Vavivov

Domnitori uitati - Partea I

de Tiberiu Ciobanu

publicat la 01.11.2008

Domnitori uitati -Moldova -Partea I

DRAGOS VODA „DESCALECATORUL” Una dintre problemele cele mai controversate din istoriografia noastra, „descalecatul” lui Dragos în Moldova, este, totusi, un fapt incontestabil, demonstrat, de altfel, de evolutia ulterioara a statalitatii românesti de la est de Carpati.
Desi a fost combatuta cu argumente serioase de catre unii cercetatori sau acceptata de catre alti specialisti, doar ca pe o povestire apartinând traditiei istorice medievale (care contine, însa, si unele date reale), legenda, conform careia Dragos din Maramures a „descalecat” în Moldova, face referire cu certitudine la o personalitate politicomilitara ce a existat cu adevarat.

Cu toate ca avem putine informatii documentare cu privire la originea lui Dragos, se stie, totusi, ca acesta facea parte, cu siguranta, dintro familie de mari feudali români din Maramures („din familia fostului voievod Codrea”, mai exact, „dintro ramura colaterala a familiei codrenilor”), care stapânea, în secolul al XIVlea, întinsul si puternicul cnezat de vale al Câmpulungului de pe Tisa sau al Sarasaului, caci aceasta ultima localitate a fost o vreme centrul cnezatului teritorial amintit (ce era alcatuit din cca. 1618 asezari).
Pentru ca a purtat un nume foarte des întâlnit printre cnezii maramureseni din timpul sau, Dragos „Descalecatorul” a fost foarte greu identificat de catre istorici, care au emis nu mai putin de patru ipoteze cu privire la acest aspect. Astfel, întro prima versiune, el este confundat cu Dragos din Giulesti, tatal lui Gyula. Aceasta teorie a fost categoric combatuta de marele nostru carturar A. D. Xenopol, ce a demonstrat ca Dragos din Giulesti nu putea fi una si aceeasi persoana cu acel Dragos, care a pus bazele statului medieval românesc estcarpatin si a primei dinastii domnitoare a acestuia.
O a doua opinie îl considera, ca autor al „descalecatului”, pe un alt Dragos (nepotul celui amintit mai sus), despre care se vorbeste în doua dintre documentele maghiare ale epocii, datate 12 octombrie si respectiv 29 noiembrie 13559. Acesta nu este altul decât Dragos, fiul lui Gyula, cel care, în 1359, a condus o campanie militara întreprinsa, în Moldova, din porunca regelui Ungariei, cu scopul înabusirii unei revolte a românilor de aici, declansata împotriva dominatiei maghiare. Pentru credinta sa, regele îl va rasplati, daruindui, printro diploma, emisa la 20 martie 1360, lui si celor doi fii ai sai, Gyula si Ladislau, sase sate, situate, cele mai multe dintre ele, nu departe de Giulesti.
Cea dea treia parere, referitoare la identificarea „Descalecatorului” socotita drept plauzibila, dea lungul întregului veac al XXlea, de catre majoritatea specialistilor este cea care îl propune pe Dragos din Bedeu pe Tisa (asezare aflata în vestul Maramuresului istoric, ce a îndeplinit rolul de centru al unui cnezat de vale, condus, probabil, de familia acestuia, care era alta decât cea a legendarului biruitor al bourului), drept întemeietorul familiei Dragosestilor din Moldova.
Si în acest caz, cercetarile au demonstrat ca lucrurile nu stau asa, caci, verificând documentele referitoare la genealogia familiei acestuia, sa constatat ca Dragos din Bedeu era parintele unui anume Ladomir, ce, la rândui, a fost binecuvântat cu trei „feciori” pe nume Nan, Stefan si Luca, neavând, deci, ca fiu pe Sas si ca nepot, pe Balc, asa cum ne informeaza atât izvoarele narative moldave cât si cele documentare ungare.
În fine, ultima dintre ipoteze, cea care considera ca Dragos „Descalecatorul” provenea din rândurile familiei cneziale, conducatoare a formatiunii politicoteritoriale feudale românesti, ce îsi avea centrul la Câmpulung, pe Tisa, pare sa fie cea mai aproape de adevar, cu toate ca multi dintre istoricii nostri nu se hazardeaza în a se pronunta, categoric, cu privire la identitatea sa, numindul în lucrarile lor doar Dragos din Maramures.

Dovedinduse un ostean viteaz si un priceput conducator de osti, el se va bucura de aprecierea regelui Ungariei, Ludovic I de Anjou, supranumit „cel Mare” (al carui vasal era), carei va acorda o încredere deosebita.

În contextul politic, din acea epoca, Dragos se arata fidel suveranului de la Buda, motiv pentru care acesta îl numeste, bineînteles si datorita priceperii sale în ale razboiului, printre capeteniile expeditiilor militare întreprinse, între vara anului 1343 si primavara lui 1354, de catre ostile sale, împotriva tatarilor, ce stapâneau Moldova.
În conflictul lor cu Hoarda de Aur, maghiarii sau bizuit si pe lupta permanenta a formatiunilor prestatale feudale românesti estcarpatine (aparute înca din secolul al XIIIlea), dusa împotriva dominatiei tatare.
La finele anului 1346, regiunea sudica a Moldovei a fost, se pare, eliberata, pentru ca, printro scrisoare adresata papei de la Roma, Clement al VIlea (13421352), monarhul angevin îi solicita acestuia sa reactiveze episcopia de la Milcov, lucru pe care suveranul pontif îl va aproba la 20 martie 1347, învestindul ca episcop al „Milcoviei” pe chiar capelanul regelui maghiar.
Pe teritoriul eliberat, unde existau, de fapt, câteva importante cnezate ale românilor, regalitatea maghiara a trecut la organizarea unei marci (unitate teritorialpolitica si militara), care avea menirea sa apere hotarele rasaritene ale regatului ungar. Ca rasplata a serviciilor aduse coroanei maghiare, cneazul maramuresean primeste, din partea regelui Ludovic cel Mare, în 1347, conducerea acesteia si, totodata, sarcina de a continua luptele cu tatarii.
Numirea lui sa facut cu asentimentul conducatorilor populatiei românesti autohtone, interesati si ei în alungarea tatarilor, dar, si multumiti de faptul ca Dragos era de acelasi neam cu ei.

Trecând muntii, pe la Oituz, Dragos sa oprit pe valea Bistritei, unde, pe un spatiu cuprins între Bistrita, Nechid si Tazlau, sau înfiripat, în timp, mai mult de douazeci de sate, acest loc fiind cunoscut, veacuri dea rândul, sub denumirea de „Câmpul lui Dragos”.
În continuare, Dragos sa preocupat de întarirea si extinderea stapânirii sale, eliberând în scurta vreme, dar în urma unor confruntari extrem de dure, tinuturile moldovenesti dintre Carpati si Siret.

Usurinta cu care el a reusit sasi atinga obiectivele sa datorat, bineînteles, si începerii anterioare a procesului de unificare a cnezatelor de aici, lucru realizat în jurul celui existent pe valea râului Moldova (ce era legat de Maramures prin pasul Prislop), pe teritoriul caruia sa constituit si marca cârmuita de Dragos.
Unificarea aceasta a continuat si în vremea lui Dragos, prin alipirea, la cnezatul amintit, si a celorlalte formatiuni prestatale, de pe valea Moldovei si cea a Bistritei, pe care el lea eliberat, treptat, de sub stapânirea tatarilor.
Pâna la dezrobirea partii de nord a Moldovei, capitala viitorului stat moldovean sa mentinut la Baia, care a fost, se pare, prima resedinta domneasca din Moldova. Extinzândusi si consolidândusi, totodata, o stapânire ce poate fi considerata, acum, drept o adevarata Moldova mica (care, desi nu era un stat pe deplin organizat, constituia, totusi, o solida baza de plecare pentru statul medieval propriuzis), Dragos îsi muta resedinta, la Siret, unde ia o serie de masuri de ordin administrativ (printre altele, aici el zideste o cetate de pamânt si o biserica ortodoxa de piatra).

Întro cronica de epoca, apartinând florentinului Matteo Villani, este mentionat faptul ca regele maghiar Ludovic cel Mare trimitea un substantial sprijin militar unui supus deal sau ce ducea un razboi neîncetat cu „barbarii”.
Fara îndoiala, acest viteaz vasal al Angevinului, numit, de catre cronicarul italian, „regele Prosclaviei”, nu putea fi altul decât Dragos.
De asemenea, în martie 1352, este semnalata prezenta ostenilor moldoveni alaturi de trupele regale ungare, la asedierea cetatii Belz, din nordul Galitiei, aflata sub controlul lituanienilor ce erau ajutati de tatari.
Aceeasi sursa documentara precizeaza ca, în timpul acestor lupte, a fost ucisa o ruda apropiata dea lui Dragos, iar armatele ungare, care au suferit mari pierderi, au marsaluit prin Moldova, regele lor (care fusese el însusi grav ranit „sub zidurile cetatii Belz”) oprinduse, pentru o vreme, la Siret.
O ultima participare a „descalecatorului” la o campanie antitatara, întreprinsa de suveranul lui (care de aceasta data a fost ajutat cu oaste si de catre unchiul sau Cazimir al IIIlea cel Mare, ultimul rege al Poloniei din dinastia Piastilor), sa desfasurat, în anul 1354, încheinduse, dupa cum consemneaza tot Villani, în luna mai a aceluiasi an, când pagânii, fiind înfrânti, au fost nevoiti sa ceara pace.
Pe lânga masiva lui participare la operatiunile militare menite a îndeparta pericolul tatar, de la portile Europei, voievodul român a pus temelia unor noi localitati, creândusi, totodata, un întins domeniu feudal a carui resedinta era satul Volovat (cunoscut în trecut sub numele de Volhovat), întemeiat de catre supusii sai, proveniti din satul maramuresean Olhovti, care lau însotit pe plaiurile moldovene
În 1353, Dragos porunceste construirea, în aceasta asezare, a unei bisericute din lemn (considerata drept cea mai veche biserica domneasca din Moldova), pe care marele Stefan o va aduce la Putna, construind în locul ei, între anii 15001502, o alta de piatra.

Împovarat de multimea grijilor si a anilor, el sil va asocia la guvernare pe fiul sau Sas, care, dupa moartea lui Dragos, va prelua cârmuirea stapânirii sale, guvernând pâna în toamna anului 1363, când va fi înfrânt, întro scurta dar sângeroasa batalie, si luat prizonier, împreuna cu o mare parte dintre rudele sale, împreuna cu o mare parte dintre rudele sale, de catre voievodul maramuresean Bogdan din Cuhea (viitorul domnitor Bogdan I, „întemeietorul” propriuzis al statului medieval Moldova).
Se instituie, practic, o adevarata dinastie, cea a Dragosestilor, Moldova începând acum sa fie altceva decât o simpla marca de granita, guvernata de regele maghiar prin intermediul dregatorilor sai.

Dragos se va stinge din viata, în anul 1354, în vârsta de peste saptezeci de ani, gasindusi odihna de veci în modestai ctitorie de la Volovat, dupa cum aflam din letopisetul lui Costin, care a cules, la rândui, aceasta informatie de la „oameni batrâni, lacuitori de aicea din tara, cum se trage cuvântul din om în om, ca o beserica de lemn la Olovat (Volovat n.n.T.C.), sa fie facuta de Dragos Voda, si acolo zic, sa fie îngropat Dragos Voda” .

Se pare, însa, ca în biserica de piatra ctitorita de Stefan cel Mare aici (în locul celei mutate la Putna) nu sa gasit lespedea sa funerara, cu toate ca unele izvoare apartinând traditiei locale (consemnate în scris, cei drept, abia în secolul al XIXlea), vorbesc despre faptul ca, la o refacere ulterioara a acestui lacas de cult, ce ajunsese întro stare avansata de degradare, sa descoperit întro pivnita „un sacriu mare de piatra, în care se aflau oase de om.
Iara pe o cruce de aur, care asemenea sa aflat in sacriul acela, sta scris DragosVoda, un semn ca oasele din sacriu erau ale lui DragosVoda, cel dintâi domnitor al Moldovei care dupa moarte a fost înmormântat în biserica cea de lemn facuta de dânsul”.
Cu siguranta ca Dragos Voda a fost înhumat în incinta bisericutei sale de lemn de la Volovat (aflata în apropierea Siretului, unde îsi avusese resedinta), însa, din pacate, mormântul lui nu sa pastrat pâna în zilele noastre.
Intrat în constiinta colectiva a neamului românesc si în istoria sa cu supranumele de „Descalecatorul”, dar si ca o figura legendara, ce a daruit un nume si o stema statului nostru medieval de la rasarit de arcul carpatic, Dragos Voda sia legat personalitatea, dea pururi, de începuturile Moldovei.
Considerat, în cronica moldopolona, din secolul al XVIlea, drept „cel dintâi voievod”, Dragos „Voievod, din Tara Ungureasca, din Maramures” este cel cu care „sa început cu voia lui Dumnezeu, Tara Moldovei”. Desi a patruns în istorie direct din legenda, nu se poate ca el sa nu fie înscris, la loc de cinste, printre domnitorii Moldovei, Dragos Voda „Descalecatorul” fiind de fapt, asa cum sta scris în cronicile lui Miron si Nicolae Costin, „primul domn al acestei tari (Moldova – n.n.T.C.)”.

„IO ROMAN VOIEVOD”

Desi a avut o cârmuire relativ scurta, Roman I, domnul Moldovei, între 1392 (înainte de 30 martie) si decembrie 1394, dând dovada de calitati exceptionale, a izbutit sa desavârseasca unificarea teritoriala a statului medieval românesc de la est de Carpati, ale carui hotare le-a împins pâna la „tarmul marii”, asa cum reiese din hrisoavele semnate de el la 30 martie 1392 si respectiv 18 noiembrie 1393, în care se intitula, cu îndreptatita mândrie „Marele singur stapânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stapânind Tara Moldovei, de la munte3 pâna la mare”.
El a fost fiul Musatei (cea care a dat numele dinastiei princiare a Musatinilor) si al lui Costea, unul dintre fiii lui Bogdan I, fondatorul statului moldav. Printre ilustrii sai înaintasi s-au mai numarat Latcu (fratele tatalui sau), ce a guvernat Moldova, între cca. 1365 si cca. 1375 si Petru al II-lea Musat (fratele lui), care a domnit din 1375 si pâna în decembrie 1391.

În ciuda faptului ca din vremea lui Roman I s-au transmis, peste veacuri, un numar mic de acte oficiale (mai exact trei, din care doua cu caracter intern si un tratat omagial), acestea ne ilustreaza un lucru incontestabil si anume ca avem de-a face cu un suveran valoros, ale carui marete înfaptuiri si-au mentinut influenta pozitiva asupra vietii politice interne si externe a voievodatului românesc est-carpatin, chiar si dupa moartea sa.

Cu toate ca Petru al II-lea Musat a avut drept mostenitori legitimi, pe linie masculina, doi fii (unul botezat ca si unchiul sau cu numele de Roman, iar celalalt purtând onomastica de Ivascu), datorita faptului ca, la moartea tatalui lor, acestia erau prea tineri ca sa poata guverna si pentru a evita eventualele tulburari cauzate de lipsa de experienta a nepotilor sai, Roman I (fiind si mai vârstnic decât acestia), îi va înlatura de la succesiune, încoronându-se el ca domnitor al „Moldovlahiei”. De altfel fratele sau si l-a asociat la domnie, înca din februarie 1386, data la care, în calitate de coregent, Roman I, ia, în numele principalului detinator al prerogativelor voievodale, o serie de masuri, în vederea bunului mers al treburilor tarii.
Aceasta stare de lucruri a fost acceptata, la 27 ianuarie 1388, si de Wladislaw al II-lea Iagello (mare cneaz al Lituaniei între 1377-1392 si rege al Poloniei din 1386 si pâna în 1434), a carui suzeranitate Petru al II-lea Musat o recunoscuse la 26 septembrie 1387. Avantajul lui Roman I fata de nepotii sai, ce erau practic prin nastere mai îndreptatiti decât el sa preia coroana princiara a Moldovei, a constat, se pare , si în faptul ca gradul sau de rudenie cu regele Poloniei era superior celui dintre acesta si descendentii fratelui sau, fiind astfel o ruda mai apropiata dinastiei Iagellonilor .

Guvernând o tara care atinsese, din punct de vedere teritorial, maxima sa întindere (cca. 92.922 km2) si devenise deosebit de prospera, situatie ce rezulta cu claritate si din gestul fratelui sau, care si-a putut permite, în anul 1388, sa-l împrumute pe Wladislaw al II-lea Jagello cu 3.000 de ruble de argint (suma uriasa, echivalând cu 52 kg aur fin sau 538 kg de argint), nepotul „Întemeietorului” s-a impus în cei câtiva ani de domnie si ca un bun gospodar.
Prin urmare, asa cum aflam din întâiul document parafat de el, la scurt timp de la urcarea sa pe tron, si anume din hrisovul de danie, emis la 30 martie 1392 (cel mai vechi act intern moldovenesc, pastrat pâna în zilele noastre) vrednicul Musatin a ridicat, la Roman, pe malul stâng al râului Moldova, în apropierea varsarii acestuia în Siret, o cetate din pamânt, întarita cu o palisada de lemn.
Se pare ca dorea ca aceasta asezare sa-i devina capitala, aspect demonstrat, de altfel, si de înmormântarea, în Biserica „Sfânta Vineri” (zidita din porunca lui în imediata apropiere a puternicei fortarete moldave), a sotiei sale, Anastasia.
Interesul aparte, manifestat de Roman I pentru orasul ce-i purta numele, poate fi explicat atât prin faptul ca, probabil, îi fusese resedinta înainte de preluarea domniei, cât si din cauza pozitiei centrale pe care ajunsese sa o aiba în urma extinderii Moldovei în granitele ei naturale. Aici existau, de asemenea, un centru de schimb si un punct vamal, lucru ce evidentiaza si mai clar importanta acordata acestei localitati.
Sfârsitul prematur nu i-a permis, însa, sa-si puna în practica intentia. Cu toate acestea, datorita importantei economice si strategice, Romanul a ramas (pâna la stabilirea capitalei, de catre Alexandru Lapusneanu, la Iasi), alaturi de Suceava (resedinta voievodala principala), printre numeroasele curti domnesti ale tarii.

O alta preocupare majora a marelui voievod a fost si organizarea militara a statului moldav, fapt evidentiat de acelasi prim hrisov semnat de el, care reprezenta o donatie, facuta „slugii noastre Ioanis Viteazul pentru a lui credincioasa slujba”, ce cuprindea un domeniu alcatuit din satele Ciorsaceuti, Vladimirauti si Bucurauti, toate situate pe râul Siret (actualmente comuna Zvoristea din judetul Suceava). Aceasta este cea mai veche mentiune documentara cunoscuta din Moldova, care atesta acordarea de catre domn a unei mosii.
„Vitejii” erau, în Moldova medievala, un echivalent al cavalerilor din statele feudale apusene, ei provenind dintre cei care se remarcasera pe câmpul de bataie.
Pentru prestatia lor primeau de la domnitor pamânturi pentru care trebuiau sa slujeasca la oaste. Gestul lui Roman I fata de un astfel de „viteaz” (caz ce, în mod cert, nu era singular) demonstreaza, prin urmare, grija-i deosebita pentru apararea tarii.

Izvoarele istorice mentioneaza, de asemenea, aspecte privitoare la Cancelaria domneasca, care folosea, la acea vreme, în redactarea actelor oficiale, nu numai slavona ci si latina.
Prezenta pe hrisoave, alaturi de pecetea voievodului, a unui numar mare de sigilii boieresti, releva existenta unui Sfat domnesc destul de bine închegat, lucru ce rezulta si din aparitia, în textul documentelor, a unor functii dregatoresti cum ar fi: vornic, stolnic, etc.
De fapt si numarul sfetnicilor si sustinatorilor cunoscuti ai lui Roman I a fost mai mare decât cel al înaintasului sau, Petru al II-lea. Astfel, pe lânga mai sus pomenitul Ioanis Viteazul (beneficiarul si titularul actului din 30 martie 1392), sunt evidentiati, în acelasi hrisov si „jupanii” Iuga Giurgevici si Stetcu, care se înrudeau cu familia domnitoare (fiind veri sau nepoti ai voievodului), „panul” Bratul Netedul, Stanislav de Ielova, vornicul Dragoi, stolnicul Iurie si fratele sau Andries, vornicul Vlad, Balita si Stancu, fiii lui Bârlici, Dragos Viteazul, Ghindea, Costea si Oris.

În ultimul document pastrat peste veacuri de la Roman I (cel datat 18 noiembrie 1393), ai carui beneficiari sunt un oarecare Tador si cei trei frati ai sai (care primesc în proprietate un sat), apar din nou „jupan” Stetcu (de aceasta data însa numit Stefan si indicat drept nepot de sora al domnitorului) si toti ceilalti dregatori amintiti în actul precedent, cu exceptia lui Dragos Viteazul, Ghindea, Costea si Oris. Totodata, cu aceasta ocazie, panului Bratul Netedul i se schimba titlul în cel de „jupan”.
Remarcabila, la acest valoros conducator de tara româneasca, este si încercarea sa de a impune (pentru prima oara în istoria Moldovei) principiul continuitatii dinastice, lucru ce rezulta cu claritate din hrisoavele sale, în care nu apar, cu posibile drepturi la guvernare, nici una din rudele-i domnesti, cu exceptia, fireste, a descendentilor sai.
Preocupat de perpetuarea politicii de centralizare statala promovata de predecesorii lui, Roman I va desfiinta autonomiile unor domenii si cetati, initiativa ce-i va atrage dusmania multora dintre reprezentantii clasei stapânitoare.
Descoperirea de emisiuni monetare, realizate din porunca lui (sub forma grosilor de argint) reflecta înaltul stadiu de dezvoltare a economiei moldovene si înmultirea schimburilor comerciale sub cârmuirea-i înteleapta.
Abil diplomat, fiul catolicei Musata – Margareta, a promovat o politica externa asemanatoare cu cea a fostului domn, care viza, cu prioritate, o alianta cu cel mai puternic dintre vecinii sai, Polonia. Aceasta orientare avea menirea de a contracara tendintele expansioniste ale Ungariei si Hoardei de Aur.

La fel ca si fratele lui, se recunoaste supus al regelui polon, dar în conditii mult mai demne.
Spre deosebire de predecesorul sau, el nu s-a mai prezentat personal pentru a depune juramântul omagial dinaintea Iagellonului, ba mai mult, documentul prin care accepta închinarea va fi redactat la Suceava (5 ianuarie 1393), în acesta neexistând referiri cu privire la data sau localitatea unde domnitorul român (conform obiceiului) trebuia sa se deplaseze pentru ceremonial. Lucrul cel mai semnificativ, pentru noua pozitie adoptata de catre Roman I fata de poloni, este faptul ca în actul respectiv apar unele rezerve în privinta conditiilor de acordare a ajutorului armat de catre moldoveni „maritului crai al lesilor”. Mai exact, se preciza (ceea ce nu facuse Petru al II-lea) ca Polonia va fi sustinuta de oastea moldava doar în cazul în care s-ar fi aflat în conflict cu maghiarii sau cu tatarii.

În concluzie, avem de-a face, în realitate, cu un veritabil tratat încheiat pe picior de egalitate între doua state suverane, acceptarea vasalitatii de catre vrednicul Musatin fiind o simpla formalitate, ce excludea în mod categoric obligatiile de ordin economic sau îngradirea puterii domnitorului.
În concordanta cu raporturile suverano-vasalice, statul moldav beneficia de protectia si ajutorul militar al „megiesului” sau, oferindu-i, în schimb, acestuia sprijin armat si consiliere în caz de nevoie.
Astfel, aceasta stare de lucruri era privita ca un angajament reciproc, „Moldavia” beneficiind de integrarea într-un sistem de aliante ce o puneau la adapost de posibilele atacuri externe.
Întelegerea limita, însa, la regiunile din apropierea hotarelor Moldovei, auxilium-ul pe care voievodul acesteia trebuia, în mod obligatoriu, sa-l dea „suveranului” sau în conditii de razboi, fiind exceptate participarile trupelor moldave la eventualele expeditii militare întreprinse de regele polon în Prusia, Lituania sau în tinuturi mai îndepartate, situate dincolo de Cracovia (fapt ce ar fi presupus ca, pentru a ajunge pe teatrul de operatiuni, ostile aliate sa fie nevoite sa treaca de capitala regatului polonez).

Desi la început bune, raporturile moldo-polone înregistreaza pe parcurs o înrautatire tot mai acuta.
Cauza principala care a stat la baza acestei situatii a fost, în primul rând, neachitarea împrumutului facut de Wladislaw Iagello, în 1388, din vistieria lui Petru al II-lea Musat (pentru care monarhul polon garantase cu Pocutia).
Neonorata, aceasta datorie determina izbucnirea unui conflict ce va dura peste un secol si jumatate, pricinuind ambelor parti mari neajunsuri.
Tot mai nemultumit de atitudinea pretinsului sau „suveran”, Roman I se alatura rubedeniei sale Teodor Koriatovici, cneazul Podoliei, care se revoltase împotriva regelui Poloniei si a varului acestuia Vitold, marele duce al Lituaniei (1392-1430) , actiune sprijinita de catre regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ce era interesat sa submineze puterea polonilor.
Ostenii lui Roman I vor lupta, alaturi de cei maghiari, la apararea cetatilor podoliene si în batalia de la Braclov (derulata la sfârsitul lui 1393 sau începutul lui 1394), încheiata cu înfrângerea lui Koriatovici.
Acesta fuge la curtea regelui ungar (resturi ale ostirii sale retragându-se pe teritoriul moldav), în timp ce Roman continua ostilitatile, ocupând, în iulie 1394, Pocutia.

În aceste conditii, Iagellonii sustin venirea în scaunul domnesc de la Suceava a lui Stefan I (considerat de catre unii cercetatori drept fiul uneia dintre surorile lui Roman I), care, sprijinit de boierii pribegi si de o armata polona comandata de Swidrigailo, fratele regelui „Lehiei”, patrunde în Moldova, în septembrie-octombrie 1394, preluând, în cele din urma, puterea, prin luna decembrie a aceluiasi an (pe care o va detine, pâna în anul 1399).
Referitor la originea acestui pretendent, istoricii au pareri diferite. Astfel, dupa opinia unora, el ar fi fost fratele mai mic al lui Roman I, în timp ce altii contesta acest lucru.
Cercetari mai recente au scos, însa, la iveala un document emis, la 18 aprilie 1397, din porunca lui Stefan I, prin care acesta facea unui mare boier (un „pan”) din Sfatul sau domnesc (deci o „sluga domneasca”), detinator al unei înalte dregatorii si fratelui acestuia, o importanta danie, pentru ca „au slujit întâi parintelui nostru (Roman I – n.n.T.C.) cu dreapta credinta si acum slujesc si noao”.
Textul acestui hrisov ne conduce la concluzia ca succesorul lui Roman I la domnie a fost de fapt, cel mai mare dintre fiii sai, rezultat din prima lui casatorie contractata cu o printesa de origine lituana al carei nume nu s-a pastrat de-a lungul secolelor, dar care provenea, se pare, din ramura Koriatovicilor (cârmuitorii Podoliei) a dinastiei princiare lituaniene a Giedyminovicilor.

În ceea ce priveste relatiile cu Mircea cel Batrân (domnul Tarii Românesti din 23 septembrie 1386 pâna la 31 ianuarie 1418), desi nu detinem date foarte exacte, se pare ca ele au fost destul de strânse, aspect demonstrat cu prisosinta si de faptul ca aflat la anaghie, Roman I si-a trimis fiii, pe Alexandru (viitorul domn al Moldovei, Alexandru cel Bun, ce a guvernat între 1400-1432) si pe Bogdan, la Curtea Basarabului, care îi va înconjura cu grija parinteasca.
Printre altele, el îl va ajuta pe Alexandru cel Bun sa preia sceptrul Musatinilor (unele surse ne informeaza ca tot Mircea l-a adus la domnie si pe Roman I), documentele vremii atestând ca învingatorul lui Baiazid a intrat personal pe teritoriul Moldovei în fruntea unei puternice ostiri, instalându-l în scaunul domnesc de la Suceava pe protejatul lui (în timp ce pe fostul domn, Iuga Ologul îl va lua „la sine” ca ostatec). Nevoit sa faca fata invaziei otomane (finalizata prin celebra victorie de la Rovine), voievodul muntean nu a putut interveni personal în sprijinul fiului Musatei, acesta murind într-o lupta (dupa alte izvoare, el s-ar fi refugiat în Ungaria sau ar fi fost prins de Swidrigailo si dus în Polonia, unde, în cele din urma, a pieit în captivitate).

În realitate, asa cum deducem si din pomenitul hrisov de danie, datat 18 aprilie 1397, Roman I a decedat pe când se afla la cârma Moldovei, din cauze si în împrejurari ce au ramas nelamurite pâna astazi, fiind urmat la tron, pe cale pasnica, în mod firesc, de fiul sau cel mare, Stefan I.
Se pare ca pâna si informatiile cu privire la amestecul lui în conflictul izbucnit, în primavara anului 1393, între cumnatul sau, Teodor Koriatovici, cneazul Podoliei si varul acestuia, Vitold, marele cneaz al Lituaniei (amestec ce ar fi avut drept consecinta disparitia sa) nu au la baza decât niste simple speculatii nesustinute de o documentatie temeinica. Împrejurarile în care si-a încheiat guvernarea Roman I nu ne sunt cunoscute nici pâna în prezent.
Exista, însa, cercetatori care au emis pareri personale mai mult sau mai putin pertinente, cu privire la modul în care s-au petrecut faptele.
Diversele „scenarii”, vehiculate în istoriografia noastra, dar si în cea straina, cu privire la aceasta chestiune, ramân, însa, în covârsitoarea lor majoritate la stadiul de supozitii neavând la temelia lor suficiente dovezi argumentate stiintific.
În calitatea sa de ruda apropiata, probabil ca Roman I le-a acordat lui Teodor Koriatovici si sustinatorilor sai azil pe teritoriul moldovean.
Asa cum aflam dintr-un hrisov emis, la 3 februarie 1397, de catre Cancelaria domnesca a lui Stefan I , la aceasta data se mai adaposteau înca în Moldova o parte dintre „oamenii vestitului duce Chador (adica Teodor sau Fiodor Koriatovici- n.n. T.C.)”, aspect ce nu implica, în mod obligatoriu, ca acesta sa fi beneficiat de sprijinul lui Roman I în lupta dusa de el, între 1393-1394, împotriva verilor sai primari Wladislaw al II-lea Iagello si Vitold, suveranii Poloniei si respectiv Lituaniei.

De altfel, bravul Musatin si trufasul Iagellon din fruntea regatului polon se aflau la vremea respectiva în relatii foarte bune, pecetluite, la 5 ianuarie 1593, prin depunerea de catre primul a juramântului de credinta fata de cel de-al doilea, gest prin care se realizase o evidenta apropiere între cei doi si implicit între statele lor.
Acest lucru facea putin probabila participarea lui Roman I, la doar câteva luni de la perfectarea întelegerii moldo-polone, alaturi de podolieni la razboiul acestora contra polono-lituanienilor, chiar daca era casatorit cu sora conducatorului celor dintâi.
Potrivit unui letopiset lituano-rus, în care sunt consemnate amanunte cu privire la conditiile în care Teodor Koriatovici a fost alungat din Podolia si s-a refugiat în Ungaria, ostenii români, ce au asediat si cucerit o serie de cetati podoliene, au fost maramureseni si nu moldoveni, asa cum gresit au considerat unii istorici români.
Acestia au plecat sa lupte în Podolia din porunca regelui maghiar, se pare singurul de la care Teodor Koriatovici a primit sprijin.

Ramasitele pamântesti ale vrednicului domn si-au gasit odihna de veci în Biserica episcopala „Sfântul Nicoale” din Radauti, necropola voievodala în care au fost înmormântati si înaintasii sai Bogdan I, Latcu I si Petru al II-lea Musat. În semn de pretuire, pentru domnia-i glorioasa, nepotul acestuia, marele Stefan (domn al Moldovei între 1457-1504)71, care îl considera „stramosul sau”, va porunci, la 15 decembrie 1479, unor mesteri iscusiti, sa aseze peste mormântul lui, o lespede funerara frumos sculptata, care sa pastreze, peste veacuri, nemuritor numele aceluia care considera interesele supusilor sai mai presus de orice, neacceptând sa-si trimita ostenii prea departe de hotarele tarii, pentru ca aceasta fapta nu era „placuta poporului”.