Domnitori uitati - Partea III de Tiberiu Ciobanu publicat la 07.05.2009
Domnitori uitati - Moldova - Partea III
     IUGA OLOGUL
     Prezentarea domnitorilor români mai putin cunoscuti începe cu Iuga Ologul, cel care a domnit asupra Moldovei, din noiembrie (înainte de 28) 1399 si pâna în iunie (înainte de 29) 1400 .
Referitor la originea sa, se stie ca el era fiul lui Roman I (1391-1394) si al primei sotii a acestuia, o principesa de origine lituana, al carei nume nu s-a pastrat de-alungul secolelor, dar care provenea din neamul Koriatovicilor, cârmuitorii Podoliei.
O dovada ca mama lui se înrudea cu acestia este faptul ca a fost botezat Iuga (Iurga, Iurg, Iurie), nume lituanian rutenizat (echivalent cu cel de Gheorghe), dupa un membru marcant al familiei domnitoare podoliene si anume Iurie Koriatovici.
Iuga Ologul a avut drept frati, dupa ambii parinti, pe Mihail si pe Stefan (care, sub numele de Stefan I, a guvernat Moldova, înaintea sa, între 1394-1399), iar, doar dupa tata, pe Alexandru (viitorul domn Alexandru cel Bun, ce a cârmuit statul românesc est-carpatin, între 1400-1432) si pe Bogdan „jupanul”.

     Pe cea de-a doua consoarta a parintelui sau (mama fratilor lui vitregi) a chemat-o Anastasia, ea fiind sora cnezilor podolieni, Iurie si Teodor, descendenti ai dinastiei princiare lituaniene a Giedyminovicilor (ramura Koriatovici). Prin aceasta, dar si prin cea care i-a dat viata, Iuga Ologul se înrudea atât cu Wladislav al II-lea Iagello (mare cneaz al Lituaniei, între 1377-1392, si rege al Poloniei, din 1386 si pâna în 1434), cât si cu Witold (mare cneaz al Lituaniei, între 1392-1430).
Cu supranumele de „Ologul” (mai mult ca sigur cu întelesul de „Paraliticul”), îl întâlnim numai în Letopisetul de la Putna, întocmit, în primii ani ai veacului al XVI-lea, motivele, pentru care a ramas în istorie cu aceasta porecla, necunoscându-se cu precizie (probabil ca suferea de o boala care îi îngreuna deplasarea).
     Pornindu-se de la izvoarele scrise interne, s-a crezut, în mod eronat, ca Iuga Ologul a ocupat tronul voievodal de la Suceava vreme de doi ani. De asemenea, despre el s-au emis o serie de presupuneri, istoriografia româneasca, din secolul XIX si chiar XX, abundând în lucrari cu caracter ipotetic, care-l aveau drept subiect. Din pacate, însa, cele mai multe dintre acestea s-au dovedit a fi nefondate, ele putând încurca pâna si pe cei mai temeinici cercetatori.
Un exemplu concludent este si confundarea lui, multa vreme, de catre specialisti (care au avut dispute acerbe, pe aceasta tema, mai bine de un secol) cu Iurie „Iuga” Koriatovici, care, conform vechii cronici lituaniene, se pare ca ar fi fost chemat, de catre o grupare boiereasca ostila lui Petru I Musat (1375-1391), sa preia domnia Moldovei (fiind, însa, în cele din urma asasinat prin otravire chiar de cei care-l solicitasera).
În fapt, era, probabil, vorba doar despre o interventie (petrecuta, în toamna anului 1377) a lituanienilor (a caror suzeranitate formala fusese acceptata, de catre Petru Voievod, în primii sai ani de domnie, pentru a contracara tendintele expansioniste ale Ungariei), în frunte cu acest Iurie Koriatovici (cneazul, de atunci, al Podoliei), în favoarea unui pretendent la coroana moldava din neamul Dragosestilor (urmasii lui Dragos „Descalecatorul”, conducatorul statului moldav incipient, între 1347-1354).
Mentionat într-un document lituan, datat 10 noiembrie 1377, cu numele de „Giurgiu, voievod al românilor”, acesta a fost nevoit, din cauza „tradarii neasteptate” a poporului sau, sa paraseasca Moldova si sa se puna sub protectia ducelui Vladislav de Oppeln, guvernatorul Haliciului, numit de Ludovic I de Anjou. (Supranumit „cel Mare”, acesta a fost rege al Ungariei, între 1342-1382, iar, din 1370, si al Poloniei).
A urmat, în decembrie 1377, o expeditie a ostilor lituane (posibil ca replica la cele petrecute), soldata, asa cum aflam dintr-o cronica a Ordinului cavalerilor teutoni din acea epoca (întocmita de Johann von Posilge), cu înfrângerea categorica a acestora de catre moldoveni „încât n-au mai adus înapoi decât putin din caii lor”.
Cu siguranta, nu poate fi vorba de o domnie, efectiva, al lui Iurie Koriatovici, în Moldova, cu atât mai putin într-o perioada cuprinsa între 1374-1379, asa cum s-a vehiculat, la un moment dat, de catre unii istorici.
     Conditiile, în care a urcat pe tron Iuga Ologul nu sunt lamurite pe deplin nici pâna astazi, existând, si în aceasta chestiune, multe pareri diametral opuse si, în mare parte, inexacte.
Dupa toate probabilitatile, el a devenit „domn al Tarii Moldovei” înca dinainte de decesul fratelui sau Stefan I (despre care se stie dintr-un hrisov, emis de Iuga Voda, înainte de 28 noiembrie 1399, ca nu mai traia la data respectiva), acesta renuntând, în mod oficial, la domnie, mai mult ca sigur, din motive de sanatate.
Asa cum rezulta, însa, din documentul amintit mai sus, Stefan I va mai ramâne o vreme la putere, cei doi guvernând „de facto” împreuna (desi Iuga era „de jure”, deja, domn, bucurându-se, efectiv, de prerogativele ce-i reveneau datorita acestui statut).
Totusi, el era secondat la conducerea treburilor statului de fratele lui, iar cârmuirea sa, asa cum aflam din documentul pomenit mai sus, era garantata de restul membrilor familiei domnitoare: „iar la aceasta este credinta mea, a lui Iuga voievod, si credinta copiilor mei si credinta lui Stefan voievod si a copiilor lui, credinta fratilor lui, credinta lui Olecsandro (Alexandru), credinta lui Bogdan…” (practic, de catre toti fiii rezultati din ambele legaturi matrimoniale contractate de parintele sau), cu exceptia lui Mihail, care murise în batalia dintre lituanieni si tatari, derulata, la 13 august 1398, pe râul Vorsk (la care a participat, fiind trimis de fratele sau, Stefan I, în fruntea unui corp de oaste pentru a-l sprijini pe marele cneaz al Lituaniei, Witold).
Semnificativ, pentru a întelege situatia respectiva, este si faptul ca, în text, doar Stefan si Iuga apar cu titlul de voievod, aspect ce pledeaza atât în favoarea ideii ca Iuga Ologul se încoronase înainte de stingerea din viata a fratelui sau vitreg, cât si în a celei referitoare la neparasirea imediata a scenei politice de catre acesta din urma
. Stefan I a recurs la aceasta stratagema politica, cu siguranta, tocmai pentru a putea sa-l impuna pe Iuga la tron (prin ocolirea sau fortarea alegerii lui de catre reprezentantii clasei stapânitoare), caci în conditiile date, când fiii sai Bogdan si Stefan (amintiti numai în pomelnicul manastirii „Sfântul Nicolae”, de la Probota Veche, ctitoria parintelui lor), fiind prea tineri (el casatorindu-se, abia, în vara anului 1394) pentru a-i putea urma la domnie, boierii aveau un cuvânt greu de spus în stabilirea succesiunii la tron. Feciorii lui Stefan I se nascusera, desigur, dupa 6 ianuarie 1395, data la care tatal acestora jura credinta regelui Poloniei si în numele copiilor „care vor fi dupa noi” si, înainte de 28 noiembrie 1399 (la acea vreme Stefan I fiind trecut, deja, la cele vesnice), când în hrisovul redactat, din porunca lui Iuga, anterior acestei date, se face trimitere la „credinta lui Stefan voievod si a copiilor lui”.
     Domnia lui Iuga Voda a fost prea scurta pentru ca el sa fie remarcat în mod deosebit.
Se pare, totusi, ca era un bun gospodar si organizator, el construind, printre altele, cea mai veche parte a Cetatii Albe.
Pe plan extern, „Ologul” a continuat politica predecesorilor lui de apropiere fata de Polonia si Lituania, conduse, la acea epoca, de rubedeniile sale, Wladislav al II-lea Jagello si Witold.
Numele sau apare în cronica raguzanului Giacomo da Pietro Luccari, enumerat alaturi de al celorlalti voievozi, ce au domnit în Moldova, dupa Bogdan I (1359-1365): „Laziko, Mussatin, Roman, Stefano… poi IUGA, Alessandro, Ilia, che rese il Regno feudatario a Poloni, Romano Secondo e Pietro Ciubar”.
     Contestat, înca de la început, de fratele sau mai mic (si în acelasi timp si vitreg), Alexandru, care la moartea tatalui lor s-a refugiat, potrivit unor surse, împreuna cu Bogdan (celalalt frate al lui) la Curtea de Arges (punându-se sub protectia lui Mircea cel Batrân, domnul Tarii Românesti, între 1386-1418), Iuga Ologul va pierde frâiele puterii, în intervalul de timp cuprins între ultima atestare documentara a guvernarii sale (28 noiembrie 1399) si prima a lui Alexandru cel Bun (29 iunie 1400), dupa toate probabilitatile în primavara sau în primele zile ale verii anului 1400. Ziua de 23 aprilie 1399, vehiculata de unii istorici ca fiind cea a începutului cârmuirii lui Alexandru cel Bun, nu poate fi luata în calcul, pentru ca, la 28 noiembrie 1399, Iuga înca domnea, dovada documentul emis de el la data amintita.
O parte dintre cercetatorii care considera drept corecta informatia transmisa de Letopisetul anonim al Moldovei, ce precizeaza ca, „în anul 6907 (1399 - n.n. T.C.) luna aprilie 23, s-a ridicat domn în Tara Moldovei Alexandru voievod iar pe Iuga voievod l-a luat Mircea voievod”, au lansat (desigur, în mod gresit) parerea ca Alexandru cel Bun si-a inaugurat, cu adevarat, domnia, la 23 aprilie 1399 (Iuga detinând controlul, pasamite, doar asupra unei parti din Moldova si considerându-l pe Alexandru ca fiind numai un fel de asociat al sau la tron).

     Mai credibil pare sa fie faptul ca, la vremea respectiva, Alexandru s-ar fi revoltat, într-adevar, împotriva deciziei tatalui sau de a lasa tronul lui Iuga (bineînteles, în cazul în care Stefan I era, deja, mort la acea data, caci este greu de crezut ca el sa fi contestat hotarârea luata de parintele lui atâta timp cât acesta s-ar mai fi aflat în viata), declarându-se singur voievod si pornind lupta contra lui Iuga, în calitate de pretendent la domnie, nefiind, însa, uns si încoronat conform traditiei (asa cum fusese rivalul sau), procedura obligatorie, în epoca, pentru a deveni domn, efectiv.
Desigur, foarte plauzibila este si varianta pribegirii lui Alexandru (dupa 23 aprilie 1399 si pâna în primavara anului urmator), în tara vecina si sora, si interventia lui, pe lânga domnitorul acesteia, pentru a-l sprijini politic si militar în vederea obtinerii sceptrului voievodal al Moldovei.
De asemenea, exista si versiunea conform careia evenimentul a avut loc un an mai târziu, adica, la 23 aprilie 1400, când, probabil, primind ajutor armat de la protectorul sau Mircea cel Batrân (care dorea, în scaunul domnesc de la Suceava, un aliat), Alexandru revine în Moldova si, înfrângându-l în lupta pe Iuga, preia conducerea statului românesc de la est de Carpati.
De altfel, documentele vremii evidentiaza ca Mircea Voda a intrat în Moldova în fruntea unei ostiri, instalându-l, la cârma acesteia, pe Alexandru, iar pe Iuga (ce fusese capturat de învingatori) l-a luat „la sine” ca ostatic, ducându-l în Tara Româneasca, unde acesta va muri, undeva între 7 ianuarie 1403 (data la care Alexandru cel Bun nu-l mai pomeneste printre „sfântraposatii domni de mai înainte”) si anul 1407, când s-a început pomelnicul manastirii Bistrita, în care figureaza ca raposat.
     Despre Iuga Voda Ologul se mai stie ca a fost casatorit si a avut urmasi (de vreme ce în actul sau, din 28 noiembrie 1399, vorbeste si despre „credinta copiilor mei”), dar numele sotiei si al acestora au ramas necunoscute.
Cu siguranta, înmormântarea lui s-a facut în Tara Româneasca, dar locul, în care ramasitele sale pamântesti si-au gasit odihna de veci, nu a fost identificat nici pâna în prezent.
     BOGDAN AL II-LEA
     Printre cei mai importanti voievozi ai Moldovei (desi a avut o domnie scurta) se numara si Bogdan al II-lea, cel care s-a aflat la cârma acesteia din 12 octombrie 1449 si pâna în 15 octombrie 1451.
Cu toate ca el îl numeste pe Alexandru cel Bun („gospodarul” statului moldav între 1400 si 1432), în hrisoavele emise din porunca sa, „parintele nostru”, iar cea mai mare parte a istoriografiei românesti îl considera ca fiind, într-adevar, unul dintre copiii nelegitimi ai acestuia, este posibil, totusi, asa cum sustin, de altfel, unii cercetatori, ca Bogdan al II-lea sa-l fi avut drept tata pe „Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun”.
În favoarea acestei ipoteze pledeaza si numele cu care a fost botezat Bogdan al II-lea, caci, la acea epoca, se obisnuia frecvent ca progeniturile rezultate din legaturile extraconjugale ale membrilor familiei domnitoare sa primeasca onomastica tatalui lor.
De altfel, pâna si fiul sau, Stefan cel Mare (ce a condus Moldova, din aprilie 1457 si pâna în 2 iulie 1504), care, în actele sale oficiale, îl numea pe Alexandru cel Bun „sfântraposatul nostru bunic”, îl recunoaste, cu claritate, pe „jupanul” Bogdan, ca „bunic” al lui, în textul epitafului inscriptionat pe piatra funerara a acestuia (asezata în biserica manastirii de la Radauti din porunca sa), „Alexandru voievod cel batrân”, nemaifiind pomenit, acum, cu aceasta calitate.
Chiar si în acest caz, datorita faptului ca nu avem informatii conform carora „jupanul” Bogdan ar fi fost casatorit, Bogdan al II-lea ramânea tot la statutul de fiu nelegitim. Prin urmare, era necesar, pentru a putea justifica mai usor legitimitatea pretentiilor sale la tron, ca el, cel putin oficial, sa-l aiba drept tata pe Alexandru cel Bun, fiii si nepotii legitimi sau nelegitimi ai acestuia având prioritate fata de cei ai fratelui sau care nu fusese domn, ci doar asociat la domnie.
     Dupa ce, la 12 octombrie 1449, ajutat, se pare, cu oaste de catre guvernatorul Ungariei, românul Iancu de Hunedoara „a lovit pe Alexandrel voievod la Tamasani (asezare situata pe râul Siret), lânga târgul Romanului”, învingându-l si obligându-l sa se refugieze împreuna cu mama sa la Szambor, pe teritoriul Poloniei, Bogdan al II-lea se îndreapta spre Suceava,cetatea de scaun a Moldovei, unde, odata ajuns, urca pe tronul Musatinilor inaugurându-si domnia.
Pentru a-si consolida puterea, el începe o serie de tratative cu starostele Camenitei si al Podoliei, puternicul magnat polon Diedrich Buczacki, pentru a obtine protectia acestuia si alungarea din apropierea frontierei moldo-polone a rivalului sau.
Se va ajunge, astfel, la semnarea, în 2 decembrie 1449, a unei conventii care l-a costat destul de scump pe voievodul român, el fiind nevoit sa-i ofere anual marelui dregator polon 400 de zloti turcesti, 10 vase cu vin grecesc de Malvasia(localitate aflata în Moreea) si o cantitate considerabila de stofe scumpe. Întelegerea scrisa, încheiata la data amintita mai sus, în care pe protectorul sau îl numeste „iubit parinte si prieten” este, practic, cel dintâi document ce ne-a parvenit peste veacuri de la Bogdan al II-lea (primul dintre hrisoavele domnesti interne, ce s-a pastrat pâna astazi, fiind datat 23 ianuarie 1450).
În ciuda încheierii conventiei amintite, Alexandrel va continua sa reprezinte un real pericol pentru noul domn (el bucurându-se, pe mai departe, de sprijinul nobilimii polone si mai ales de cel al varului sau, regele Cazimir al IV-lea), cu atât mai mult cu cât cetatea Hotinului ramasese în stapânirea sa (aceasta situatie mentinându-se pâna în vara anului 1450).
     Încercarea lui Bogdan al II-lea de a se apropia de Polonia va esua, în cele din urma, astfel ca atentia sa, pe plan extern, se va îndrepta cu predilectie spre Iancu de Hunedoara, mai ales dupa ce sustinatorii polonezi ai lui Alexandrel vor intreprinde, fara succes însa, în primele luni ale anului 1450, o expeditie militara, în Moldova, cu scopul reinstalarii protejatului lor în scaunul domnesc al acesteia.

     În conditiile date, Bogdan al II-lea iscaleste, în cetatea Romanului (unde se ratrasese vremelnic din calea invadatorilor) , la 11 februarie 1450, un tratat de alianta cu Iancu de Hunedoara prin care îl proclama pe acesta „iubitul nostru parinte” si, totodata, unic ocrotitor al sau, primind în schimb, din partea vestitului conducator de osti antiotoman, promisiunea ca-l va ajuta la nevoie cu trupe.
     Recunoasterea lui Iancu de Hunedoara ca suveran si alungarea din nou a lui Alexandrel din tara (care se refugiaza si de aceasta data la curtea regelui Cazimir al IV-lea, ruda sa), îi creaza lui Bogdan al II-lea grave probleme dinspre partea Lehiei.
Astfel ca, desi în Consiliul de coroana, din 9 martie 1450, regele respinge propunerea sfetnicilor sai care-l îndemnau sa porneasca o expeditie decisiva împotriva Moldovei si „sa o încorporeze pentru totdeauna în Polonia” (urmând ca lui Alexandrel sa i se ofere, drept compensatie, o serie de domenii în Rusia Rosie), el se opune acestui proiect, optând pentru varianta celorlalti consilieri regali, ce îl sfatuiau (datorita „marilor dificultati” ce ar fi aparut, cu siguranta, în interior si al pericolului inerent la care s-ar fi expus Polonia în conditiile ajungerii acesteia într-o vecinatate imediata cu Imperiul Otoman) sa mentina statul moldav ca pe un tampon între Polonia si Imperiul Otoman, aprobând, înainte de 17 martie 1450, doar reînscaunarea lui Alexandrel si readucerea Moldovei sub controlul Iagellonilor, pentru acesta poruncind guvernatorilor provinciilor polone de margine sa-i acorde ajutor militar varului sau.
     Ostilitatile împotriva lui Bogdan al II-lea vor fi declansate la 24 iunie 1450, când armata polona (alcatuita din detasamente provenite din Rusia Rosie, comandate de starostele Liovului P. Odrowasz si de castelanul Sandomirului, P. Koniecpolski, la care se adaugau trupele podoliene conduse de Diedrich Buczacki) porneste, din Liov, spre Moldova.
Facând jonctiunea, la Camenita, cu mica oaste a lui Alexandrel Voda, condusa de omul sau de încredere, boierul Manoil, pârcalabul Hotinului, fortele invadatoare reusesc sa treaca hotarul moldo-polon, traversând fluviul Nistru, în apropierea cetatii Hotin, la începutul lunii august.
     Între timp, pentru a beneficia de sprijinul lui Iancu de Hunedoara, Bogdan al II-lea reactualizeza întelegerea încheiata cu acesta, la 11 februarie 1450, semnând, la 5 iulie 1450, în cetatea Sucevei, cu reprezentantii vajnicului aparator al Crestinatatii un nou tratat prin care, pe lânga reconfirmarea privilegiilor acordate negustorilor sasi din Brasov, de catre înaintasii sai, Bogdan al II-lea presteaza si omagiu vecinului sau de la apus, închinâdu-i-se, practic, dupa toate canoanele suverano-vasalice medievale, asa cum rezulta si din textul documentului întocmit cu aceasta ocazie.
Din acesta aflam ca Bogdan al II-lea accepta ca Iancu de Hunedoara „sa ne fie domnia sa parinte si domn, iar noi sa-i fim domniei sale în loc de fiu si de sluga cât va fi viata noastra (…) tara domniei mele si tara domniei sale sa fie ca una singura”, voievodul moldav obligându-se, de asemenea, sa nu încerce sa reocupe prin forta armelor cetatea Chilia (cedata lui Huniade de catre fratele sau vitreg Petru al II-lea).
În ceea ce priveste trimiterea, de catre Iancu de Hunedoara, a unor trupe în ajutorul „fiului” sau nu avem stiinta sa fi avut loc acest eveniment.

     Constient de superioritatea numerica a dusmanilor sai, Bogdan al II-lea va evita, în prima faza a razboiului, o confruntare de amploare cu acestia, preferând sa apeleze la tactica traditionala folosita de conducatorii de osti români în astfel de împrejurari (pentru a reduce cât mai mult din avantajul detinut de inamic) si anume la pustiirea tinutului prin care se deplasa oastea invadatoare, supravegherea, hartuirea continua si atragerea acesteia tot mai adânc înspre interiorul tarii si, nu în ultimul rând, initierea unor amagitoare negocieri de pace cu scopul derutarii dusmanului.
Prin urmare, fara a obtine nici macar o victorie reala asupra moldovenilor (care rezista cu eroism presiunilor exercitate de inamic), fortele armate polone, aflate într-o avansata stare de epuizare si la o distanta considerabila fata de bazele lor de plecare, vor ajunge la confluenta pârâului Lipovat (astazi Butnariu) cu râul Bârlad, într-un loc în care Bogdan al II-lea îsi retrasese ostirea pregatindu-se pentru batalia finala.
     Dornic sa mai câstige timp în vederea organizarii dispozitivului sau de lupta, dar mai ales pentru a-i face pe conducatorii armatei adverse sa nu-i banuiasca intentiile, Bogdan al II-lea le propune acestora începerea tratativelor în vederea încheierii pacii.
Situatia precara în care se gaseau trupele lor îi determina pe magnatii poloni sa accepte imediat propunerea voievodului român, discutiile dintre cele doua parti finalizându-se, la 5 septembrie 1450, prin încheierea unui acord care prevedea ca domnia lui Bogdan Voda sa dureze pâna în anul 1453, când Alexandrel ar fi împlinit cinsprezece ani (el trebuind sa avanseze regelui polon în fiecare an suma de 50.000 de florini, pentru întretinerea viitorului domn), plata unor uriase despagubiri de razboi si achitarea unui tribut anual de 7.000 de galbeni.
Acceptarea, ce-i drept doar formala, a acestor clauze de catre voievodul român a determinat începerea de urgenta a retragerii ostilor polone.
Este momentul în care Bogdan al II-lea (care bineînteles ca nu putea accepta pretentiile exagerate ale polonilor) hotaraste sa le dea acestora lovitura de gratie.
În consecinta, în dimineata zilei de 6 septembrie 1450, el ataca prin surprindere fortele inamice, într-o zona împadurita, „pe câmpul care era numit Crasna la pârâul Izvorul Crasnei (la confluenta pârâului Crasna cu râul Bârlad), lânga orasul Vaslui” si, desi efectul acestei stratageme a fost mult diminuat datorita faptului ca unul dintre diecii lui a tradat (informându-i pe adversarii stapânului sau cu privire la planul de lupta al acestuia), cavaleria sa reuseste, printr-o abila manevra, sa determine calarimea leseasca, alcatuita din opt escadroane, sa cada singura în capcana pe care i-o întinsese.
Aceasta a constat în atragerea calaretilor dusmani înspre centrul infanteriei moldave si încercuirea totala a lor, actiune ce a grabit sfârsitul bataliei. A urmat un adevarat macel, caruia i-au cazut victime cea mai mare parte dintre ostenii dusmani. Pe câmpul de lupta au pierit si multi dintre trufasii nobili poloni, printre ei numarându-se, asa cum aflam chiar din cronicile redactate de conationalii lor, Petru Odrowasz, starostele (sau palatinul) Liovului si Nicolae Porawa, capitanul Haliciului, cele doua capetenii ale aripilor armatei invadatoare.

     La batalie a luat parte, alaturi de parintele sau, si viitorul voievod Stefan cel Mare, care, cu siguranta, va folosi experienta dobândita cu aceasta ocazie (pastrând proportiile) în celebra batalie de la Codrul Cosminului, din 26 octombrie 1497, unde a obtinut o memorabila si categorica victorie asupra polonilor.
Cu certitudine ca si în ceea ce priveste alegerea, la 10 ianuarie 1475, tot a zonei Vasluiului, ca loc de desfasurare a confruntarii cu turcii (soldata cu zdrobirea categorica a acestora), Stefan se va inspira din optiunea, de acum, a destoinicului sau tata.
Daca detasamentul moldav al pretendentului Alexandrel, comandat de pârcalabul Manoil unitate militara ce nu participase la batalie) nu ar fi revenit, în dupa-amiaza aceleiasi zile, la locul confruntarii, trupele polone (cât mai ramasese din ele) ar fi fost distruse total, aceasta interventie de ultima ora salvându-le de la capitulare si creându-le, totodata, conditiile unei retrageri în siguranta dincolo de Nistru pe teritoriul propriu.
Însotit de protectorul familiei sale, starostele Camenitei si al Podoliei, Diedrich Buczacki si de Manoil, pârcalabul Hotinului, Alexandrel se refugiaza în Podolia, de unde va continua sa unelteasca împotriva rivalului sau, intervenind în permanenta pe lânga ruda sa, regele Poloniei, Cazimir al IV-lea Iagello, pentru a-l ajuta sa obtina domnia.
Confruntat cu o pustiitoare invazie a tatarilor Hoardei de Aur, ce au devastat Podolia si Rusia Rosie pâna dincolo de Liov si având de rezolvat o serie de probleme ivite în Lituania, acesta va lasa în seama dregatorilor sai solutionarea chestiunii moldovene.
Dupa o perioada de aproape noua luni, marcata de confruntari armate, framântari politice si contacte diplomatice (vreme în care, probabil ca bravul voievod a poruncit Cancelariei sale sa redacteze o serie de hrisoave), a urmat un interval de timp, de mai bine de un an, în care Bogdan al II-lea si tara sa au beneficiat de o bine meritata pace.
     Desi nu a avut ragazul necesar pentru a ridica lacase sfinte, Bogdan al II-lea s-a aratat, totusi, grijuliu fata de acestea facând bogate danii anuale în valoare de 4.800 de zloti (suma aceasta reprezentând, chiar si în cazul devalorizarii monedei amintite, echivalentul a 1.200 de florini de aur) manastirilor mai mari din Moldova.
La nici patru luni de la preluarea puterii, el si-l va asocia la domnie pe fiul sau Stefan, asa cum rezulta din actul redactat la 11 februarie 1450, dar si din documentele sale, datate 13 iunie, 14 si 31 iulie si 17 octombrie 1451, acestea fiind, practic, aproape toate hrisoavele emise din porunca sa, descoperite pâna acum.
În ce priveste familia sa, se presupune ca Bogdan al II-lea a fost casatorit cu o anume Oltea (care, calugarindu-se înainte de a muri, îsi va lua numele monahal de Maria) sora a boierului Vlaicu, unul dintre sfetnicii sai de încredere (familia celor doi frati provenind, se pare, din Tara Româneasca). Cu aceasta a avut mai multi copii si anume pe Stefan (viitorul domn Stefan cel Mare), Maria si Sora, la care s-au adaugat, conform Pomelnicului de la Bistrita, înca trei fii pe nume Iachim, Ion si Cârstea, a caror existenta, însa, nu este atestata de nici un document de epoca, acest lucru fiind posibil datorita faptului ca au decedat, probabil, la o vârsta frageda.

     Cercetarile mai recente contesta totusi ipoteza conform careia între Bogdan al II-lea si Oltea s-ar fi încheiat o legatura matrimoniala oficiala. De asemenea si opinia cu privire la originea sa munteana este combatuta, cu atât mai mult cu cât aceasta se bazeaza doar pe presupunerea ca numele de Oltea vine de la Oltenia, toponim aparut, însa, abia în anul 1718.
În realitate, ea ar fi putut sa se traga din zona „Olteni” (situata în sudul tinuturilor Tecuci si Covurlui, la rasarit de Putna de pe Milcov) colonizata înainte de constituirea statalitatii românesti est-carpatine de o populatie româneasca provenita din Tara Oltului (Fagaras).
Mai sigura este, însa, varianta care considera ca Oltea-Maria era de loc din Borzesti, tinutul Bacau (unde, de altfel, marele Stefan a copilarit si chiar a ctitorit, pe la 1493-1494, în memoria celor care i-au dat viata, o frumoasa biserica).
Referitor la cei sase urmasi ai lui Bogdan al II-lea, unii specialisti considera ca doar Stefan a fost fiul sau, ceilalti fiind rodul unei casnicii anterioare a Oltei.
     Pe când ostile reunite ale castelanului si starostelui Cracoviei J. Czyzowski, castelanului de Poznan P. Samotulski si ale celui de Sandomir, Przedbór Koniecpolski (unul dintre panii lesi ce scapasera cu mare greutate din confruntarea de la Crasna) se îndreptau spre hotarele Moldovei pentru a-l forta pe Bogdan al II-lea sa accepte solutia gasita de ei (din însarcinarea regelui Cazimir al IV-lea Iagello) cu privire la stapânirea Moldovei (despre care îl informau prin intermediul unei solii, ce plecase deja spre Suceava, în acel moment aceasta ajungând abia la Camenita), bravul voievod român va fi asasinat de catre unul dintre fratii sai vitregi, pe nume Petru Aron si el pretendent la sceptrul Bogdanestilor.
Acesta (aflat tot în Polonia) în întelegere, se pare, cu tutorii lui Alexandrel, carora le promisese ca va domni împreuna cu protejatul lor, a pus la cale înlaturarea lui Bogdan al II-lea, organizând din timp, cu concursul unui unchi de-al sau din tara, capturarea si eliminarea învingatorului de la Crasna, folosindu-se pentru aceasta de un siretlic.
Astfel, „alegând momentul când Bogdan, chemat la tara, la un unchi de frate al aceluiasi Petru, era ametit de vin, într-o noapte urâta, venind numai cu 100 de moldoveni, însela strajile lui Bogdan si, capturându-l, îi taie capul”.
Infama fapta s-a petrecut în dimineata zilei de vineri, 15 octombrie 1451, la ivirea zorilor, în satul Reuseni, „din jos de târgul Sucevei”, domnitorul fiind înmormântat, dupa toate probabilitatile, la 16 octombrie 1451 (a doua zi dupa ce fusese executat), nu departe de locul tragicului eveniment, în biserica veche de lemn a satului Reuseni, de unde ramasitele sale pamântesti au fost mutate, mai târziu, de catre Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), fiul lui Stefan cel Mare, în biserica de piatra zidita, aici, din porunca celor doi voievozi, special pentru odihna sfintelor oseminte ale bunicului si respectiv parintelui lor. Din pacate, locul de veci al lui Bogdan al II-lea nu a rezistat pâna în zilele noastre, locatia acestuia ramânând necunoscuta. În 1937, s-a descoperit, totusi, un fragment din lespedea funerara ce i-a acoperit mormântul, pe care se mai poate citi, înca, urmatorul text: „Acesta este mormântul robului lui Dumnezeu Bogdan voievod, tatal… oct. 15” (în prezent fragmentul respectiv se afla expus la Muzeul National de Istorie de la Bucuresti).

Uciderea miseleasca a lui Bogdan al II-lea a pus capat celei mai valoroase guvernari din Moldova intervalului celor douazeci si cinci de ani scursi de la moartea lui Alexandru cel Bun (1 ianuarie 1432) si pâna la urcarea pe tron a lui Stefan cel Mare (14 aprilie 1457), voievozii cu cele mai glorioase domnii din istoria statalitatii noastre de la est de Carpati. În aceasta perioada, Moldova a cunoscut nu mai putin de saisprezece schimbari de domnie si circa douazeci de exprimari de pretendente la aceasta, astfel ca, indiscutabil, cârmuirea scurta dar demna a lui Bogdan al II-lea poate fi apreciata drept benefica, el meritând pe buna dreptate sa fie înscris în cartea de aur a conducatorilor mult încercatului neam românesc.
     IANCU SASUL
     Numarându-se si el printre „gospodarii” Moldovei destul de succint prezentati în tratatele si manualele noastre de istorie, Iancu Sasul a guvernat statul românesc de la est de Carpati, din 21 noiembrie 1579 si pâna în septembrie (dupa 2) 1582.
Fiu nelegitim al lui Petru Rares (1527-1538; 1541-1546), el s-a nascut, conform informatiilor transmise de cronicarii sasi, Simon Massa si Ioseph Teutsch, la Brasov, mama fiindu-i sasoaica Catarina (de fapt, se pare Ecaterina, românca originara din Tara Bârsei), sotia pielarului Georg Weiss sau Misen ori Tysen Hannes, care l-a crescut ca pe fiul sau.
Botezat Ioan („dominus Ioannes, filius olim piae memoriae Petri Palatini Moldavie”) Carol si supranumit „Sasul” (din motive lesne de înteles), el va intra în istorie sub numele de „Iancul Voda, ce-i zic Sasul”.
Apartenenta sa la Musatini este confirmata atât de declaratia mamei sale, care i-a povestit ca nasterea sa a rezultat din legatura ei de dragoste cu voievodul moldovean (aflat, la acea epoca, în Transilvania, ca urmare a uneia dintre campaniile întreprinse de el aici), cât si de un semn, ce-i fusese întiparit pe trup la nastere din porunca tatalui sau (obicei mostenit de Rares de la parintele lui, marele Stefan, dar destul de des întâlnit în Evul Mediu si la alti suverani, dornici în acele vremuri tulburi de a asigura legitimitatea progeniturilor lor, în special a celor rezultate în urma unor relatii extraconjugale).
     Se pare ca în primii ani ai tineretii sale a stat o vreme la Curtea domneasca a tatalui sau, ramânând dupa moartea acestuia si alaturi de Ilias Rares (1546-1551) si Stefan Rares (1551-1552), fratii sai vitregi.
Abia în primavara anului 1554, pe când în Moldova domnea Alexandru Lapusneanu (1552-1561 si 1564-1568), revine la Brasov, unde este primit cu onoruri si daruri (caci era secondat de un dregator moldav cu rang de postelnic), fapt ce demonstreaza ca era privit ca o persoana de origine princiara.
De aici, pleaca în Polonia, unde, datorita priceperii sale în meseria armelor, se înroleaza, pentru cinci luni, în armata încropita de celebrul Albert Laski pentru a lupta împotriva tatarilor.
În continuare, probabil în aceeasi calitate de mercenar, îl întâlnim în rândurile unitatilor militare de la Curtea imperiala de la Viena, unde, în 1563-1564, face cunostinta cu Stefan Bathory (viitor rege al Poloniei), în acea epoca membru al corpului diplomatic transilvan aflat în capitala Habsburgilor (ulterior chiar prizonier al acestora).
Vorbind foarte bine limba germana, maghiara (servise în ostile imperiale din Ungaria superioara - Slovenia de astazi), poloneza (am vazut ca a stat o vreme în Polonia) si româna, va fi foarte avantajat de faptul ca era de confesiune luteran pe teritoriul imperiului (ca majoritatea sasilor brasoveni, în mijlocul carora se nascuse si crescuse).
Totusi, solicitând sprijin, în vederea obtinerii tronului Moldovei (pe care, datorita originii sale, se considera îndreptatit sa-l ocupe) de la imperiali, si neprimind, se pare, de la acestia decât promisiuni, el paraseste Viena si se îndreapta spre Istanbul, unde, sosind, la 6 aprilie 1564, se prezinta demnitarilor turci cu aceleasi pretentii.
Înainte de aceasta (la începutul anului 1564), el ceruse sprijinul pasei de la Buda, caruia-i adusese la cunostinta faptul ca servise în rândul fortelor armate austriece si ca, pasamite, împaratul era dispus sa-i puna la dispozitie 10.000 de soldati pentru a cuceri coroana Moldovei, dar ca el voia tronul doar de la sultan.

     Primind recomandari de la acesta, lui Iancu Sasul i se recunoaste dreptul la domnie (pe baza semnelor ce la avea pe corp), stabilindu-i-se, initial, un domiciliu obligatoriu pe insula Rhodos (acorându-i-se o alocatie zilnica de 13 aspri pentru hrana).
Acolo se casatoreste cu o descendenta a unei ramuri colaterale a Paleologilor bizantini, pe nume Maria, originara din Cipru si foarte bogata (averea acesteia va fi folosita, în mare masura, pentru cumpararea tronului).
Tot aici (lucru deosebit de important pentru cariera sa viitoare), se împrieteneste cu sangeacbeiul Magnesiei, viitorul sultan Murad al III-lea (1574-1595), care avea în haremul sau si pe una dintre frumoasele fete ale doamnei Chiajna (vaduva lui Mircea Ciobanul, domnul Tarii Românesti între 1545-1552; 1553-1554; 1558-1559), fiica a lui Petru Rares si deci sora (vitrega, ce-i drept) cu Iancu.
Datorita acestei înalte prietenii, dar si a influentei exercitate de Chiajna asupra printului mostenitor otoman, el primeste, din partea acestuia, promisiunea ca odata ajuns pe tronul tatalui sau îl va face domn (într-adevar, devenind padisah el încearca sa-l instaleze pe Iancu ca voievod al Tarii Românesti, în anul 1575, fara succes însa).
În 1576, îl întâlnim pe Iancu într-un scurt exil, la Alep, în Siria, unde doamna Chiajna, asa-zisa „soacra a sultanului”, si familia sa traiau destul de strâmtorati. Astfel ca, pentru obtinerea domniei, Iancu Sasul, a recurs, de fapt, la banii consoartei sale si la camatari, de la care va face importante împrumuturi, cu dobânzi mari (ce vor greva, mai târziu, când va prelua puterea, asupra economiei statului moldav).
     Peste câtiva ani, în 1579, boierii munteni solicita Înaltei Porti ca el sa fie numit ca domnitor la Bucuresti.
Între timp, Petru Schiopul (domnul Moldovei, între 1574-1577; 1578-1579; 1582-1591), de a carei prestatie Înalta Poarta era nemultumita, este mazilit (pe 21 noiembrie 1579) si, ramânând vacant tronul de la Iasi, Iancu Sasul (care, rechemat la Istanbul, ajunsese aici pe 20 noiembrie) este primit în audienta de marele vizir Ahmed pasa si investit ca domn al Moldovei, la 26 noiembrie 1579.
Pentru obtinerea firmanului de domnie, izvoarele vremii pomenesc ca Iancu Sasul ar fi dat 150.000 de galbeni, în afara de haraciul din acel an (estimat la cca 50-60.000 de galbeni).
Dupa ceremonialul sarutarii mâinii padisahului (si a patriarhului Constantinopolului), ce a avut loc, la 29 noiembrie 1579, si întâlnirea cu marele imbrohor (petrecuta, pe 7 decembrie 1579), Iancu Sasul pleaca spre tara, însotit de un alai numeros si pazit de 1.000 de osteni (în mare parte lefegii straini, dar si turci), la 9 decembrie 1579.
Ajuns la Iasi (20 decembrie 1579), el emite primul sau hrisov, pastrat pâna astazi, la 27 ianuarie 1579, însa ungerea si încoronarea vor avea loc, pe 17 februarie („au sezut în scaun, fevruarie 17”). Înca de la început, noul domn nu se va bucura de simpatia boierilor si nici de cea a poporului de rând, caci, asa cum aflam de la Grigore Ureche, el era „plin de lacomie” si din aceasta „lacomie de avutie nespusa (…) pre multi au omorât”.
Printre victimele sale s-a numarat si carturarul si bogatul boier Ioan Golia (fost mare logofat sub Ion Voda cel Viteaz, domnul Moldovei între 1572-1574), pe care „l-au muncit fara de vina Iancul voievod si în sfârsit i-au taiat capul si i-au luat toate averile” (eveniment petrecut, prin 1580 sau 1581).
La primul defect se mai adauga unul, foarte suparator pentru marea boierime, si anume faptul ca era afemeiat.
Aceasta, însa, peste masura îngaduita, de obicei, capetelor încoronate, fiind „om curvariu preste seama”, încât „nu numai afara, ce nice de curtea sa nu sa feriia, ca jupânesiele boierilor de la masa doamnii sale le scotea, di le faciia sila”.
Un motiv ce a provocat o nemultumire generala a fost, însa, „nedumnezeirea si ereticiia sa”, el fiind „de lege luteran” si „pravoslaviia (ortodoxia) nu iubiia”, lucru ce era inadmisibil, pentru mentalitatea acelei epoci, în Tarile Române.
Nemultumirile provocate de el determina pe multi dintre fruntasii boierimii si clerului moldav, în frunte cu Movilestii, sa paraseasca tara, autoexilându-se, în special, în Polonia, Imperiul Otoman si Tara Româneasca. „Acestea toate neputându suferi boierii, mai vârtos Movilestii, Vladica Gheorghe (episcopul de Radauti si viitorul Mitropolit al Moldovei.), Erimiia vornicul (Irimia, marele vornic al Tarii de Sus) carile mai apoi au fostu si domnu si frati-sau Simion paharnicul (ce si el va ajunge), Balica hatmanul, s-au sfatuit pre taina ca sa pribegeasca.
Carii întâi s-au facut prileju cu voia lui (a lui Iancu Sasul - n.n. T.C.), ca sa mearga sa sfinteasca manastirea Sucevitii si apoi cu totii au trecut la Tara Lesasca, altii la turci, altii la munteni, altii printr-alte parti”.
Aceasta pribegire a boierilor are loc, în anul 1581, caci într-un document emis de Cancelaria domneasca a lui Iancu Voda Sasul, la 20 ianuarie 1582, ea este mentionata. Lista celor fugiti peste hotare este completata în acel act si cu numele Mitropolitul tarii, Teofan.
Potrivit unei proceduri, ce se instituise în cazul întocmirii documentelor de cancelarie ale epocii, Iancu Sasul nu pomeneste numele celui care i-a fost tata, acesta aparând doar într-un singur hrisov, redactat din porunca sa, la 18 iunie 1580, din care aflam despre un privilegiu acordat de parintele sau „Petru Voievod cel Batrân”.

     În anul 1581, datorita impunerii zeciuielii din boi (un impozit introdus chiar de el), izbucneste o rascoala a taranilor, din tinutul Lapusnei („fiind plin de lacomie, izvodi obicina care n-au mai fostu niciodata, de au trimis în toata tara sa ia a zecea din boi, care obicei nu l-au putut suferi tara”). Alegându-si conducator, dintre ei, pe un oarecare Lungul, pe care-l ridica domn, dându-i numele de Ion Voda, lapusnenii se pornesc spre curtea domneasca de la Iasi. Neorganizati si având arme putine si de slaba calitate, ei vor fi înfrânti dupa o lupta crâncena, la Bolota, pe Prut (în ianuarie 1581), de oastea voievodului condusa de vornicul Bucium si postelnicul Brut (albanez italienizat si catolic, nimeni altcineva decât Bartolomeo Brutti, ce-l slujise pe când era la Istanbul, ajutându-l sa obtina tronul si care, în cele din urma, îl va trada trecând de partea lui Petru Schiopul), balanta victoriei înclinându-se de partea acestora abia dupa ce va pieri pretendentul Ion Voda Lungul („pierdura lapusnenii razboiul si domnisorul înca sa înnica în Prut”).
Miscarile taranesti au continuat, se pare, pe întreaga durata a domniei lui Iancu Sasul.
Trecerea sa prin Polonia, pentru a ajunge în Ungaria, atunci când a fugit la aflarea vestei ca fusese mazilit, s-a petrecut, spune cronica lui Grigore Ureche, datorita faptului ca „peste munti, prin tara, nu era cu putinta ca sa treaca, ca se temea de tarani”.
Pe plan extern, politica lui a fost si mai dezastruoasa, caci, lipsit de pricepere în ale diplomatiei, va face multe greseli.
Astfel, el încearca sa tensioneze relatiile dintre Polonia si Imperiul Otoman oprind curierii regelui polon si deschizându-le scrisorile în prezenta lor. De asemenea, duce tratative cu Habsburgii, adversarii de moarte ai lui Stefan Bathory (regele Poloniei, între 1575 si 1586) , înca de pe vremea când acesta fusese ostatecul lor. Mai mult de cât atât, el însusi se arata ostil polonilor, fapt ce-l va costa, în cele din urma, viata.
De fapt, pâna si aducerea sa la domnie a fost perceputa, în Polonia, drept o prima faza a proiectului turcesc de cucerire a acesteia, asa încât, înca, de la început, Iancu Sasul, la acea vreme un anonim pentru poloni (care-l credeau chiar a fi de origine turca), nu s-a bucurat de simpatia Curtii regale de la Varsovia (cu atât mai mult cu cât predecesorul sau fusese în foarte bune relatii cu vecinul de la nord).
Tratativele sale cu austriecii (îndeosebi prietenia lui cu Hans Reuber, guvernatorul Kasoviei, despre care se stia la Înalta Poarta, înca din mai 1580) si strângerea relatiilor cu acestia, i-au atras ura marelui vizir, de atunci, Sinan pasa Kogea, ce fusese, de fapt (datorita încrederii de care se bucura Brutti în ochii sai, înaltul demnitar otoman fiind si el albanez de origine dar trecut la mahomedanism, din motive lesne de înteles), unul dintre cei care-l sprijinisera sa obtina steagul de domnie, în iarna anului 1579.
De asemenea, numeroasele reclamatii primite de la poloni (prin intermediul solului acestora, trimis la Istanbul, Martin Liubomirski), cu privire la atitudinea dusmanoasa a lui Iancu Voda Sasul fata de ei (neuitând, totodata, sa-l pârasca si pentru ca promova o politica duplicitara în raporturile sale cu Înalta Poarta), si plângerile boierilor moldoveni refugiati la Istanbul (care insistau sa fie înlaturat de la domnie) îl vor face pe Sinan pasa sa hotarasca mazilirea sa, la sfârsitul lui august 1582, si numirea, în acelasi timp, ca înlocuitor al sau, a fostului domn, Petru Schiopul. „Mergând decii jalba la împaratie de rasipa tarii, i-au luat domnia si au dat-o iarasi lui Patru Voda Schiopul”
. Aflând de decizia Înaltei Porti, Iancu Sasul hotaraste, de teama ca daca se va duce la Curtea sultanului (asa cum i se poruncise, de altfel) „va avea pâra multa si mai apoi sa nu care cumva sa si piara”, sa porneasca spre Ungaria Superioara, ce era sub stapânirea imperialilor si unde achizitionase (în regiunea Zips) o proprietate (vechiul castel Kešmark, ce apartinuse lui Albert Laski). Pentru ca i se interzisese (înca din martie 1581) sa treaca prin Transilvania, de catre principele acesteia (ce era fratele regelui Poloniei), Christofor Bathory (1576-1581), iar fiul si urmasul acestuia, Sigismund Bathory (1581-1597; 1598-1599; 1601; 1601-1602), ce fusese numit de padisah, în august 1581, la cârma statului ardelean, îi era ostil (la 7 septembrie 1582, el chiar ordonând sasilor din Bistrita sa trimita câteva unitati de archebuzieri pedestri, la frontiera transilvano-moldava, în scopul prinderii ex-voievodului de la Iasi), Iancu Sasul decide sa strabata Polonia pentru a ajunge la destinatie.
Primind, la 25 septembrie 1582 (data la care va fi emis, din porunca sa, cel din urma act intern, ce ne-a parvenit peste veacuri de la el), si avizul comandantului militar imperial de la Kasovia, Iancu Sasul si familia lui vor parasi Iasul, în ziua urmatoare, urmati de o escorta numeroasa, alcatuita din 600 de osteni calari, 1200 de archebuzieri pedestri si o artilerie formata din 25 de tunuri (alte izvoare vorbesc de 200 de calareti, 400 pedestrasi si 2 tunuri), caci trebuia asigurata atât paza lor cât si a fabuloaselor bogatii (estimate la 800.000 de ducati), ce le luasera cu ei (care, încarcate în 15 carute, cuprindeau, pe lânga averea personala a voievodului si tezaurul tarii, inclusiv haraciul datorat turcilor pentru acel an) .
     La trecerea prin Polonia va fi, însa, oprit si arestat, în ziua de 5 septembrie 1582, lânga Sniatyn (localitate situata la intrarea în Pocutia), de catre starostele, de aici, N. Jazlowiecki, care-l informeaza pe rege în legatura cu cele petrecute. Întemnitat din dispozitia acestuia din urma, Iancu încearca, fara succes însa, sa evadeze, în doua rânduri. Reusind, la o a treia tentativa, sa scape, el va fi nevoit totusi, în cele din urma, sa se predea si, la 14 septembrie, este dus la Liow unde, desi este primit ceremonios de oficialitati (cu unii dintre negustorii lioveni facuse afaceri si îi erau datori), va fi încarcerat de acestea (bineînteles, tot din dispozitia regelui). Peste doua saptamâni, la 28 septembrie 1582, Iancu Sasul este decapitat, în piata orasului, din porunca regelui Stefan Bathory (ca si Ioan Nicoara Potcoava), care, dornic sa puna mâna pe uriasa avere a prizonierului sau, ordonase, înca din 20 septembrie 1582 (fara prea multe explicatii), lui Nicolae Herburt de Felsztyn, starostele Liowului, si hatmanului de câmp al coroanei polone, N. Sieniawski, sa îl execute, însarcinându-l, totodata, pe trezorierul Curtii regale, Hiacint Mlodzieiowski, sa mearga la Liow, pentru a sechestra si transporta la Varsovia toate bunurile lui Iancu Sasul.
Modul în care a fost dat mortii feciorul lui Petru Rares a semanat mai mult a asasinat, el fiind condamnat la moarte (fara ca sultanul sa fie informat) în cel mai strict secret diplomatic si fara o judecata prealabila. Pentru a justifica gestul sau, Stefan Bathory a dat o proclamatie ce cuprindea „învinuirile” ce i se aduceau osânditului (multe dintre ele inventate sau nefondate), aceasta fiind citita, în limba polona, prin pietele publice din întreaga „Lehie”.
     Abia la 22 decembrie 1582, un sol polon va duce la Istanbul stirea despre pieirea lui Iancu Sasul, însa, mintind cu nonsalanta, el va prezinta faptele altfel decât s-au petrecut. Astfel, din varianta sa, turcii au aflat ca încercând sa se refugieze în Ungaria sau Germania, Iancu a fost surprins de fortele armate polone de la frontiera si înfrânt, într-o înclestare în care a fost ucis împreuna cu o buna parte dintre însotitorii sai.
Banii si celelalte bunuri ale sale au fost, chipurile, împrastiate de soldatii învingatori (o parte ajungând în posesia celor care s-au salvat) si, prin urmare, nu s-a putut recupera mai nimic. Bineînteles ca nu a fost crezut, caci între timp, la Înalta Poarta, se aflase adevarul, astfel ca, suparat, padisahul va trimite, la sfârsitul anului 1582, un ceaus, la Cracovia, pentru a-i solicita de urgenta, în numele sau, regelui polon sa-i predea bogatiile confiscate de la Iancu Sasul (fara rezultat, însa).
Când a fost adus în piata din fata primariei Liowului, pentru a fi executat, Iancu Sasul (care se deplasa foarte greu din cauza podagrei de care suferea) s-a dovedit destul de slab de fire, caci, dupa ce si-a luat ramas bun de la sotie si copii, el a început sa implore pe judecatori sa dea dovada de mila fata de acestia („se ruga de toti, pâna si de calau”), trezind profunda compasiune a celor adunati în numar foarte mare pentru a asista la sângerosul eveniment.
Pentru ca, înainte de a muri, s-a convertit la catolicism, va fi înmormântat în marea biserica a calugarilor bernandini din Liow. Familia sa va fi, însa, luata sub protectia personala a regelui Poloniei, care-i va asigura sotiei si copiilor sai (pe lânga care ramasesera nu mai putin de 30 dintre credinciosii fostului domn, alcatuind o adevarata curte domneasca în miniatura) un trai destul de onorabil (restituindu-le chiar si o parte din averea familiei). Astfel, el le va plati datoriile (daruindu-le, totodata, doua mosii), le va acorda o pensie substantiala (1.200 de zloti anual) si chiar va înzestra pe fiicele lui mai mari (care s-au maritat cu nobili poloni) cu 3.000 de taleri (ocupându-se personal de casatoria lor, înca din toamna anului 1582).
Toti membrii familiei lui Iancu Sasul vor ramâne în Polonia, pâna în martie 1593, când doamna Maria, fiul sau cel mic, Bogdan si o fiica ramasa nemaritata (a carei nume nu se cunoaste) vor pleaca, mai întâi, la Venetia si apoi la Istanbul, unde li se va pierde urma.
     Referitor la urmasii sai, se stie ca din casatoria lui Iancu Sasul cu doamna Maria (la rându-i acesta mai avea, dintr-o casnicie anterioara, un fiu numit Filip si trei fiice: Emiliana, Chrysafira si o alta, a carei nume nu îl cunoastem) au rezultat sase copii si anume doi baieti (Alexandru si Bogdan) si patru fete (Elena, Chiajna, Despina si Voica).
Feciorul cel mare, Alexandru, a ramas, la urcarea tatalui sau pe tron, în capitala Impeiului Otoman (unde va muri în scurt timp), iar cel mic, Bogdan (nascut pe la 1574-1575), va avea parte de o viata si o cariera incredibil de aventuroase, el fiind, printre altele, pretendent la domnia Tarii Românesti, în iarna anului 1595).
     ARON TIRANUL
     Domn al Moldovei, din septembrie 1591 pâna în iunie 1592 si din 18 septembrie 1592 pâna în 24 aprilie 15951, Aron Tiranul a fost fiul nelegitim al lui Alexandru Lapusneanu (ce a domnit între 1552-1561 si 1564-1568) si, deci, descendent al ilustrei dinastii princiare a Musatinilor.
Referitor la originea sa, datorita faptului ca a fost botezat cu un nume biblic, nemaiîntâlnit pâna la el printre domnitorii români si pentru ca a fost substantial creditat de o serie de bancheri evrei din Istanbul, s-a crezut la vremea respectiva ca mama sa ar fi fost evreica, ipoteza considerata de catre cercetatorii secolului al XIX-lea ca viabila.
În realitate, asa cum ni s-a transmis peste veacuri, prin intermediul traditiei populare (consemnata de altfel de catre cronicarul Ion Neculce), cea care i-a dat viata a fost o preafrumoasa moldoveanca, aceasta fiind însasi sora monahului Nicanor (episcopul Romanului, între 1572-1575, loctiitorul mitropolitului, între 1581-1582, si chiar mitropolit al Moldovei, din toamna anului 1591 si pâna în prima jumatate a anului 1594), ctitorul manastirii Agapia Veche din deal. De altfel, mama lui Aron Voda a trait pâna târziu, ea murind (pe când Aron Voda înca domnea), în Moldova (la 14 decembrie 1594), fiind înmormântata cu mare cinste, din porunca acestuia, în biserica manastirii Patrauti, ctitoria marelui Stefan.
     Despre viata si activitatea sa de dinainte de urcarea pe tron se cunosc putine lucruri. Se stie ca a locuit un timp în Polonia, la Liov, apoi în Imperiul Habsburgic, la Praga si în sfârsit, în Transilvania. Aici, se va refugia, se pare, ca urmare a faptului ca a fost prins de catre unchiul lui, ierarhul Nicanor, vizitând o manastire de calugarite, bineînteles cu gânduri necuviincioase, caci, asa cum ne informeaza si Grigore Ureche, Aron era „om fara suflet” si desfrânat.
În Transilvania a stat cel mai mult, caci el s-a bucurat de prietenia lui Sigismund Bathory, principele acestei tari.
     În peregrinarile sale, viitorul domn se va opri, se pare, un timp si în capitala spirituala a lumii crestine, Roma, aceasta petrecându-se pe vremea când Biserica Catolica era pastorita de catre papa Sixt al V-lea (1585-1590). Ajuns la curtea acestuia, se presupune ca Aron „va fi facut marturisirea credintei (catolice) în fata cardinalului Santa Severina”, dupa cum aflam dintr-o însemnare facuta la 31 martie 1594 de catre cardinalul de San Giorgio, Alessandro Comuleo, pe când acesta se afla în Polonia, la Camenita (capitala Podoliei).
     Din Transilvania el a plecat spre Istanbul, unde, oferind marilor dregatori ai Înaltei Porti daruri mai bogate decât contracandidatii sai la domnie, va fi primit, la 22 septembrie 1591, în audienta pentru traditionalul ceremonial al sarutarii mâinii, de catre sultanul Murad al III-lea, gest ce a însemnat, practic, confirmarea sa ca domn al Moldovei.
     Aron Voda va pleca din capitala Imperiului Otoman, abia la 13 noiembrie 1591, datorita faptului ca padisahul si sfetnicii sai, îndeosebi marele vizir Ferhad pasa, i-au pretins sa-si onoreze angajamentele financiare luate fata de ei atunci când „cersise” domnia „Kara Bogdaniei”. Pentru ca, în conformitate cu practicile vremii de la Înalta Poarta, el era obligat sa achite si datoriile fostului domn, suma datorata de Aron ajunsese sa fie impresionant de mare, ea fiind estimata la cca. 110-120 milioane de aspri sau „un milion de galbeni”.
Doar dupa ce, la 2 noiembrie 1591, Aron Voda avansaza înaltilor demnitari turci jumatate din ce le promisese, i se va permite sa paraseasca Istanbulul, cu destinatia Moldova, pentru aceasta fiind, însa, nevoie si de interventia sotiei favorite a sultanului, ce era o sustinatoare înversunata a lui Aron.
Alaturi de sultana-valide, printre partizanii sai se mai numarau ambasadorul Angliei la Poarta, Edward Barton si consilierul acestuia Paolo Marini, patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea, francezul Franqois Ponthus de la Planche si bancherii evrei Moses Benkenisti si David Rossi. De asemenea, Aron mai fusese sprijinit si de catre agentul diplomatic al Frantei, din capitala otomana, aspect, de altfel, mai putin cunoscut.
Ajuns la Iasi, în 25 decembrie 1591, el urca în scaunul domnesc de aici, ocazie cu care întareste proprietatile manastirii Pângarati, ctitorie a parintelui sau. A doua zi, îi anunta pe brasoveni de faptul ca preluase puterea, scriindu-le despre „dobândirea, din mila lui Dumnezeu si marinimosului si nebiruitului împarat al turcilor, a domniei parintesti a tatalui nostru, Alexandru Voda în Moldova” si ca dorea sa aibe relatii bune cu ei.
     Întrucât el a dobândit tronul cu mari cheltuieli (documentele vremii pomenesc faptul ca a facut datorii de un milion si jumatate de galbeni, printre creditorii sai numarându-se atotputernicii ieniceri, ambasadorul Angliei, Edward Barton, patriarhul Ieremia si altii), Aron va institui înca de la început dari grele (prin aceasta el urmarind sa-si plateasca cât mai repede datoriile contractate în vederea cumpararii domniei si, totodata, sa se achite de obligatiile oficiale si mai ales neoficiale ce le avea fata de Imperiul Otoman si conducatorii acestuia), devenind în scurt timp foarte nepopular în tara.
Au loc acum abuzuri ale „dabilarilor” (cei care strângeau „dabilele”, adica darile), care însotiti de turci (reprezentantii ienicerilor ce-l creditasera) cutreierau tara, schingiuind sau chiar executând pe cei care nu-si puteau plati birurile. În plus, Aron Voda, asa cum aflam din cronicile vremii, avea un comportament necuviincios fata de sotiile si fiicele boierilor, astfel ca, pe buna dreptate, Miron Costin considera ca domnia sa „au fostu cumplita”. Din aceste motive, probabil ca, în epoca i s-a spus „cel Cumplit”, asa cum, de altfel, îl si numeste Grigore Ureche în cronica sa.
Supranumele de „Tiranul”, cu care apare în istoriografia noastra actuala i-a fost fixat definitiv de catre principele-carturar al neamului românesc, Dimitrie Cantemir. Desfrânarea noului domn (care nu mai se afla la anii tineretii, de vreme ce, în 1552, îndeplinea rangul de comis în suita parintelui sau, iar într-un document turcesc, din 1591, era numit „batrânul Aron”), la care se adauga fiscalitatea excesiva promovata de el, au facut ca imaginea lui în epoca si peste timp sa aiba mult de suferit.
Astfel ca, desi are si merite incontestabile (legate îndeosebi de lupta antiotomana), Aron Voda a fost receptat de catre cea mai mare parte a publicului larg (mai putin cunoscator al realitatilor istorice) drept un voievod cu o personalitate si o domnie negativa.
     O consecinta imediata a politicii sale fiscale apasatoare (în special împovaratoarea dare în boi, introdusa, în 1592, de Aron Voda, care consta în perceperea a unui bou de fiecare gospodarie taraneasca) a dus la izbucnirea, în mai 1592, a unei puternice razmerite a taranimii din tinuturile Orheiului si Sorocii. Cu aceasta ocazie rasculatii ridica în fruntea lor un „domnisor”, adica un pretendent la tron, ce se dadea drept Ionasco, un fiu legitim al lui Alexandru Lapusneanu, care, însa, se pare ca murise de multa vreme. Luându-si numele domnesc de Bogdan, acesta conduce la lupta pe orheieni si soroceni, dar este înfrânt, pe Raut, de oastea de curteni a domnitorului si de catre mercenarii acestuia, care, luându-l prizonier, „i-au taiat nasul si l-au calugarit”.
A urmat o crunta represiune împotriva partizanilor sai, careia i-au cazut victime o seama de înalti dregatori, printre care s-au numarat marele vornic al Tarii de Jos, Codrea Bucium, marele logofat Zaharia Bârladeanu s.a.. Executarea prin decapitare a unor boieri (printre acestia aflându-se chiar si puternicul si influentul Bartolomeo Brutti) acuzati ca ar fi sustinut un alt pretendent, determina o buna parte dintre reprezentantii clasei stapânitoare din Moldova sa solicite sultanului înlaturarea lui Aron Voda de la domnie.
Prin urmare, la 28 mai 1592, în timp ce „Tiranul” lupta cu rebelii, la Înalta Poarta se pronunta mazilirea sa, sultanul dând firman de domnie, pe 7 iunie, lui Alexandru cel Rau, ce nu va domni efectiv în Moldova, fiind transferat între timp pe tronul Tarii Românesti.
     Aflând aceasta, pentru a preveni declansarea unei rascoale generale, ce i-ar fi putut aduce pieirea, Aron ascunde tarii si ostirii vestea înlaturarii sale si paraseste în taina Moldova, îndreptându-se spre metropola otomana. Ajuns din urma de capugiii padisahului, undeva pe drumul catre Istanbul, Aron Voda este arestat si legat de acestia, facându-si intrarea în mareata capitala a sultanilor, pe 25 iunie 1592.
Sprijinit de proprii sai creditori, ce-si vedeau periclitate creantele prin înlocuirea sa, Aron Voda este numit, la 18 iulie 1592, din nou ca domn, si revine, în luna septembrie a aceluiasi an, la cârma statului moldav.
Ramânând o vreme la Istanbul, pentru întarirea legaturilor sale mai vechi, pe tronul Moldovei va urca, între timp, cu ajutorul Poloniei si al cazacilor, fratele sau vitreg, Petru Cazacul.
Însotit de o armata turceasca, la care se va adauga, în curând, un puternic corp de oaste ardelean, trimis în ajutorul sau de catre principele Sigismund Bathory, el îsi înfrânge rivalul (în octombrie 1592), luându-l prizonier.
     Întoarcerea sa la putere a însemnat revenirea la o fiscalitate apasatoare si la aparitia unor noi tensiuni în rândurile boierimii, dintre care o buna parte va pleca în exil. Pâna si Nestor Ureche (tatal vestitului cronicar Grigore Ureche), pe care Aron Voda îl înaltase la rangul de mare logofat (dupa executarea lui Zaharia Bârladeanu), însarcinâdu-l, la plecarea sa precipitata spre Tarigrad, „sa pazeasca scaunul” (adica sa-i fie loctiitor), fuge în Polonia atunci când marele armas Oprea (omul de credinta al „Tiranului”, trimis de acesta înaintea sa în tara pentru ca „sa cuprinda scaunul”) îi aduce vestea ca stapânul lor si-a redobândit tronul si îi face cunoscuta porunca acestuia de a-i da tot concursul în vederea suprimarii boierilor ce nu îl doreau ca domn (marele armas primise, de altfel, de la Aron Voda si un „castastif” cu numele celor pe care urma sa-i execute).

     Dornic sa-si mai spele din pacate, Aron Voda porunceste zidirea, în 1593-1594, a bisericii manastirii Aroneanu, de lânga Iasi, aceasta fiind, se pare, ultima ctitorie Musatina cunoscuta pâna azi. De asemenea, a trimis fonduri substantiale pentru terminarea si întretinerea bisericii „Sf. Nicolae” din Scheii Brasovului51.
     Dându-si, în sfârsit, seama de apasarea crescânda a dominatiei otomane, de pericolul ce ameninta însasi existenta poporului sau si chiar de situatia lui proprie, ce era destul de precara, Aron Voda decide sa ridice steagul revoltei împotriva sultanului, folosindu-se de conjunctura internationala favorabila
În consecinta, el adera la Liga Sfânta, în fruntea careia se afla împaratul Rudolf al II-lea de Habsburg, semnând, la Iasi, în 16 august 1594, cu trimisul imperial Giovanni de Marini Poli un tratat de alianta prin care Rudolf al II-lea accepta Moldova ca membra a confederatiei Imperiului german, se obliga sa o apere si îi garanta domnitorului moldav azil politic la nevoie.
La rându-i, Aron Voda se îndatora sa sprijine armatele imperiale cu trupe si sa le dea informatii cu privire la manevrele militare ale otomanilor, spunând ca”eu sunt principe cu adevarat crestin”. În continuare, Aron Voda încheie o întelegere si cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, a carui suzeranitate asupra Moldovei o va recunoaste (în august 1594).
În toamna aceluiasi an, la coalitia antiotomana adera si Mihai Viteazul si împreuna pun la cale revolta împotriva turcilor, care va fi declansata simultan la Bucuresti si Iasi, în data de 13 noiembrie 1594, prin masacrarea creditorilor si soldatilor turci aflati în cele doua capitale românesti.
Aceasta actiune a fost continuata de oastea lui Aron Voda (condusa de hatmanul Stefan Razvan), prin atacarea foarte dura a turcilor din cetatile Tighina, Chilia si Cetatea Alba, prin incursiuni efectuate în n