Din cronica Akasha - Partea I de Rudolf Steiner publicat la 14.11.2008
Stramosii nostri atlanteni
     Stramosii nostri atlanteeni erau foarte diferiti de omul actual, mai mult decât îsi poate imagina cineva ale carui cunostinte se marginesc doar la lumea sensibila. Aceasta deosebire se refera nu numai la aspectul exterior, ci si la facultatile spirituale.
Cunostintele lor tehnice si întreaga lor cultura erau altele decât cele pe care le putem observa în prezent.
Daca ne referim la primele începuturi ale umanitatii atlanteene, vom descoperi facultati spirituale cu totul diferite de ale noastre. Gândirea logica, facultatea de a face calcule si combinatii, pe care se bazeaza astazi toate realizarile moderne, nu existau la primii oameni atlanteeni.
În schimb, ei aveau o memorie extraordinar de dezvoltata, si aceasta constituia una din facultatile lor spirituale cele mai remarcabile. De exemplu, ei nu faceau calcule, asa cum facem noi, aplicând reguli învatate în prealabil. Nu aveau ceva cum ar fi o tabla a înmultirii. Nimeni nu îsi întiparise în minte ca trei ori patru fac doisprezece.
Faptul ca atunci când se ivea necesitatea unei asemenea operatiuni omul atlantean rezolva problema, se datora capacitatii de a-si aminti
Este important de retinut ca de fiecare data când se dezvolta o aptitudine noua o alta, mai veche, pierde din forta.
     Prin gândirea logica si prin capacitatea de a face calcule, omul actual este superior stravechiului om atlantean; în schimb, memoria noastra a regresat, omul gândeste cu ajutorul ideilor; gândirea omului atlantean se forma cu ajutorul imaginilor. Când o imagine îi aparea în suflet, el îsi amintea perfect numeroase alte imagini asemanatoare pe care le traise în trecut si, pe aceasta baza, îsi forma judecata.
Din aceasta cauza, orice forma de învatamânt era complet diferit de cel care se va practica în perioade urmatoare. Nu se urmarea sa se imprime copilului reguli, sa i se ascuta inteligenta. Dimpotriva, se urmarea cu insistenta sa i se prezinte viata prin intermediul unor imagini evocatoare, pentru ca, mai târziu, în toate situatiile în care va fi pus sa actioneze sa se poata sluji de un vast patrimoniu de amintiri.
Când copilul devenea adult si intra activ în viata, în oricare din faptele pe care trebuia sa le îndeplineasca el îsi amintea ca în timpul când era în scoala i se prezentase ceva asemanator. Se orienta cu atât mai usor, cu cât noua situatie care se prezenta semana mai mult cu o experienta deja traita.
Când, totusi, se întâmpla sa fie confruntat cu o stare de lucruri cu totul noua, era nevoit sa actioneze prin tatonari, în timp ce, în prezent, în asemenea situatii, noi ne folosim de reguli deja învatate, pe care le punem cu usurinta în aplicare în situatii noi, necunoscute.

     Un asemenea sistem de educatie conferea vietii, în ansamblu, un caracter de monotonie. Perioade lungi de timp, în evolutia Atlantidei lucrurile s-au petrecut mereu la fel. Prin aceasta puternica dependenta si fidelitate fata de memorie, era imposibila realizarea unor progrese rapide, comparabile în vreun fel cu cele actuale. Se actiona la fel cum se „vazuse“ întotdeauna mai înainte. Omul nu reflecta, nu gândea, ci îsi amintea. Autoritate avea nu cel care studiase mai mult, ci cel care avea o mai bogata experienta, respectiv mai multe amintiri. În acele timpuri, în Atlantida, ar fi fost imposibil ca cineva sa poata lua o decizie într-o situatie oarecare importanta, înainte de a fi atins o anumita vârsta. Pentru a câstiga încrederea celor din jur, era indispensabila o experienta indelungata.
     Aceasta caracterizare generala nu se aplica initiatilor si scolilor lor. Acestia devansau gradul de evolutie normal pentru epoca lor. Pentru a fi admis în aceste scoli, nu vârsta era criteriul de alegere, ci faptul ca cel propus trebuia sa fi dobândit, în cursul unor încercari trecute, facultatile necesare pentru a putea primi o invatatura mai înalta.
În timpul perioadei atlanteene, respectul care se acorda initiatilor si discipolilor lor nu se baza pe numarul mare de experiente personale traite, ci pe vechimea întelepciunii lor. Personalitatea nu are nici o importanta la un initiat. El se dedica în întregime întelepciunii eterne si, ca urmare, nu este sub influenta caracteristicilor unei epoci.
În timp ce gândirea logica lipsea atlanteenilor (aceasta mai ales la începutul perioadei), ei aveau, în schimb, prin memoria lor atât de perfectionata, o capacitate care dadea actiunilor o caracteristica aparte. Prin natura sa, o facultate umana se afla întotdeauna in raport cu alta.
Memoria se situeaza mai aproape de natura mai pofunda a omului decât este facultatea intelectuala; totodata, legate de memorie, s-au dezvoltat si alte forte, care erau, de asemenea, mai asemanatoare cu fiintele naturii subordonate decât este energia de care dispune omul în prezent. În felul acesta, atlanteenii au putut sa stapâneasca ceea ce numim forta vitala.
Asa cum astazi noi putem extrage din carbune energia calorica pentru a o transforma în forta motrice, pe care o utilizam în mijloacele de transport, tot astfel, atlanteenii au stiut sa utilizeze forta de germinatie a fiintelor vii, în slujba tehnicii.
Ca sa întelegem mai bine toate acestea, sa recurgem la urmatoarea imagine. Sa ne gândim la un bob de grâu. El contine o energie latenta. Aceasta forta actioneaza si face ca din bob sa rasara o tulpina
Natura poate sa trezeasca aceste forte latente din bob.
Omul actual nu poate realiza aceasta prin propria sa vointa. El seamana bobul de grâu în pamânt si îl lasa acolo în seama fortelor naturii, pentru a da rod.
Omul atlanteean, însa, putea sa faca si altceva. El cunostea arta de a transforma în forta tehnica energia cuprinsa într-o cantitate de grâu, asa cum în prezent se poate face cu forta calorica pe care o contine carbunele.
În perioada atlanteeana, plantele nu erau cultivate numai pentru a produce alimente, ci si într-un scop energetic: fortele latente din plante erau utilizate pentru a servi în industrie si transporturi
Astazi noi dispunem de instalatii care transforma energia carbunelui în forta motrice din locomotive; atlanteenii aveau, la rândul lor, instalatii pe care le puneau în miscare cu ajutorul, putem spune, al semintelor de plante, transformând energia lor vitala în forta energetica, în scopuri tehnice. Atlanteenii au putut pune în miscare, în felul acesta, unele vehicule care zburau la joasa altitudine. Înaltimea la care zburau era mai mica decât a muntilor existenti în acea perioada, dar vehiculele erau prevazute cu dispozitive de conducere care permiteau sa se înalte deasupra muntilor.
     Trebuie sa avem în vedere ca, în decursul timpului, conditiile terestre s-au modificat în mod considerabil. În prezent, vehiculele atlanteene amintite ar fi cu totul inutilizabile. Daca pe atunci oamenii se puteau servi de ele, aceasta se datora faptului ca stratul de aer care înconjura globul terestru era mult mai dens.
Nu trebuie sa ne preocupe acum problema de a sti daca am putea sa ne facem o idee despre acea densitate a aerului cu ajutorul conceptelor stiintei actuale. Stiinta si gândirea logica, prin esenta lor, nu sunt în masura ca precizeze ce este si ce nu este posibil. Singurul lor scop este sa explice fapte constatate prin experienta si observatie directa. Dar pentru cercetarea oculta acea densitate deosebita a atmosferei este o realitate tot atât de sigura ca orice alt fapt stabilit cu ajutorul simturilor fizice. Este, de asemenea, sigur, desi probabil inexplicabil pentru fizica si chimia moderne, ca pe atunci, pe întregul glob pamântesc, apa era mult mai putin densa decât astazi. Prin fluiditatea sa apa putea servi la unele aplicatii tehnice, datorita fortei germinative pe care o puteau mânui atlanteenii, lucru cu totul imposibil în prezent. Cu timpul, apa s-a densificat si dirijarea acelor vehicule nu s-a mai putut face ca mai înainte. Toate acestea ne arata în mod foarte clar ca civilizatia si cultura atlanteeana erau profund diferite de ale noastre. Aceasta ne permite sa întelegem ca si natura fizica a unui atlanteean era cu totul diferita de aceea a omului contemporan. Apa pe care o bea era asimilata de fortele vitale din corpul sau în mod cu totul diferit decât este posibil în corpul nostru fizic actual. Datorita acestui fapt, atunci când era necesar, atlanteanul îsi putea canaliza fortele sale fizice, prin vointa, în cu totul alt mod decât o poate face omul de azi. El avea, ca sa spunem asa, mijloacele de a-si dezvolta propriile sale forte fizice. Pentru a ne face o imagine corecta despre natura omului atlantean, trebuie sa stim ca pentru el notiunile de oboseala si de efort fizic erau mult diferite de ale noastre.

     O asezare sociala din perioada atlanteeana avea un caracter – aceasta reiese din toate cele aratate pâna acum – care nu era cu nimic asemanator unui oras modern. Totul, în aceste asezari, era legat de natura. Nu am face decât sa prezentam o slaba imagine aratând ca, în primele timpuri ale acelei perioade si pâna catre mijlocul celei de a treia subrase, o asemenea asezare umana avea aspectul unei gradini în care locuintele erau construite din arbori cu ramurile împletite într-un mod nu numai ingenios, dar si artistic. Munca pe care omul o îndeplinea cu mâinile sale se îmbina armonios cu natura. Omul însusi se simtea intim legat cu aceasta. De aceea, însusi simtul sau social era altul decât cel pe care îl avem noi astazi. Natura era comuna tuturor. Ceea ce se construia pe temeiuri naturale era considerat ca un bun comun, în aceeasi masura în care noi consideram astazi ca ceea ce rezulta din activitatea îndeplinita cu inteligenta si ratiunea noastra este bunul nostru personal.
     Cine si-a însusit ideea ca atlanteenii erau înzestrati cu fortele spirituale si fizice pe care le-am descris, acela va întelege ca, în acele îndepartate timpuri, omenirea în ansamblul ei prezenta o imagine care ne aminteste prea putin de ceea ce suntem obisnuiti sa vedem azi în jurul nostru si ca nu numai oamenii, ci întreaga natura s-a transformat în mod considerabil de-a lungul vremii.
Formele plantelor si animalelor s-au transformat cu totul. Întreaga natura terestra a suferit modificari. Regiuni care erau înainte populate au fost distruse, iar altele noi au luat fiinta.
Stramosii atlanteenilor, la rândul lor, locuiau un continent care este astazi de mult disparut; partea sa principala ocupa sudul Asiei de astazi. Literatura teosofica îi numeste lemurieni. Dupa ce au strabatut, la rândul lor, diferite etape de evolutie, cei mai multi dintre ei au decazut. Dar, în anumite zone ale globului, descendentii acestei populatii degenerate au supravietuit sub forma de populatii salbatice.
Numai o mica parte dintre lemurieni a fost capabila sa continue evolutia.
Din acestia s-a nascut apoi omenirea atlanteeana.
Mai târziu, s-a întâmplat ceva asemanator. Cea mai mare parte a populatiei atlanteene a decazut si iarasi, dintr-un grup retrâns, s-a format o populatie din care se trag cei pe care îi numim acum arieni, de care este legata întreaga omenire culturala de astazi.
Lemurienii, atlanteenii, arienii sunt, în terminologia stiintei oculte, rase-radacina ale omenirii. Lemurienii au fost precedati de alte doua rase-radacina, dupa cum arienii vor fi urmati de înca alte doua, în viitor; cu alte cuvinte, exista în total sapte rase-radacina. Asa cum am aratat sumar în cazul lemurienilor, al atlanteenilor si al arienilor, fiecare rasa-radacina provine din cea precedenta.
Fiecare rasa-radacina poseda calitati fizice si spirituale complet diferite de cele precedente. În timp ce atlanteenii, de exemplu, au avut dezvoltata în mod deosebit facultatea memoriei si tot ce se leaga de aceasta, misiunea arienilor consta în dezvoltarea fortei de gândire si tot ceea ce este în legatura cu aceasta.
     Prima subrasa atlanteeana s-a format pornind de la un grup de lemurieni care atinsesera o treapta avansata de evolutie si care era capabila sa se dezvolte mai departe si sa se transforme. Acest grup avea darul memoriei numai în ultima faza a evolutiei sale lemuriene, deci îl manifesta de la începutul evolutiei sale atlanteene.
Trebuie sa retinem ca un lemurian era apt sa-si formeze reprezentari ale starilor pe care le vietuia, dar era incapabil sa le pastreze în memorie. El uita imediat tot ceea ce îsi reprezentase. Sa notam ca, daca acesti oameni traiau totusi într-o anumita forma de cultura, putând, de exemplu, sa confectioneze unelte de lucru, sa construiasca locuinte etc., toate acestea le faceau nu prin capacitatea lor proprie de reprezentare, ci cu ajutorul unei forte spirituale care actiona în ei, forta pentru care cuvântul potrivit ar fi acela de forta instinctuala.
Nu este, totusi, vorba de o forta ca cea pe care o au astazi animalele, ci de un instinct de o cu totul alta natura.

     Literatura teosofica numeste aceasta prima subrasa a atlanteenilor rmoahals. Memoria acestor oameni se baza mai ales pe senzatii vii. Culorile pe care le percepea ochiul sau sunetele pe care le înregistra urechea trezeau în sufletul omului o vibratie prelunga si avea drept urmare faptul ca rmoahalii dezvoltau sentimente pe care înaintasii lor lemurienii nu le cunosteau. Atasamentul fata de experientele trecute, de exemplu, facea parte din aceste sentimente.
De dezvoltarea memoriei este legata si dezvoltarea limbajului. Atât timp cât fiinta umana nu-si amintea trecutul, nu putea avea loc nici transmiterea, cu ajutorul vorbirii, a experienielor vietuite.
Primele semne ale memoriei au aparut, ca sa spunem asa, în ultima etapa a Lemuriei, si abia atunci începe sa se dezvolte si facultatea de a da nume la tot ceea ce omul vedea si auzea în jurul sau.
Numai oamenii dotati cu memorie pot sesiza utilitatea de a da unui lucru un nume. Limbajul se dezvolta, asadar, în perioada atlanteana. Prin aceasta, se stabileste o legatura între sufletul omului si obiectele exterioare din jurul lui. Omul formuleaza în interioritatea sa cuvântul pe care îl rosteste, si acesta apartine obiectelor lumii exterioare. Gratie limbajului, se stabileste o noua relatie si între un om si altul. Fireste, limbajul la rmoahali era înca într-un stadiu primitiv, dar el era fundamental diferit de cel al stramosilor sai lemurieni.
     Fortele care actionau în sufletul primilor atlanteeni mai aveau înca ceva ce tinea de fortele naturii. Oamenii acestia erau mai apropiati, într-un anumit sens, de fiintele naturii din jurul lor decât urmasii lor. Cu mult mai mult decât este cazul în prezent, fortele lor sufletesti erau asemanatoare cu fortele naturii. Tot astfel, si cuvântul pe care îl rosteau era înzestrat cu forta naturala.
Sa luam un exemplu: când rosteau un cuvânt, acesta aducea ceva din energia elementara a naturii. Ei nu denumeau pur si simplu un lucru, ci cuvântul continea în el si o putere asupra lucrului si chiar si asupra semenilor.
Cuvântul rmoahalilor nu exprima doar un sens, ci avea si o putere.
Când se vorbeste astazi de o forta magica a cuvintelor, se subîntelege ceva ce pentru acei oameni era mult mai real decât este pentru noi. Cuvântul pronuntat de rmoahal dezvolta o forta asemanatoare cu forta însasi a obiectului numit. Datorita acestui fapt, cuvintele aveau atunci si o virtute curativa, ceva mai mult, ele puteau stimula cresterea plantelor,
Aceasta forta a început sa-si piarda din intensitate încetul cu încetul la urmatoarele subrase care s-au perindat în perioada atlanteana. Ea s-a pierdut în mod progresiv. Rmoahalii o resimteau ca pe un dar înnascut, un dar al naturii, iar raportul lor cu aceasta forta avea un caracter religios.
Cuvântul avea pentru ei, în primul rând, ceva sacru.
Utilizarea în sens rau a unor cuvinte sau sunete ce contineau în sine puteri deosebite era, la început, ceva de neconceput. Fiecare om simtea ca o abatere de genul acesta ar fi putut sa-i aduca o mare nenorocire. Efectul magic al cuvintelor s-ar fi întors împotriva lui, caci daca o folosire corecta a cuvântului aduce o binecuvântare, un sacrilegiu aduce pierderea faptasului. Dând dovada de o puritate de sentimente, rmoahalii atribuiau aceasta putere a lor mai putin lor însile, cât mai ales unei naturi divine care actiona în ei.
     Situatia devine cu totul alta o data cu aparitia celei de a doua subrase (asa-numitele popoare tlavatli). Indivizii care compuneau aceasta a doua subrasa încep sa aiba sentimentul propriei lor valori.
Ambitia, care la rmoahali era necunoscuta, îsi face acum aparitia. Memoria începe sa influenteze, într-un anumit sens, conceptia lor despre viata sociala. Cel care putea face fata unor situatii grele începea sa pretinda celorlalti sa îi acorde respect. El cerea ca faptele sale sa fie întiparite în memoria lor. Pe aceasta amintire a unor fapte savârsite de cineva se baza alegerea conducatorului în cadrul unui grup. Si, o data cu aceasta, începe sa se dezvolte un fel de demnitate regala, si aceasta legitimitate se continua si dupa moarte.
Se dezvolta, asadar, amintirea, pomenirea stramosilor, sau a acelora care dobândisera merite în timpul vietii. Anumite grupuri încep sa faca din aceasta un cult religios al mortilor, al stramosilor. Acesta s-a continuat multa vreme si apoi, cu timpul, s-a diversificat.
La rmoahali, omul nu avea valoare decât în masura în care stia, în fata unei actiuni, sa se impuna prin puterea sa. Daca cineva ar fi pretins sa fie respectat pentru ceea ce facuse altadata, trebuia sa probeze – prin fapte noi – ca vechea sa forta ramasese aceeasi. El trebuia sa reînvie prin noi fapte, ca sa spunem asa, amintirea faptelor trecute. Realizarile din trecut erau fara importanta în prezent. Abia mai târziu, în a doua subrasa, începe sa se tina seama de caracterul personal al individului; se ajunge la situatia noua ca, în aprecierea unui om, sa se tina seama de realizarile sale din trecut.
O alta urmare a faptului ca în viata sociala începe sa predomine forta amintirii a fost formarea de grupuri de indivizi legati prin amintirea unor fapte savârsite în comun. Pâna atunci, orice grup social depindea întru totul de fortele naturale, de originea sa comuna. Omul, ca individ, nu aducea nici un aport, prin propriul sau spirit, la ceea ce natura facuse din el. De acum înainte însa, o persorialitate puternica putea sa antreneze spre o actiune comuna un anumit numar de oameni, iar amintirea acestor actiuni savârsite în comun ducea la formarea unui grup social distinct de altele.
     Acest mod de convietuire sociala nu s-a concretizat însa decât în decursul celei de a treia subrase (a toltecilor). Indivizii care apartineau acestei rase au fost primii care au pus bazele unei forme de organizare sociala pe care am putea-o considera un fel de fiinta comuna si care poate fi considerata ca prima etapa a închegarii unui stat. Conducerea si guvernarea acestei comunitati erau creditare, treceau de la stramosi la descendenti. Ceea ce, pâna aunci, se perpetua numai în memoria contemporanilor, acum se transmitea din tata în fiu.
Întregul neam trebuia sa nu uite faptele savârsite de stramosi. Descendentii continuau sa aprecieze ceea ce realizasera stramosii lor. Trebuie sa ne fie foarte limpede ca, în acea vreme, oamenii avea în mod real forta de a transmite însusirile lor urmasilor. Educatia consta în a prezenta viata în imagini vii. Efectul produs de acest gen de educatie depindea de puterea personala care emana de la educator. Acesta nu urmarea sa perfectioneze inteligenta elevilor sai, ci sa dezvolte în ei, mai ales, aptitudini care sa fie de natura instinctiva. Sistemul permitea ca aptitudinile parintelui sa se transmita, în cele mai multe cazuri, fiilor.
În aceste conditii, experienta personala câstiga o importanta din ce în ce mai mare, în cadrul celei de a treia subrase. Când un grup de oameni se despartea de un altul si forma o noua comunitate, el aducea în noua sa colectivitate amintirea vie a ceea ce vietuisera în vechea resedinta; dar, în acelasi timp, exista în aceasta amintire ceva ce nu mai convenea grupului si provoca un sentiment de neplacere, si atunci, oamenii încercau ceva nou.
Astfel, cu fiecare comunitate nou întemeiata se îmbunatateau si conditiile de viata. Era, deci, cu totul natural ca acele îmbunatatiri sa fie imitate. Acestea au fost conditiile obiective care au permis, în timpul celei de a treia subrase, sa ia nastere comunitati înfloritoare descrise în unele lucrari teosofice.

     Experientele personale gaseau sprijin din partea celor care erau initiati în legile eterne ale evolutiei spirituale. Unii suverani puternici au fost ei însisi initiati, pentru ca valoarea lor personala sa-si afle o sustinere totala. Datorita valorii sale personale, omul devine putin câte putin apt pentru a fi initiat. El trebuia mai întâi sa-si cultive progresiv fortele proprii si sa le dezvolte pâna într-atât, încât sa-i poata veni, de sus, iluminarea.
Iata explicatia originii regilor si a conducatorilor initiati atlanteeni. Acestia detineau o putere enorma si totodata se bucurau de o veneratie netarmurita.
Dar, pe de alta parte, aceasta situatie purta în ea germenele decadentei si ruinei. Structurarea unei memorii foarte dezvoltate a dus catre o exacerbare a personalitatii. Omul începe sa doreasca sa obtina ceva pentru el în schimbul puterii pe care o avea. Si cu cât aceasta putere era mai mare, eu atât dorea mai mult sa o foloseasca pentru propriul sau interes.
Ambitia care se dezvolta pe acest fundal duce la un egoism salbatic si, de aici, se ajunge la o utilizare abuziva a puterii.
Daca ne gândim la ceea ce putea face omul atlantean prin stapânirea fortelor vitale, vom întelege usor ce urmari teribile au putut avea abuzurile savârsite. Puternice forte ale naturii puteau fi puse în slujba unui nemasurat egoism.
     Aceasta tendinta cunoaste o amploarea deosebita în a patra subrasa (pratoturanienii). Cei care apartineau acestei rase si care fusesera instruiti în stapânirea unor asemenea forte s-au slujit de ele, în diferite forme, pentru satisfacerea cu perseverenta a dorintelor si aviditatii lor. Dar utilizate în felul acesta, într-o asemena masura, aceste forte s-au distrus singure unele pe altele. Lucrurile stau ca si cum picioarele unui om ar vrea neaparat sa mearga înainte, în timp ce partea superioara a corpului tinde sa se deplaseze înapoi.
O asemenea situatie catastrofala nu se putea opri decât daca se dezvolta în om o forta superioara, si aceasta a fost forta gândirii.
Gândirea logica exercita o actiune inhibatoare asupra dorintelor egoiste ale individului. Originea gândirii logice trebuie cautata în a cincea subrasa (a protosemitilor).
Oamenii încep sa depaseasca stadiul simplei amintiri a evenimentelor din trecut si sa compare intre ele diversele experiente traite. Se dezvolta astfel puterea de judecata. De acum devine posibil ca dorintele si pasiunile sa fie oarecum tinute în frâu prin judecata.
Omul începe sa calculeze, sa combine. El învata sa se slujeasca în actiunile sale de gândire. Daca înainte se lasa prada oricarei dorinte, acum el se întreaba mai intâi daca dorintele sale sunt în concordanta cu gândirea. În perioada celei de a patra subrase, oamenii cautau cu salbaticie sa-si satisfaca pasiunile, acum, în decursul celei de a cincea subrase, ei încep sa asculte de o voce interioara. Aceasta voce are ca efect stavilirea pasiunilor, dar înca nu poate anihila impulsurile egoiste ale personalitatii.
     În a cincea subrasa,protosemitii, se pun astfel mobilurile unei actiuni, se regasesc transpuse înauntrul omului. Acesta doreste acum sa dezbata în sinea lui ce trebuie sa faca sau sa nu faca. Dar ceea ce s-a câstigat, prin aceasta forta interioara a gândirii, s-a facut în dauna puterii de stapânire a fortelor exterioare ale naturii.
Cu ajutorul gândirii capabile sa calculeze, se poate domina energia lumii minerale, dar nu si forta vitala. A cincea subrasa a dezvoltat astfel gândirea în detrimentul puterii asupra fortei vitale. Dar tocmai prin aceasta s-a creat germenele necesar evolutiei viitoare a umanitatii. În prezent, personalitatea, amorul propriu, egoismul mai exista si se dezvolta tot mai mult, dar gândirea, care le prolifereaza si actioneaza din interior, nu are nici o influenta asupra naturii si nu poate sa mai provoace asemenea actiuni disctructive ca cele pe care le declansa utilizarea abuziva a fortelor naturii.
Din rândul populatiei care constituia a cincea subrasa s-a selectat un grup restrâns, alcatuit din partea cea mai înzestrata, si a fost ales sa supravietuiasca nimicirii celei de a patra rase-radacina (atlanteana). Acest grup a format nucleul din care, mai târziu, s-a nascut a cincea rasa-mama, cea ariana; aceasta are ca menire sa perfectioneze dezvoltarea facultatii de gândire, cu toate consecintele care decurg de aici.
     Populatia din a sasea subrasa atlanteana(akkadienii) au perfectionat în continuare facultatea de gândire, depasind stadiul pe care îl atinsese a cincea subrasa. Akkadienii se deosebeau de protosemiti prin aceea ca utilizau, într-o masura mai larga, gândirea. – S-a spus ca dezvoltarea gândirii tempereaza impulsurile personalitatii egoiste si le împiedica sa se transforme în actiuni devastatoare, asa cum se întâmpla la rasele precedente, dar nu le-a anihilat.
Într-o prima etapa, protosemitii reuseau sa-si ordoneze relatiile personale asa cum îi inspira gândirea. Inteligenta începe sa înlocuiasca dorintele si pasiunile neînfrânate. Se stabilesc relatii noi între indivizi, apar alte conditii de viata. În timp ce subrasele anterioare recunosteau drept conducator pe cel ale carui fapte se întiparisera cel mai profund în memoria lor, sau pe cel care putea face dovada unei vieti bogate în amintiri, de acum înainte un asemenea rol de conducator revenea celui inteligent. Înainte, totul se masura în functie de ceea ce se pastra în memorie, acum preferintele mergeau catre o relatie bazata pe gândire.
Sub influenta memoriei, un lucru era pretuit atâta timp cât era considerat util si, când înceta sa mai existe, se considera ceva foarte natural ca acela care era apt sa rezolve o situatie problematica sa impuna o înnoire.
Sub influenta gândirii se dezvolta însa dorinta de schimbare si înnoire. Fiecare dorea sa impuna ceea ce îi sugera inteligenta sa. În felul acesta, în subrasa a cincea încep sa apara, deja, stari de agitatie, de neliniste, care, în a sasea subrasa, duc la necesitatea de a se îngradi o gândire prea inflexibila a unui individ, prin instituirea unor legi generale de conduita.
Stralucirea unor state din perioada celei de a treia subrase se baza pe faptul ca amintirile comune asigurau ordinea si armonia. În perioada celei de a sasea subrase, s-a simtit necesitatea ca ordinea sa fie impusa prin legi elaborate prin gândire.
Aici se afla deci, în a sasea subrasa, originea dreptului si a principiilor legislative. – În timpul subrasei a treia, se putea întâmpla ca un grup de oameni sa se desprinda de comunitatea în care traise, dar numai atunci când se simtea eliminat , deoarece conditiile create pe baza amintirilor nu mai erau convenabile. În schimb, în timpul celei de a sasea subrase, lucrurile se petreceau cu totul altfel. Gândirea logica era utilizata în cautare de inovatii si incita la noi actiuni si creatii. Akkadienii pot fi considerati ca un popor întreprinzator si colonizator; ei simteau o reala satisfactie în aceste actiuni. Comertul, în special, constituia o activitate deosebit de stimulatoare pentru aptitudinile care se formau prin gândire si judecata.

     A saptea subrasa (mongolii) favorizeaza în continuare dezvoltarea fortei de gândire, dar pastreaza totodata unele vechi calitati ale subraselor anterioare, îndeosebi cele ale subrasei a patra, calitati pe care ei le conserva acum mult mai riguros decât se facea în cursul subraselor a cincea si a sasea. Mongolii au ramas fidel atasati simtului amintirii si au ajuns, astfel, la convingerea ca cine este cel mai batrân este si cel mai întelept si poate, prin aceasta, sa foloseasca cel mai bine puterea gândirii.
Este adevarat ca pierdusera dominatia asupra fortelor vitale, dar forta de gândire pe care au dezvoltat-o asimilase ea însasi ceva din acea putere naturala a fortei vitale.
Puterea asupra vietii era definitiv pierduta, dar niciodata nu au pierdut credinta naiva si nemijlocita în aceasta putere. Aceasta forta devenise pentru ei Dumnezeu si, în numele lui, faceau tot ceea ce considerau ca este bine si drept.
Ei apar în constienta popoarelor vecine ca niste posedati ai acestei puteri secrete si chiar ei însisi aveau o încredere oarba în ea.
Descendentii lor din Asia, dar si din unele zone din Europa, au pastrat si mai pastreaza mult din aceste particularitati.
     Forta de gândire implantata în oameni nu îsi va putea atinge, însa, întreaga ei valoare în decursul evolutiei decât dupa ce va primi un puternic si nou impuls în cursul viitoarei rase-radacina, a cincea, adica cea actuala. Cea de a patra rasa-radacina nu a facut decât sa o puna în slujba a ceea ce dobândise prin memorie. Abia a cincea a ajuns la asemenea forme de viata care fac posibil ca facultatea de gândire sa-si gaseasca cel mai potrivit instrument.