Destine umbrite - Partea IV de Mariana Gurza publicat la 08.11.2008
Romania tainica
     II.
Argument
Am încercat sa concep un „jurnal de vacanta”, într-o „Românie tainica”, care mi-a creat în drumul meu spre înalturi, multe revelatii.
Am ramas uimita de frumusetea „locului”, de tainele fiecarui „colt de rai” al Tarii mele. Cu sufletul frematând de credinta ca avem cea mai frumoasa tara din lume, asa cum a fost ea binecuvântata, mi-a fost întarita.

     Portul satenilor de la tara, „poalele”, „catrânta”, „ciupagul”, baticul în tinuturi carasene, în zi de sarbatoare, drumul lor spre biserica asa cum îl stiam în copilarie. O alta imagine a satului românesc, unde obiceiurile strabune nu s-au pierdut. Aceeasi sfiala, aceeasi caldura, aceeasi alura a omului ce „batut de vremuri” a stiut sa-si pastreze datina si sufletul sau de OM al pamântului.
Taranul român sau „fermierul român” nu-si va trada niciodata crezul, va sti mereu sa respecte „locul” însemnat.
     Aceeasi candoare în Ardeal. Un bun simt pe care nu-l gasesti la oras. Zâmbete, gesturi simple dar convingatoare.

     Pasii ne-au îndreptat în judetul Salaj, pe malurile Agrijului spre biserica de lemn din satul Romita. Construita la 1733, biserica de lemn fiind considerata opera de arta, un adevarat monument istoric. Locasul, cu hramul „Sfântul Nicolae”, are o clopotnita scurta, cu deschideri semicirculare si coif. S-au pastrat carti vechi românesti din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, tiparite la Bucuresti, Blaj si Sibiu. La Romita s-a descoperit un tezaur medieval compus din 24 monede (taleri) din argint, tezaur care se afla în colectiile Muzeului Judetean de Istorie si Arta din Zalau.
În apropiere, la Românasi, pe promontoriul numit „Cetate” ce domina valea, se gasesc urmele castrului roman si a asezarii sale civile „Largiana”.
Prezenta dacilor „…cei mai viteji dintre traci”, cum îi numea Herodot, este atestata pretutindeni în cuprinsul Salajului.
Preotul paroh, Moldovan Florin, ne-a povestit legenda locului. Se spune ca pe vremea când satenii doreau sa-si construiasca o biserica, au depozitat materialul lemons într-un anumit loc. Dimineata, constatau cu surprindere ca lemnele erau asezate în alt loc, pe locul actualei biserici. În urma minunii repetate, au hotarât sa-si cladeasca biserica în locul aratat de puterea divinitatii.

     Piatra din interiorul Sfântului altar, de la baza, poarta inscriptii romane. Am putut vedea un „odor” bisericesc foarte vechi. „Stergarele” taranesti împodobesc sfintele icoane. Lemnul vechi si sculptat parca ne-ar spune multe. O oaza de pace sufleteasca în acea micuta biserica tainica.
Desi este în constructie o noua biserica, preotul oficiaza cu mare drag Sfintele Liturghii în biserica veche, ce are taina sa.
Acum, doreste sa ridice în mijlocul satului o cruce în amintirea preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa.
Ne-am despartit cu regret de acel loc, cu speranta însa ca vom reveni.
     Identitate si valoare
Parca nu as mai vrea sa tac. Nu as dori sa ramân doar un biet spectator într-un teatru românesc, în care actorii si regizorii cauta gâlceava zilei de mâine. Poate suntem putini, poate nici nu stiu altii ce multi suntem, noi spectatorii nedefiniti într-un univers tainic al tarâmului dacic.
Am decis sa ies pentru o clipa din carapacea mea fragila, batuta de valurile vremii, si a spune raspicat: îmi doresc o Românie frumoasa si curata! Nimic nou pentru o fiica de bucovineni nascuti în România, desi certificatele mâzgalite de itele istoriei indicau locul de nastere U.R.S.S.
Poate ar trebui sa ma tem de cei care, înca suspiciosi, intra în miezul fiecarui cuvânt fara a pricepe însa sensul.
Am învatat sa gândesc ca un om liber, sa ma misc liber într-o societate în care libertatea a fost de cele mai multe ori prost înteleasa. Gândind liber, miscându-ne liberi, în numele Celui care ne-a creat, nu avem de ce sa ne temem decât de proprile noastre neputinte.
     Noi, românii, am pastrat ceva sfios în fiinta noastra. Ne obisnuim repede cu fiecare „schimbare de clima”, desi, uneori, poate fi paguboasa. Oare avem dreptul la opinie acum?
Din punctul meu de vedere, da, din al altora tot ceea ce este „bine cladit”, irita. De ce? Pentru ca înca se mai crede în naivitatea celui ce-si iubeste neamul. Este mult mai simplu sa „palmuiesti” decât sa mângâi, în special când istoria ti-a dat de furca la orele de clasa. De ce este nevoie mereu sa platim polite? Oare un blestem strabun?
Ce s-a câstigat prin Raportul Tismaneanu, raport plin de erori si subiectivism?
O divizare a celor din lumea intelectuala? Vom învata vreodata sa identificam valorile? Mereu sa asteptam timpul sa cearna bobul de neghina?
     Da, adevarul poate fi deranjant pentru multi. Navigând prin pagini de istorie, am constatat cu stupoare cum embleme românesti sunt terfelite fara nici un suport real. Nici vesnicia nu-i scapa pe unii de injurii si nestiinta…
M-as bucura daca s-ar face o disociere între „preoti” si „popi”, asa cum de multe ori a explicat parintele Adrian Fageteanu.
Despre miscarea „Rugul aprins”, se cunosc putine si nici nu se doreste restabilirea adevarului. În biserici si manastiri s-a dus o lupta adevarata împotriva comunismului. Multi au facut confuzii si nu au înteles sensul acestei miscari religioase. Pornind de la ultimul Mitropolit al Bucovinei si pâna la cei care mai sunt în viata, drumul adevarului a ramas înca luminat de flacara „rugului aprins”.
     Dar oare la noi chiar a fost comunism? Care dintre marxisti ne avertiza sa ne ferim de „burghezia proletara”?
Întrebari la care se pot da raspunsuri fara patos si faraîncrâncenari. La noi întotdeauna a fost „altfel”, mereu împotriva curentului.
Nici tu socialism, nici tu comunism, nici tu democratie adevarata. Fiecare face ce vrea si cum vrea. Am ramas tot batosi si la prima atentionare, o luam la goana de frica seismului strain. Doar hazardul, ne ajuta, cum afirma Dobrogeanu Gherea, si pentru cei care au credinta, în Cel de sus.
Si se mai gaseste un „neica nimeni” citând un mare întelept, sa ne dea lectii de morala, de etica. Halal tara ce nu-si respecta valorile!
Cu toate framântarile mele cred în unitatea neamului românesc. Asa cum afirma în 1936 unchiul meu Vasile Plavan, „istoria se repeta”, voi putea în curând sa merg sa caut locurile de veci ale strabunilor…
     Epistola
Mi s-au cerut un scurt reportaj pentru revista „Epoca”.
„Reportajul” este o scrisoare: una este „revista”, altceva omul si locul. Si pentru ca pretuiesc omul, cel ce prin stradanie „gradinareste”, am sa va plimb putin prin tinuturi carasene.

     Nimic mai placut decât natura, în toata splendoarea ei. Sâmbata, ne-am oprit la 5 km de Resita, unde ne-a atras atentia o manastire plina de farmec. Urcând, am fost întâmpinati de paroh, care ne-a dat explicatiile necesare. Preotul, de dragul „dealului banatean”, a reusit sa plece de la oras, si cumparând teren si-a construit lacasul, pe care la denumit Sf. Ilie. Sfintirea nu a fost posibila pe vremea P.S. Streza ci a gasit sprijin la cel care l-a urmat. Are de gând sa faca si un asezamânt pentru batrâni.
Iata cum, încetul cu încetul, încep sa gândeasca tot mai multi preoti, ce ar fi mai potrivit sa faca în favoarea napastuitilor sortii.
Am urcat spre Valiug. Natura, asa cum a fost ea creata, ne-a dat sentimentul ca am ajuns în alt loc. Copacii sopteau, ciripitul pasarelelor — un tril de întrebari si bucurie. O liniste desavârsita. Doar noi, padurea, cerul si vietuitoarele ce ne urau bun venit. Nu am oprit ci am încercat sa ajungem pe Semenic, la cota unde iarna schiorii se înghesuie pe pârtii. Ne-am simtit aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu, asa cum îmi place uneori sa ma rasfat.
Din nou natura m-a surprins prin brazi si ici-colo câte o pata de zapada. Dar, dezamagirea a venit din alta parte, din ceea ce putea sa faca omul în acele locuri… Localuri subrede, cladiri cu un aspect sinistru. Delasare si tacere. Probabil, iarna, prin voia Celui de sus, toata mizeria acoperita de puritate ascunde turistilor starea pârtiei si acoperisurile cenusii. Doar micuta biserica Sf. Ilie parea ca straluceste în acel peisaj. Îi strigam sotului: Uite, am ajuns aproape de cer! Daca întindeam mâna poate atingeam norii… Nu stiu cum nu am încercat.

     Am coborât, nu aveam unde sa poposim. Ne-am întors spre Valiug si spre Crivaia. Ne-am oprit la „Rândunica”, unde am si înnoptat. Nu întâmplator cred ca i se spune asa. Am fost întâmpinati de ciripit si dimineata au fost ceasul nostru desteptator. Da, mai avem multe de învatat despre turism. O diferenta mare între pensiunile din Ardeal, Moldova si cele din Caras
. Cu regret am constatat lipsa de a valorifica locul, de a ne alinia cu cei din lumea civilizata. Dimineata am coborât catre lac. O splendoare. Ne-am lasat în voia apei urmarind verdele, viata, soarele si tot ce a putut sa puna Dumnezeu în acele locuri. Prin apa se vedeau dansând pestii. În ea erau oglindite cerul, padurea si soarele. Am facut multe fotografii. Am avut impresia ca nu sunt în Caras, ci undeva în nord, vazînd atâtia fagi.
Da, avem „locuri” minunate, indiferent unde mergem. Dar de ce nu stim sa profitam de bogatia ce ni s-a dat? Poate este mai bine ca vegetatia sa fie lasata sa-si urmeze cursul, dar cladirile din alta perioada uneori strica mirajul peisajului fiind lasate de izbeliste.
Oare ce asteptam? Asa cum ne spunea astazi un domn profesor, sa vina altii deafara sa ne învete cum sa punem în valoare frumusetea locului?
Din curiozitate ne-am oprit si în „statiunea Secu”. Padurea zâmbitoare, dar în rest — oameni ce au fugit din arsita orasului spre racoare. Focuri de tabara, frigarui, nimic organizat, vechea poiana care avea scena, carusele si altele: distruse. Manelele mi-au zgâriat urechea. Un fel de 1 Mai de altadata. Urcând pâna unde ne-a dus drumul, am descoperit un complex cochet, în stil rustic.
Doar la întoarcere am fost curioasa sa vad cum arata lacul. Dezolant pentru cei care doreau sa se îmbaieze si sa faca o baie de soare pe plaja.
Ne-am întors cu sentimentul ca a meritat sa ne înfruptam cu aer proaspat, liniste si concert de pasari, chiar daca m-a revoltat neputinta „carasanului” de a face o „Poiana Banateana” din aceste locuri minunate.
Nascuta în Caras, nu pot decât sa am sentimentele mele legate de judet. Pacat ca se asteapta mereu, pentru a rezolva ceva ce am putea face singuri. 2007
     „Daca fiecare din noi va face tot ceea ce poate în binele Bisericii, patriei si omenirii, nu va pieri cetatea noastra” (Mitropolit Veniamin Costache)
     Cu tara în suflet
Zilele trecute am ascultat, la un post de radio, parerile unor români despre motivatia si dorinta lor de a pleca din tara. Am fost bulversata de raspunsurile românilor, de dorinta lor, în numar cât mai mare, de a pleca pe meleaguri straine, pentru a trai mai bine, pentru a se realiza.
Moderatorul, insistând cu întrebarile, nu a reusit sa-i determine sa raspunda clar ce si-ar lua cu ei, „ca amintire”, de „neam” si de „loc”. Oare sa ne fie rusine sa spunem raspicat ca suntem iubitori si legati de glie?
Sunt eu prea conservatoare si nu înteleg fenomenul globalizarii? Personal, m-as simti ca un copac smuls de pe plaiul meu mioritic, care ar muri pe alte tarâmuri, neavând seva si radacinile de ani.
Nu înteleg generatia, care prin libertate, a renuntat la sentimental national. Este perimat sa afirmi ca-ti iubesti tara cu bune si rele? Poti sa fi indiferent la frumusetile „Tainicei Românii”?
Câti dintre cei plecati sau care doresc sa plece cunosc muntii, apele noastre, izvoarele si ciripitul pasarelelor din lunci?
Ce fac ei pentru a îndrepta raul sau pentru conservarea valorilor traditionale?

Puterea unei natii sta în fiecare individ. De noi depinde daca vrem sa schimbam ceva. Ne este necesara „iubirea cea mare”! Avem nevoie de o curatenie interioara, de a judeca demn, în frica de Dumnezeu ce am facut, ce trebuie schimbat, ce putem face pentru „a gradinari” la noi „acasa”, pentru a ne întari cetatea zilei de mâine.
Avem poate o responsabilitate. Sa trezim constiinte, sa insuflam, asa cum s-a facut din veacuri, dragostea de tara.
     Da, îmi iubesc tara! Un sentiment înaltator! Îmi iubesc neamul! Îmi sunt dragi muntii, apele, padurile si oamenii. Avem o tara minunata si refuzam sa o vedem dincolo de aparente.
Dumnezeu este Român. Asa îl simt. Dumnezeu ne va tine de mâna, asa cum a facut-o de ani. Nu ne va lasa sa ne risipim istoria, traditia, credinta noastra ortodoxa. Înca avem sfinti parinti care lucreaza pentru Biserica adevarata. Dragostea Parintelui Iustin Pârvu se exercita la nivelul unei tari întregi si chiar dincolo de hotare.
     Iata un fragment din Dragoste prin fapte, patriotism fara lozinci: „Dumnezeu a daruit tarii, pe vremea persecutiei comuniste, parinti spirituali si duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Acestia au mentinut credinta în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia si când cuvântul ierarhilor era ambiguu, acesti parinti spirituali au tinut sus inima româneasca în nadejdea ca Dumnezeu nu ne-a parasit. Cine ar putea însira numele lor scris cu litere de foc în constiinta. Slavit sa fie Domnul Dumnezeu nostru ca nu ne-a lasat în mâinile vrajmasilor nostri ca sa-si râda de noi si sa spuna: bine, bine…
Acesti monahi crescuti în închisori, batjocoriti, umiliti, dar niciodata frânti, au învatat acolo ca adevarata dragoste de neam nu are nici o legatura cu notiunea de nationalism practicata de socialismul stiintific si nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu discursul patriotard de partid.
Acolo am înteles si am trait aceasta dragoste… ne-am iubit Biserica, patria si neamul de care eram despartiti prin violenta si crima, cu toate fibrele inimii noastre, asa cum si-au iubit evreii patria (daruita târziu, nu aparuta odata cu neamul în ea dintru început, ca la noi) si am suspinat cu inima frânta vazând cum ticurile verbale erau preluate (fara nici o rezistenta, macar intelectuala) de unii reprezentanti ai bisericii si de o parte din elita tarii noastre. Acolo am învatat sa ne iubim patria cu ardoarea si cu nadejdea cu care evreii au faacut-o în timpul robiei; acolo am învatat cât de sfânta este notiunea de neam, cât de cristica este ea, si nici un cuvânt de dispret, cum era pentru comunisti si cum este astazi pentru masonii si ereticii din Vest (si de la noi) care ne batjocoresc sufletul si iubirile cele mari”. (Parintele Iustin Pârvu)

     Clipa sacra, în loc sacru Nu am fi putut trece saptamâna trecuta fara a poposi la Sarmisegetuza. Locul care, în conceptia copilariei, era locul „sacru” al stramosilor nostri. Atunci, pe vremuri, totul a fost diferit.
O sfintenie, o curatenie a locului care le-a marcat poate copilaria multor elevi iubitori de istorie si inedit.
Acum, zidurile parca plâng, parca suna a chemare. În unele locuri, plugul si-a facut loc. Pomii nu mai sunt înfloriti ca altadata primavara. Nici ciripit de pasarele n-am auzit. Doar doua localuri marunte, unde oamenii, printr-o „dusca”, mai întorc capul spre ceea ce ne-a mai ramas
. Si, ca niciodata, sus, pe Retezat, parca cineva nevazut a construit o alta cetate, cioplita din gheata. Muntele luase o alta forma.
Nu stiu daca în fotografiile ramase se pot zari liniile perfecte si înghetate de disperare… Doar cu acea imagine m-am întors, o cetate ridicata de cei tainici, pentru a arata celor ce nu vor sa vada cum ar trebui sa ne aparam istoria; dar nu prin nepasare si indiferenta.
     Piatra nestemata a Moldovei
„Piatra nestemata a Moldovei”, cum era descrisa de Dimitrie Cantemir, Ceahlaul, pentru noi, ramâne „Muntele Sfânt” asa cum Tabor, Athos, având acelasi hram „Schimbarea la fata” sunt recunoscuti.
Urcând Muntele Ceahlaului, nu poti sa ai decât convingerea ca esti mai aproape de Dumnezeu.

     Vârfurile Toaca, Ocolisul Mare, Panaghia, Ghedeon, semete si înaltatoare, parca ne fac un semn, sa nu ne îndepartam, sa aprindem candela lânga vesmântul lor… Stâncile cu diverse forme ne provoaca la meditatie, la o dorinta de a proteja „piatra noastra nestemata”. „Faraonul”, „Santinela”, „Piatra Lata”, „Piatra cu apa”, „Turnu lui Budu si Ana”, toate aceste stânci parca aduna în sir de margaritar multe valori pamântene.
Fiecare are ceva tainic, fiecare are povestea sa. Însasi Cascada Duruitoarea, rezervatie naturala ducându-ne spre „Polita cu crini”, ne îmbraca în imaculat, daruindu-ne binecuvântarea strabuna.
Mergând pe Ceahlau, mergi pe urmele istoriei. Nu poti sa nu te gândesti la frumoasa Dochia, fiica lui Decebal, prefacuta în stânca de catre Zamolxis pentru a nu cadea în mâinile lui Traian. Pe lânga cele 800 de specii din rezervatie, oare ce mai ascunde mistic muntele nostru? Câti au zabovit la „Piatra lacrimata” pentru a-si alege drumul? Oare cei care urca pe munte aud vocile divine a celor care de veacuri au adus sfintenie muntelui?
Izvoare de apa vie, miros de smirna si floare de crin, „Lacrimile Elenei” (Iarba cea mare, descoperita într-un manuscris vechi din 1860 ca leac al unui pustnic), vindecari miraculoase, si „pace”.

     Iata ce ne ofera muntele nostru sfânt, Ceahlaul! Sfânt prin puritate, sfânt prin frumusete, sfânt prin cinstitii parinti si maicute binecuvântate, sfânt pentru salba manastirilor ridicate de mari domnitori.
     La început sihastriile au vegheat muntii. De pilda „Sihastria lui Silvestru”, devenita Manastirea Peonul, Manastirea Durau — Platoul Piciorul Sihastrului, acum sunt si mai multe ca numar, si mai frumoase. Ne-am îmbogatit în credinta si în adevar. Pe „Muntele Ceahlau”, Dumnezeu se milostiveste. Prezenta staretului Iustin, mai adauga o nestemata la diadema deja formata în jurul Ceahlaului.
Da, avem nevoie de muntele nostru. Avem nevoie de Ceahlau! Un munte plin de încarcatura pretioasa! Asa cum este Athosul în Grecia, de ce nu am onora si noi istoria si pe acei strajeri ce de veacuri, îngeri pazitori, ocrotesc poporul român? 2006
     Metania Cuviosului Peon Sihastrul
Revin cu placere pe Muntele Ceahlau. M-as opri la Cuviosul Peon Sihastrul, care avea metania din Schitul lui Silvestru. Cu dragoste pentru Hristos a sihastrit multi ani la nord de Ceahlau, acum acel loc numindu-se „Dealul lui Peon”.
În acea perioada a secolelor XV–XVI, adunând în jurul sau mai multi ucenici, ajunge parinte duhovnic, al tuturor sihastrilor din jurul Ceahlaului. În fiecare zi un clopot si o toaca rasunau în vârf de munte, chemându-i pe calugari la rugaciune. De la acest întelept cuvios Peon, Ceahlaul s-a numit „Muntele lui Peon” (Pionul), cu cele doua vârfuri semete, „Toaca” si „Panaghia”.
Din vremea sa, hramul muntelui Ceahlau este în data de 6 august, Schimbarea Domnului la Fata, asemeni Muntelui Athos.
Faptul ca de-acum câteva sute de ani, cineva s-a gândit, sa adune, o data pe an, pe toti sihastrii din împrejurimi, pentru a sarbatori hramul muntelui, ne îndreptateste istoric sa cerem pentru Muntele nostru Sfânt, Episcopia de Ceahlau. Cuviosii Parinti, pe aceste locuri au privegheat noaptea, s-au împartasit împreuna cu Trupul lui Hristos, si au adus lauda lui Dumnezeu.
„Astfel, acest mare parinte a facut din Ceahlau un Athos românesc, creând în Moldova o puternica traditie autohtona care se pastreaza pâna în zilele noastre, Ceahlaul fiind singurul munte din Carpati care are zi de hram”. „Prea cuvioase parinte Peon, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!”
Citind din Patericul Românesc, „o carte de o aleasa traire duhovniceasca, dovedita cu fapte de numerosi slujitori ai Ortodoxiei românesti” ca sa-l citez pe pr. prof. dr. Dumitru Staniloae, nu poti decât sa te îmbogatesti spiritualiceste prin aceste locuri… 2006
     Spre radacini spirituale
Plecasem de-acasa în saptamâna luminata, asa cum ne-a fost si drumul. Priveam în tacere padurile de fag din Tara Oasului. Prin frumusetea locului, natura si necuvântatoarele îmi vorbeau, ne bucuram împreuna de o noua renastere…
O comunicare tacuta între mine si restul lumii.
O vibratie astrala, o legatura între pamânt si cer.
De 1 Mai ajunsesem la Negresti Oas, o oaza de liniste, nefireasca chiar… Eu, întrun verde crud, pasari cântatoare, un freamat ascuns ce ma rupe de lume.

     Un loc unic în felul sau. Oameni mai tacuti ca în alte zone. Calzi, prietenosi.
Pensiuni moderne, cu sauna, piscina, apa termala. Se spune ca prin aceste locuri, odata oamenii primeau sanatate în natura… O apa vindecatoare, cum sunt multe în România. Avem atâtea bogatii si nu stim a le pune în valoare, a trezi interesul celor care doesc sa ne calce pragul. Azi mi-a venit în minte o expresie: România frumoasa aproape ca Maica Domnului.
În satul sotului meu, Biusa, din judetul Salaj am întâmpinat sfânta sarbatoare a Izvorului tamaduirii.
Într-o biserica mica, dar calda, blajinul preot Vasile Gurzau m-a impresionat prin smerenia sa. Cu lumânarea aprinsa în mâna, asa cum este traditia dupa Sfânta Înviere, mai mult îngenuncheat a efectut Sfânta liturghie, obicei specific satelor noastre. Si-a facut o obisnuinta ca la sfârsitul fiecarei slujbe, sa îngenuncheze în fata Sfântului Altar rugându-se pentru neam si tara.
O traire, o transformare pe care un orasan le percepe altfel… Duminica Tomii, Pastele Blajinilor, ne-a gasit la Sucevita. Sfânta Manastire mai primitoare ca odinioara… O eliberare, o bucurie secreta.
Sfânta Icoana a Maicii Domnului ne-a primit zâmbitoare. Cerusem ingaduinta unei maicute, si plini de evlavie, cu lacrimi în ochi, ne-am târât în genunchi în jurul icoanei facatoare de minuni… Se spune ca poate împlini o dorinta, daca ceri ajutor cu încredere si credinta.

     Un popas în satul Voivodeasa, lânga Sucevita, la cimitir, unde o parte din strabunii mei dorm de ani buni. O priveliste impresionanta. Cosuri pline cu oua rosii, cozonac, colaci, acoperite cu stergare bucovinene, asteptau sa ia drumul spre ei, spre cei care acum „tac”, dupa slujba de pomenire.
La începutul slujbei aprinsesem o lumânare, gândindu-ma din nou la tata, care poate si-ar fi dorit sa fie printre ai lui, desi, am simtit prezenta sa discreta. Aveam impresia ca lumânarea din mâna mea nu se va stinge niciodata, ca acea lumina se va duce dupa tata, cel plecat fara lumina, dintr-un spital… Poate neamurile mele, pe care le cunoscusem în copilarie m-au privit din lumea lor strângându-mi lacrimile… Acolo, în acea tarâna era o parte din radacina mosilor mei… O radacina puternica cu multe ramificatii. Pentru o clipa, l-am simtit pe tata alaturi.
     Ne-am îndreptat spre Putna, cu dorinta de a afla vesti despre Parintele Adrian care revenise la locul unde a fost calugarit, asteptând eternitatea. Si Manastirea Putna era altfel decât o lasasem… ceva se petrece… ceva ce stiu, ceva nedefinit, ceva ziditor… O liniste graitoare. Un mister… Eminescu, Stefan cel Mare si Sfânt, mai hotarâti ca niciodata, de a ne da semne nevazute pentru binele Neamului Românesc.
În biserica multi pelerini… Deodata s-a asternut tacerea, ceva ce nu puteam defini…. un grup se plia.
Un cor angelic m-a încremenit.
Pe cripte apasa eternitatea!
S-au alaturat oare si îngeri? Fusesem toti prinsi într-un imn al Învierii, al bucuriei, al sperantei luminate, a zilei de mâine.
Cântul liturgic m-a purtat pe moment într-o alta lume, sub privirile binecuvântate ale Maicii Domnului, a Tuturor Sfintlor…
În România noastra cea adevarata, avem spiritul viului… Nu avem de ce ne teme! Oricâti doresc sa ne risipeasca izvoarele, muntii, inimile, nu vor reusi niciodata! Suntem mai puternici ca niciodata!… Noi cei tacuti si tainici…
Parintele Adrian se simte bine. Uneori primeste chiar vizite. Nu am dorit sa rascolesc amintiri si l-am lasat sa se odihneasca. Pentru mine a fost suficient sa stiu ca este într-un loc bun, aproape de sfintii neamului…
     Ceahlaul îsi lasa tacut umbra spre lacul Bicaz. O priveliste de vis în care eu si sotul meu, Vasile, privind dansul norilor, încercam sa deslusim semnele ce vin înspre noi. O liniste nedeslusita în care mângâierea sacra a celor care pazesc Sfântul Munte o emana spre noi, ca o binecu-vântare.
Încerc sa descifrez mesajul pe care-l simt în interior. O pace tainica strecurata în suflet. O bucurie a prezentei nevazute a îngerilor care vegheaza locul.
Vârful Ceahlau pare o cetate, o catedrala a Neamului Românesc. Lânga el, cineva vegheaza, drept, falnic, de neclintit, îmbracat în armura aurie. În functie de „vremuri”, îsi ascunde piscul în nori, uneori plânge, alteori surâde. Pete albe de zapada, ici, colo, gradini de crini de gheata. Un Rai pamântean, o alta lume, o lume tacuta a celor care stiu si întaresc radacinile neamului.
Oare ar putea cineva sa ne urneasca muntii? Niciodata!!!
Asa cum ne va fi si credinta strabuna, de neclintit, aceeasi, asa cum ne-a fost lasata, în ciuda vrerii unora care nu reprezinta acest popor… Spre asfintit, pe apa lacului Bicaz, stelute parca coborâte din munte, vorbesc cu soarele, sclipesc enigmatic, unduindu-se dupa semnele cerului. Par grabite în a-si spune ce au vazut în lume, ce zile vor veni… Ceahlaul, „Perla Moldovei”, strajuieste semet o lume, un neam, o Românie tainica.
     Cu bucurie ne-am apropiat de Manastirea Petru Voda. Am regasit-o mai prospera, mai primitoare. Pelerini, mai multi ca în alte locuri, pentru a-l întâlni pe duhovnicul Iustin Pârvu, pentru a primi din mâna sa, binecuvântare si cuvânt de folos. La usa Parintelui oamenii asteapta rabdatori, plini de încredere si speranta. Da, „Parintele are multa treaba”, ne-a marturisit un calugar.
Coborâsem în micul cimitir unde Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa se odihneste. Coroane de flori, o flacara ce va arde vesnic în acel loc dorit si sfânt. La Manastirea Petru Voda, cerul pare mai curat, o seninatate deplina pe chipurile celor care vietuiesc în acel loc. În fata manastirii, o maicuta c-un chip luminos, culegea fericita flori de câmp. Radia în lumina credintei!

     Manastirea Petru Voda se poate numara printre putinele locuri unde credinta vibreaza tainic cu imagini desprinse din Pateric. Si toate cu voia lui Dumnezeu, sub ochii celui mai mare duhovnic, Iustin Pârvu, în jurul caruia, zi de zi, se alatura din ce în ce mai multi calugari. „Nici nu sunt atâtea locuri câte cereri sunt”, ne spusese acelasi calugar. Si noi vom fi alaturi de Parintele Iustin Pârvu, indiferent de vremuri. Harul lui Dumnezeu s-a revarsat peste aceste locuri, chiar daca din cauza unor „pasi sovaielnici” s-a facut tulburare în viata monahala. Dumnezeu ne vorbeste prin oameni alesi, în a nu ne lasa sa ne risipim sau sa ne îndepartam de traditia bisericii strabune. Nu suntem singuri, mereu cu inima spre Cel de Sus.
Dumnezeu sa-i dea putere bunul Parinte Iustin Pârvu, în a-si pastori ani multi cu sanatate turma ce-l recunoaste ca un om ales spre salvarea si trezirea noastra cu fata spre Dumnezeu.
Pe o terasa a „Pensiunii Brenda”, asezata între Valea Larga si Bicaz, plina de muscate, încremenisem în fata frumusetii naturii, neputându-ne dezlipi ochii de la muntele drag.
Imagini de vis… În fata noastra lacul, strajuit de Ceahlau. Jocurile de lumini ce cad de pe munte spre apa sclipitoare, ne determina sa alunecam si noi cuprinsi de o vraja, sub acea mantie tacuta si miraculoasa.
Suntem speriati de-atâta liniste si pace interioara. Parca ceva vine spre noi ca o rugaciune. Cerul mai albastru, soarele cald, verdele vorbitor, limbajul necuvântatoarelor si murmurul duios al padurii, al florilor din jur, ne fac sa trecem dintr-o stare în alta. Ceva nedefinit, greu de a se descrie în cuvinte. Sacrul din aceste locuri ne-a patruns. Parca acei îngeri nevazuti vegheaza ca eu si sotul meu Vasile, sa ne putem bucura de splendoarea sfinteniei. Pe terasa, citind cartea Parintelui Iustin, Cu parintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfa si iubire, m-a surprins sotul meu prin lacrimile sale. Emotionat de paginile parintelui, impresionat de priveliste. L-am simtit vrajit, spre bucuria mea. Vom mai reveni aici. Prin puterea sa magica, Ceahlaul ne cheama an de an…
Nori razleti se arata dupa culmi, dar „cetatea” are un aer împaratesc. Curg sageti de lumini si umbre… Un vânt usor îmi aduce o soapta de pe munte… E vocea tainica cemi lumineaza ziua…
     Insomnii cu întrebari
Ce-ar fi sa facem un calcul simplu: ce s-a furat, ce s-a vândut, si ce ne-a mai ramas?
Ca cetatean simplu, îmi doresc, deocamdata, sa se poata salva ceva ce nu a fost alterat.
Avem nevoie de iluminati pentru fiecare fir de iarba, pentru fiecare pom, pentru fiecare vietate. Daca am reusi salvarea de la un dezastru, atunci as fi convinsa ca-i vom putea ajuta pe fratii nostri din Bucovina si Timoc.
Nu putem ramâne indiferenti.
Dintr-o data m-am vazut „lipita” pe harta lumii. Si Doamne, ce bine era în Asia când ma nascusem! Stiam toate continentele…
Dar, saraca de cap, pâna azi n-am stiut ca, iata, sunt în Europa. Cu ce? Cu saracie, umilinta, incultura, sistem desantat, gata sa ne duca pe toti undeva într-un bazar. Suntem ieftini, dar buni. Amuzanta poveste. O tara bogata si frumoasa devastata de barbari, de cei care nu au radacini…
Dar tara freamata. Muntii se clatina. Aurul tipa, petrolul la fel, nu vor înstrainare.
Ne-a întrebat cineva ce parere avem de marile privatizari?
A tinut cineva seama de cei care au strâns semnaturi pentru salvarea Rosiei Montane?
Toti doresc doar putere! Si daca exista putere, banii curg gârla, nu conteaza cum, chiar de ne-am vinde mortii. Dar nici pe aceeia nu-i mai putem îngropa. Îi imploram sa nu se duca, desi bietii batrâni se si vad prea timpuriu aruncati… A aparut „taxa de viata”… taxa „de moarte”…
Oare pâna când?
Îmi doresc o Românie curata. Nu hartuita, nu dirijata de „hahalere”… chiar am ajuns sa ne vindem noi între noi.
14 decembrie 2006