Din cronica Akasha - Partea II de Rudolf Steiner publicat la 16.01.2009
Separarea sexelor
Oricât ar fi fost de diferite aspectul si conformatia omului fata de prezent, în timpurile îndepartate la care ne referim în descrierile pe care le extragem din Cronica Akasha, daca patrundem si mai adânc în trecut, în istoria omenirii, ajungem la stadii înca mult mai deosebite.
Aceasta se datoreaza faptului ca formele specifice ale barbatului si ale femeii, în decursul timpului, au luat nastere dintr-o forma unica primordiala, când fiinta umana nu era nici una, nici alta, ci ambele în acelasi timp.
Cine vrea sa-si faca o idee despre acel trecut foarte îndepartat, trebuie sa se elibereze de reprezentarile obisnuite, bazate pe ceea ce omul vede acum în jurul sau.
Perioada spre care ne îndreptam acum privirea se situeaza în prima jumatate a acelei epoci pe care am numit-o, lemuriana.
Corpul uman era, pe atunci, înca format din materii moi si maleabile. Aceleasi caracteristici se gaseau si la celelalte formatiuni terestre. Comparat cu forma sa ulterioara, solidificata, Pamântul avea o stare mai fluida, în sensul ca era îmbibat cu apa.
Prin încarnarea în lurnea materiala, sufletul se putea adapta mult mai bine la aceste materiale decât o va putea face mai târziu.
Faptul ca un suflet adopta un corp masculin sau feminin decurge din aceea ca dezvoltarea naturii telurice exterioare îi impune o forma sau alta. Cât timp materia nu se solidificase complet, sufletul putea sa-i impuna propriile sale legi
Când, mai târziu, materia a devenit mai dura, sufletul a trebuit sa se supuna el legilor pe care natura terestra exterioara o imprima materiei.
Câta vreme sufletul era înca în masura sa domine materia, el îsi modela corpul fara sa-l diferentieze în masculin si feminin, dar îi putea imprima caracteristici care erau deopotriva masculine si feminine. Aceasta era posibil pentru ca, în esenta sa, sufletul este atât masculin cât si feminin. El poarta în sine ambele naturi. Elementul masculin îl leaga de ceea ce numim vointa, iar elementul feminin îl apropie de ceea ce numim reprezentare, imaginatie.
Formarea exterioara a Pamântului este cea care a dus la crearea unui corp cu structura unilaterala.
Corpul masculin a luat o forma detetminata de elementul de vointa, în timp ce acela al femeii poarta mai curând pecetea imaginatiei, a puterii de reprezentare.
Aceasta explica faptul ca sufletul hermafrodit, fiind deopotriva si masculin si feminin, este obligat sa aleaga un corp unisexuat. Pe parcursul evolutiei sale, corpul luase o forma determinata de fortele terestre exterioare, astfel ca sufletul nu mai avea posibilitatea sa reverse, în acest corp, întreaga sa forta interioara si a fost constrâns sa retina în interiorul sau ceva din propria sa forta, fara a mai putea transmite corpului decât o parte din ea.
Daca urmarim Cronica Akasha, mai putem retine urmatorul fapt. Într-un timp foarte îndepartat, gasim forme umane moi si maleabile foarte diferite de cele care vor aparea mai târziu.
Aceasta fiinta umana purta în sine atât natura masculina, cât si pe cea feminina. Cu trecerea timpului, materia din care era alcatuit corpul fizic devine tot mai densa, iar corpul începe sa prezinte doua aspecte diferite: unul începe sa semene cu viitoarea forma masculina, celalalt cu viitoarea forma feminina
Cât timp aceasta diferentiere nu aparuse, fiecare om putea sa produca din sine o alta fiinta umana. Fecundatia nu era un proces exterior, ci se desfasura chiar în interiorul corpului uman.
Dar mai târziu, o data cu separarea în sexe, masculin si feminin, corpul a pierdut capacitatea de autofecundare.
Pentru a da nastere unei noi fiinte umane, trebuia sa se actioneze împreuna cu un alt corp.
Separarea sexelor are loc în momentul când Pamântul atinge un anumit grad de solidificare.

Densificarea mai mare a substantei materiale stavileste o parte din forta de reproducere, iar partea din aceasta forta care ramâne activa are nevoie sa fie completata de o forta opusa, venind din afara, de la o alta fiinta umana.
Sufletul, atât la barbat, cât si la femeie, trebuie sa pastreze în sine o parte din vechea forta, pe care nu o mai poate utiliza în lumea corporala exterioara. Aceasta parte din forta se dirijeaza acum catre interiorul fiintei umane. Ea nu se poate manifesta în afara, si de aceea este libera sa actioneze asupra organelor interne.
Atingem aici un punct capital al procesului de dezvoltare a omenirii.
Înainte, ceea ce se numeste spirit, facultatea de a gândi, nu îsi gasea locul în om. Caci aceasta facultate nu ar fi gasit un organ adecvat care sa-i permita sa se manifeste. Sufletul îsi dirija întreaga sa forta catre exterior, pentru a-si construi corpul fizic.
Acum, însa, forta sufleteasca care nu mai este folosita în exterior poate intra în legatura cu forta spiritului; aceasta uniune da nastere, în interiorul corpului, organelor care vor face din om o fiinta care gândeste.
În felul acesta, omul a putut sa utilizeze o parte a fortei pe care o folosea anterior pentru procreatie, pentru propria sa perfectionare.
Forta de care omenirea se servea pentru formarea creierului, ca instrument al activitatii de gândire, este aceeasi care, în trecut, servea autofecundarii.
Gândirea a fost obtinuta cu pretul unisexualitatii - cu separarerea sexelor. Trecând de la autofecundare la fecundarea altuia, fiintele umane au putut sa-si canalizeze o parte din forta de procreatie spre interior si, drept urmare, sa devina fiinte capabile sa gândeasca. Astfel, corpul masculin si cel feminin reprezinta fiecare, la exterior, o forma imperfecta a sufletului, dar prin acest fapt omul devine o fiinta mai perfecta în interiorul sau.
Aceasta modificare în structura omului s-a produs foarte lent, si în mod progresiv Încetul cu încetul, alaturi de formele umane hermafrodite apar acum si noile forme unisexuate.
De fapt, ceea ce se întâmpla în momentul când omul devine o fiinta spirituala este tot un fel de fecundare în interiorul sau.
Organele interne, care pot fi concepute prin forta excedentara a sufletului, sunt fecundate de spirit.
Sufletul are el însusi o natura dubla, este masculin si feminin. Pe acest temei el si-a edificat, cu mult înainte, si corpul fizic.
Mai târziu, sufletul nu îsi mai poate modela corpul decât în asa fel încât acesta, pentru aspectul exterior, trebuie sa colaboreze cu un alt corp; el însusi are astfel posibilitatea de a colabora cu spiritul.
În ceea ce priveste aspectul exterior, fiinta umana va practica de acum înainte o fecundare venita din exterior; cât despre viata launtrica, ea este fecundata din interior, prin spirit.
Se poate spune ca un corp masculin are un suflet feminin, iar un corp feminin are un suflet masculin. Acest aspect unilateral al vietii interioare la fiinta umana îsi gaseste echilibrul gratie fecundarii cu spiritul. Caracterul unilateral este astfel neutralizat. Sufletul masculin în corp feminin si sufletul feminin în corp masculin redevin ambele bisexuate prin fecundarea cu spiritul.
În aspectul lor exterior, barbatul si femeia sunt diferiti; în structura interioara, aspectul unilateral al vietii sufletesti, la unul sau la altul, formeaza din nou o prefecta armonie.
În interior, spiritul si sufletul se contopesc într-un tot, devin o unitate. Asupra sufletului masculin al femeii, spiritul actioneaza ca element feminin si îi da un caracter ambiguu, masculin-feminin; asupra sufletului feminin al barbatului, spiritul actioneaza ca element masculin si îi da, de asemenea, caracterul ambiguu, masculin-feminin.
Bisexualitatea care exista în perioadele prelemuriene s-a restrâns din exterior si s-a localizat în interiorul fiintei umane.
Se vede, prin urmare, ca în interioritatea superioara a omului nu are nimic de-a face cu calitatile barbat si femeie. Aceasta egalitate interioara este rezultatul sufletului masculin al femeii si al celui feminin al barbatului. Unirea cu spiritul conduce, în cele din urma, la un echilibru. Totodata, existenta unei diversificari mai înainte de a se fi realizat acest echilibru constituie un mister al naturii umane. Cunoasterea acestui mister este de o deosebita importanta pentru stiinta oculta, deoarece ascunde cheia unor importante enigme ale vietii. Pentru moment nu ne este îngaduit sa ridicam voalul care acopera acest mister...
Asadar, fiinta umana a evoluat de la stadiul de hermafroditism la cel de unisexualitate, ajungându-se la diferentierea dintre femeie si barbat. Aceasta a facut ca omul sa devina fiinta spirituala care este astazi. Nu trebuie, însa, sa credem ca înainte de acest eveniment nu au existat unele fiinte cu posibilitati de cunoastere legate de Pamânt.
În orice caz, daca urmarim Cronica Akasha, constatam ca, în primele timpuri ale perioadei lemuriene omul fizic de mai târziu era, prin natura sa hermafrodita, o fiinta foarte diferita de ceea ce întelegem astazi sub denumirea de fiinta umana.
În primul rând, el nu putea lega perceptiile sale sensibile cu unele gânduri: el nu gândea. Viata sa era o viata legata de pofte, de porniri instinctive. Sufletul sau nu se manifesta decât prin instincte, prin dorinte nestapânite, pofte animalice etc.
Constienia avea un caracter de vis; el traia într-o stare pe care o putem numi crepusculara. Dar în mijlocul acestei umanitati existau si alte fiinte. Bineînteles, acestea erau tot bisexuate, caci, tinând seama de stadiul de evolutie pe care îl atinsese atunci Pamântul, nu era posibil sa se nasca oameni diferiti, barbat si femeie.
Conditiile naturale exterioare nu îngaduiau înca acest lucru.
Dar existau alte fiinte, care, desi bisexuate, puteau sa ajunga la cunoastere si chiar la o întelepciune. Explicatia o gasim în faptul ca aceste fiinte urmasera, într-un trecut înca si mai îndepartat, o evolutie de un alt gen.
Fara a astepta sa se dezvolte organele interne ale corpului fizic în omenire, sufletele lor devenisera apte pentru a fi fecundate prin spirit.

Sufletul omului de astazi are nevoie de un creier fizic pentru a gândi asupra impresiilor primite prin simturile fizice din exterior. Acesta este rezultatul dezvoltarii normale a sufletului omenesc, care a trebuit sa astepte sa se formeze mai întâi un creier, spre a-i servi de mediator între el si spirit. Fara aceasta cale ocolita în evolutia sa, sufletul ar fi ramas lipsit de influenta spiritului.
Ar fi ramas la stadiul constientei de vis.
În ceea ce priveste acele fiinte supraomenesti de care am vorbit, situatia se prezenta altfel. În conditii cu totul diferite si cu mult timp în urma, sufletul lor dezvoltase organe sufletesti care nu aveau nevoie de un suport fizic pentru a fi în contact cu elementul spiritual. Capacitatea de cunoastere si întelepciunea pe care o dobândisera acele fiinte era de natura suprasensibila. O asemenea cunoastere se numeste intuitiva.
Omul actual ajunge la o astfel de intuitie abia într-un stadiu mai târziu al evolutiei sale si aceasta intuitie îi face posibil contactul cu spiritul fara mijlocirea simturilor. El trebuie sa parcurga ocolul prin materia sensibila, ocol care se numeste „coborârea sufletului uman în materie“ sau, în termeni mai obisnuiti, „pacatul originar“.
Cunoscând în trecut o evolutie de un cu totul alt gen, fiintele supraomenesti nu au trebuit sa participe la aceasta coborâre. Si, prin faptul ca sufletul lor se afla deja la un nivel superior, constienta lor nu era crepusculara, ci avea caracterul unei constiente luminoase interior. Aceste entitati ajung la cunoasterea si întelepciunea prin clarvedere, care nu are nevoie nici de organe de simt, nici de organe de gândire.
Întelepciunea, care crease lumea, stralucea direct în sufletul lor, fapt ce le îngaduia sa devina conducatori ai acestei tinere umanitati aflate înca în stadiul constientei crepusculare.
Ei erau purtatori ai unei „întelepciuni stravechi“, la întelegerea careia umanitatea tinde sa ajunga tocmai prin acel ocol amintit mai sus. Singura diferenta între aceste fiinte în raport cu cele pe care, în mod obisnuit, le numim „oameni“ consta în faptul ca întelepciunea îi iradia, asa cum pe noi ne iradiaza lumina solara, ca un dar liber „de sus“.
„Omul“ avea o situatie diferita. El trebuia sa dobândeasca întelepciunea prin activitatea simturilor si a organului sau gânditor.
Într-o prima perioada, aceasta întelepciune nu îi parvenea ca un dar liber. Trebuia mai întâi sa o doreasca. Numai când în om prindea viata dorinta pentru întelepiune, atunci el o elabora prin activitatea simturilor si a organului gândirii. A fost necesar sa se dezvolte în sufletul omului un impuls nou, dorinta, nazuinta pentru întelepciune. În cursul etapelor precedente ale evolutiei sale, omul nu putea sa aiba aceasta aspiratie.
La început, impulsurile sale nu tindeau decât sa dea nastere la forme exterioare care sa exprime starea crepusculara a vietii interioare; dorinta de a cunoaste lumea exterioara si de a o întelege nu exista înca. O data cu separarea sexelor, se manifesta în om pentru prima oara nevoia de cunoastere.

În fiintele supraomenesti, întelepciunea le venea prin clarvedere tocmai datorita faptului ca ele nu aveau aceasta dorinta de cunoastere. Aceste fiinte asteptau ca întelepciunea sa radieze în ele, dupa cum noi asteptam lumina soarelui, pe care nu o putem determina sa apara în timpul noptii, ci vine de la sine asupra noastra, în fiecare dimineata.
Nevoia de cunoastere vine din faptul ca sufletul elaboreaza organe interne care îi permit sa obtina cunoasterea. Aceasta este consecinta faptului ca o parte a fortei sufletului nu mai lucreaza în afara, ci în interior. Fiintele supraomenesti însa, care nu cunosc aceasta despartire a fortelor sufletesti, îsi dirijeaza întreaga energie a sufletului spre afara. Ele dispun, orientate spre afara, pentru fecundarea prin spirit, si de acea forta pe care „omul“ o dirijeaza spre interior, spre a crea organele cunoasterii. Forta datorita careia omul se înclina spre în afara pentru a colabora cu un altul este iubirea. Fiintele supraomenesti îsi dirijeaza întreaga lor iubire spre exterior, pentru a lasa ca întelepciunea universala sa se reverse în sufletul lor.
Omul, insa, nu-si poate dirija spre exterior decât o parte din fortele sale. „Omul“ a devenit o fiinta senzoriala si totodata chiar iubirea a devenit senzoriala. O parte din propria sa fiinta el o sustrage lumii exterioare si o consacra crearii unei lumi interioare proprii.
Acest proces corespunde cu ceea ce numim, în mod curent, egoism.
Când „omul“ deveni, în corpul sau fizic, fie, barbat, fie femeie, el nu poate darui celuilalt decât o parte din fiinta sa; cu partea cealalta, el s-a izolat de lumea înconjuratoare, a devenit egoist. Egoiste au devenit actiunile sale îndreptate spre exterior, egoista a devenit si stradania sa pentru o dezvoltare interioara.
EI iubea pentru ca revendica ceva si gândea, de asemenea, pentru ca revendica ceva, si anume cunoastere.
Natura lipstita de egoism, dezinteresata si plina de iubire a conducatorilor, fiinte supraomenesti, se confrunta cu fiinta umana puerila si egoista.
Sufletul, care la ei nu lua un corp feminin sau masculin, era el însusi ambivalent, masculin si feminin. Acesta iubea fara a avea dorinte.
Înainte de separarea sexelor, sufletul inocent al fiintei umane iubea la fel, dar cum se afla pe o treapta inferioara a evolutiei sale – având doar o constienta de vis – nu putea totodata sa si cunoasca.
Tot astfel iubeste si sufletul fiintelor supraomenesti, dar el poate sa si cunoasca, deoarece se afla pe o treapta avansata a evolutiei sale.
Omul trebuie sa parcurga o etapa de egoism pentru ca, abia dupa aceea, sa-si regaseasca, la un nivel superior, o atitudine dezinteresata, lipsita de egoism, si aceasta cu o deplina constienta lucida. Sarcina acelor naturi supraomenesti, a marilor conducatori, consta în a imprima tinerei fiinte umane elementul care îi caracteriza, adica iubirea. Ei nu o puteau face decât pentru acea parte a fortei sufletesti care era orientata spre în afara, ceea ce a dat nastere iubirii fizice; aceasta este caracteristica activitatii sufletului într-un corp masculin sau într-unul feminin. Iubirea fizica a devenit o forta a evolutiei umane pe Pamânt. Ea uneste pe barbat cu femeia în masura în care sunt fiinte fizice.
Progresul umanitatii fizice depinde de acest gen de iubire.
Entitatile supraomenesti mentionate nu aveau influenta decât asupra acestui fel de iubire.
Cealalta parte a activitatii sufletului uman, cea care era orientata spre interior si care, prin intermediul lumii senzoriale, îl duce spre cunoastere, se sustrage puterii acelor fiinte supraumane Ele nu coborâsera niciodata pâna la dezvoltarea de organe interne corespunzatoare. Impulsul lor dirijat spre exterior îl puteau îmbraca în iubire, întrucât iubirea care actiona spre exterior facea parte din propria lor entitate.
Aceasta situatie constituie o prapastie între fiintele supraomenesti si noua umanitate.
Ele puteau sa insufle omului iubire mai întâi sub aspectul ei fizic, dar erau incapabile sa-i dea si cunoastere, deoarece propria lor cunoastere nu fusese niciodata dependenta de organe interne, pe care si le elabora acum omul.
De asemenea, nu se putea servi de nici un limbaj pe care sa-l fi putut întelege o fiinta dotata cu creier.
Organele interne amintite ale omului au devenit apte sa comunice cu spiritul, la nivelul existeniei terestre, catre mijlocul perioadei lemuriene, dar ele fusesera deja formate ca structura imperfecta într-un stadiu de evolutie mult mai vechi. Caci, în perioade foarte îndepartate, sufletul trecuse deja prin încarnari fizice, dar nu pe Pamânt, ci traia în substante densificate pe alte corpuri ceresti. Precizari asupra acestui subiect nu ar putea fi date decât mai târziu.
Pentru moment, putem totusi sa spunem ca fiintele terestre au trait anterior pe o alta planeta, unde, potrivit cu conditiile de acolo, s-au dezvoltat pâna la nivelul pe care l-au avut când au sosit pe Pamânt.
Ele s-au desprins apoi de substantele acelei planete, asa cum îti scoti o haina, si, prin aceasta, au devenit, la nivelul de evolutie atins prin aceasta, nuclee sufletesti capabile de perceptie, sensibilitate etc., pe scurt, au devenit capabile sa duca acum acel gen de viata crepusculara care le-a caracterizat înca din primele stadii ale existentei lor terestre.
Entitaiile supraomenesti pe care le-am mai mentionat, conducatori în domeniul iubirii, atinsesera înca de pe planeta precedenta un astfel de stadiu de perfectiune, încât nu mai aveau nevoie sa coboare spre a-si dezvolta acele aptitudini care sa le conduca la formarea de organe interne.
Mai existau însa si alte fiinte, dar nu la fel de avansate ca acesti conducatori ai iubirii, ci fiinte care, pe planeta precedenta, erau considerate a fi „oameni“, dar care în realitate au luat un avans fata de oameni.
La începutul formarii Pamântului, ele întrecusera în mod cert fiinta umana, ramânând totusi la un stadiu în care actul de cunoastere cerea crearea de organe interne adecvate.
Aceste fiinte se aflau într-o situatie deosebita.
Erau prea avansate pentru a mai avea nevoie sa treaca printr-un corp fizic uman, masculin sau feminin, dar nu suficient pentru a putea sa actioneze printr-o clarvedere deplina, în mod asemanator cu conducatorii iubirii. Ele nu puteau înca sa fie fiinte ale iubirii, iar „oameni“ nu mai puteau sa fie. Fiind oarecum un fel de semisupraoameni, nu le mai ramânea decât posibilitatea sa urmeze o evolutie proprie, dar cu ajutorul oamenilor. Ele puteau sa se adreseze fiintelor dotate cu creier, într-un limbaj pe care acestea îl puteau întelege. S-a stimulat, în felul acesta, acea forta sufleteasca umana dirijata spre interior, si aceasta s-a putut apropia de cunoastere si întelepciune.
De fapt, numai prin aceasta pe Pamânt a aparut o întelepciune de tip uman.
Acesti semisupraoameni au reusit sa se înfrupte din întelepciunea umana pentru ca, la rândul lor, sa aiba acces la perfectionarea care le lipsea.
Ei au devenit astfel stimulatori ai inteligentei umane. De aceea ei se numesc „aducatori de lumina“.
Omenirea avea, asadar, la începuturile sale, doua categorii de îndrumatori: fiinte ale iubirii si fiinte ale întelepciunii.
Când natura umana a îmbracat pe Pamânt forma sa actuala, ea se afla situata între iubire si cunoastere. Prin fiintele iubirii, omenirea a fost stimulata în dezvoltarea fizica; prin fiintele întelepciunii, în perfectionarea fiintei sale intime.
Ca urmare a dezvoltarii fizice, umanitatea progreseaza din generatie în generatie, formeaza noi popoare si noi rase; prin dezvoltarea sa interioara, fiecare om în parte merge catre o viata interioara tot mai perfecta; oamenii devin savanti, întelepti, artisti, ingineri etc. Omenirea fizica progreseaza din rasa în rasa, fiecare rasa transmitând celorlalte, gratie dezvoltarii fizice, capacitatea de perceptie prin intermediul simturilor
În acest dorneniu, domina legea ereditatii. Copiii poarta în ei caracterele fizice ale parintilor. Dar exista si o perfectionare de natura spirituala si sufleteasca; aceasta nu se poate realiza decât prin evolutia sufletului însusi.
Cu aceasta am ajuns la legea dezvoltarii sufletului în sânul existentei terestre. Aceasta dezvoltare este legata de legea si taina nasterii si a mortii.