Coelo - Partea I de Constantin Noica publicat la 04.11.2008
Introducere la cer
     De obicei, istoria e facuta pentru a salva trecutul, nu pentru a-l compromite.
Nu procedeaza īn orice caz asa istoricul stiintelor? Ceea ce-l īnsufleteste, mai presus de toate, este o hotarīta groaza fata de neadevar, grija de a nu lasa pe oameni sa creada ca au īndaratul lor doar ani de superstitie si de absurditati.
De aceea el se va apleca atent asupra trecutului, va cīntari fiecare īnteles si subīnteles, iar doctrina ce va pune de preferinta īn lumina va fi cea care-i va parea a constitui, mai bine decīt oricare alta, o prefiguratie a viitorului.
Cīta satisfactie nu īncearca istoricul īn clipa cīnd īntīlneste — sau i se pare ca īntīlneste — la Pitagora afirmatia ca pamīntul nu e turtit, ci ar avea forma unei sfere! Ce īnaltator pentru omenire faptul ca un soi de sistem heliocentric a fost conceput īnca de pe vremea lui Aristarc!
Dar istoria stiintelor, privita ca o succesiune de aproximatii ale adevarului, nu este, poate, expresia cea mai fericita a trecutului.
Si este ea cea mai instructiva?
S-ar putea concepe, de pilda, o istorie a cerului plina de tīlc, istorie care, īn loc sa deformeze conceptiile trecutului īnspre adevar, sa puna accentul pe eroare.
Caci nu are si eroarea un sens?
Ba, deseori, are atīt de mult sens īncīt ea devine obligatorie, asa cum pe buna dreptate constata istoricii ca era obligatorie, dintr-un complex de īmprejurari, revenirea prin Ptolemeu la conceptia geocentrica a lumii, conceptie īnlaturata doar pentru un moment de cea a lui Aristarc.
     Eroarea, sau ceea ce se numeste eroare, convine adesea mai bine decīt ceea ce se numeste adevar.
Nu ar fi de folos atunci s-o punem īn lumina pe cea dintīi? Dar fara sa sovaim, fara sfiala, fara gīndul ca astfel compromitem trecutul.

     O istorie a cerului care sa puna accentul pe eroare ar putea, eventual, īncepe cu vederile egiptenilor asupra cosmosului.
Un īnvatat de azi rezuma astfel aceste vederi: „La īnceput era Nou, o masa lichida primordiala, īntr-ale carei infinite adīncimi pluteau, amestecati, germenii tuturor lucrurilor. Cīnd soarele īncepu sa straluceasca, pamīntul se turti iar apele se despartira īn doua cīmpuri deosebite. Unul dadu nastere fluviilor si oceanului; celalalt, atīrnīnd īn aer, alcatui bolta cerului, apele de sus, pe care īncepura sa pluteasca astrii si zeii, purtati de o curgere vesnica.“
Istoricul nu s-ar opri, desigur, īndelung asupra acestei conceptii cosmologice; ar sublinia caracterul finit al universului egiptean, materialitatea boltii cerului, ideea ca astrii plutesc, nu sīnt suspendati (poate unii dintre egipteni īsi īnchipuiau chiar ca ploile se nasc prin revarsarea „apelor de sus“), si ar trece fara nici o greutate la greci.
Caci si acestia credeau īn finitatea lumii, precum si īn materialitatea boltii cerului.
Nu-si īnchipuiau ei pamīntul, īnca de la īnceputurile cunoscute, de pe vremea lui Homer, drept un disc īncins de ape, adica de ocean, si acoperit de bolta cerului?
Asa s-a trezit omul: vietuind īntr-un clopot. Mai īnalt sau mai scazut, cum ar fi fost acel clopot, el nu a īncetat veacuri īntregi sa īmbrace lumea. Pentru Thales, de pilda, lumea era o emisfera, la fel cum fusese pentru cei mai multi dintre īnaintasii sai.
Iar daca Anaximandru sparge īn unele locuri clopotul ce alcatuia aceasta emisfera nu e pentru a libera pe om din strīnsoarea īn care īnchipuirea sa stiintifica īl vīrīse, ci numai pentru a lasa sa se filtreze, pe ici pe colo, luminile sferei de foc ce se afla dincolo de bolta. Caci īn felul acesta, spune Anaximandru, trebuie īntelese cele ale cerului. Soarele, luna, astrii nu sīnt decīt niste gauri care īngaduie ochiului sa prinda razele vīlvataii de dincolo. Īn studiul sau asupra conceptiilor privitoare la cer, istoricul ar putea trece acum la o „eroare“ ceva mai stiintific exprimata, la sistemul de erori desfasurat de Pitagora.

     Ca acesta pare a fi fost primul care sa sustina ca pamīntul are forma unei sfere este desigur un lucru interesant.
Dar afirmatia nu trebuie īnteleasa drept un adevar īn sine, ci drept o conceptie mai potrivita decīt alta cu īntregul sistemului cosmologic al lui Pitagora, sistem prin raport la care, doar, o teza episodica poate fi numita adevarata ori gresita. Iar īn īntregul sau, sistemul pitagoreic concepe īnca pamīntul, desi sferic, totusi nemiscat si stīnd īn centrul universului, īn timp ce stelele, īnfipte īn sfera cea albastra, īnconjuratoare, se miscau, o data cu aceasta, de la Orient la Occident.
Īntre conceptia de fata si cea a īnaintasilor sai nu era prin urmare o deosebire de natura.
Omul tot īnchis ramīnea sub bolta cerului
Explicatia, numai, devenea ceva mai stiintifica, īn sensul ca universul, fiind acum o sfera īntreaga, nu o simpla emisfera, putea, prin miscarea sa, lamuri ceva mai bine pe cea a astrilor, miscare prilejuita de a sferei īn care astrii erau īnfipti.
Si de altfel, prin rotirea sferei celei mari, pitagoreicii nu puteau explica decīt miscarea astrilor „ficsi“; de aceea, spre a da socoteala si de miscarile celorlalti astri, ei fura siliti sa īnchipuiasca alte sfere, sapte la numar, concentrice cu prima, care, desi luau parte la miscarea acesteia, aveau totdeodata o miscare proprie lor, īn jurul unor axe trecīnd prin centrul pamīntului, dar deosebit īnclinate. Iar cele sapte ceruri nu sīnt asezate, spuneau pitagoreicii, fara o anumita rīnduiala, ci corespund celor sapte note muzicale, īn asa fel īncīt, daca o sfera este mai departata, sunetul ei e mai ascutit. Miscarea lor nu ar fi deci numai fenomen matematic, e si unul muzical
Īn ce curioasa stare se va fi simtit omul lui Pitagora
Īnvaluit de cele sapte ceruri sferice, prizonier al unei lumi de sapte ori ferecate, el contempla, din nemiscarea sa, miscarea ametitoare a boltilor suprapuse. Daca macar ar fi fost īn stare sa prinda armonia sonora a boltilor, ce pareau ochiului ca se misca dizarmonic, fiecare numai cu grija mersului ei. Dar urechea nu percepe decīt armoniile īntrerupte, īn timp ce boltile rasuna fara īncetare.
Si apoi, sa ne īnchipuim ca omul lui Pitagora ar fi auzit.
Īnsemna aceasta o libertate īn plus?
Nu, era o sclavie īn plus: vazul conspira cu auzul pentru a face pe om constient de ordinea care-l īnconjoara, adica de propriul sau prizonierat. Īi era dat anticului sa nu scape curīnd de sclavia aceasta de pe plan cosmic — pe care de altfel īn ordinea sociala el o adopta si justifica.
     Sentimentul de apartinere la natura, naturalismul — daca e īngaduita o asemenea īntrebuintare a expresiei —, era doctrina cea mai reprezentativa īn Antichitate, īn ciuda dorintei unor istorici de a face din greci mai ales niste umanisti.
Primii filozofi sīnt numiti si „fizicieni“, naturalisti, pentru ca īncearca dezlegarea problemei cosmologice prin aflarea elementelor ce constituiesc lumea. Dar ei ar putea fi numiti astfel si pentru ca se lasa īnsufletiti de aceeasi pornire, caracteristica pentru grec, de a accepta natura, de a-i cauta, simtindu-se īntruna īn subordine fata de ea, īntelesurile.
Iar cel mai sistematic si de autoritate filozof al Antichitatii nu era oare Aristotel, naturalist de la un capat la altul al filozofiei sale, gīnditor care nu īntelege lumea decīt ca o ierarhie si nu justifica pe om decīt integrīndu-l, pe treapta sa, īn ordinea universala? Era poate un lucru firesc o asemenea filozofie la omul care se īnchipuia ferecat īn atītea bolti de ceruri. Caci sapte ceruri, asa cum vroise Pitagora, nu erau de-ajuns.
O seama de miscari ale astrilor ramīneau fara explicatie, iar Eudoxos, pentru a putea da socoteala de toate, se vede silit sa ridice numarul sferelor la douazeci si sapte, de la sapte pur si simplu
Iar daca atītea ar fi fost toate! Dar, corectīnd pe al lui Eudoxos, sistemul astronomic al lui Callippos ajunge la treizeci si patru de sfere, pentru ca Aristotel sa sfīrseasca la cincizeci si sase. Sistemul acestuia, de altfel, dezvolta vechea teza a finalitatii lumii.
Universul e constituit īn chipul unei sfere enorme, dar finite, dincolo de ea nefiind nimic, nici macar „loc“, deoarece īn cazul acesta ar fi vid. Īn centrul universului se afla pamīntul, iar de la o anumita lungime de raza īncolo se īntinde regiunea cereasca, ale carei corpuri sīnt alcatuite dintr-o materie speciala, eterul.
Chiar materia lumilor ceresti era, prin urmare, superioara celei pamīntesti.
Fiinta mijlocie īn ierarhia cosmica, omul ramīnea sortit sa traiasca īntr-o zona sublunara fara de noblete. Dupa ce ar aminti de toate acestea, istoricul cerului ar īnfatisa momentul constituirii definitive a conceptiilor stiintifice elene.
Aristarc, autorul unui sistem heliocentric despre care se poate banui ca era asemanator celui al lui Copernic, nu este urmat
Va trebui ca Hipparcos sa revina la conceptiile anterioare si sa dezvolte, īn potrivire cu ele, un nou sistem astronomic, caruia īn sfīrsit Ptolemeu, īn veacul al doilea dupa Cristos, īi va da forma definitiva, sub care va supravietui un mileniu si mai bine, pīna īn zilele Renasterii. E de semnalat aci faptul ca sistemul cel nou gaseste un alt mijloc de explicare decīt cel al sferelor ceresti.
Se libereaza īnsa omul de sclavia sa fata de natura? Īnceteaza aceasta, finita cum este, de a-l coplesi prin toata prezenta ei?
Nimic nu pare a fi semnalul unei astfel de eliberari.
Acum, ca si pe vremea lui Aristotel, fiinta umana ramīne integrata īntr-o ordine cosmica, despre care cel mult ea poate da socoteala. Si ce dovada mai buna a faptului ca noua doctrina nu schimba cu nimic perspectiva asupra cerului, decīt īmprejurarea ca sistemul ptolemeic convietuieste cu vederile stiintifice ale lui Aristotel, care a ramas o autoritate, pentru acelasi rastimp milenar, īn multe alte planuri de cunoastere, daca nu si īn cel astronomic? Fara teama ca are sa fie prea curīnd dezmintit putuse descrie Virgiliu, īn felul stiut, originea lumii si a sufletelor prin gura lui Anchise, cuviosul parinte, aflat īn Infern, al lui Enea: Principio caelum ac terras camposque liquentes… Totul era īnsufletit de un spirit. Dar „totul“ nu era mai mult decīt o masa, mare, e drept, totusi nu atīt de mare īncīt sa nu īncapa īn imaginatia poetului, care sa scrie: Mens agitat molem, et magno se corpore miscet. Lumea, cu haos cu tot, nu era decīt un magnum corpus pentru raspīnditorul acesta de idei ale timpului.
     Cīta vreme s-a pastrat conceptia unui cosmos finit, ī n sīnul caruia omul sa-si aiba locul sau bine hotarnicit?
Istoricul ar urmari, de-a lungul elenismului si al Evului Mediu, procesul de sedimentare īn cugete a conceptiei antice, a carei dezradacinare — de vreme ce peste ea vor fi trecut veacurile fara s-o clinteasca — va fi deosebit de anevoioasa.
Si cīnd are loc īnceputul acestei dezradacinari?
Īn Renastere, Agrippa von Nettesheim crede īnca despre cer, aproape īntocmai lui Virgiliu, ca trebuie sa fie īnsufletit, iar Cremonini, care scrie un De Caelo dupa modelul lui Aristotel, spune cu privire la doctrina rasturnatoare a lui Copernic cum ca „este o curiozitate stiintifica moderna“.

     E o materie gingasa aceasta a trecerii de la o conceptie la alta, de la o stare de idei la alta — caci fiecare conceptie atrage dupa sine o īntreaga lume de idei, de stari mintale —, iar istoricul ar trebui sa urmareasca cu sporita atentie momentul articularii unei lumi cu cealalta. Cu toate ca Descartes izbuteste, mai mult decīt oricine din veacul sau, sa libereze cugetul de obsesia naturalista, facīndu-l sa nu se mai priveasca pe sine drept o parte a naturii, ci mai degraba drept copartas ( cele doua substante cartesiene sīnt strict deosebite) al ei, daca nu īnca drept legislator pur si simplu, el vorbeste totusi despre existenta anumitor ceruri lichide si cu greu īti vine sa crezi ca s-ar putea da alt īnteles cuvintelor sale decīt cel literal. Abia cu Pascal īntīlnim unul dintre cele dintīi cugete care sa aiba simtamīntul nostru modern al infinitatii. O perspectiva noua e proiectata asupra cerului, perspectiva pe care niciodata n-ar fi putut-o īnchipui omul de sub clopot al Antichitatii īndepartate sau cel īmbracat īn boltile lumii lui Pitagora. E un progres, care nu e totusi depasirea cea mare a naturalismului antic. Spatiul s-a adīncit, a devenit infinit, insondabil; dar nu s-a dizolvat īnca, nu s-a desfiintat. Īntr-un anumit sens, omul a ramas īnca īn sīnul naturii, desi e departe de a mai fi īn centrul ei. A ramas el īnsusi natura. Iar cu cīt spatiul a crescut, cu atīt el s-a micsorat, cu atīt s-a subtiat ca o trestie. Tocmai aceasta e dovada ca mentalitatea omului de sub clopot n-a fost īntru totul depasita: omul cel nou s-a micsorat. Aceasta īnseamna ca a pastrat raporturi de comparatie cu universul īnconjurator si ca exista o unitate de masura īntre cel din urma si el. A descrescut pīna la spaima, pīna la constiinta propriei sale neīnsemnatati.
O, daca Pascal n-ar fi fost crestin! Nu faptul ca omul e fiinta cugetatoare, trestie cugetatoare, nu acest orgoliu filozofic trebuie sa fi pastrat sanatatea mintii lui Pascal, cīt crestinatatea din el. Caci pe drept cuvīnt s-a spus despre crestinism cum ca e o doctrina īn primul rīnd antropologica, īn primul rīnd atenta la ceea ce este si poate individul omenesc.
     Naturalismul antic, supravietuind chiar pīna īn infinitul Renasterii si al lui Pascal, se īmpotrivea pe nesimtite antropologismului crestin, valorificator si iubitor aproape exclusiv al omului. Fara crestinism, groaza lui Pascal nu s-ar fi dezlipit de el.
Dar nici crestinismul nu e cel care īnvinge, pīna la urma, naturalismul Antichitatii, naturalismul acela de tip aristotelic pe care, īn parte, pīna astazi chiar īl va profesa doctrina catolica. E interesant de subliniat potrivirea dintre orientarea fundamentala a crestinismului si cea a omului de stiinta contemporan; dar nu crestinul, ci omul de stiinta (filozoful contemporan, dupa cum s-a spus uneori, e īnca mult īn urma, ca mentalitate, fata de omul de stiinta) va fi cel care va pune capat conceptiei unui univers bine ierarhizat, cu cīteva straturi de substante deasupra si dedesubtul omului, cu o bolta cereasca si un azur peste crestetul sau.
Istoricul cerului ar avea aci un capitol frumos de scris, ultimul al tratatului sau. Accentuīnd nu pe ceea ce īndruma catre conceptia stiintei de azi, cum se face de obicei, ci pe ceea ce se integra deplin īn conceptia stiintei de altadata, istoricul va fi ajuns, din treapta īn treapta, la veacul sau, al carui spirit ar iesi cu atīt mai limpede la iveala cu cīt ar fi mai putin prevazut si asteptat.
Cum s-ar fi asteptat omul sa īnceteze vreodata — īn orice īnteles ar fi fost aceasta īncetare — de a face parte din natura? E adevarat ca aproape tot ce i se paruse pīna acum a fi „natura“ se dizolvase īncetul cu īncetul. Boltile cerului — si pīna la urma chiar bolta īncetase a fi materiala. Se adīncise, crescuse si disparuse. Dar iluzia optica era pricinuita de ceva, nu-i asa? Exista, trebuia sa existe ceva, tocmai ca sa dea iluzia — īsi spunea mintea. Iar acel ceva care da azurul e, de pilda, macar aerul. Nu exista cer, cu atīt mai putin ceruri, spune omul de stiinta al veacului nouasprezece. Dar exista ceva care īi tine locul si īi face posibila iluzia. Si atunci vine omul de stiinta al veacului douazeci, care spune: nu exista nici macar atīt. Azurul, culoarea albastra a cerului, nu se explica prin vreo materie oarecare, ci prin fenomene de radiatie. „Īn zadar s-ar obiecta, urmeaza contemporanul nostru, ca proprietatea atribuita radiatiei e gīndita asa cum era gīndita calitatea atribuita materiei atunci cīnd se spunea, īn veacul trecut, ca aerul, luat sub o grosime ceva mai mare, este albastru.
Fiecare īsi da bine seama ca īnlantuirile substantivale au fost slabite si ca doar legaturile limbii ne mai īnlantuiesc acum de realismul imediat… Imensa bolta a cerului ni se īnfatiseaza azurata; dar īntreg acest azur nu mai este pentru noi o adevarata proprietate substantiala… Azurul cerului n-are defel mai multa existenta (sublinierea autorului) decīt bolta cerului.“ Nu s-a īntīmplat, īn istoria cerului, ceva cu desavīrsire nou? De asta data da.
Toate substantele ce erau sau pareau mai adevarate īn natura au īncetat sa existe; cel putin au īncetat sa fie pentru gīndirea stiintifica. Natura s-a dez-substantializat, s-ar putea zice. Si-a pastrat proportiile, constituentii fizico-matematici, relatiile lucrurilor īntre ele, dar nu mai este altceva, sau si altceva, īn afara de acestea. Albastrul cerului capata o interpretare matematica — spune ceva mai jos acelasi autor — si el nu e nimic īn afara de interpretarea aceasta matematica.
Dar aci istoricul s-ar opri de-a binelea. Ce īnseamna, īntr-adevar, faptul ca cerul nu „este“ nimic, cu desavīrsire nimic?
Īnseamna ca intelectul nu si-a ales obiectul potrivit de cunoastere. Daca realitatile de tipul cerului nu sīnt nimic si cunoasterea noastra trebuie totusi sa fie ceva, ea e silita sa se īndrepte spre alte regiuni, catre alta lume de fapte. Dar unde? Iar istoricul stiintelor s-ar opri aci usor nemultumit, caci lui nu-i place prea mult filozofia.