Domnitori uitati - Partea IV de Tiberiu Ciobanu publicat la 09.02.2009
Domnitori uitati - Muntenia I
     „RADU CEL MARE”
     De la moartea lui Mircea cel Batrân si pâna la urcarea în scaunul domnesc, de la Târgoviste, a lui Matei Basarab, statul românesc sud-carpatin a avut parte doar de doua domnii mai îndelungate, si anume cea a lui Vlad Calugarul si cea a fiului sau, Radu cel Mare.
Într-o epoca în care majoritatea guvernarilor nu depaseau doi-trei ani (existând cazuri în care ele au durat doar câteva luni, saptamâni sau chiar zile), iar cele care s-au apropiat de un deceniu au fost putine la numar, domniile celor doi voievozi, întinse fiecare de-a lungul a cca. treisprezece ani, au însemnat pentru Tara Româneasca o perioada de stabilitate politica si prosperitate economica.

     Intrat în istorie, datorita meritelor sale, cu supranumele de „cel Mare”, Radu Voievod (al patrulea domnitor, din dinastia Basarabilor, ce a purtat acest nume) a domnit între anii 1495 (dupa 8 septembrie) si 1508 (dupa 23 aprilie).
Asa cum am aratat mai sus, Radu cel Mare era fiul lui Vlad Calugarul (si al primei sotii a acestuia, doamna Smaranda), care, la rându-i, fiind fiu natural a lui Vlad Dracul (si, deci, frate vitreg cu Vlad Tepes) facea ca el sa aiba o descendenta ilustra, numarându-se printre stranepotii vestitului Mircea cel Batrân.
Originea-i princiara i-a dat posibilitatea sa se bucure de o educatie aleasa. Înzestrat cu calitati intelectuale de exceptie, Radu cel Mare, dobândeste vaste cunostinte, ce-i vor fi de un real folos atunci când va ajunge la cârma tarii.
Intuindu-i valoarea, Vlad Calugarul si-l va asocia la guvernare, înca din anul 1492, acest gest echivalând, în epoca, cu desemnarea sa ca succesor la tron.
     La moartea parintelui sau - asa cum apare consemnat si în Letopisetele sârbesti de la Cetinje si Bjelo Polje, si anume ca în „7904 (1495-n.n.T.C.), a murit voivodul românesc Calugarul, iar fiul lui, Radul, a ramas în scaun”8 - Radu cel Mare preia puterea si, datorita experientei acumulate în cei trei ani cât a fost asociat la domnie, reuseste sa asigure continuitatea vietii politice interne a statului muntean.
Domnia sa a început, se pare, imediat dupa 8 septrembrie 1495, data la care Cancelaria domneasca din Târgoviste a emis, din porunca lui Vlad Calugarul, ultimul document, ce s-a pastrat pâna astazi, din timpul guvernarii acestuia.
Existenta, în registrele în care conducerea orasului sasesc Sibiu îsi nota cheltuielile, a unor însemnari referitoare la sumele alocate, între 15 septembrie si 15 octombrie 1495, cu ocazia trimiterii de catre aceasta a unui agent diplomatic „pe lânga noul voievod”, constituie o dovada în plus ca Radu cel Mare urcase pe tron înainte de aceasta perioada.
De asemenea, în arhivele Brasovului, din acea vreme, este înregistrat faptul ca Radu cel Mare le informase pe capeteniile sasilor brasoveni, înca dinainte de 29 noiembrie 1495, „despre steagul si pacea ce mi-a dat împaratul domniei mele de la Poarta, ca sa-mi aduca”, astfel ca, fara îndoiala, sultanul Baiazid al II-lea (21 mai 1481-25 aprilie 1512)12 îl investise ca domn cu mult înainte de aceasta data. Referitor, însa, la primul hrisov redactat. Ei s-au dovedit a-i fi principalii colaboratori în înfaptuirea îndraznetelor sale obiective, ce, datorita unor conjuncturi favorabile, au contribuit la înflorirea economiei, la asigurarea securitatii interne si externe si, nu în ultimul rând, la cresterea prestigiului Tarii Românesti în zona.
     Numarul impresionant de hrisoave de danie (peste o suta), emise în timpul guvernarii lui, demonstreaza o intensa activitate a Cancelariei domnesti, iar continutul lor releva faptul ca avem de-a face cu un voievod de exceptie, care calatorea în permanenta prin tara, pentru a judeca litigiile aparute între supusii sai, si a controla personal modul în care slujbasii stapânirii se achitau de obligatiile ce le reveneau.

     Bun gospodar, Radu cel Mare a cautat sa impulsioneze agri-cultura, mineritul, mestesugurile si comertul, luând masuri benefice în vederea dezvoltarii oraselor si a drumurilor comerciale. O atentie speciala a acordat-o celor doua resedinte domnesti, Bucurestiului si mai ales Târgovistei, care, potrivit unor izvoare ale vremii, devenise cel mai important centru urban al Valahiei, având, la sfârsitul secolului al XVI-lea, o populatie de peste 15.000 de locuitori si o viata eco-nomica si culturala înfloritoare.
Aceleasi surse documentare indica o crestere remarcabila a productiei agricole si a numarului de animale (cai, vite, oi etc.), care a determinat o intensificare a negotului, în special cu orasele sasesti din Transilvania, ce faceau importuri masive de cereale, vite, brânzeturi si vinuri din Muntenia.
Toate acestea au facut ca vistieria Tarii Românesti sa înregistreze mari venituri.
Cele mai interesate, în aceste schimburi, s-au dovedit a fi Sibiul si Brasovul, ce, la rându-le, aprovizionau Tara Româneasca cu produse mestesugaresti, unelte, arme, stofe si hârtie. Atentia deosebita acordata de principele valah bunului mers al comertului, s-a manifestat si prin deciziile luate în vederea uniformizarii unitatilor de masura, care, variind de la regiune la regiune, cauzau greutati în stabilirea taxelor si în estimarea cantitativa a marfii. De asemenea, a supravegheat îndeaproape tranzactiile comerciale, încercând sa elimine orice fel de încalcare a legii.
     Potrivit documentelor vremii, el nu a facut modificari esentiale în ceea ce priveste componenta Sfatului domnesc, mentinându-i în fruntea acestuia pe puternicii Craiovesti (Barbu, Pârvu, Danciu si Radu).
Câtiva ani mai târziu, îl întâlnim alaturi de acestia si pe Neagoe (viitorul domn Neagoe Basarab, ce a cârmuit între 1512-1521), fiul Om cu frica lui Dumnezeu, Radu cel Mare a ctitorit numeroase lacase sfinte, printre care se remarca, îndeosebi, cea de la Dealu, situata nu departe de Târgoviste, unde, din porunca sa, a fost zidita între 1499-1501 o biserica mare si frumoasa într-un stil arhitectonic nou, ce îmbina armonios, dupa modelul apusean (mai ales dupa cel venetian din epoca Renasterii) elemente bizantine si bizantino-armenesti. Aici s-a dezvoltat, înca din vremea sa, un mare centru de cultura, unde si-au gasit adapost si loc de creatie caligrafi, miniaturisti, carturari si filosofi valorosi.

     Activitatea sa ctitoriceasca mai cuprinde ridicarea unei noi si minunate biserici la manastirea Govora si încheierea lucrarilor de zidire a bisericii manastirii Glavacioc, începute de parintele sau (unde, de altfel, acesta este si înmormântat). Radu cel Mare s-a remarcat, de asemenea, si prin bogatele danii facute unor manastiri ctitorite de predecesorii sai, cum ar fi Tismana, Cozia, Bistrita, Snagov, Târgsor, etc..
Un alt merit al sau este introducerea tiparului, el permitând aducerea în tara a calugarului sârb Macarie din Cetinje, capitala provinciei Zeta (actualmente Muntenegru), un mare învatat ce-si facuse ucenicia într-o tipografie din Venetia si lucrase ca tipograf în amintita localitate muntenegreana, unde tiparise, deja, pâna la acea data trei carti. Venit la nord de Dunare, dupa unele opinii, în anul 1506, Macarie va tipari în limba slavona, spre sfârsitul domniei lui Radu cel Mare, „Liturghierul”, care este prima carte tiparita în Tara Româneasca. Începuta sub domnia lui Radu cel Mare, tiparirea „Liturghierului” se va încheia, la 10 noiembrie 1508, dupa cum aflam chiar din epilogul sau: „S-a început aceasta sfânta carte numita Liturghie, din porunca domnului Io Radu voievod, caruia sa-i fie pomenirea vecinica. Si s-a sfârsit aceasta carte din porunca celui în Christos Dumnezeu si binecredincios de Christos iubitorului si de Dumnezeu pazitului si prealuminatului domn, Io Mihnea, mare voievod a toata tara Ungrovlahiei si a Podunaviei, fiul marelui Vlad voievod (Vlad Tepes-n.n. T.C.), în primul an al domniei lui, trudindu-se pentru aceasta smeritul ieromonah Macarie. În anul 7016 (1508-n.n. T.C.), crugul soarelui 16, al lunii 5, indictiunea 11, luna noiembrie, 10 zile”.
     Fiind foarte credincios, dar si constientizând rolul major detinut de Biserica în societatea acelor vremi, Radu cel Mare a continuat organizarea bisericeasca, în acest sens creând o noua episcopie la Buzau, transformând mitropolia de la Râmnicu Vâlcea în episcopie si mutând sediul Mitropolitului tarii de la Curtea de Arges la Târgoviste, caruia îi subordoneaza cele doua episcopii.

     Grijuliu, nu a neglijat nici apararea gliei stramosesti, urmasul Basarabilor mentinând sub arme o ostire destul de numeroasa, bine echipata, înarmata si instruita.
Totodata, s-a preocupat si de sistemul defensiv, dispunând sa fie refacute o serie de cetati, printre care si cea de la Poienari (ce fusese reparata, marita si întarita din porunca unchiului sau Vlad Tepes, dar care, între timp, ajunsese o ruina), ce avea menirea de a adaposti, la ceas de cumpana, familia princiara si tezaurul tarii.
Iscusit diplomat, Radu cel Mare a stiut sa se foloseasca cu abilitate de greutatile prin care trecea, la acea vreme, Imperiul Otoman (nevoit sa duca un razboi de uzura în Anatolia) si Ungaria (macinata de lupte interne izbucnite dupa moartea lui Matei I Corvin), cât si de faptul ca Polonia era preocupata de expansiunea sa spre Statul moscovit si Marea Baltica. Prin urmare, el a cautat sa promoveze o politica externa de echilibru, izbutind sa pastreze relatii diplomatice pozitive cu toti vecinii.
     Fata de Înalta Poarta, si-a respectat obligatiile ce rezultau din tratatele încheiate cu aceasta, nemanifestând, totusi, o atitudine de servilism, asa cum a fost acuzat, pe nedrept, de unii istorici din secolul al XIX-lea .
Desi nu a întreprins campanii militare împotriva turcilor, el a redobândit, pe calea tratativelor (pe care le considera mai nimerite în conjunctura respectiva), anumite drepturi mai vechi ale Tarii Românesti.
Astfel, folosindu-se din plin de legaturile pe care Craiovestii le aveau la sud de Dunare, reuseste, printre altele, sa recupereze vama de la Calafat, ocupata de otomani în mod samavolnic. Prin aceasta actiune, a izbutit sa-si mareasca veniturile si sa elimine o baza de atac turceasca existenta la nord de batrânul fluviu.
Bunele raporturi cu sultanul constituiau o garantie si pentru securitatea celorlalte tari românesti, asa dupa cum reiese chiar dintr-o epistola trimisa de el, în anul 1498, conducatorilor Brasovului: „Cât voi fi în viata sa nu va temeti...ca vor trece turcii pe undeva prin tara noastra de la Severin si pâna la Braila ca sa prade în tara domniilor voastre”.
     Cu toate ca nu a luptat pe fata contra dominantei otomane, stranepotul lui Mircea cel Batrân a utilizat alte metode, printre care se remarca o neobosita sustinere a lacaselor sfinte ortodoxe, ce se gaseau pe teritoriul împaratiei turcesti.
Atitudinea lui însemna, practic, o sprijinire mascata a miscarii de eliberare a popoarelor aflate sub jugul otoman. Dovada stau numeroasele documente de epoca, care atesta intensa subventionare a activitatilor religioase si culturale ale asezamintelor din întreg Rasaritul ortodox de catre marele domn valah.
Printre realizarile sale, pe acest plan, se numara si ctitorirea unor biserici cum ar fi cea de la Lopusna (Lopusnja) din Serbia, înaltata aici din porunca sa si a unchiului sau, marele boier Gherghina, pârcalabul cetatii Poenari sau cea de la Krenikovci din Bulgaria, unde s-a pastrat, pâna astazi, o fresca în care apar chipurile lui Radu cel Mare si al sotiei sale doamna Catalina.
     Ajutorul dat de catre vrednicul urmas al Basarabilor crestinatatii rasaritene s-a materializat si prin acordarea de azil, în 1504, lui Nifon al II-lea, patriarhul Constantinopolului, aflat în conflict cu padisahul Baiazid al II-lea (care, de altfel, l-a si înlaturat din scaunul patriarhal). Înaltul ierarh grec va fi primit la curtea lui Radu cel Mare, cu mare cinste, fiind numit chiar mitropolit al Munteniei, de catre acesta.
Amestecându-se, însa, în conducerea statului, domnitorul îl alunga din tara, el refugiindu-se la Muntele Athos, unde va muri, în 11 august 1508, la manastirea Dinonysiou.

     Desi, înca de la început, voievodul român l-a prevenit pe Nifon asupra modului în care vedea el pozitia lui (în calitate de conducator ecleziastic al Tarii Românesti) în raport cu domnia, precizând ca „eu (Radu cel Mare-n.n. T.C.) sa domnesc iara tu sa ne îndreptezi si sa ne înveti legea lui Dumnezeu”, acesta si-a depasit atributiile si prin urmare i se va cere de catre protectorul lui sa „esi den tara noastra, ca viiata si traiul si învataturile tale noi nu le putem rabda, ca strici obiceiurile noastre”.
Picatura care a umplut paharul conflictului ce mocnea între cei doi a fost refuzul lui Nifon de a binecuvânta casatoria dintre Caplea, sora lui Radu Voda, si Bogdan, un boier moldovean pribegit în Tara Româneasca (caci se opusese politicii promovate de catre Stefan cel Mare si urmasul acestuia Bogdan al III-lea) si devenit favoritul voievodului muntean.
Motivul respingerii de catre înaltul prelat a înfaptuirii acestei legaturi matrimoniale a fost acela ca el descoperise faptul ca Bogdan avea o sotie în Moldova.
     O constanta a politicii externe, initiate de nepotul lui Vlad Tepes, a reprezentat-o relatiile de prietenie cu tarile surori Transilvania si Moldova.
Dupa cum am vazut, în plan economic, între Muntenia si orasele transilvanene existau strânse legaturi, bazate pe avantajul reciproc.
Ca pecetluire a aliantei munteano-ardelene, voievodul de la Alba-Iulia i-a daruit, în 1507, celui de la Târgoviste domeniul Geoagiului, din tinutul Hunedoarei (alcatuit din oraselul Geoagiu de Jos si 19 sate), unde, la vremuri tulburi, familia si averile Basarabului se puteau adaposti
. Acest domeniu i-a fost atribuit, bineînteles, si cu asentimentul regelui Ungariei (ce era, dupa cum se stie, si suveran al Transilvaniei), Vladislav al II-lea (1490-1516), caci asa cum afla din continutul unui tratat încheiat de Radu cel Mare (chiar la începutul guvernarii acestuia) cu cetatile sasesti din Transilvania, voievodul român se recunostea vasal si al regatului ungar, relatiile foarte bune cu acesta prelungindu-se pâna spre finalul domniei sale.
     Fata de Moldova, Radu cel Mare s-a aratat, înca din primii ani de domnie, foarte apropiat.
Atasamentul sau si-a gasit expresia cea mai evidenta, în anul 1497, când, cu ocazia invadarii statului moldav de catre armatele polone, conduse de regele Ioan Albert, el îi va trimite lui Stefan cel Mare în ajutor un corp de cavalerie, fapt consemnat de catre Grigore Ureche în cronica sa: „...si de la Radu Voda înca i-au venit ajutoriu de oaste munteneasca”.
Abia spre sfârsitul anului 1506, relatiile moldo-muntene cunosc o înrautatire vadita, determinata în special de faptul ca Radu cel Mare a permis unor boieri moldoveni (nemultumiti de cârmuirea autoritara a lui Stefan cel Mare si a succesorului acestuia) sa se refugieze pe teritoriul Tarii Românesti si chiar sa ocupe înalte dregatorii în Sfatul domnesc al acesteia, influentând astfel negativ politica voievodului de la Târgoviste fata de Moldova. Unul dintre acestia a fost si mai sus pomenitul Bogdan, cel care a reusit sa devina cel mai apropiat sfetnic a lui Radu Voda (ocupând functia de mare logofat) si chiar cumnatul acestuia (prin casatoria sa cu sora voievodului).
De asemenea, la aceasta tensionare a legaturilor dintre cele doua state surori au contribuit si intrigile regelui Poloniei, Sigismund I Iagello (1506-1548)47, care nu vedea cu ochi buni faptul ca Ungaria (al carei rege era de altfel unul din fratii sai) dobândise pozitii avantajoase în raporturile sale cu tarile românesti est si sud-carpatine.
În consecinta, îndemnat de boierii moldoveni pribegi si de regele polon, Radu cel Mare sustine cu oaste pe pretendentul la tronul Musatinilor, Roman din Cosesti, care patrunde în Moldova, pradând tinutul Putnei, actiune extrema la care Bogdan al III-lea a raspuns în acelasi fel, invadând, în octombrie 1507, nordul Tarii Românesti, unde incendiaza si jefuieste regiunea Râmnicului Sarat.
Cu întelepciunea-i proverbiala, vrednicul descendent al Basarabilor pune capat conflictului, fara lupta, el trimitându-l la Bogdan pe ierarhul Maxim Brancovici, care, demonstrând ca pâna si strainii aveau stiinta de unitatea de neam a moldovenilor cu muntenii, îl va convinge ca acestia fiind „de un neam si de o semintie (…) nu se cade ca fratii sa se lupte între ei”.
Grav bolnav, înca din 1501, încât (asa cum însusi sultanul Baiazid al II-lea marturisea într-un document de epoca), el a fost timp de „sapte ani întregi (…) pus în radvan ca un trunchi si dus din loc în loc (…) din cauza slabiciunii si a podagrei”, Radu cel Mare se va stinge din viata pe neasteptate, în aprilie 1508, „dupa Pasti” (adica dupa 23 aprilie, caci, în 1508, Pastele a picat în aceasta data .), asa cum ne informeaza si Grigore Ureche. Daca de podagra a suferit cu siguranta, dupa unele pareri nu este exclus sa fi decedat si din cauza diabetului.
     Radu cel Mare si-a gasit odihna de veci „în mormântul, care-l facuse în tinda bisericii în manastirea den Deal”, ctitoria sa. Din pacate „piatra de mormânt i-a fost însa sfarâmata, si capul sau, dezgropat pe la 1830-40, statea pus într-o cutiuta saracacioasa, în mijlocul stralucitei biserici”. În 1908, la împlinirea a 400 de ani de la moartea sa, i-a fost realizat un sarcofag din marmura, frumos împodobit pe care sta inscriptionat si astazi urmatorul text: „s-a dat acest adapost de marmura oaselor cu cheltuiala Terii, patru sute de ani de la moartea lui”. Totusi, craniul sau, grav deteriorat din greseala în timpul ocupatiei germane din timpul Primului Razboi Mondial, va fi asezat în noul sau mormânt abia în 1920.
El a lasat în urma, drept mostenire, o tara bogata si puternica de cârmuirea careia, din pacate, nu s-a putut bucura, pâna în 1522, nici unul dintre cei cinci fii cunoscuti ai sai. Vor trece, deci, mai bine de patrusprezece ani pâna când, în sfârsit, acestia vor ajunge sa domneasca, ocupând tronul Tarii Românesti, dupa cum urmeaza: Radu de la Afumati (1522-1529, cu întreruperi), Radu Badica (1523-1524), Vlad Vintila de la Slatina (1532-1535), Radu Paisie (1535-1545) si Mircea Ciobanul (1545-1559, cu întreruperi). Ei s-au dovedit a fi demni urmasi ai parintelui lor, pe care, pe buna dreptate, contemporanul lui, sultanul Baiazid al II-lea, îl considera a fi un conducator remarcabil, de vreme ce „cu toate ca era în cea mai mare slabiciune a puterilor sale, s-a purtat cu cea mai mare desteptaciune si a cârmuit tara românilor spre deosebita multumire a supusilor. Acestia, cu toata firea lor schimbatoare, nestatornica, nu s-au înstrainat, din cauza slabiciunii si a podagrei, de domnul lor cel bun, drept, întelept si destul de potrivit pentru cârmuire prin superioritatea sufletului sau”.
     „IO MIHAIL VOIEVOD”
     Domn al Tarii Românesti, din ianuarie (înainte de 31) 1418 si pâna în mai (înainte de 26) 1420, Mihail I a fost, se pare, unicul fiu legitim al lui Mircea cel Batrân (23 septembrie 1386 – 31 ianuarie 1418). El a preluat coroana Basarabilor la moartea tatalui sau (care si l-a asociat de altfel la domnie, înca de timpuriu) si, desi cârmuirea sa nu a durat decât circa doi ani si trei luni, ea se numara, totusi, printre cele mai însemnate din istoria noastra.
Data exacta la care a avut loc asocierea lui la guvernarea statului medieval românesc sud-carpatin nu se cunoaste, aceasta petrecându-se, însa, cu siguranta dupa amestecul lui Mircea cel Batrân în luptele pentru succesiunea la tronul sultanilor Imperiului Otoman, izbucnite la moartea lui Baiazid I Ildârâm (ce a domnit între 15 iunie 1389 – 28 iulie 1402)3, caci „cu cât îmbatrâneste (Mircea cel Batrân) cu atât mai mult lasa conducerea tarii pe seama lui (Mihail I )”.
Cu certitudine, pe la 1416-1417, Mihail I guverna, practic, Tara Româneasca, supravegheat îndeaproape de parintele lui, al carui coregent devenise, intitulându-se în actele oficiale „Io Mihail, voievod…” si dispunând totodata de propriul sigiliu.
Daca luam în calcul faptul ca el a întarit, alaturi de vrednicul sau tata, numeroase hrisoave emise, din porunca acestuia, înca înaintea datei de 27 decembrie 1391 (când Mihail I a semnat laolalta cu tatal sau hrisovul de danie al mosiei Scoreni din Tara Fagarasului), se poate concluziona ca în realitate „preaiubitul (...) fiu Mihail voievod” al marelui Mircea a fost investit de catre acesta cu prerogativele domnesti cu mult înainte de 1400.
În sprijinul acestei ipoteze vine si continutul inscriptiei de pe clopotul manastirii Cozia, considerat ca fiind, dupa cel de la Cotmeana, cel mai vechi clopot din Tara Româneasca, ce a rezistat peste veacuri.
Noul domn va ascede la putere în conditii deosebit de grele pentru tara sa, otomanii întreprinzând, la vremea respectiva, mai multe atacuri asupra acesteia, datorita faptului ca el s-a aratat, din capul locului, hotarât sa promoveze în continuare linia politica trasata de predecesorul sau si anume mentinerea aliantei cu Regatul Ungar, în vederea stavilirii expansiunii turcesti.

     Ca mostenirea, lasata lui de valorosul sau parinte, era una ce atragea dupa sine o responsabilitate uriasa rezulta si din titulatura sa înscrisa într-un hrisov redactat de Cancelaria domneasca a Tarii Românesti, la nici jumatate de an de la urcarea lui pe tron, mai exact, la 10 iulie 1418. Din textul acestui document, ce s-a pastrat pâna astazi sub forma unui rezumat în limba româna, aflam ca Mihail I sau Mihaila (de la „Michaila Voyvoda”, asa cum a descoperit marele nostru istoric Nicolae Iorga într-un act de epoca scris în latina)11 era, la acea data, „domnul Tarii Românesti si al muntilor si catre Tara Tatareasca amândoua partile, de dincoace si de peste Dunare, pâna la Poarta de Fier si pâna la Marea Neagra”.
Din cele de mai sus (ce ne duc indiscutabil cu gândul la celebra titulatura a primului domn român ce a repurtat o mare biruinta asupra turcilor otomani)13, putem trage concluzia ca, atunci când Mircea cel Batrân a trecut la cele vesnice, mai toate teritoriile pe care a reusit, în îndelungata si remarcabila sa domnie, sa le reuneasca sub sceptrul lui au ramas în stapânirea celui care i-a urmat la tron. Acesta, nevoit sa se confrunte înca de la începutul domniei sale cu tendintele expansioniste ale puternicilor sai vecini (Imperiul Otoman, dar si Ungaria), va trebui sa recurga la toate solutiile posibile, alternând actiunile diplomatice cu cele militare (care au fost predominante însa) pentru a pastra pe cât posibil integritatea maretelor înfaptuiri lasate în grija sa de catre inegalabilul sau parinte.
     Dornic sa-si asigure spatele în vederea unei apropiate si inevitabile confruntari directe cu turcii, Mihail I a perpetuat relatiile cordiale întretinute de înaintasul sau cu cetatile sasesti din Transilvania, îndeosebi cu Brasovul, negustorilor de aici stabilindu-le, printre altele, suma ce urmau sa o achite ca vama, atât în cetatea Dâmbovitei, cât si la Rucar si Bran (care se afla pe atunci în paza unui detasament de osteni munteni). De asemenea, sasilor din Cisnadie (Heltau) le acorda dreptul de pasunat pentru turmele lor în muntii Argesului (deci într-una din zonele montane ale Tarii Românesti), asa cum aflam dintr-un act datat, 5 iunie 1418, si redactat în latineste: „Hospitibus in oppido Heltha commorantibus... et eoruum homines, videlicat Valachi...cum ipsorum pecudibus aut ovibus in montibus nostris pascere”.
Desi la moartea tatalui sau unele dintre teritoriile stapânite de acesta fusesera deja ocupate de turci, în acest document sunt mentionate si acelea, deoarece la acea epoca se obisnuia, ca în titulatura domneasca, sa fie înscrise toate tinuturile ce s-ar fi cuvenit de drept sa se afle sub cârmuirea voievodului tarii.
Astfel ca noul domnitor se intitula cu mândrie: „Io Mihail, mare voievod si domn, stapânind si domnind toata tara Ungrovlahiei si peste munti înca si partile tataresti si herteg Amlasului si Fagarasului si domn al Banatului de Severin si de ambele laturi pe toata Dunarea si pâna la Marea cea Mare si cetatii Dârstorului stapânitor”.
Din pacate, intervalul de timp în care Mihail I s-a bucurat de o relativa pace, atât de necesara consolidarii pozitiei sale în calitate de unic cârmuitor al Tarii Românesti, se va încheia dupa doar un an si ceva de la instalarea sa în scaunul domnesc de la Târgoviste, când varul lui primar, Dan al II-lea, va ridica pretentii la domnie.
Refugiat la curtea bazileilor bizantini înca de la urcarea pe tronul „Valahiei Mari” a lui Mircea cel Batrân, acesta se va bucura de sustinerea politico-militara a împaratului Manuel al II-lea (1391-1425)19, cu atât mai mult cu cât, în timpul luptelor pentru tronul Imperiului Otoman (izbucnite între descendentii lui Baiazid I, dupa moartea acestuia) bizantinii facusera parte din tabara rivala pretendentilor la sabia lui Osman, ajutati de domnitorul român.
     Pozitia adoptata de Mircea cel Batrân, în conflictul amintit, l-a determinat, de altfel, si pe Mahomed I20 (cel care a reusit în cele din urma sa-si înfrânga fratii si sa se încoroneze ca padisah al turcilor otomani) sa sprijine, la rându-i, pe viteazul fiu al lui Dan I în vederea obtinerii domniei Tarii Românesti.
Drept urmare, Mihail I va sista plata haraciului catre Înalta Poarta (al carui cuantum, stabilit în anul 1415, era practic mai mult simbolic)22, situatie ce a reprezentat, conform cronicilor turcesti, unul dintre motivele declansarii campaniei otomane îndreptate împotriva sa, cele dintâi incursiuni ale turcilor întreprinse la nord de Dunare (care vizau cu precadere Banatul Severinului), având loc în vara anului 1419. Fortele armate românesti, conduse de Mihail I, vor face, însa, fata acestor atacuri, respingându-le, ele beneficiind acum si de sprijinul unor trupe maghiare, trimise pe frontul antiotoman din porunca lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei si împaratul Germaniei.
     Ciocnirile armate dintre crestini si pagâni au continuat în toamna anului 1419, acestea derulându-se, mai ales, în împrejurimile cetatii de la Severin. Aici, va ajunge, în cele din urma (prin octombrie), în fruntea ostilor sale, însusi regele - împarat, care, constientizând ca expansiunea otomana reprezenta un pericol iminent si direct pentru sud-estul statului ungar, poruncise, înca de la finele lunii august, mobilizarea armatei regale a acestuia, în vederea declansarii unei campanii împotriva turcilor.
Marsul trupelor sale spre teatrul de operatiuni de la Dunare, deplasarea în zona de conflict si, în general, toate manevrele acestora efectuate aici s-au realizat printr-o strânsa colaborare cu cele ale voievodului valah, a carui tara se confrunta, la rându-i, cu o serie de atacuri din partea turcilor. Prezenta ostilor regale maghiare, în frunte cu însusi Sigismund de Luxemburg, pe malul stâng al Dunarii, în octombrie-noiembrie 1419, si buna coordonare a actiunilor unitatilor militare ale celor doi aliati au condus (chiar daca nu au avut drept consecinta o confrundare directa si decisiva cu turcii) la imobilizarea, în regiunea Portilor de Fier, a unei bune parti din efectivele urdiei sultanului.
Nevoit însa sa faca fata miscarii husite izbucnite în Boemia (în vara anului 1419) si convins ca aparenta acalmie instaurata la hotarele dunarene ale Ungariei si Tarii Românesti va fi de lunga durata, Sigismund va dispune retragerea de pe frontul antiotoman a unor corpuri de oaste pe care le va trimite sa înabuse rascoala amintita.
Între timp, chiar înainte de a sosi în Transilvania, Sigismund va face câteva gesturi, ce-l vizau pe Mihail I, de o extrema si nejustificata ostilitate, caci, în trufia sa nemasurata, el îl considera pe voievodul valah doar un simplu vasal al sau. Astfel, pretextând ca pârcalabii si vamesii munteni se faceau vinovati de încalcarea repetata a întelegerii încheiate între domnitorul lor si sasii din Tara Bârsei (care i se plânsesera, în scris, chiar lui Sigismund) cu privire la taxa pe care acestia trebuiau sa o plateasca la trecerea prin vama Bran, suveranul maghiaro-german ordona comitelui secuilor, Mihaly, sa o desfiinteze si sa ocupe, totodata, castelul de aici
Cu toate ca, la 7 iunie 1419, printr-un document semnat de Sigismund de Luxemburg îi este retrasa lui Mihail I, în mod oficial, stapânirea asupra Branului, acesta va intra sub controlul ostenilor maghiari abia în 1427, caci garnizoana româneasca, ce asigura paza puternicei fortificatii, înca din vremea lui Mircea cel Batrân, se va opune.

     Seria loviturilor „sub centura”, aplicate de catre Sigismund aliatului sau, a continuat cu anexarea, din înalta porunca regalo-imperiala, a Banatului de Severin, aflat la aceea data în componenta Tarii Românesti. Regiunea respectiva, cu inexpugnabila cetate de la Severin, la care se adaugau fortificatiile de la Mehadia, Orsova, Jidova si Caransebes, au fost puse sub conducerea lui Stefan Losoncz, investit ca ban de Severin si comandant al trupelor dublei coroane ungaro-germane, destinate sa asigure apararea liniei Dunarii, pe portiunea cea mai expusa atacurilor turcesti.
     Chiar înainte de a ocupa Banatul Severinului, Sigismund de Luxemburg primeste din partea lui Mihail I, pe la sfârsitul lunii septembrie, a anului 1419, pe când se afla la Oradea, o solie în frunte cu monahul Agaton, prin care i se solicita de urgenta ajutorul în vederea stoparii presiunii exercitate de turci asupra frontierei dunarene a crestinatatii. Desi atât vestitul Pippo Spano cât si Mihail I repurtasera o serie de victorii împotriva otomanilor, acestia, dispunând de o evidenta superioritate numerica, nu mai puteau fi mult timp tinuti în loc de micile ostiri ale celor doi neîmpacati adversari ai Semilunei turcesti.

     Dupa ce, înca de la începutul întrevederii sale cu trimisul lui Mihail I, împaratul s-a aratat profund nemultumit de faptul ca soldatii sai fusesera împiedicati de strajerii valahi sa ia în stapânire castelul de la Bran si ca demnul fecior al marelui Mircea nu i se recunostea drept vasal decât pentru domeniile sale transilvanene, neînchinându-i-se si în calitate de voievod al Tarii Românesti, el decide, totusi, sa porneasca cu fortele armate de care dispunea spre Dunare.
Aceasta hotarâre a luat-o, îndeosebi, dupa aflarea vestii ca trupele crestine conduse de Pippo Spano se confruntasera cu cele otomane, la 4 octombrie 1419, într-o sângeroasa batalie, derulata chiar pe teritoriul Banatului de Severin, dupa ce, în prealabil, purtasera o serie de lupte cu închinatorii lui Allah (încununate în mare parte de succes) la sud de batrânul fluviu, între Nis si Nicopole.
Demn de remarcat este si faptul ca, datorita abilitatii deosebite de care a dat dovada „ambasadorul” român, Sigismund acorda acum românilor, ce locuiau între frontierele regatului maghiar, dar si celor din Tara Româneasca (pe al carei domnitor îl socotea vasalul lui), dreptul „sa traiasca în credinta lor”, pretinzându-le în schimb sa-l recunoasca drept stapân.
     Reusind sa puna capat revoltelor izbucnite în vilaietele din Asia ale imperiului sau si sa înabuse rascoala antiotomana din Balcani, initiata de seicul reformator turc Bedr-ed-Din, padisahul Mahomed I va decreta, în primavara anului 1420, „un mare razboi sfânt”, îndreptat împotriva nesupusului „bei de la Kara Iflak”, care, încalcâd tratatul de pace si pactul de neagresiune încheiat între tara sa si Sublima Poarta (înca din vremea lui Mircea cel Batrân), „s-a razvratit din nou devenind neascultator si… a încheiat întelegere cu craiul unguresc”.
Declansata, în aprilie sau mai 1420, aceasta campanie a fost condusa personal de catre sultan, care a mobilizat în vederea ducerii acesteia o armata impresionanta, atât ca efective cât si ca pregatire de lupta si dotare.
Într-o prima etapa, asa cum sta scris în cronicile lor de epoca, turcii vor ataca si cuceri „patru cetati vestite” si anume fortaretele dobrogene de la Isaccea si Enisala si dupa aceea pe cele muntene existente la Giurgiu si Turnu. A urmat apoi pustiirea si jefuirea crâncena a Tarii Românesti, invadatorii capturând acum un numar foarte mare dintre locuitorii acesteia, pe care i-au luat în robie si „zaherea fara socoteala si avutii multe”.
În aceste împrejurari, potrivit însemnarilor cronicarului turc Kodja Husein, Mihail I a fost nevoit sa se retraga cu oastea sa în regiunea montana a tarii sale, refugiindu-se la adapostul unor fortarete în asteptarea ajutorului militar solicitat de la „suveranul” sau.
Dupa ce au savârsit o „mare devastare si prapad (…) în Valahia Mare”, pe care au supus-o în cele din urma „cu totul”, otomanii au patruns în Banatul de Severin (aflat în acel moment în stapânirea lui Sigismund), cucerind dupa un intens asediu si puternica cetate dunareana cu acelasi nume, fapt ce va îngreuna si mai mult situatia lui Mihail I.
În aceasta conjunctura, probabil în cursul uneia dintre desele ciocniri, ce au avut loc între mica sa ostire si uriasa urdie turceasca, Mihail I îsi va pierde viata, întâmplare de altfel descrisa într-o scurta notita în limba greaca, facuta, se pare, de catre diaconul Ioannes Eugenikos din Salonic (contemporan cu evenimentele) pe un codice grecesc, din secolul al XIII-lea. Iata cum suna însemnarea respectiva: „În anul 1420 (…) au urmat caderea Valahiei Mari sub turci si uciderea copiilor lui Mircea voievod, a lui Mihai (…) si a altor copii ai sai”.
Despre „pradaciunile si alte fapte nelegiuite facute de turci în Tara Transalpina (Tara Românesca-n.n.)” s-a stiut la curtile regale polona si ungara înca din luna mai a anului 1420, însa, informatii mai exacte referitoare la amploarea invaziei turcesti si la atrocitatile comise de necredinciosi cu aceasta ocazie aflam, mai ales dintr-o scrisoare, redactata în limba latina, la 27 iulie 1420, din porunca lui Wladislaw al II-lea Iagello si expediata lui Sigismund de Luxemburg, în care este consemat faptul ca otomanii „mânati de furie au invadat si napadit cu totul pamânturile Tarii Românesti cu întreaga putere a armatelor lor; trecând totul prin foc si sabie, dupa multe si de nepovestit omoruri si jafuri le-au supus în întregime si, fiindu-le smulse juraminte de credinta prin îngrozitoare siluiri, au primit tributuri si dari îngrozitoare”.

     Din textul epistolei amintite deducem cu claritate ca marea expeditie otomana initiata si condusa de însusi Mahomed I , în primavara anului 1419, împotriva lui Mihail I s-a derulat pe la începutul lunii mai, fara îndoiala cu mai mult de doua luni înainte de data la care aceasta a fost emisa de Cancelaria regala a Poloniei, caci în cuprinsul ei apar referiri la nu mai putin de trei solii trimise de Alexandru cel Bun (domnul Moldovei între 23 aprilie 1400 si 1 ianuarie 1432) suveranului sau de la Cracovia , pentru a cere sprijinul acestuia în vederea împiedicarii turcilor de a reedita în Moldova cele petrecute în Tara Româneasca.
Într-adevar, asa cum ne informeaza aceeasi sursa documentara, dupa supunerea în totalitate a statului muntean, ostile turcesti au pornit pe Dunare , la bordul unei uriase flote, spre Cetatea Alba (ce la acea vreme se afla în stapânirea voievodului moldav ), pe care o vor lua cu asalt, urmarind ca prin ocuparea sa sa-si creeze un puternic cap de pod pe teritoriul Moldovei, în scopul usurarii cuceririi acesteia, într-un viitor apropiat.
Datele la care soliile domnitorului de la Suceava au ajuns la curtea regelui polon si anume: prima de Rusalii (care conform calendarului catolic a cazut în 1420 pe 26 mai), urmatoarea cam pe la Sfântul Ioan (praznuit în acel an la 24 iunie), iar ultima în preajma zilei Sfântului Iacob (sarbatorita pe atunci la 25 iulie), demonstreaza fara tagada ca tragicele evenimente petrecute în Tara Româneasca (confruntarile armate dintre ostile române si cele turcesti, moartea lui Mihail I si a fratilor sai si ocuparea în întregime a teritoriului statului muntean si a cetatii Severinului) au avut loc înainte de 26 mai 1420, data la care Cetatea Alba era deja asediata de fortele navale si terestre otomane.
     În ceea ce priveste conditiile concrete în care viteazul voievod român si-a gasit sfârsitul, acestea au ramas pâna astazi neelucidate. Sigur este însa faptul ca Mihail I a fost omorât de turci, în primavara anului 1420, dupa ce a opus, împreuna cu putinii osteni ce îi mai ramasesera, o îndârjita rezistenta.
Ca a cazut prizonier în timpul uneia dintre numeroasele batalii purtate cu cei ce îi invadasera tara, fiind apoi executat laolalta cu fratii sai, din porunca sultanului sau a pierit cu arma în mâna, pe câmpul de lupta, dupa ce a înfaptuit (cum firesc ne putem închipui) minuni de vitejie este mai putin relevant.
Ceea ce trebuie, însa, evidentiat în legatura cu acest tragic eveniment este faptul ca el s-a consumat în împrejurari dramatice pentru însasi existenta statalitatii românesti de la sud de arcul carpatic si ca eroismul de care a dat dovada pâna în ultima clipa a vietii sale, Mihail I a contribuit, la rându-i, la dainuirea pe mai departe a acesteia.
Dupa uciderea lui Mihail I, fiii acestuia „întâi nascuti” Radu si Mihail (pomeniti într-un hrisov datat 22 iunie 1418) au fost capturati de catre turci. Dusi, dupa parerea cronicarului Leuclavius, în robie, cei doi printi valahi vor dispare de pe scena politica, ei nemaifiind mentionati în nici un document de epoca.
     Referitor la locul în care se odihnesc ramasitele pamântesti ale bravului domnitor român, din pacate nu avem nici o informatie precisa. Probabil ca trupul sau a fost înmormântat într-o groapa comuna, împreuna cu vitejii sai osteni, cazuti odata cu el, în cea din urma confruntare a lor cu dusmanii crestinatatii.
Prezenta, însa, a portretului sau, pictat alaturi de cel al lui Mircea cel Batrân, vrednicul lui parinte, pe un perete din biserica manastirii Cozia61, ctitoria acestuia, este semnificativa pentru evidentierea importantei locului dobândit de Mihail I în istoria noastra, în general si în cea a Tarii Românesti, în special.
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/