Din cronica Akasha - Partea III de Rudolf Steiner publicat la 06.02.2009
Trecerea de la a 4-a la a 5-a rasa radacina
     Tot ceea ce omul constientizeaza în jurul sau este în plin proces de evolutie. Însasi facultatea de gândire care caracterizeaza pe omul actual, omul celei de a cincea rase-radacina, este rezultatul unei evolutii. Se poate spune chiar ca a cincea rasa-radacina este cea care, în mod progresiv, conduce la perfectionare forta de gândire.
În prezent, omul ia o hotarâre (în gând) si abia apoi o pune în practica, ca un efect al propriei sale gândiri.
La atlanteeni, aceasta facultate era înca într-o stare de pregatire. Vointa înca nu pornea din gândurile proprii, ci era influentata de influxul de gânduri venite de la entitati superioare. În acest fel, vointa lor era dirijata din afara.
     Daca reusim sa ne formam o idee clara despre evolutie aplicata la fiinta umana si sa admitem ca, în trecut, omul, ca fiinta terestra, era o fiinta alcatuita cu totul altfel decât în pezent, atunci vom fi în masura sa întelegem ca fiintele, despre care va fi vorba în relatarea ce urmeaza au fost total diferite de ceea ce suntem noi astazi.
Evolutia la care ne referim a necesitat perioade extrem de lungi.
     Ceea ce am spus despre a patra rasara-dacina, a atlanteenilor, se refera la marea majoritate a umanitatii.
Aceasta se afla înca sub comanda unor conducatori mult mai evoluati decât omul obisnuit, prin capacitatile lor.
Întelepciunea si puterea de care dispuneau acesti conducatori nu ar fi putut fi atinse prin nici un sistem terestru de educatie. Ele erau conferite de entitati superioare care nu faceau parte din lumea pamânteasca.
Era ceva cu totul natural ca marea majoritate a oamenilor sa vada în acesti conducatori fiinte superioare, mesageri ai zeilor. Si pe buna dreptate, caci nici prin organele de simt si nici prin inteligenta omului nu ar fi putut fi atinse stiinta si dibacia acestor conducatori.
Ei erau venerati ca trimisi ai lui Dumnezeu si oamenii primeau de la ei porunci, îndrumari si învataturi.

     Fiinte de asemenea natura au instruit omenirea sa deprinda stiinta, artele si fabricarea uneltelor. Acesti „mesageri ai zeilor“ conduceau uneori ei însisi comunitatile, iar alteori prin oameni mai evoluati, pe care îi instruiau în arta de a guverna.
Se spune despre acesti conducatori ca „erau în relatie directa cu zeii“, care le revelau legile dupa care trebuia sa se dezvolte omenirea.
Aceasta era realitatea. Aceasta legatura cu zeii era, de fapt, o adevarata initiere si se realiza în locuri ascunse cu strasnicie celorlalti oameni. Erau adevarate centre de initiere si se numeau „temple ale misteriilor“.
De aici emana întreaga conducere a umanitatii.
     Ceea ce se petrecea în templele de misterii era, prin urmare, de neînteles pentru popor, ca si intentiile marilor sai conducatori. Poporul nu putea, cu ajutorul simturilor, sa înteleaga decât ceea ce era legat nemijlocit de Pamânt si nicidecum ceea ce se revela din lumile superioare pentru salvarea lui. Din aceasfa cauza învataturile pe care le dadeau conducatorii trebuiau sa fie înfatisate într-o forma care nu semana cu nimic din cele ce se refereau la evenimente strict terestre. Limbajul de care se slujeau zeii în relatia cu „mesagerii“ lor, în centrele de misterii, nu era unul pamântesc, iar forma sub care acesti zei se revelau era, cu atât mai putin, una terestra... „În nori de foc“ apareau aceste înalte spirite în fata mesagerilor lor, pentru a le transmite cum sa conduca pe oameni. Doar omul avea putinta sa îmbrace o forma umana; entitatile ale caror facultati depaseau nivelul uman nu se puteau manifesta decât sub o forma care nu avea nimic asemanator ce ceea ce era pe pamânt.
     „Mesagerii zeilor“ puteau sa primeasca revelatiile transmise de entitatile superioare pentru ca ei însisi erau cei mai evoluati în cadrul comunitatilor în care traiau.
În cursul perioadelor anterioare de evolutie, ei dobândisera facultatile pe care majoritatea celorlalti oameni abia de acum înainte urmau sa le obtina. Ei erau oameni propriu-zis numai dintr-un anumit punct de vedere; puteau lua o forma umana, dar facultatile lor spirituale si sufletesti aveau dimensiuni supraumane
. Cu alte cuvinte, erau înzestrati cu o dubla natura, atât divina, cât si umana. Trebuie sa vedem acesti mesageri ca pe niste spirite superioare, care însa puteau sa îmbrace o forma umana, spre a fi în mijlocul oamenilor, sa-i ajute sa progreseze în evolutia lor terestra.
Adevarata lor patrie nu se afla pe Pamânt. – Aceste fiinte îndrumau pe oameni, dar nu le puteau dezvalui principiile dupa care îi conduceau; pâna în epoca celei de a cincea subrase atlanteene, a protosemitilor, oamenii erau cu totul incapabili sa înteleaga aceste principii.
Era necesar ca, mai întâi, în timpul acestei subrase, sa se dezvolte facultatea de judecata, forta gândirii.
Iar aceasta forta nu s-a dezvoltat decât foarte lent si în mod progresiv. Chiar si ultimele subrase atlanteene nu puteau întelege decât foarte putin principiile dupa care actionau conducatorii lor dumnezeiesti. Ei începusera sa presimta aceste principii. De aceea, ideile pe care le aveau, ca si legile care guvernau institutiile lor de stat, erau mai curând presimtite, decât gândite clar.
     Principiul conducator al celei de a cincea subrase atlanteene a pregatit aceasta rasa încetul cu încetul pentru ca, mai târziu, dupa distrugerea a ceea ce am putea numi modul de viata atlantean, sa poata începe o viata noua, reglata, de asta data în totuI, de forta gândirii.
Catre sfârsitul perioadei atlanteene, existau trei grupuri de entitati de tip uman.
1. Primul grup era alcatuit din acele fiinte pe care le-am numit „mesageri ai zeilor“; acestia se aflau pe o treapta de evolutie ce depasea cu mult pe aceea a celorlalti oameni; ei propovaduiau întelepciunea divina si faceau fapte dumnezeiesti.
2. Al doilea grup, mai restrâns, era format din marea masa a populatiei, la care forta de gândire era înca într-un stadiu latent, dar care dispunea totusi de unele facultati elementare pe care omenirea de azi le-a pierdut.
3. Un al treilea grup dispunea de o putere de gândire mai evoluata, dar pierduse complet vechile facultati elementare atlanteene. În schimb, deveneau capabili sa asimileze, cu ajutorul gândirii, principiile directoare transmise de „mesageri“.
Al doilea grup de fiinte umane urma sa dispara treptat.
Dimpotriva, al treilea grup a fost pregatit si educat de fiintele superioare din primul grup pentru a putea prelua în mâinile lor propriul destin.
     Din rândul celor care alcatuiau acest al treilea grup, marele Conducator, pe care literatura oculta îl numeste Manu, a ales pe cei mai apti si i-a pregatit sa puna bazele unei noi umanitati.
Manu, în sanscrita, „cel care gândeste“; inteligenta care conduce un ciclu de evolutie. Traditia teosofica vorbeste de un numar total de paisprezece Manu; pâna în prezent, omenirea a cunoscut sapte. Primul este Svayambhuva Manu („cel fara nastere“) Cei alesi, fiintele cele mai dotate, se aflau din a cincea subrasa. Gândirea oamenilor care faceau parte din subrasele a sasea si a saptea capatase o anumita tenta negativa si nu mai erau apte sa evolueze.
Venise acum timpul sa se dezvolte la maximum cele mai bune calitati ale celor mai buni. Alegerea s-a facut de catre acel mare Conducator, care a izolat pe cei alesi într-o zona speciala a Pamântului – undeva în interiorul Asiei –, punându-i la adapost de toate influentele negative care ar fi putut veni de la cei ramasi în urma evolutiei sau care decazusera.
Sarcina pe care Conducatorul si-o luase era ca acest grup de alesi sa progreseze pâna într-atât, încât acestia sa reuseasca sa sesizeze în sufletul lor, cu ajutorul gândirii, principiile dupa care fusesera condusi pâna atunci, principii pe care mai înainte abia le presimteau, fara a le putea întelege. De acum înainte trebuia ca oamenii sa cunoasca fortele divine pe care mai înainte le-au urmat în mod inconstient.
Pâna atunci, zeii condusesera omenirea prin „mesagerii“ lor; acum trebuia ca oamenii sa stie entitatile divine. Trebuia sa se deprinda sa se considere ei însisi ca fiind organele de executie ale Providentei.
     Acest grup izolat se afla în fata unei hotarâri de mare importanta. Conducatorul divin se afla în mijlocul lor sub o forma umana.
De la acesti „mesageri divini“, omenirea primea îndrumari si porunci în legatura cu ceea ce trebuia sau nu trebuia sa faca
. Oamenii erau instruiti în stiintele care se bazau numai pe ce era perceptibil cu simturile fizice. Ei presimtisera aceasta conducere divina a lumii, o simtisera în propriile lor fapte; dar o constienta clara despre ea nu avusesera. Acum, Conducatorul le vorbea într-un mod cu totul nou. Îi învata ca tot ceea ce percep în jurul lor este dirijat de puteri invizibile si ca, de acum înainte, ei însisi, sunt slujitorii acestor puteri invizibile si, prin puterea propriei judecati, vor avea de tradus în practica legile acestora.
Oamenii aud acum despre o lume divina, suprapamânteasca. Aud ca spiritul invizibil este creatorul si sustinatorul a tot ceea ce este vizibil pentru om.
Pâna atunci ei îsi ridicau privirile spre „mesagerii“ lui Dumnezeu, pe care îi vedeau, spre acei initiaii de natura supraomeneasca, dintre care unul le vorbea si le spunea ce trebuie sa faca sau sa nu faca.
Dar, de acum înainte, ei însisi erau demni ca mesagerul divin sa le vorbeasca chiar despre zei. Cuvântul pe care acesta îl rostea fara încetare acestui grup de oameni alesi de el avea o puternica rezonania: „Voi ati vazut pâna acum pe cei care va conduceau, dar exista conducatori mai mari pe care voi nu îi vedeti. Acestor conducatori sa va supuneti. Trebuie sa împliniti poruncile Domnului, pe care nu îl vedeti, si sa ascultati de acela despre care nici macar nu va puteti face o imagine“.
Asa suna, din gura marelui Conducator, noua si suprema porunca prin care se instituia, de fapt, cultul unei Divinitati careia nu-i semana nici o imagine material-vizibila si despre care, din aceasta cauza, nu era îngaduit sa se faca nici un fel de chip cioplit.
Un ecou al acestei puternice porunci primordiale pe care a primit-o a cincea subrasa se regaseste în cuvintele Decalogului: „Sa nu-ti faci tie chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus si din câte sunt pe pamânt jos si din câte sunt în apele de sub pamânt“.

     Alaturi de marele Conducator (Manu) se aflau si alti „mesageri“, pentru a-l asista în executarea dispozitiilor sale în diferite domenii ale vietii si la dezvoltarea noii rase. Întreaga existenta urma sa se aseze potrivit unei noi conceptii, care vorbea despre o organizare divina a lumii. Gândirea umana trebuia sa se îndrepte, pretutindeni, de la vizibil spre ceea ce este nevazut.
Viata este determinata de puteri naturale. Cursul vietii umane depinde de alternanta zi–noapte, iarna–vara, soare–ploaie
Oamenilor li se dezvaluie relatia între aceste fenomene vizibile si fortele invizibile (dumnezeiesti) si felul cum ei urmeaza sa se comporte pentru a reusi sa-si conduca viata în deplin acord cu puterile invizibile. Cunostintele pe care le capata si întreaga lui activitate trebuie sa se orienteze în acest sens. El trebuie sa vada, în mersul stelelor sau în fenomenele meteorologice, expresia unei vointe divine, expresia întelepciunii lui Dumnezeu.
Ceea ce numim astazi astronomie si meteorologie erau dezvaluite atunci oamenilor în acest spirit si li se impunea sa-si organizeze munca si viata morala în asa fel, încât sa le puna de acord cu întelepciunea legilor divine.
Viata se desfasura dupa porunci divine si oamenii se straduiau sa patrunda gândirea divina din mersul stelelor, din fenomenele si manifestarile atmosferice etc.
Anumite acte de sacrificiu aveau menirea sa ajute omului sa-si duca activitatea în armonie cu vointa divina
. Manu dorea ca întreaga viata umana sa se orienteze dupa lumile superioare. Întreaga activitate omeneasca, toate institutiile urmau sa aiba un caracter religios. Manu voia, prin aceasta, sa puna bazele unui proces care urma sa devina o caracteristica a misiunii speciale ce îi era harazita celei de a cincea rase-radacina.
În aceasta noua perioada de evolutie, urma ca omenirea sa se deprinda sa se conduca singura, cu ajutorul gândirii proprii. Dar o asemenea autodeterminare nu putea da roade decât daca omul se punea pe el însusi în slujba fortelor superioare.
El trebuia sa se foloseasca intens de forta sa de gândire, dar, totodata, aceasta avea nevoie sa fie sanctificata, cu alte cuvinte, sa se intoarca spre divinitate.
     Pentru a întelege mai bine ceea ce se petrecea în acele timpuri, este necesar sa luam în considerare faptul ca dezvoltarea facultatii de gândire, care începuse în a cincea subrasa atlanteana, a avut si o alta consecinta.
Oamenii intrasera în posesia unor cunostinte si a unor mestesuguri care proveneau din anumite surse care nu erau în raport direct cu ceea ce Manu considera ca fiind sarcina sa specifica.
Aceste cunostinte si mestesuguri erau lipsite, în primul rând, de un caracter religios. Prin modul în care oamenii le primisera, acestia credeau ca vor putea sa le puna în slujba egoismului si a poftelor personale
. Una din aceste cunostinte, de exemplu, era referitoare la foc si la utilizarea lui în lucrarile oamenilor. În primele etape ale perioadei atlanteene, nu era nevoie de foc, deoarece oamenii se puteau sluji de forta vitala pentru nevoile lor. Dar pe masura ce timpul trecea ei aveau o putere din ce în ce mai mica asupra acestei forte; de aceea, se simtea tot mai mult nevoia utilizarii de unelte si instrumente facute din materiale nevii.
Dar pentru prelucrarea lor era nevoie de foc.
Situatia era asemanatoare si pentru alte forte ale naturii. Drept urmare, oamenii sunt nevoiti sa se deprinda cu utilizarea acestor forte, fara a fi însa constienti de originea lor divina.
Si, de fapt, asa si trebuia sa fie! Caci omul nu trebuia sa fie constrâns prin nimic sa faca o legatura între lucrurile obtinute prin forta sa de gândire si ordinea divina a lumii.
Dimpotriva, prin gândire, el trebuia sa faca aceasta în mod liber, prin gândurile sale. Intentia marelui Conducator, Manu, era sa conduca pe oameni astfel, încât în mod independent sa faca asemenea legaturi, stabilind o relatie între aceste lucruri si ordinea superioara a lumii ca urmare a unei necesitati launtrice.
Oamenii puteau, ca sa spunem asa, sa decida singuri daca voiau sa foloseasca cunostintele dobândite în propriul lor interes sau, dimpotriva, sa le consacre cu religiozitate în slujba lumilor superioare.
Daca, înainte vreme, omul era obligat sa se considere partas al conducerii divine a lumii, de unde îi venea, de exemplu , puterea pe care o avea asupra fortelor vitale, fara a avea nevoie sa foloseasca forta gândirii, de acum înainte, el era în situatia de a putea folosi fortele naturii fara a-si îndrepta gândurile spre divinitate.
Nu toti cei selectionati de Manu erau corespunzatari pentru acest scop, ci numai un grup foarte restrâns
. Numai din rândul acestui grup Manu putea forma nucleul noii rase-radacina. El i-a adunat si s-a retras cu ei, pentru a-i pregati si perfectiona, în timp ce restul s-a amestecat cu ceilalti oameni existenti.
Din acel mic nucleu de oameni grupati în jurul lui Manu deriva tot ceea ce constituie înca, pâna in zilele noastre, adevaratii germeni ai progresului existenti în actuala a cincea rasa-radacina.
Aceasta explica faptul ca exista doua caracteristici care jaloneaza întreaga evolutie a acesteia.
Una este proprie celor care sunt însufletiti de idei superioare, considerându-se ca niste copii ai unei puteri divine cosmice; alta reprezinta pe cei care pun totul în slujba intereselor personale si a egoismului.
Acest mic nucleu a ramas în jurul marelui Manu pâna când a acumulat suficienta forta pentru a actiona acum spiritul cel nou si pâna când membrii sai au fost apti sa plece pentru a duce acest mesaj umanitatii constituite din restul raselor precedente.
Acest nou spirit a fost primit, desigur, în mod diferit de aceste popoare, dupa gradul de evolutie pe care l-au putut atinge în regiunile unde traiau.
Vechile trasaturi de caracter înca prezente s-au amestecat cu ceea ce trimisii lui Manu aduceau în diversele parii ale lumii.
Prin aceasta s-au format noi culturi si civilizatii.
     Personalitatile cele mai dotate din grupul marelui Manu au fost alese sa fie initiate, încetul cu încetul, direct în întelepciunea sa divina si sa devina învatatori ai celorlalti.
În felul acesta, vechilor mesageri divini li se alatura acum o noua categorie de initiati, care si-au dezvoltat forta lor de gândire exact asa cum o dezvoltasera contemporanii lor într-un mod terestru.
Vechii mesageri divini – ca si însusi Manu – nu dispuneau aceasta. Evolutia lor apartinea lumii superioare. Ei au introdus în conditiile terestre întelepciunea lor superioara.
Ceea ce adusesera omenirii era un „dar de sus“.
Pâna catre mijlocul perioadei atlanteene, oamenii nu erau în masura a întelege prin propriile lor forte ce sunt poruncile divine.
Acum – în cursul perioadei descrise – ei trebuiau sa devina apti pentru acest lucru. Gândirea terestra se putea ridica pâna la conceptul de divinitate. În felul acesta, initiati umani se alatura celor supraumani. Aceasta înseamna o mare cotitura în evolutia omenirii. Primii atlanteeni nu aveau dezvoltata facultatea de a sesiza daca cei care îi conduceau erau mesageri divini sau nu. Ceea ce îndeplineau acestia se impunea în fata lor ca fiind interventia însasi a lumilor superioare si purta pecetea originii divine.
Gratie puterii lor, mesagerii din perioada atlanteana erau considerati ca entitaii sacre înconjurate de stralucirea pe care le-o conferea puterea lor.
Oamenii initiati, care au aparut mai târziu, sunt din punct de vedere exterior oameni ca si ceilalti. Dar ei au ramas, în orice caz, în legatura cu lumile superioare, iar revelatiile si aparitiile mesagerilor divini patrund pâna la ei.
În cazuri cu totul aparte, când apare o necesitate superioara, recurg la anumite forte care le vin de sus. Ei savârsesc atunci acte pe care oamenii nu pot sa le explice prin legile cunoscute de ei, considerându-le din aceasta cauza, pe buna dreptate, drept minuni
În toate aceste cazuri, scopul urmarit de fortele superioare este acela de a aseza omenirea pe picioare proprii si de a dezvolta complet forta ei de gândire.
Initiatii-oameni sunt astazi mediatori între popor si puterile superioare si, numai prin actul initierii, ei devin apti sa intre în relatie cu mesagerii divini.
     La începutul celei de a cincea rase-radacina, acesti oameni initiati, sfintii învatatori, devin conducatori ai restului umanitatii.
Marii preoti-regi din trecut, pe care istoria nu-i consemneaza, dar despre care avem marturia legendelor, apartin acestei categorii de initiati.
Mesagerii divini se retrag acum tot mai mult din sfera terestra, cedând conducerea initiatilor, a oamenilor initiati, carora, însa, le dau în continuare asistenta cu sfatul si cu fapta.
Daca lucrurile nu ar fi evoluat în felul acesta, omul nu ar fi reusit niciodata sa-si foloseasca în mod liber forta de gândire.
Lumea este condusa de o putere divina, dar omul nu trebuie sa fie contrâns sa o recunoasca; el trebuie sa se convinga si sa o înteleaga singur, prin reflectare libera.
Daca omul ajunge la acesi nivel, initiatii îi dezvaluie treptat secretele lor. Totul se face, însa, cu încetul, în mod progresiv.
Întreaga evolute a actualei rase-radacina, a cincea, constituie un lung si lent proces spre acest scop final.
La început, Manu conducea el însusi grupul de oameni selectionat, asa cum se conduce un grup de copii. Dar, în mod treptat, conducerea se transmite oamenilor initiati.
Înca si astazi, progresul consta într-un amestec de constienta si inconstienta din actiunile si gândirea oamenilor. Numai catre sfârsitul perioadei celei de a cincea rase-radacina, adica în cursul subrasei a sasea si a saptea postatlanteene, se va forma un numar suficient de mare de oameni apti sa primeasca aceste cunostinte si, abia atunci, li se va putea dezvalui în mod public initiatul cel mai mare
. Acest initiat din rândul oamenilor va putea prelua conducerea suprema asa cum o avea marele Manu la sfârsitui celei de a patra rase-radacina.
Astfel, opera de educatie a celei de a cincea rase-radacina consta în a aduce o mare parte a umanitatii contemporane în stare sa urmeze în mod liber un Manu de esenta umana, dupa cum o facuse Manu de esenta divina, rasa-germene a acestei a cincea rase-radacina.