în pribegie. Rudele uitasera pentru o clipa de pericol. O noua viata, un nou început! Dumnezeu le daduse un semn în acea pustietate.
Când li s-a dat vestea ca-si pot continua drumul, au pornit-o din nou, în caruta lor cu „destine”.
     Drumuri si drumuri… Zile, zile de drum, cu putina mamaliga si brânza primita de la ciobani. Mariei nu-i era foame… Se întreba: „Încotro?” Oare drumul se va sfârsi vreodata?
Sau toata viata va fi pe drum, într-o caruta a prigoanei?
Caii erau mai odihniti. Micuta Maria însa mai trista. Toata atentia era concentrata spre micutul Radu. Noaptea nu mai dormea. Privea fara sa vada nimic dincolo de cer. Numara stelele si încerca sa-si regaseasca parintii printr-un joc imaginar. Semnele cerului o bucurau.
Au oprit într-un sat carasan, la casa unui preot, unde primisera adapost si cele trebuincioase calatorilor înfometati.
     Dupa câteva zile, caruta cu refugiati plecase mai departe. Pe fetita o lasasera fata în casa la acea femeie omenoasa. De ce rudele sa-si mai asume si responsabilitatea cresterii unui copil? Erau multi, nu stiau nici ei ce-i va astepta la capatul drumului. Fetita, cu ochii înlacrimati privea în gol. Doar ea si îngerul sau pazitor cunostea durerea singuratatii.
Îsi imagina ca parintii, de undeva de sus, îi stergeau lacrimile…
Rugaciunile fetitei au ajutat-o ca viata sa-i ofere un camin adevarat. Sotie, mama, a stiut ca durerea sa si-o transforme într-o bucurie a renasterii.
     Trecusera 20 de ani. Într-o zi postasul lasase în cutie o scrisoare venita din „Banie”. Matusa din Craiova revenise. Cu emotie fireasca, fetita de-altadata, acum femeie, se urcase în tren pentru a-si revedea rudenia. Fara resentimente, cu bucurie si emotie.
Pentru cea care dorea sa-si refaca viata, drumul i-a fost destul de îngreunat. O situatie precara, un sot dificil, fara copii.
În gara s-au recunoscut dupa un buchet de flori, flori culese de Maria, din gradina ei. Timpul le schimbase…
Întîlnirea celor doua s-a dovedit durabila în timp. Nepoata si-a sprijinit matusa, încercând sa mai recupereze din timpul care ar fi trebuit sa fie al afectiunii.
     Anii, anii… Trecerea lor a marcat multe…
Un telefon alarmant. Matusa intrase într-un fel de coma. Urcati în masina, una din fiice împreuna cu sotul sau, au hotarât sa faca ceea ce este crestineste pentru cineva care urma sa se stinga… S-au oprit la Manastirea Lainici, un loc binecuvântat. La intrare un chip angelic le-a surâs. Un pusti de 10 ani, ce nu spunea nimic ci doar implora din priviri cu sfiala si tristete. S-au privit zâmbind, enigmatic.
Acolo, în fata icoanelor, a fost implorat Cel de Sus cu lacrimi si rugaciuni fierbinti, pentru sanatatea familiei, pentru Binele Neamului Românesc. Fiecare lacrima a fost un strigat, al nadejdii, al credintei în puterea Cerului.
La iesire au fost întâmpinati de acelasi chip sagalnic. Femeia se apropiase de copil. Inocenta lui era dezarmanta. Fiind întrebat ce face în fata manastirii, copilul soptind a marturisit ca are nevoie de bani pentru medicamentele mamei sale bolnave de inima… Nu ceruse nimic… Era rusinat, coplesit. Cînd i s-a întins o bancnota, speriat, nu stia ce sa faca. Privea senin, stia ca putea merge acasa pentru a-si salva mama. Pe cei doi soti i-a urmarit mult chipul acelui baiat.
Desi iarna, polei, ceata, drumul calatorilor parca era curatat de îngeri nevazuti. Ajunsesera la Craiova. Intrând în camera „muribundei”, cei doi au gasit un corp inert… Fusese si preotul pentru spovedanie, lumânarile erau pregatite… Medicul de familie plecat în concediu… Da, s-a hotarât plecarea imediata spre orasul lor. Pregatisera un pat în spatele masinii, si mare le-a fost mirarea când primele semne de viata au revenit.
Acum matusa si nepoata sunt din nou împreuna. Nepoata fiind harazita sa o vegheze atâta timp câte zile îi va da Dumnezeu.
O poveste de viata adevarata. Niciodata egoismul nu ne poate lasa indiferenti! Exista legi nescrise care daca sunt neglijate în viata, faptele te urmaresc!
Puterea rugaciunii este extraordinara! Clipa de clipa, lânga Dumnezeu, cu Dumnezeu, avem parte de miracole. Este suficient sa crezi pentru a le putea vedea.
     Motto:
„De uitat, nu putem chiar daca am vrea! Uitarea sau memoria nu stau în puterea vointei noastre. Acestea sunt însusiri ale intelectului românesc care lucreaza independent de noi, încât a spune ca uitam, putem spune teoretic, dar în fond, nu uitam. Dar a te razbuna pe raul din trecut, aceasta deja depinde de vointa noastra”. Antonie Plamadeala
     Chemari tainice
Sucevita! Un loc mirific care atrage si vrajeste. Locul unde glasul strabun ma cheama. O chemare tainica…

     Aproape de Sfânta Manastire Sucevita, pe o strada laturalnica, avea casa bunica mea Trandafira, mama tatei. Am vazut-o o singura data… A fost una dintre putinele mele zile fericite din copilarie.
Era iarna! Iarna superba a copilariei mele, când am simtit caldura bunicii. Am invidiat întotdeauna copii care au avut parte de bunici. Neavandu-i, îi cautam. Îi caut si acum prin documente vechi, refacându-le drumul umbrit de tulburatoarele vremuri, sau în apropierea Sfintilor Parinti…
Trandafira nascuta într-o familie de buni gospodari, cu multi frati, c-un simt al umorului dezarmant, si-a trait copilaria pe valea Sucevitei. Fratii, buni vânatori, unii dintre ei raspunzând de padurile din zona, fetele sugubete, chiar mergeau împreuna la pescuit de pastrav. Una dintre surori, Eugenia, era cea mai priceputa în a prinde pestele cu mâna. Varvara era mereu vesela, si ma astepta cu ulcioare cu chisleac.
La vremea maritisului, doar Trandafira, bunica, a decis sa mearga dupa sotul ei, Gavrila, în Banila pe Siret. România era întreaga. Nu existau ghimpii otravitori de suflete…
Bunica iubea stuparitul, si cred ca facea mierea cea mai buna din lume. Niciodata nu a avut ocazia sa ne dea sa degustam din bunatatea dacica… Nu întâmplator vestigii istorice au fost descoperite în Bucovina.
Aveau o gospodarie frumoasa, nelipsindu-le nimic înainte de a începe urgia neamului.
     Din cauza opresiunilor s-au hotarât sa se refugieze în Tara Mama. Nu puteau accepta strainul în batatura.
Energica, si-a luat baiatul cel mic, pe Ioan, tatal meu, hotarâta sa ocoleasca raul.
Era haos. Nimeni nu stia ce are de facut.
Aproape de granita, Trandafira aflase ca baiatul cel mare, ramas sa lupte pentru pastrarea identitatii, a fost împuscat. Nu si-a continuat drumul.
Stia ca trebuie sa se întoarca în sat sa-si îngroape crestineste feciorul, pe Vasile. Nu a mai putut reveni în tara… Nici nu stiu daca are o cruce la capatâi…
     Ioan, cu mare greutate a ajuns la Voivodeasa. Era foamete în Moldova. Stând mai mult ascuns prin paduri, avea grija de rudele sale, de a-i aproviziona cu hrana si lemne.
Toti fratii Trandafirei ramasesera în sat.
S-a simtit haituit… A plecat … s-a lasat în voia lui Dumnezeu. Asa a ajuns în acel sat carasan unde a cunoscut-o pe mama.
Întâlnirea lor, o binecuvântare cereasca.
Niciodata nu a dorit sa ne povesteasca urgia prin care a trecut. Tacut, astepta postasul, sa-i aduca vesti despre mama sa, care nu a mai putut pleca din spatiul ocupat.
Trandafira, bunica, o singura data a putut veni în tara. Am asistat încremenita la acea întâlnire dintre mama si fiu. Tatal venise acasa dimineata dupa tura de noapte. Nu stia nimic. Dupa zeci de ani si-a putut îmbratisa mama.
Bunica era frumoasa! Cea mai frumoasa! Avea un par lung, si-n cosite erau ascunse ceasuri pentru noi. „Vamuirea” era grea asa ca vremurile… Fiecare ceas un pas în timp, o secunda, o clipa, o vesnicie… Acele ceasuri sa fi reprezentat anii de suferinta ai mosilor mei? Ticaitul lor singuratic sa fi fost bocet? Tic-tac… tic-tac… o secunda, un minut, ore, decenii, masurate în acel ticait dureros…

     Îmi adusese bunica si o papusa, mare, blonda, cu parul împletit. Era cea mai frumoasa papusa pe care o primisem vreodata…
Venise militia acasa pentru a verifica daca bunica se afla la noi, cât va sta si ce are de gând… O metoda obisnuita de a intimida. La început nu stiam de ce se procedeaza asa… Mai târziu am înteles însa…
Când bunica a plecat din viata aceasta spre alta, poate mult mai dreapta, tata nu a putut merge sa o conduca pe ultimul drum… Atunci mi-am vazut pentru prima data tata înlacrimat… Îsi plângea parintii…
La poalele Ceahlaului…
În drumul nostru pe Valea Bistricioarei, parcurgeam cu privirea verdele crud al vegetatiei. Seceta parca nu se abatuse prin aceasta vale, plina de flori si liniste. Ne-am abatut din drum pentru a vedea Biserica de lemn „Sfintii Voievozi” din Bistricioara, la intrarea în comuna Ceahlau, construita de enoriasi în jurul anului 1775.

     Monumentul de la Bistricioara este inedit prin constructie si fresca. Însotiti de parohul bisericii, preotul Ioan Irina, am putut vedea si interiorul bisericii. Icoane vechi, pronaosul cu un plafon drept, altarul sub doua bolti unghiulare si bolta naosului ca un „trunchi de con sprijinit pe nervuri de lemn dispuse radial”.
Ne-a atras atentia pictura de pe peretele nordic, executata în stil popular, de un necunoscut, pe o pânza lipita de zidurile lacasului. O viziune sugestiva si interesanta privind trei momente biblice care alcatuiesc „Lumea de Apoi: Sânul lui Avraam, Raiul si Iadul”. O imagine impresionanta prin expresivitate si dinamism.
La iesirea din biserica, am auzit zgomote. Era o zi de vineri si satencele începusera pregatirea pentru masa obisnuita de duminica. Preotul Ioan Irina, stie sa aiba grija de nevoiasii din parohie. Emana atâta bunatate si întelegere! Mereu aproape de oameni, mereu alaturi de copii. L-am privit cu respect pentru tot ceea ce face în satul de la poalele Ceahlaului. Am zarit în ochii trecatorilor, bucuria de a-l zari printre ei. Un bun exemplu pentru multi… „Bunicel este preotul nost’ “ ne spunea o taranca. „Are grija de noi, Dumnezeu sa-i dea sanatate!” Aceeasi urare, i-am facut si noi la despartire. Rar poti întâlni oameni care pot sa-ti lumineze viata chiar în nevoi…
     Petru Ciobanu, un ambasador bucovinean
Pentru mine, Petru Ciobanu este plecat într-o calatorie ceva mai lunga. Nu a dat un termen când se va înapoia. Stiu doar, ca a plecat cu sotia sa, Felicia. O asteptare lunga, o asteptare de-o viata, pentru a fi din nou împreuna în lumea vesniciei.
Este foarte greu sa vorbesti despre un „ambasador bucovinean”, despre omul ce a stiut sa treaca peste toate vremurile tulburi, dar sa nu-si uite satul, locul sfintit de stramosi.
Încerc sa-mi imaginez clipa când ne-am cunoscut. Nu as putea sa fiu exacta, parca ne-am cunoscut dintotdeauna. Asa ca alti „risipiti prin lume”, în 1990, împreuna cu mama ne-am cautat „vatra”.
Deznadejdea, durerea, lacrima, dorul le-am regasit în Cupca, în satul de unde plecase si Petru Ciobanu. Am revenit acasa îndurerati pentru cei pe care nu i-am regasit, bucurosi ca pasul a alunecat pe urme strabune…
Pe unii dintre noi, regasirea ne-a întarit în credinta ca acea zi mare va veni, pe altii însa, plânsul inimii plapânde în fata adevarului si a osânditorilor, i-a ranit…
     O prima scrisoare, un drum la Brasov. O întelegere tacita din priviri. O modestie si o noblete sufleteasca, specifica fiilor locului binecuvântat. Un om obisnuit, dar patruns de acel har primit prin codrii seculari ai lui Stefan cel Mare. Îsi pastrase acel spirit de nazdravan din povestile lui Creanga. Familia sa, unita si frumoasa, era mândria dumnealui.
Usa casei, mereu dechisa pentru toti cei care îi treceau pragul. Dorinta de a scrie monografia satului Cupca, l-au transformat într-un drumet. Când la Deva, când la Timisoara, Suceava sau oriunde auzea ca mai traieste un „pui de cupcean”.
Da, Petre Ciobanu si-a împlinit visul! Dar a plecat trist, o povara pe care i-am simtit-o si doar unul dintre fii o cunoaste. Dar, de-acolo de unde este, îsi vegheaza fiii si nepotii.
Este convins ca nu-l va dezamagi nimeni, si sfaturile date la vreme, vor da rod.
Pentru Dan, pentru Mihai, tata nu mai este. Oare sta mult la Cupca? Când se va întoarce? Sau s-a oprit la Câmpulung Moldovenesc…     Petre Ciobanu s-a nascut la 8 iunie 1921 într-o familie de tarani saraci din Cupca, parintii sai numindu-se Lazar si Floarea.
Scoala primara (5 clase) a facut-o în perioada 1928–1933 în comuna natala. Fiind un elev bun la carte, a fost îndrumat de catre directorul scolii Orest Ungureanu si de catre dirigintele Ioan Rosca sa urmeze liceul.
În toamna anului 1933 a fost admis la liceul „Regele Ferdinand I” din Storojinet unde a urmat sapte clase pâna în iunie 1940. În acest timp a fost premiant la învatatura si bursier.
În 29 iunie 1940 s-a refugiat în România împreuna cu directorul scolar Orest Ungureanu. Clasa a 8-a a facut-o în anul scolar 1940/1941 la liceul militar „D. A. Sturdza” din Craiova unde a sustinut si bacalaureatul.
Între anii 1941 si 1942 a fost învatator suplinitor la scoala primara din Suceveni
În toamna anului 1942 a reusit la examenul de admitere la scoala Politehnica din Bucuresti.
În august 1944 ia parte la luptele din Transilvania împotriva trupelor germane. Pe acest motiv a fost declarat veteran de razboi.
În 1945 se casatoreste cu Felicia, fiica directorului Orest Ungureanu. Din pacate aceasta a decedat în 1967 la vârsta de 40 de ani, dupa o lunga si grea suferinta.
Se angajeaza în august 1947 la Societatea „Domeniile Bucovinei” din Câmpulung Moldovenesc ca inginer proiectant amenajist, participând la amenajarea a patru ocoale silvice. Între anii 1948–1952 lucreaza în productie, ca inginer ajutor si sef de ocol la ocoalele silvice Pojorâta si Câmpulung Moldovenesc.

     Între 1950 si 1957 lucreaza în învatamântul superior ca sef de lucrari si asistent la Institutul de silvicultura din Câmpulung Moldovenesc si Institutul forestier din Brasov. În 1957 revine în productie ca sef de serviciu la Directiile silvice Câmpulung Moldovenesc si Suceava unde functioneaza pâna în primavara anului 1960 când se transfera la Centrul scolar Forestier din Câmpulung Moldovenesc.
Între anii 1960 si 1971 functioneaza ca profesor de silvicultura la profilele padurari, maistri, elevi de liceu si scoala tehnica postliceala. În acelasi timp, detine si functii de conducere — director de studii si director la liceul industrial forestier. În 1971 se transfera la filiala din Brasov a Institutului de Cercetari si Amenajari Silvice unde îsi desfasoara activitatea pâna la pensionare. În acest timp, a efectuat mai multe cercetari stiintifice de specialitate, numarul comunicarilor stiintifice si al articolelor publicate în presa de specialitate ridicându-se la 85.
Dupa pensionare, a scris — împreuna cu consatenii Reveca Prelipcean (nascuta Dusceac) si Vasile Slanona — monografia satului Cupca.
     În decursul timpului, a desfasurat si o bogata activitate extraprofesionala ca lector la învatamântul politic cu cadrele didactice, conducator de cerc de elevi, presedinte al filialei Câmpulung Moldovenesc al Societatii de Stiinte Naturale si Geografice. Între anii 1990 si 1998 a fost presedintele filialei „Iancu Flondor” din Brasov a „Societatii pentru cultura si literatura româna în Bucovina”. În 1998 a fost ales vicepresedinte în consiliul de conducere al aceleiasi societati.
Ramas vaduv, a preferat ca alaturi de socrii (Ana si Orest Ungureanu) sa-si dedice întrega viata fiilor Mihai si Dan si nu s-a recasatorit.
Dupa modelul parintilor, cei doi fii, au familii înghegate, iar „Bunicutu” s-a bucurat de dragostea nepotilor Mihaita si Gabita, Victoras si Felicia, de respectul nurorilor, pentru care a constituit si va ramâne un exemplu.
Familia a ramas tot timpul puternica si unita.
Cumnatele Lala si Geta, cumnatii Ita si Odu alaturi de nepotii Sorin, Orest, Corina si Nelu si familiile lor au fost marea familie a „bunicutului” Petre. Familia „mare” si societatea „Iancu Flondor” au fost cele doua mari repere carora le-a daruit energia si spiritul enciclopedic pâna la moarte.

     În 26 iulie, 2006, o stea s-a desprins din Tara Bârsei, luând drumul luminat de copacii vorbitori, spre vatra sa din dulcea Bucovina. Dumnezeu sa-l odihneasca alaturi de ai sai, cei plecati cu ani în urma, tot în verdele vesniciei.
     Un preot de tara, cu inima de vers
Ploaia începuse sa cada tropaind melancolic, în drum spre Caras — catre satul idilic de la Dunare si nu mai aveam decât un gând, s-ajung în sfârsit, sa-i mai aduc omului Megheles — acea „bucata de pace” ce mi-o înmânase parintele Fageteanu, cu zile în urma, „stropul de lumina si dragoste Dumnezeiasca“.
În saptamâna ce trecuse, un prieten aproape de sfârsit, preotul poet Ioan Megheles, suferind de o boala necrutatoare, iesit din spital, a urcat în pripa în masina si a pornit catre casa, fara vlaga si fara sperante mai bine. L-am urmarit o vreme cu privirea în zare, însotindu-l cu toate gândurile bune. Eram acum la rândul meu în drum spre Gornea, sa-l mai vad o data, acasa la el, în satul lui carasan, pe malul stâng al Dunarii, dar mai ales pentru a-i putea duce vestea buna, aparitia unui volum de versuri.

     De fapt, îmi dorisem pentru el cu mult mai mult. I-as fi dat mai înainte de toate o sanatate sigura. Mi-am dorit ca ziua „Schimbarii la fata”, prin rugaciunea mea catre Duhul Sfânt, sa-i aduca preotului putina alinare si sa-l mai putem vedea, înca o data zâmbind fericit. Cufundata în gânduri, privind fara tel din mersul agitat al masinii, în dreapta Dunarea rascolita si tulbure, ce parea prinsa parca între doua culmi de piatra, numi dorisem mai mult decât ca într-o clipita sa treaca orele lungi de drum si sa ajung în sfârsit în sat, sa-l vad cum îsi va fi privit cu bucurie lucrarea poetica publicata, ce pornise din sufletu-i candid, de om blajin si iubitor de neam.
Mi-l inchipuiam aievea, tinând în mâna primul sau volum de poeme, sperând la rândul meu la însanatosirea miraculoasa a trupului sau obosit. Ajunsesem cândva si la destinatie. La intarea în sat, ne-a întâmpinat o manastire cocheta, în stilul lacasurilor carasene. Manastirea Izvorul Tamaduirii se pregatea de priveghere pentru marea sarbatoare, „Schimbarea la fata”. Traiam o stare de spirit fertila, de poet simtitor ce-si vazuse deja visul înaripat, cu slove cetite si împlinitoare si analiza poemelor sale simple, dar patrunzatoare, sigure si definite, asemeni faptelor bune ale Îngerului Pazitor ce însoteste întotdeauna fara rezerve.
Îl gasisem iata, mai bine decât as fi putut spera. Bucuria revederii, în ciuda ploii abundente, m-a rascolit ca de obicei. Am discutat ca întotdeauna, despre Domnul si cultura neamului, despre înaltii si înteleptii parinti, despre propavaduitorii Duhului Sfânt al românilor si despre sufletul poporului acesta bun, ce-l iubim. L-am pomenit si pe cucernicul Adrian Fageteanu, ce-l vazusem de curând. Si cum Domnul în fiecare clipa întrupeaza câte-o minune — Ion Megheles, preotul dar si omul suferind, sfârsit de boala mi-a confirmat spontan, emotionat de dorinta fireasca de a merge sa oficieze Sfânta Liturghie, la biserica din sat.
Era fericit de vizita si l-am privit o secunda cu încântare, ca pe un Sfânt ce se împlinise într-un târziu si care stia de puterea lucrului sau bine facut, ce-l lasase cu generozitate în urma. Ma agatasem cumva indefinit, de un gând ce i-l ascunsesem cu emotia cuvenita — de surpriza aceasta binemeritata ce o planuisem împreuna cu parintele paroh Alexandru Moldovan, caci îi pregatisem lui Ioan Megheles ceva tainic si îmbucurator pentru acea zi de „Schimbarea la fata” — un moment festiv, încarcat de emotie.
Dimineata însa, înca ma temeam de reusita ideii, nestiind cum va suporta momentul. Tresarise însa acum usor, simtind „ceva“, cu un suspin deloc alarmant ce trecea peste durerile zilei, simtindu-se, cum ne spunea, ca un nou nascut. Ne-a demonstrat acest lucru câteva minute mai târziu, la Sfânta Liturghie, îmbracat în straiele sale preotesti, cu timbrul odihnitor si rasunator al vocii sale calde, uluindu-ne pe toti. Biserica era ca de obicei plina, iar enoriasii, satenii aceia simpli si buni, ascultându-l, au început sa plânga.
Se facuse apoi dintr-o data liniste în fata altarului, o liniste patrunzatoare ce o întelegeam, datatoare de pace cereasca, ce venea din alte sfere. Venise momentul sublim, în care preotul paroh i-a prezentat Parintelui Megheles cartea sa ce tocmai aparuse la Timisoara: Iubire îngereasca ( Poeme de Ion Megheles).
Tacut si vizibil surprins, înlacrimat, cu buze tremurânde, parintele poet Ioan Megheles, s-a sprijinit slabit de umarul meu, apoi s-a sezat domol în spatele Altarului, cu recunostinta în priviri.
Un plâns dureros venea de undeva din spate, era mama poetului. Nu m-am întors sa o privesc, caci o stiam si îi simteam sufletu-i de mama, cu acel sentiment de ocrotire chiar în neputinta, ce-l cunosc atât de bine la rândul meu. Am mai spus apoi doar câteva cuvinte.
Sunt onorata si azi, împlinita fiind de acea emotie rara, profunda si de binele ce se întrupase prin oameni, pentru oameni. Mesajul acela scurt, mi-a adus pe buze vorbele Marilor Parinti. Ne-am rugat pentru el si sufletul sau. Caci pentru mine, ca si la multi altii, lacrima de fericire este o rugaciune perpetua si o multumire ca o rugaciune fierbinte, spusa la capat de lumânare catre Maica Domnului – Preacurata, ca o purificare în sacru. Domnia sa însa a fost puternic. Fara tremur în voce si senin ca în zilele sale cu sanatate, plin de lumina dumnezeiasca ce-l întarea, ne-a binecuvantat pe toti.
Dumnezeu, în zi de praznic împaratesc facuse o minune mai mult — pentru omul bun, poetul, preotul Ioan Megheles. Dumnezeu sa-l aiba în paza!
Iar o parte din sufletul meu a ramas — de zile, la Dunare.