Istoria romānilor - Partea III de Mihai Aldea publicat la 23.11.2008
Imperiul Roman cu capitala la Bizant
     Constantin cel Mare, Sfantul Constantin cel Mare, a fost si ramane una dintre cele mai mari personalitati ale Istoriei. Etnic si spiritual a fost straromān īn cel mai clasic sens al cuvantului. Sau, cu alte cuvinte, el este primul – si probabil cel mai mare – domnitor roman. Crescut pentru a sluji si - posibilitatea nu se excludea niciodata īn marile familii - pentru a conduce Imperiul Roman, cu multiple legaturi tracice - atat de sange cat si spirituale -, convertit la Ortodoxie dar pastrand īn permanenta o linie diplomatica necesara, totusi fara a se departa de Dumnezeu, sinteza a geniului diplomatic si organizatoric roman si a entuziasmului si misticismului traco-ilir, Sfantul Constantin cel Mare ramane o pilda de neegalat īn toata istoria Imperiului Roman si a celui Bizantin de limba greaca.
El s-a nascut la Nis si a crescut īn complexul mediu al traco-romānilor si protoromānilor aflati la putere īn Imperiu.
Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexitati este faptul ca a trebuit, atunci cand tatal avid de putere si-a abandonat sotia - pe Sfanta Elena - sa se obisnuiasca a trai īntre mama vitrega, fiica a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romana) si mama sa adevarata. Este de mirare cum, īn aceste conditii vitrege, a izbutit sa devina crestin, si īnca unul de asemenea impresionanta dimensiune spirituala.
Desigur, nu trebuie sa idealizam īn stil pietist imaginea Sfantului Constantin. Drumul sau catre Hristos a fost, ca la aproape absolut toti oamenii, un drum lung si greu īn care ispitele au fost multe. El a fost multa vreme influentat de religia tatalui sau - pe care probabil, dincolo de nedreptatea facuta mamei sale - l-a iubit si admirat. Dar īn final nu doar a acceptat crestinismul, ci s-a facut si propovaduitor al acestuia īn tot Imperiul.
Si este cazul sa subliniem faptul ca a fost propovaduitor al Crestinismului, nu persecutor al altor religii.
El nu a impus credinta sa nimanui, chiar daca si-a sustinut-o pe a sa si s-a straduit sa creeze armonie īntre feluritele religii din Imperiu. Introducerea elementelor crestine a facut-o treptat si cu multa diplomatie, evitand tulburarile, pe care le considera primejdioase pentru Imperiu.
Īn acelasi timp īnsa a avut grija si sa īsi īndeplineasca īndatoririle crestinesti personale. Sa nu uitam ca mult admirata biserica Sf. Petru din Roma i se datoreaza, ca si cea din Lateran, ca si Biserica Sfantului Mormant (a Īnvierii) din Ierusalim, cea a Nasterii Domnului din Bethleem si cea a Īnaltarii de pe Muntele Maslinilor. Tot el a ridicat si alte locasuri sfinte la Cirta (Numidia), Nicomedia si Antiohia si le-a īnzestrat cu mari averi. Alte biserici deosebit de frumoase a ridicat īn Bizant cea mai vestita fiind biserica Sfintilor Apostoli. Dar ceea ce confera domniei sale o semnificatie care este superioara pentru noi, romānii, celei general crestine, este acel act uimitor al mutarii capitalei de la Roma la Bizantul tracic. Mutarea capitalei are o semnificatie aparte. Constantin cel Mare nu a fost singurul īmparat ce ar fi avut nevoie de un post de conducere mai bine plasat decat Roma. Mai mult, au fost īmparati care, prin asezarea preferentiala īntr-o anumita localitate, fie ea Saruna (Salonic), Sirmium sau alta, au transformat respectiva localitate īntr-un fel de capitala personala.
Gesturile acestea erau totusi extrem de limitate, neavand un caracter oficial si fiind putin durabile. Constantin a fost singurul care a īndraznit sa faca acest gest incredibil: sa mute capitala Imperiului Roman de la Roma īn alt oras al Imperiului.
Roma era Orasul, era Capitala; toate drumurile duceau la Roma.
Cum sa o īnlocuiesti? Cu ce?
Nimeni n-ar fi īndraznit, pentru nici un motiv militar sau administrativ, sa faca o astfel de miscare. Dar motivatiile lui Constantin cel Mare au fost mai profunde decat un simplu calcul militar sau administrativ.
Roma era pagana. Constantin cel Mare era crestin. Avea nevoie de o Capitala crestina, nu de una pagana. Centrul de greutate al crestinismului de limba latina se afla īn acea vreme īn ceea ce mai tarziu s-a numit Dioceza Traciei.
La rasarit, dincolo de Marea Marmara, elementul romano-tracic era mai slab. Acolo īncepea amestecul de orientalism si elenism - ce furnizase Romei atatea surse de ratacire si delir - a se impune peste traco-romani si crestinism.
Ca s-a dorit o capitala crestina este evident din multe puncte de vedere. Īn lipsa trupului, ridicat la cer, al Maici Domnului s-a ridicat Biserica Sfintilor Apostoli, unde s-a īncercat adunarea moastelor Sfintilor Apostoli. Nazuinta spre un Centru Crestin, spre o Capitala a Crestinilor este evidenta. S-au facut de asemenea eforturi de a se aduce relicve ale Maicii Domnului si alte relicve sfinte. S-a īncercat ridicarea prestigiului Bizantului tracic, dandu-i-se numele celui ce era pentru pagani Pontifex Maximus, pentru crestini un sfant īn viata, un aparator al credintei, si pentru toti laolalta un aparator al Patriei, un comandant extraordinar - Constantin.
Pentru Neamul Romˆnesc si pentru acea latura spirituala care este romanitatea Romānilor, mutarea capitalei la Bizant este deosebit de importanta. Din acest moment Vechea Roma, ostila si straina, este īnlocuita de Noua Roma, simbol al tuturor aspiratiilor religioase, sociale si economice ale Romanilor. Bizantul post-bizantin detectat de Nicolae Iorga īsi are sursele īn aceasta schimbare. Romānia avea o noua Roma, Constantinopole, una care nu mai era dusman ci aliat, parinte, ocrotitor. Cel care cunoaste mentalitatea romāneasca privitoare la parinti - orice ti-ar gresi sunt ai tai - īntelege de ce, chiar īn timpul unor īmparati nepotriviti, Romānii au privit spre Bizant cu mandrie.
Desigur, nu este locul pentru o analiza, fie si sumara, a rolului pe care l-a jucat īntreaga viata religioasa, politica, sociala, comerciala etc. īn viata Poporului Roman.
Trebuie īnsa subliniat ca a fost initial un oras mai mult romānesc decat latin - paganesc - sau grecesc - idem - iar efectul sau asupra spiritualitatii romanesti a fost profund. Si aceasta nu doar īn formele pana acum cunoscute, relativ tarzii
Este locul sa reamintim totusi un element vital pentru īntelegerea romanitatii noastre: centrul spre care Straromānii īsi īndreptau privirile nu era Roma, ci Noua Roma, Constantinopole (tarigrad). Romanitatea romˆneasca a fost legata astfel īntai de Biserica si tara, iar apoi de Constantinopole si regalitatea pe care o reprezenta.
S-a evitat astfel efectul pe care l-ar fi putut avea mai apoi erorile Romei si influenta pe care aceasta ar fi putut-o avea prin Mitropolia Sarunei, subordonata ei atunci cand s-a reorganizat Biserica si, depasind iar limitele lucrarii īntr-un fel, deznationalizarea provocata de Roma īn Dalmatia secolelor X-XI, de exemplu.
     III.2.Urmasii Sfantului Īmparat Constantin cel Mare (337-378)
     Decaderea stopata de Constantin cel Mare a reīnceput sub urmasii sai. Lipsit de atat de fina si necesara dreapta judecata a tatalui sau, Constantinus II se va amesteca īn probleme ce īi depaseau cu mult competenta
Chiar īnainte de a ramane singurul stapan al Imperiului Roman cu capitala la Bizant, urmasul vrednicului Constantin cel mare se arata nevrednic de parintele sau, nu doar apostaziind de la Ortodoxie īn favoarea arianismului, dar si īncercand sa-l impuna pe acesta tuturor crestinilor.
El va folosi trupele pentru a impune arianismul īn Alexandria si pentru a l izgoni pe Sf. Atanasie, acesta refiind instalat dupa īndelungate tratative, certuri etc. la presiunile fratelui sau Constans, pentru a fi iar persecutat dupa moartea acestuia.
Un exemplu pentru aceasta atitudine generala atat de dubioasa īl constituie Scrisoarea Sinodului din Sardica (344) catre Constantin al II-lea, din care citam un pasaj edificator: "Majestatea Voastra poate da un decret prin care sa se opreasca orice amestec īn treburile religioase al functionarilor din īntreg imperiul, īnsarcinati cu administrarea politica a provinciilor si acestia sa nu se mai considere īndreptatiti sa decida asupra unor probleme religioase si sa chinuiasca oameni nevinovati cu sicane, amenintari, forta si teroare."
Luptele pe care Constantin II le-a avut de dat cu sasanizii si alamanii au la origine aceasta atitudine a sa, chiar daca pentru tatal sau Imperiul a fost mult crutat.
Prin atitudinea sa acest īmparat asa-zis crestin a creat un trist precedent privind relatiile dintre stat si Biserica.

     Urmasul sau, dusman al sau si antihrist, este Iulian Apostatul. Acesta era nepot de frate al lui Constantin cel Mare. Acest ratacit a īncercat sa restaureze paganismul si sa distruga Biserica. Orbirea sa a fost atat de adanca īncat a īncercat sa restaureze chiar si cultul iudaic, iar cand Dumnezeu i-a distrus toata stradania nu s-a pocait.
Dupa moartea sa pilduitoare a venit la domnie vrednicul de pomenire Iovian, īmparat ortodox, dar care a domnit foarte putin fiind urmat de Valens (364-378). si acesta a fost arian, ca si Constantius, si s-a folosit pentru impunerea ereziei de cele mai violente metode, ca īn cazul opozantilor pseudo-episcopului Demophilus. El a avut īnsa de īntampinat o opozitie foarte puternica: Sfintii Vasile cel Mare, Ambrozie al Milanului, Atanasie, Betranion etc.
Cu deosebire simbolica pentru situatia Neamului Romanesc este confruntarea dintre Valens si Sfantul episcop al Tomisului, Betranion. Īmparatul, aflat din ratiuni militare - luptele cu gotii - īn Dobrogea, a īncercat sa-l convinga pe Sfantul episcop, īn plina slujba, sa se alature arianismului. Se baza desigur nu doar pe argumentele teologice ci si pe prestanta sa si a suitei sale imperiale, precum si pe forta trupelor din zona. Īnsa dupa un raspuns documentat si categoric Betranion iese din biserica urmat de toti credinciosii si īsi continua slujba īn alt sfant locas, refuzand astfel unirea rugaciunii sale cu a ereticilor. Tot orasul se aduna de partea sa, astfel īncat Valens trebuie sa se limiteze la a-l exila. Tulburarile starnite silesc īnsa pe īmparat sa se plece īn fata episcopului iubit de popor si sa-l readuca īn scaun.
Tot īn timpul acestui īmparat se desfasoara o faza de sfarsit a procesului īnceput prin asocierea tracilor cu gotii. Ne referim aici la procesul de trecere al arianism al lui Ulfila si altor episcopi goti, precum si la venirea lor īn sudul Dunarii. Trecerea acestora īn Imperiu si apoi plecarea lor spre apus a dus si la disparitia arianismului din zona Romaniei orientale si a īntarit elementul romanesc.
Odata cu Valens se īncheie sirul urmasilor directi ai Sf. Constantin.
Redata foarte succint aceasta epoca a urmasilor Sf. Constantin cel Mare este o epoca de decadere. Cei de au venit pe tron dupa marele īmparat n-au avut frica de Dumnezeu a acestuia, nici diplomatia lui. De acee ei n-au fost respectati si iubiti de popor asa cum ar fi trebuit sa fie si nici nu si-au īndeplinit īndatoririle ce le reveneau la nivelul necesar. S-au implicat īn religie cu autoritate, nepricepere si violenta, reaprinzand pe alte sau aceleasi planuri luptele interne stopate de Constantin. Aceasta dezbinare din Romania orientala, datorata unei nepriceperi īn manuirea elementului pagan traco-elen si amestecului īn problemele teologice, a avut si pe plan militar si pe plan economic efecte dezastruoase. Luptele lui Valens cu persii, dar mai ales dezastrul gotic, īncununeaza īn chip negativ perioada sumar descrisa mai sus. Sa remarcam fie si īn treacat, ca aspect al incompetentei domnitorilor amintiti ca purificarea administratiei īnceputa de Sf. Constantin. Din cauza atitudinii lor anti-crestine au fost īnlaturati de Dumnezeu de pe tron, fiind īnlocuiti cu un general de origine spaniola, celebrul Teodosie cel Mare.
Desi se considera de obicei ca epoca Imperiului Roman de Rasarit īncepe cu anul 395 consideram ca este nepotrivit ca o exceptie - unitatea Apusului si Rasaritului sub Teodosie I cel Mare - sa fie tratata ca regula. Bazele divizarii Imperiului fusesera puse īnca īn perioada īmparatilor pagani traco-iliri, iar Sfantul Constantin cel Mare a consfintit aceasta situatie īnca īn timpul domniei sale, atat prin mutarea capitalei cat si prin felul īn care si-a asociat fii la domnie. Mai este cazul sa spunem ca divizarea etnica dintre latinii apuseni si romanii din zona Dunarii si Asiei Mici a favorizat aceasta separatie. Si pentru ca momentul īn care Straromanii ajung la putere este momentul victoriei Bisericii, 313, credem ca acesta, ori cel mai tarziu 325 sunt anii de la care putem vorbi cu adevarat de aparitia Imperiului Roman de Rasarit.
     III.3.Teritoriile de dependenta romana
     Īnca dinainte ca romanii sa ajunga la Dunare a existat o forma deosebita de comuniune a unui stat strain cu Imperiul Roman; ceva ce astazi am numi asociere, stat asociat sau sub tutela. Este vorba de asa numitele state sau popoare clientelare, respectiv federate (aliate). Asa a fost regatul Traciei īnainte de Īntruparea Domnului, asa au fost mai tarziu gotii ori unele triburi dace.
Dar īn afara acestei forme oficiale mai exista o forma, oarecum abuziva, acceptata tacit de conducatorii Imperiului: aceea prin care comandantii militari capabili din zonele de frontiera luau sub protectie - si exploatare, fireste - unele teritorii de dincolo de granita. El asigura linistea locuitorilor de aici si īn schimb se bucura de venituri pe care agentii fiscali nu le puteau impoza - cel putin oficial.
Īn fine, o forma de asociere mai mult duhovniceasca, dar si cu rezultate practice, a aparut odata cu legalizarea crestinismului. Īn Imperiu ierarhia bisericeasca era asigurata, ceea ce nu se putea spune despre cea din teritoriile controlate de migratori. Mai mult, distrugerile īndreptate asupra oraselor faceau practic imposibila existenta episcopilor care, prin canon apostolic, erau legati de acestea. De aceea privirile crestinilor din nordul Imperiului se īndreptau spre acesta, asteptand de la fratii de aici ajutorul duhovnicesc atat de necesar. si aceasta asteptare nu era nemotivata. De-a lungul Dunarii, din Noricum īn Scitia, se gaseau numeroase centre episcopale. O lista a episcopilor din Panonia Inferior, Moesia Superior, cele doua Dacii - Ripensis si Mediterranea -, Dardania, Moesia Inferior si Scitia Mica a fost realizata īn 1975 de parintele Mircea Pacurariu. Completata de listele pentru Iliria, Panonia Superior, Noricum, Epir, Macedonia, Thracia, Chersonez etc., ar putea ajuta la formarea unei imagini nu doar asupra unitatii romanilor sud si nord dunareni ci si asupra vechii istorii bisericesti a Neamului Romanesc.
Īn fine, erau teritoriile care depindeau institutional de Imperiu, ca parte propriu-zisa a acestuia. Toate aceste zone formeaza ceea ce s-ar putea numi cu un termen generic teritoriile de dependenta romana, fie ele recunoscute oficial ca atare sau nu.
Īntrebarea care se pune este: īn ce masura exista o unitate a romanilor din aceste zone?
Pentru ca problema unitatii romanesti a fost si este deosebit de spinoasa pentru multi cercetatori. Īntr-adevar, pana cand, nu de prea mult timp, popoarele alogene balcanice, de la neogreci la croati, au īnceput a-si dezvolta cultura nationala si a o impune si Romanilor de pe teritoriul lor, limba romana avea un aspect deosebit de unitar.
Ori explicarea unitatii lingvistice a unui neam atat de īntins a creat multe dileme si polemici. O sinteza mai apropiata - si cu mare autoritate īn epoca - a realizat Ovid Densusianu īn a sa Istoria limbii romane, vol. I, Bucuresti 1961. D-sa a trecut īn revista pe autorii "legali" īn acea vreme, ocupandu-se cei drept īn mod special de lingvisti. A aratat izvoarele cercetarilor privind originea limbii romane de la cronicari la Hasdeu si Aron Densusianu, de la Miklosich la Goston Paris. Fiecare prezentat cu pozitia lui, īntr-un stil critic similar celui folosit de d-l I. Russu īn Etnogeneza romanilor (Fondul autohton traco-dacic si componenta latino- romanica) , Ed. st. Enc., Bucuresti, 1981.
Solutia d-lui O. Densusianu pare a fi la un moment dat formarea romanilor īn sudul Dunarii, īn acele provincii considerate de d-sa romanizate. Am spus "pare a fi", deoarece silit chiar de faptele domeniului sau de specialitate - lingvistica - O. Densusianu recunoaste totusi ca romanica (straromana) "avea īn evul mediu ramificatii pana īn Carpati". "Ramificatii" īnsa de mare influenta! Este aici o contradictie datorata unor fapte de limba pe care d-sa nu le poate explica altfel. Nu le poate explica deoarece nu ia īn considerare propriile limite din domeniul istoriei. De fapt aici aluneca īn aceeasi greseala cu cea pe care, īn domeniul lingvisticii, i-o face lui Hasdeu (6), respectiv aventurarea pripita pe teritoriul ipotezelor.
Astazi, cand descoperirile arheologice trimit pretinsii savanti imigrationisti īn grupul sovinist de care de fapt apartin, ideile d-lui O. Densusianu par cu atat mai hazardate.
Dar, revenind, trebuie sa subliniem ca d-sa a pornit de pe terenul unor fapte de limba incontestabile, ce atestau un pronuntat caracter sudic al limbii romane. Īn realitate, adevarul este mult mai simplu decat īsi imaginase d-sa: Poporul Romān s-a format atat īn Romania balcanica, din Noricum īn Bitinia, cat si īn Romania nordica, de la izvoarele Oderului la tarmurile Azovului; singura diferenta este ca Romanii din nord, inferiori atunci celor sudici pe mai toate planurile, au fost mai mult influentati decat au influentat īn raporturile lor cu Romanii sudici. Īn acest fel se explica faptele de limba observate de d-sa: prin polul de formare a limbii romane, pol aflat īn partea sudica a Romaniei, iar nu prin deplasari de populatie nedovedite de absolut nici o sursa, fie ea documentara sau arheologica. Astfel apar lucrurile atunci cand sunt luate īn calcul toate aspectele palpabil transmise noua, inclusiv cele privind existenta unor teritorii care erau de dependenta romana īn chip real, desi teoretic, oficial, erau separate de Imperiu.
     III.4 Scoala straromāna
     "Exista o literatura straromana?"
Īntrebarea aceasta a primit de mult un raspuns afirmativ. Si nu e putin lucru sa se cunoasca existenta unei culturi romanesti "culte", īn paralel cu cea "populara", īnca din veacurile de aur ale Bisericii, a unei scoli romanesti de o asemenea vechime.
Despre ce este de fapt vorba?
De existenta unui mediu cultural de elita, a unui mediu creator si - pe cat se poate īntr-o epoca de migratii - statornic.
Pentru existenta unui asemenea mediu e nevoie de un cadru, de anumite institutii care sa īl sprijine. Īn epoca ele constau fie īn academii ca cea din Alexandria sau Atena, fie din adapostul asigurat de episcopii si manastiri. Nu cunoastem cu certitudine existenta vreunei scoli romanesti cu structura asemanatoare altor academii ale vremii, desi se banuieste existenta uneia la Tomis ori īn īmprejurimi.
Trebuie de asemenea mentionat si faptul ca studiile privitoare la latura culta a civilizatiei straromane s-au limitat īn general la zonele mai apropiate Daciei lui Decebal, adica īn principal la Scitia Mica si Dacia Aureliana. Dar chiar si īn acest spatiu restrans, pe care cercetarile ulterioare sigur īl vor largi, s-au gasit comori de civilizatie crestina cu adevarat de nepretuit.
Avem astfel centrul de la Sirmium, unde prim reprezentant este Sfantul Irineu, "tanar episcop daco-roman. Actul sau martiric este primul model de limba latina crestina vorbita la sudul si nordul Dunarii, īn provinciile dunarene ale Imperiului roman". El va fi urmat de alti episcopi, ca Domnus (Dominus), Eutherius s.a., pana la sfarsitul sec.VI. Exista astfel un mediu episcopal stabil, ceea ce implica o anumita dezvoltare culturala īnalta, un mediu teologic avansat.
Un centru cultural incontestabil, renumit prin reprezentantii sai pana īn Asia si Galia a fost Scitia Mica si cu deosebire Tomisul (Constanta). Aici apare īnca īn jurul lui 290 episcopul Evanghelicus (5), primul cunoscut din lungul sirag de episcopi tomitani. El, ca si urmasii sai īn scaunul arhieresc Efrem si Titus (Philius), a avut de suferit din partea persecutorilor, fara īnsa a apostazia. Ravna pastoritilor lor, mai ales militari dar si civili, ca Zotikos, Attalos, Kamasis si Philipos, dovedeste nivelul īnalt al vietuirii crestine de aici. Nu este deci uimitoare aparitia unor oameni de cultura crestini ca mai sus pomenitul episcop Betranion (Vetranion), aflat īn corespondenta cu Sf. Vasile cel Mare si autorul Patimirii lui Sava Gotul, ca Teotim I, polemist si doctrinar - astazi s-ar spune dogmatist - dar si realizator de dialoguri īn stil grecesc, Ioan al Tomisului, Teotim II, celebrul teolog Dionisie Exiguul, Ioan Casian etc.
Īn alta regiune, a Daciei Aureliene, vor lumina Niceta de Remesiana si discipolul sau Laurentius de Novae. Cel dintai se va īnvrednicii de laudele contemporanilor la un nivel deosbit de īnalt, ca urmare a impresiei puternice lasate de personalitatea sa extraordinara.
Īn Sardica se cunosc sapte episcopi dintre cei care, mult mai multi, au asigurat conducerea acestui scaun episcopal si trebuie remarcat ca cei mai multi dintre ei poarta, ca si episcopii din Sirmium, Remesiana, Marcianopolis, Ratiaria etc. nume romane . La fel se īntampla si īn Dardania unde, merita mentionat, primul episcop (amintit la 325) poarta numele Dacus
Exista prin urmare īn aceste zone o viata bisericeasca activa, ce a adus lui Dumnezeu nu doar roadele iubirii ci si pe cele ale adevaratei īntelepciuni. Aceste centre de cultura crestina se dezvolta, cum este si firesc, mai ales dupa īncetarea persecutiilor pagane si eretice. Artur Silvestri vorbeste de straromani cu model cultural daco-getic, facand o analiza literara deosebita a operelor lor, arata cum membrii acestei scoli romanesti au actionat īn armonie, dezvoltand adevarate curente si avand "o actiune literara comuna". Mai mult īnca, īncearca sa gaseasca paralele īntre Romanii de atunci si deschizatorii de drumuri ai sec. XIX.
Dat fiind momentul aparitiei acestei scoli Straromane credem ca ea este de o importanta extraordinara pentru cunoasterea clipei īn care Romanii apar ca natiune. O scoala ca aceasta presupune existenta unui popor care sa o sustina, sa o alimenteze, si pe care ea, la randul ei, sa īl īntareasca, sa īl lumineze. Ea este, īntr-un moment īn care Straromanii nu au stiut sa ceara de la Dumnezeu conducatorii potriviti, cel mai frumos rod adus Domnului de Neamul Romanesc.
     IV. Concluzii privind Romanitatea Romanilor si aparitia Imperiului Roman cu capitala la Bizant
     Din materialul prezentat anterior se poate observa ca mutarea capitalei de la Roma la Constantinopole este un eveniment intim legat de procesul formarii Poporului Roman. Marile personalitati care au potentat acest fenomen erau fie traco-romani, fie straromani. Motivatia acestei transformari este īn primul rand spirituala, iar efectul a fost si el īn primul rand spiritual, ceea ce nu īnseamna ca aspectele sau consecintele materiale au lipsit cumva ori ca ar fi neglijabile. "Īn fond, ideea romanitatii romanilor īn viziunea ei evolutiva ni se prezinta... ca un arbore gigantic al carui trunchi īl constituie traditia autohtona a romanitatii, constiinta poporului roman despre romanitate

     Ramurile sale reprezinta, desigur, traditiile īnfatisate mai sus, ramurelele si frunzele fiind diferitele marturii asupra romanitatii romanilor. Din arborele romanitatii romanilor cunoastem cel mai bine trunchiul; nu este exclus ca cercetari viitoare sa descopere existenta unor noi ramuri; cu siguranta putem afirma ca numeroase frunze ale acestui arbore ne-au ramas necunoscute.".
Aceste cuvinte ale lui Adolf Armbruster contin mult adevar si, īntr-un fel, o provocare. Cercetarile facute pentru realizarea acestei lucrari au adunat o serie de descoperiri de valoare ale unor cercetatori celebri sau mai modesti, si au realizat astfel schitarea unui tablou surprinzator.
Imperiul Roman de Rasarit apare ca urmare a miscarilor protoromane de desprindere de centrul paganesc reprezentat atunci de Roma, miscari īmplinite īn gestul primului domnitor roman, Sfantul Īmparat Constantin cel Mare. Lupta dintre elementul traco-roman si Crestinism este īn fapt o reflectie a dedublarii celor care, ajunsi la putere īn Imperiul Roman si īn mare parte romanizati, ar fi vrut totusi sa ramana traci. Prinsi īntre datoria imperiala - pe care o īntelegeau īn primul rand militareste -, ambitiile personale, simtul national si dezvoltarea de neīnteles a credintei īn Hristos ei ajungeau, īncercand sa evite haosul tocmai sa-l starneasca. Dupa cum am mai spus, cea mai potrivita analogie este īntre ei si zelotii din vremea vietii pamantesti a Mantuitorului.
Ca si aceia care, lipsiti de īntelepciune, nu vedeau ca īmplinirea idealurilor nationale este īn Evanghelie, si acestia se manifestau, dintr-o iubire ratacita, ca dusmani a ceea ce iubeau.
Imperiul Roman cu capitala la Constantinopole apare prin urmare ca o evadare īn fata haosului unei lumi pagane, ca o noua creatie a Imperiului Roman. si noul īntemeietor īncearca sa puna alt popor la baza noului stat, Poporul Roman de care el apartinea.
Revenind la elementele de Teologia Istoriei prezentate la īnceputul lucrarii sa remarcam ca īntregirea imaginii privind formarea Romanilor cu noile elemente are o influenta deosebita asupra īntelegerii rosturilor nationale - si implicit si personale.
Rolul pe care Romanii ar fi trebuit sa īl joace īn Imperiul Roman de Rasarit, primul stat - macar partial - romanesc, rolul pe care de fapt l-au jucat, consecintele atitudinii lor, toate aceste lucruri de mare importanta pentru noi apar īntr-o noua lumina.
Putem īncepe prin a ne referi la caracterul crestin-militar al Romanilor, remarcat deja (I.2 B; II.3). Traco-ilirii au fost razboinici. Pastrand respectul cuvenit stramosilor putem spune, oarecum eufemistic, ca erau exagerat de razboinici. Pe de alta parte, nici romanii nu erau altceva decat o natiune de razboinici, avand īnsa un caracter ordonat foarte deosebit atat de cel tracic cat si de cel numit actualmente “latin”. Crestinismul este de asemenea o religie luptatoare. Dar traco-ilirii luptau doar pentru placerea de a lupta - fara ca prin aceasta sa negam luptele lor defensive -, iar romanii pentru a impune pacea si ordinea romana.
Altfel spus, si unii si ceilalti luptau pentru lucruri pamantesti si trecatoare, adica pentru himere. Īn schimb lupta crestina are cu totul alt caracter : “lupta noastra nu este īmpotriva trupului si a sangelui, ci īmpotriva īncepatoriilor, īmpotriva stapaniilor, īmpotriva stapanitorilor īntunericului acestui veac, īmpotriva duhurilor rautatii, care sunt īn vazduhuri.” (Ef. 6.12).
Īn acest fel crestinarea traco-ilirilor a avut un efect deosebit asupra caracterului lor razboinic. Acesta nu a disparut īn esenta. Dar asa cum mania ni s-a dat ca sa ne maniem īmpotriva pacatului si astfel sa-l putem īnvinge si evita (2) tot astfel si caracterul razboinic este, īn crestinism, folosit pentru lupta duhovniceasca. La protoromani a aparut īnsa si un aspect specific, dat de cadrul aparitiei lor. Acela al luptei defensive cu arma īn maini. O discutie mai larga se impune. Sfantul Ioan Botezatorul, cel care a luptat cu putere deosebita īmpotriva tuturor pacatelor si fariseismelor, īntrebat de militari :” noi ce sa facem ca sa ne mantuim?”, nu le cere sa renunte la purtarea armelor, ci doar la respectarea unor anumite reguli īn cadrul si nu īn afara armatei (Lc. 3.14).
Mantuitorul nu a schimbat aceste porunci, nici nu a poruncit sutasului pe a carui sluga o vindecase sa se lase de viata sa militara, desi e foarte probabil ca ar fi fost ascultat (Mt. 8.5-13). De asemenea, nici Sfantul Apostol Petru nu īi porunceste lui Corneliu, sutas din cohorta Italica, sa renunte la militarie dupa botez, desi era absolut evident ca ar fi fost ascultat(F.A. 10.1-48). Fara a mai īnsira numele de sfinti ortodocsi care au fost militari trebuie totusi sa concluzionam ca meseria armelor nu a fost interzisa de crestinism, fiind considerata necesara apararii ordinii de drept (Rom.13.1-4).
Statul si neamurile au ramas de asemenea īn Crestinism, caci Īmparatia Cerurilor nu este din lume, dar este si īn lume, iar Dumnezeu este al ordinii; se impune deci existenta unui cadru ordonator. Iisus Hristos este Īmparat, iar Īmparatia Cerurilor este o īmparatie, adica un imperiu; īn cadrul sau pot exista o multime de formatiuni statale cu specific diferit, asa cum īntr-un corp se gasesc tot felul de organe foarte diferite. Esentiala este armonia dintre parti. Īn acest context trebuie vazut caracterul militar dat de Dumnezeu Poporului Roman īnca de la īnceput. Pe de-o parte ca mijloc de lupta duhovniceasca, iar pe de alta ca misiune de aparare a altora, a celor care nu se pot apara. Imaginea legendara a lui Traian pastrata īn Romania, īn comparatie cu anularea ei la traco-goti, se datoreaza tocmai sensului nou pe care l-au castigat stramosii nostri mai ales īncepand cu acest īmparat: acela de APARATORI.
Aparatori ai Imperiului Roman, apoi ai Imperiului bizantin si ai Ortodoxiei si ai unor farame din marea Romanie - tari si mosii intrate īn legenda -, strajeri ramasi de veghe secol dupa secol atunci cand ceea ce pazisera nici nu mai exista, trecandu-si mereu grija asupra altor obiective, Romanii constituie, poate, poporul cel mai fidel misiunii sale militare. Īn toata constiinta populara romaneasca nu exista ideea de cucerire ca principiu pozitiv, ci doar ideile de recucerire sau, cu alte cuvinte, de eliberare si de aparare. Aceasta aparare a avut un caracter nu doar spiritual, ci si prozaic, direct militar. Pentru aceasta caracteristica a Romanilor Dumnezeu a permis stramosilor nostri sa pastreze, de exemplu, calusul . Acesta nu era un simplu dans popular, ci o forma de organizare si instruire militara. Organizarea, paralela cu cea statala oficiala, īn voievodate - organizatii militare īn primul rand, si abia ulterior juridice si economice - s-a mentinut pana la sfarsitul secolului trecut, īnceputul secolului XX. Reaparitia periodica a unor forme de īnglobare a īntregii populatii masculine īn fortele armate nationale, cu toate presiunile contrare venite din exterior, se datoreaza aceluiasi spirit romanesc ce influenteaza pana la urma pe cei ce raman mai mult la conducere.
Aceasta caracteristica a fost subliniata, si īn studiile privindu-i pe romanii sud-dunareni, de o multime de autori romani si straini . Dar este cazul sa amintim si de scoala Romaneasca din sec. IV-VI, ale carei īnceputuri au fost succint prezentate īn capitolul anterior.
Ea reliefeaza o alta vocatie romaneasca, de asemenea implicita neamului. Aceea de īnaltare duhovniceasca si misiune crestina. Ceea ce au facut persoanele sfinte enumerate - ca Betranion, Niceta, Dionisie, Ioan Casian etc. - a fost o lucrare bazata pe multe eforturi, nu doar personale ci si - daca nu cumva mai ales - comunitare. Faptele lor minunate s-au putut realiza si datorita mediului deja existent, fie ca ne referim a manastirile blande ale Dobrogei lui Ioan Casian sau la credinciosii uniti īn jurul pastorilor lor.
Nu trebuie uitat de asemenea nici faptul ca exista un ansamblu crestin-cultural mult mai mare decat cel prezentat. Nu am putut acoperi o multime de teritorii romanesti si nici analiza influentele straine suferite. Imperiul Roman de Rasarit avea mai multe ramuri ale romanitatii, alaturi de Romani stand latinitatea asiatica - al carei reprezentant a fost, de exemplu, Sf. Ioan Gura de Aur, fiul lui Secundus si al Antuzei - si cea africana - din care iesisera īnca din vechime sfinti ca Felix de Tibiuca sau Ciprian al Cartaginei. Interactiunea dintre aceste ramuri este o problema delicata, care poate starni polemici inutile si cere o analiza de profunzime. Ceea ce putem stabili este necesitatea unor cercetari de specialitate care sa lamureasca mai bine rolul jucat de Romani īn aparitia si dezvoltarea Imperiului Roman de Rasarit.
Punctand, putem spune ca studiul de fata observa:
1. ...existenta unui fenomen de crestinare simultana a traco-ilirilor īn sec. I si urmatoarele
2. ...existenta a doua tabere de traco-iliri, unii partial romanizati dar pagani si altii romanizati prin crestinism
3. ...existenta unui proces de romanizare a tracilor (dacilor) liberi prin crestinare
4. ...existenta unei ostilitati acute a traco-ilirilor pagani din Imperiu fata de crestinism, datorata probabil unui nationalism deplasat
5. ...victoria duhovniceasca a taberei crestine, prin Sfantul Constantin cel Mare
6. ...existenta unei reīntemeieri a Imperiului Roman prin mutarea capitalei la Bizant,
moment din care de fapt putem vorbi despre existenta Imperiului Roman de Rasarit
7. ...aparitia Poporului Roman cu toate caracteristicile sale fundamentale la īnceputul sec. IV, odata cu - si prin - aparitia Imperiului Roman de Rasarit
8. ...existenta unui caracter fundamental ortodox al Poporului Roman, caracterizat prin constiinta unei misiuni jertfelnice de aparare a Crestinatatii si de misionarism duhovnicesc
9. ...necesitatea īntoarcerii la origini pentru īntelegerea scopului existentei ca Neam si indivizi apartinand Neamului, pentru evitarea deznationalizarii si apostaziei.
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/