Destine umbrite - Partea V de Mariana Gurza publicat la 16.11.2008
Fete duhovnicesti - Partea I
     III.
Cuviosul Arhimandrit Arsenie Papacioc (fiul lui Vasile si Stanca) s-a nascut la data de 15 august 1914, în comuna Misleanu, regiunea Bucuresti. A absolvit Scoala de Arte si Meserii din Bucuresti, devenind desenator. În anul 1949 primeste tunderea în monahism la Manastirea Antim din Bucuresti, pe seama Manastirii Sihastria, judetul Neamt, având ca nas pe Protosinghelul Petroniu Tanase
Este hirotinit preot în data de 26 septembrie 1950 pe seama Manastirii Slatina, unde se nevoieste câtiva ani ca duhovnic, egumen si ucenic al Parintelui Cleopa Ilie, staretul acelei manastiri.
A fost condamnat în 1959 la 20 de ani munca silnica pentru infractiunea de uneltire contra ordinii sociale. Sentinta absurda, având în vedere ca în urma unui alt proces din 1956, a fost achitat de aceasta învinuire. Face parte din miscarea ortodoxa „Rugul aprins”, alaturi de preotii Vasile Voiculescu, Dumitru Staniloaie, Petroniu, Sofian Ghisu,

     Dupa ani multi de închisoare si prigoana, preot paroh în Ardeal, staret la Manastirea Cozia, duhovnic la Manastirea Cernica, si începând din anul 1976, este duhovnicul Manastirii Sfânta Maria din Techirghiol.
Prea Cuviosia Sa este cautat tot mai mult de credinciosi, monahi, preoti, ierarhi, care vin pentru povatuire, cuvânt de folos, si armonie.
Este autor a volumului Vesnicia ascunsa într-o clipa — 2004, iar convorbirile Domniei sale au fost cuprinse în doua volume îngrijite de Arhimandrit Ioanichie Balan Convorbiri Duhovnicesti (1984–1986), iar în 2004 apar volumele Ne vorbeste Parintele Arsenie, carte tiparita si binecuvântata de I. P. S. Daniel, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei.
Vesnicia ascunsa într-o clipa, cartea plina de întelepciune a Arhimandritului Arsenie Papacioc, mi-a trezit dorinta sa-l cunosc personal.
Am citit despre Domnia Sa, si daca tot eram la Techirghiol de Sfânta Maria, nu puteam rata ocazia de a-l vedea, pe cel pe care vesnicia îl face din zi în zi mai întelept. M-au îndrumat maicutele prin forfota de multime care venise la Prohodul Adormirii Maicii Domnului, spre chilia Sa, avertizându-ma ca nu-l voi putea vedea, fiind suferind. Cu o convingere interioara, am rugat-o pe maicuta care-l avea în grija, sa-mi faciliteze o mica întrevedere.
Am asteptat în acea ambianta de sfintenie si armonie, vocile înaltatoare în miez de noapte, si dintr-o data, l-am vazut pe blajinul duhovnic iesind din locuinta Sa, în cerdac. Maicuta, sfioasa, mi-a facut un semn de chemare si am ajuns lânga dânsul. Privirile noastre s-au întâlnit. Nu puteam face nici o miscare. Întepenisem în spatele omului lui Dumnezeu, si parca aerul era mai proaspat, mai ozonat. Îi strângeam cartile în brate, asteptând momentul în care sa-i pot vorbi, sau sa primesc doar o simpla binecuvântare. Ochii s-au oprit pe coperta unei carti, si-n lumina lumânarilor am reusit sa citesc Sa stim sa murim si sa înviem în fiecare zi…
O filozofie aparte, duhovniceasca, plina de tâlc si întelepciune. În liniste, se apropiau oamenii doar pentru a fi binecuvântati. O tandrete deosebita o manifesta cu duiosie în priviri, când ajungeau cu timiditate, copii. Parca îmi venea sa cânt un cântec din copilerie, Lasati copiii sa vina la mine…
Mai veneau fiice duhovnicesti si-n tacere îi lasau câte ceva. Atunci nu stiam ca a doua zi îsi sarbatorea ziua de nastere, de ziua Adormirii Maicii Domnului.
Obosit, s-a ridicat, disperata am alergat dupa Domnia Sa, i-am cerut o binecuvântare, si am înteles ca trebuie sa mai revin…
Asa am si facut. Împreuna cu sotul ne-am îndreptat spre manastire în urmatoarea zi. Eu taceam. Reusisem sa citesc Vesnicia ascunsa într-o clipa, altfel îl vedeam acum pe marele arhimandrit.
Am învatat, asa cum învat în fiecare clipa, mai mult despre „armonie”, despre puterea îngerului meu pazitor de a veghea. Citind cartea, mi-a ramas în minte o pilda, cum un înger a fost iertat de Dumnezeu, doar când i-a adus o lacrima omeneasca.
Aveam de gând sa astept pe trepte, pâna când voi putea fi primita. M-am rugat, si fiind în lumina sfintei manastiri, am ajuns sa-l privesc din nou în ochi pe marele parinte.
Este omul lui Dumnezeu, este omul fara vârsta. Nu are timp de pierdut. Fiecare clipa este pretioasa. Oameni din toate colturile tarii îl cauta, i se cere cuvântul de folos. Nu poate refuza ajutorul pe care îl poate da prin povete si rugaciune. M-am simtit neînsemnata stând în fata acestui mare om. Am început sa plâng. Cu lacrimi cristaline numi luam ochii de la cel din fata mea.
L-am rugat sa-mi faca o dedicatie pe cartea Cruce, moarte–înviere. M-am bucurat de privilegiul de a cunoaste înca un mare parinte întelept în viata.
Oare stim sa-i pretuim pe cei pe care înca îi mai avem? De ce nu suntem în stare sa pretuim aceasta vesnicie ascunsa într-o clipa, spre folosul nostru si al poporului român?
Am plecat coplesita. O pace interioara care nu are nevoie de cuvânt. Am plecat plina de armonie. Pentru marele parinte, fericirea, iubirea, împlinirea, toate se cuprind într-un singur cuvânt: ARMONIE.
     Asteptând autobuzul pentru a ne îndrepta spre gara, doi turisti cu vârste diferite, ne-au întrebat discret de manastire.
„Unde este omul sfânt?”
I-am privit în tacere, nu gaseam raspunsul potrivit.
Auzisera ca la Manastirea Techirghiol traieste un sfînt… Acesta nu putea sa fie decât Arhimandritul Arsenie Papacioc.
„Va mai spun ceva; fiti atenti la secunda, la fiecare secunda! O secunda, o biata secunda, la care nici nu suntem atenti, si mântuirea poate fi pierduta! UN MOMENT E FOARTE IMPORTANT DACA STII SA-L TRAIESTI. Deci traiesti momentul ca sa repari trecutul si sa câstigi viitorul! Nu va gânditi ce va fi. Lasati viitorul sa-si rezolve singur problemele! Tu traieste momentul asta cum trebuie si lasa în seama lui Dumnezeu viata ta.” (Arhimandrit Arsenie Papacioc)
(Ierom. Arsenie Papacioc la 92 de ani, Techirghiol Sfânta Manastire Sf. Maria) 16 august 2006 Asteptând eternitatea…
     O zi de vara, caniculara. Pornisem de dimineata pe Valea Jiului, la îndemnul unui prieten de a-mi regasi „bunicul copilariei mele”, parintele Adrian Fageteanu, izolat lânga Sfânta Mânastire Lainici, la schitul „Locuri rele”.
Jiul curgea linistit, boarea diminetii îmi aducea amintiri bucovinene legate de pribegie, de acea lacrima ce se prelinge pe obrazul tuturor celor dezradacinati. Eram emotionata de aceasta întâlnire, aveam o teama ce ma înfrigura, ca poate ajungând „acolo” — nu-l voi mai regasi.
Rasuflasem usurata în momentul în care un copil cobora pe scarile de lemn frecate de vreme, si c-un zâmbet angelic, mi-a confirmat ca parintele Adrian traieste.
Nu am avut rabdare sa mai facem înca 5 kilometrii pe jos, desi se cuvenea. Am mers pe un drum forestier pâna la schit. Era dimineata, ora la care rugaciunea te mângâia la fiecare freamat de frunza. N-am avut rabdare sa-mi astept sotul. Am fugit prin iarba uda spre prima casuta modesta din incinta schitului. Ma descultasem sa simt roua diminetii binecuvântata si sa admir peisajul mioritic, care iarasi ma ducea în gând spre Bucovina.
Am fost îndrumata de un calugar tânar spre casa parintelui Adrian. O casa asa cum sunt cele din satele bucovinene. Am urcat scarile cu inima tremurânda si auzind voci înaltatoare, am intrat si am îngenunchiat împietrita de imaginea preotului modest si cucernic, care îngenuncheat, îsi facea rugaciunea. Parintele care oficia slujba diminetii, un tânar calugar bucovinean care-l îngrijeste pe bunul ieromonah, m-a privit pentru o clipa, si cu aceeasi evlavie si-a continuat rugaciunea. Parintele nu-si ridica ochii. Îngenunchiat, cu inima spre Dumnezeu, cu inima spre iubirea fata de omenire, îsi lasa cuvântul în rugaciune din tot sufletul. Pentru moment, vocea sa m-a cutremurat, ma facuse sa ma simt aproape de cer, aproape de Dumnezeu
Ochii sai nu mai sunt ca altadata. Aceeasi sclipire, acelasi albastru, acceasi agerime, dar vede mai mult cu sufletul. L-a început nu ma recunoscuse. Am început sa-i povestesc de vremuri trecute când corespondam, când îl vizitam pe la manastirile unde era obligat sa mearga. Evita sa-mi pomeneasca de ceea ce eu, atunci, sesizasem. Mutat de la o manastire la alta, citirea corespondentei si altele…
I-am vorbit despre „Rugul aprins”, de pozitia intelectualilor pentru cei care înca mai sufera
Ocolea subiectul — discret, se îmbufnase când i-am spus ca este considerat unul dintre „înteleptii parinti” si „apostol” al bucurestenilor.
Mândria nu i se potriveste. Chiar daca a construit doua manastiri, nu vorbeste prea mult.
Legatura sa cu Dumnezeu este ceea ce îl intereseaza. În profunzime se simte neputincios ca nu poate lupta pentru biserica ortodoxa, împotriva celor care vor destramarea ei
Nu are altceva de facut decât sa se roage.

     În momentul în care i-am vorbit de intelectualii din toata lumea, care pledeaza pentru integritatea bisericii noastre, a tresarit usor si a facut semnul crucii.
Am vorbit despre dulcea Bucovina. O tema calda si draga bunului meu bunic. Tara Fagilor cu lanuri de in înflorit, cu scoarte frumoase, cu mirosuri de fructe si flori de câmp, cu oameni inimosi. Acolo, în odaia sa, m-am simtit acasa. Acasa în Bucovina. Simplitate, aer proaspat, spiritualitate. Pentru el copiii înseamna foarte mult. Tine la unitatea familiei, la ceea ce Duhul Sfânt ne daruieste.
Sugubat din fire ne-a vorbit în pilde, asteapta sa se alature celorlalti sapte frati care stau la umbra brazilor în curtea bisericii. Am învatat ca apropierea curata de Dumnezeu, ocolirea pacatelor ne face sanatosi si eterni.
Ne-a marturisit îngrijorat de numarul scazut al ortodocsilor, de practica unora de a-i convinge pe altii sa treaca la alte religii, nemultumit pentru cei care considera ca în România sunt „prea multe ciori negre”, adica calugari. De ce-i deranjeaza pe unii faptul ca noi avem multe manastiri?
I-am simtit amaraciunea când ne-a vorbit despre „popi” si „preoti”.
„Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur. Acum, au cruce de aur si inima de lemn”. L-am simtit trist o clipa. Rascolisem prea mult si poate nu a fost întelept. Ne-a povestit despre anii studentiei, despre detentie, despre puterea credintei în cele mai cumplite momente. Trecuse pe lânga moarte de sapte ori, în închisoare el a fost cel mai batut, dar credinta si crucea sa de lemn l-au salvat. Dar, fiind „bunicul” meu, dintotdeauna, deoarece pe ceilalti nu i-am cunoscut niciodata, am primit la plecare o binecuvântare. Ar fi dorit sa-mi daruiasca ceva, asa cum se obisnuieste în Bucovina. S-a uitat lung la mine si zambindu-mi duios, mi-a spus ca singurul sau dar este rugaciunea sa pentru mine si familia mea. Un dar minunat pe care îl pretuiesc.
M-am despartit cu greu de acea parte mirifica de lume. Îmi lasasem bunicul trist si abatut. Trist pentru o lume neascultatoare, abatut pentru ceea ce se întâmpla înlauntrul nostru. Am ajuns acasa obosita, ravasita si totusi alta. Primisem o lectie de viata, o lectie de istorie, o bucata de pace.
Eram fericita, îmi vazusem bunicul! Da, la plecare întrebându-l ce sa-i aduc când ma voi întoarce, simplu, mi-a raspuns: O BUCATA DE PACE! Sf. Manastire Lainici, 2006
     De Ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, are loc Hramul Manastirii Petru Voda din judetul Neamt, un loc mirific în care te regasesti într-un univers tainic. Prezenta Parintelui Iustin Pârvu, un om al seninatatii contemporane, de o profunzime si o noblete sufleteasca deosebita, face acest colt de tara sa fie demn de un mic „Athos românesc”, cu oameni calzi, blajini, într-un decor desprins parca dintr-o pictura a Renasterii, în care Raiul, este prezent prin verdele nadejdii, a viselor noastre… Recunoscut drept urmas al parintelui Cleopa, de la Manastirea Sihastria, Iustin Pîrvu, prin faima sa duhovniceasca, este cunoscut în toata tara.
Constructia Manastirii Petru Voda, dedicata martirilor din închisorile comuniste, a fost începuta în anul 1992, un vis mai vechi al parintelui. „Mic copil fiind, cutreieram dealurile astea si visam ca într-o buna zi aici o sa se construiasca o manastire în care sa slujesc. A fost o imagine care m-a ajutat sa trec peste anii de detentie”, marturiseste parintele Iustin, fost condamnat pentru convingerile sale la 19 ani de detentie, în închisorile comuniste.

     Manastirea Petru Voda, azi loc de pelerinaj pentru toti credinciosii, adaposteste în biserica manastirii osemintele martirilor de la Aiud. Nu întâmplator Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa si-a ales locul de „liniste” în cimitirul Sfintei Manastiri, unde flacara credintei de-o viata este mereu treaza, prin cei care privegheaza. „Nu este numai meritul meu. Calugarii, preotii din manastire, credinciosii care m-au sprijinit, toti, cu ajutorul lui Dumnezeu, am facut posibil acest lucru. Asa si trebuie sa fie, credinta dreapta nu trebuie lasata sa moara. Când privesc în jur, la manastire, la natura, la oameni, ma simt ca si când as fi la Athos”, mai sustinea staretul Iustin. Am avut privilegiul de a-l întâlni în aceasta vara pe bunul Parinte Iustin. Mereu sunt dominata de acea alura impunatoare a marilor nostri parinti duhovnicesti. Privirea albastra si senina, acei ochi blânzi si gânditori, gesturile pline de modestie si smerenie, îti dau sentimental ca esti în fata unui „voievod al muntilor”, care stie, vede, aude fiecare fosnet, fiecare strigat al deznadejdii si oropsirii omului. Nu stiu când are timp pentru odihna. Mereu asaltat de oameni bolnavi, de oameni care au nevoie de un cuvânt de folos. Are timp pentru fiecare, stiind ca-n vremurile noastre tulburi, doar credinta noastra ortodoxa ne mai poate salva din fata raului. Daca în detentie a suferit pentru convingerile sale politice, astazi, sufera pentru fiecare român ce-i trece pragul, sufera pentru „un rau” deja instalat pe umerii Neamului Românesc. Mâine, lumini magige vor lumina Ceahlaul. Sufletele celor plecati, vor coborî pentru o clipa în biserica manastirii printre mir si tamâie mirositoare. Se vor regasi cu totii într-o unica rugaciune pentru mântuirea Neamului Românesc, atât de încercat… Pastrarea credintei, în ciuda greutatilor, este singura noastra sansa de a ramâne o natiune demna si puternica.
„Suntem tot mai slabi, mai obositi, mai tracasati de lumea aceasta interesata sa descompuna natiunile si viata noastra. Exista o continua tendinta de descompunere si o tendinta negativa asupra fiintei noastre spirituale, ortodoxe, si solutia este sa ne pastram credinta, în ciuda tuturor greutatilor”. (Parintele Iustin) 2007

     Întâlnirea cu bunul parinte Iustin Pârvu, si darul primit la Petru Voda, cartea Marturii ortodoxe, avându-l ca autor pe Arhimandritul Cleopa Ilie, ma determina din nou sa revin în lumea celor care prin lumina Cuvântului Dumnezeiesc au facut din stramosii nostri adevarati traitori ai mesajului divin. „Cade-se celui ce învata si nu face, ca, rusinându-se de cuvintele sale, sa înceapa si el a lucra într-o buna zi”. (Sf. Ioan Scararul)
Parintele Iustin Pârvu, un om al jertfei, al dragostei fata de semeni si natie. Nu lau putut schimba închisorile comuniste. În rugaciune a gasit forta, puterea de a merge mai departe, ca ziditor de suflete, ca om al faptei în slujba poporului sau. „Credinta este moartea fara fapte si faptele fara dreapta credinta sunt moarte!” (Arhimandrit Cleopa Ilie, Marturii Ortodoxe)
La Sfânta Mânastire Petru Voda, duhovnicul românilor, rabdator si blând deschide o fereastra pentru fiecare, prin rugaciune, si cuvinte de folos.
Un adevarat aparator al credintei ortodoxe strabune, un iubitor de neam, preocupat de „vremuri”, îndemnându-ne mereu spre „lumina”, în cautarea mântuirii, fara teama, purtându-l în noi pe Hristos, rugându-ne neîncetat la Maicuta Domnului.
„Daca vom ajunge sa ni se impuna conditii straine adevarurilor noastre de credinta, Biserica neaparat se va rupe. Arta vrajmasului este de a împarti, divide si stapâneste. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au ramas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmostenit diavolul. La crucea lui Iisus au ramas Maica Preamilostiva si alti vreo câtiva, restul s-au risipit, au fugit. Pâna si Petru a fost reîncadrat între apostoli. Asa este si la ora pe care o traim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru ca atunci mai exista o sansa de revenire, cum s-a si întâmplat de altfel.
Acum, însa, nu mai e nici o sansa: ori Hristos, ori Satana!
Pâna acum mai mergea, cu carnetul de partid, renuntai la el, mai cu steaua în cinci colturi, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate asa. Acum e transant: ori 666 si cardul, ori crucea! De-acum se alege si urmeaza un crestinism adevarat si un anarhism cu totul lepadat. Asa cum ne întreaba la botez: „Te lepezi de Satana si de toate lucrurile lui?” „Ma lepad de Satana si de toate lucrurile lui”. Iata ca acum se împlinesc niste fagaduinte ale tale, puse deoparte mai de demult. La calugarie, în fata altarului, iarasi te întreaba: „De ce-ai venit, frate? Din vreo sila sau din vreo nevoie?” „De bunavoie am venit, Parinte”. „Dar nu stii ca ai durere, ai necazuri, ai amaraciune, ai lupta, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Parinte”.
Ce avem noi crestinii si monahii care traim în acest gând frumos al Maicii Domnului, ca sa ne putem împotrivi vrajmasiei care s-a ridicat împotriva noastra? Sa nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spalarea si dezbracarea noastra de omul vechi si îmbracarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste în mine! E un prilej de fericire, ca sa ne luminam si sa ne întarim pe calea mântuirii”. (Pr. Iustin Pârvu) 2007
     Doar o plecare, o plecare pripita a celui care a fost si este Vladica Antonie Plamadeala. Domnia Sa a plecat doar într-o calatorie. Chiar daca a trecut un an, nici zece, nici o suta de ani de vor trece, nu vom percepe momentul decât ca o simpla plecare lânga Tatal Ceresc. A plecat, dar nu ca orice muritor… A plecat într-o lume astrala de unde binecuvântarea sa se revarsa, prin rugaciune, spre noi, cei care-l pomenim astazi. Plecând în sfânta zi de sarbatoare, este ca si cum îngerii l-au luat si l-au dus acolo, în locul acela nestiut, nevazut, dar plin de sfintenie. Haideti, dar sa varsam o lacrima, astazi în amintirea lui Vladica al nostru. Haideti sa-i scriem o scrisoare „înlacrimata” chiar, pentru ca prin stelele ce stralucesc deasupra noastra în miez de noapte sa ne arate drumul, drumul spre Fapta, drumul spre credinta. Dumnezeu nu l-a luat întâmplator. Poate a dorit sa-l fereasca de „fiare”, de cei ce trâmbitesc fara minte, calcând în picioare principiile ortodoxe. Pentru noi, Marele Vladica Antonie Plamadeala nu a murit. Ne priveste zâmbind de-acolo de sus: cum îi purtati zi de zi „Fapta”, cum încercati sa desavârsiti ceea ce Domnia Sa ar fi dorit sa se faca.
Haideti sa aprindem azi o lumânare, haideti sa ne rugam împreuna pentru Vladica al nostru, ca de-acolo de unde este sa ne trimita imnul îngeresc, curatenie si mângâire. „Doamne, daca ma auzi, ai grija ca-n fata tronului Ceresc sa primeasca lumina noastra pamânteana si gândul nostru de multumire si dor. Da, ne este dor, asa cum si Domniei Sale îi este dor. Si plâng si eu si plangi si tu, frate, si lacrimile noastre, adunaten spice vor ajunge bobite de aur pe fruntea îngândurata a parintelui nostru plecat într-o lunga calatorie. Vom ajunge si noi de vom fi vrednici, dupa FAPTA, sa-l regasim la fel ca întotdeauna bun si întelept pentru a ne da din pacea Sa sacra.
Sa lasam candela sa arda astazi, când prin inimi curate putem pomeni un mare nume: Antonie Plamadeala. 2006
     Pasii m-au purtat în aceasta vara spre Muntele Sfânt, Ceahlau. Nimic mai frumos decât „Athosul” nostru românesc. Perle binecuvântate, ctitoriile ortodoxe voievodale, aer proaspat primenit de respiratia tainica a sufletelor ce înca mai ratacesc prin pesteri.
Un loc tainic l-am descoperit urcând la Schitul Sihla, unde într-o pestera pe versantul nordic al muntelui s-a nevoit o mare pustnica, Cuvioasa Teodora, „aleasa floare duhovniceasca a Moldovei”.
Pestera a devenit un mic paraclis, un loc de pelerinaj pentru cei credinciosi. O multime de lumânari, de iconite, o raza de soare oprita în loc de vremuri.
S-a scris mult, sunt multe legende, dar personal sentimentul calatorului care ajunge în acel colt de tara, este unic. Erati undeva, într-un colt de rai.
Aproape de pestera, pe o carare în vale, te întâmpina misterios, fântânita Sfintei Teodora, pe o stânca înalta, asezata la marginea unei prapastii. Într-o mica scobitura, dupa cum spune traditia „Sfânta Teodora si-a sapat-o cu însesi unghiile sale”, se strângea ploaia, sau picaturi de roua, din care Sfânta îsi potolea setea. „Un strop de apa adunat din ploi sau din roua noptilor zace vesnic pe fundul acestei scobituri captusite cu matreata”, fiind tampauitoare de boli.

     De ce Sfintele sale moaste se afla la Kiev, în pesterile Manastirii Pecerska, nu am înteles. Pe racla fiind scris „Sfânta Teodora din Carpati”. Oare nu o putem aduce acasa?
Unii spun ca moastele au fost duse în Rusia imediat dupa moartea sa, altii mai spun ca dupa 1830, ele fiind în posesia familiei Sturza si asezate în biserica Miclauseni- Iasi, iar în 1856, au fost date Manastirii Pecerska, în schimbul unor vesminte de fir. Minunile din acel colt de rai, prezenta nevazuta a Sfintei Teodora de la Sihla, înca rugatoare pentru Neamul Românesc, au dus la trecerea Cuvioasei în rândul sfintilor, fiind pomenita pe 7 august.
„Iesind din moartea pietrei, cu ochiul obosit,
Deodata vezi o stânca cu vârful ruginit.
E vatra suferintei, e pestera în care
Martira Teodora aflat-a alinare.
Aici, sfânta femeie, ducând un aspru trai,
Vedea prin rugaciune minunile din rai.
În fata grotei sfinte, o piatra se arata
Pe fruntea ei plesuva, de fulgere brazdata
Sapat e din natura, un mic rotund bazin
Ce-n orisicare vreme cu apa este plin.
Sfintenia si taina aicea predomnesc.
Padurea, apa, stânca, tacute se privesc.
Doar micul licurici, a tufelor faclie
Împrastie în noapte lumina albastrie,
Aici rasina alba, tamâia bradului
Carpatice arome trimite cerului.
Si-adesea, catre seara, când clopotul se plânge,
Când glasul rugaciunii încet prin vai se stinge,
Calugarii din Sihla, batrânii muntilor
La piatra Teodorei înalta ruga lor”
(Sihla, N. Beldiceanu) 2007