Destine umbrite - Partea VI de Mariana Gurza publicat la 04.02.2009
Ganduri nocturne
     Un înger prezent printre noi
Daca nu ar fi plecat Mitropolitul Nestor Vornicescu, grabit si nefiresc, ce „cuvânt de folos ne-ar fi dat acum, într-o vreme „a pustiirii Neamului”?
De ce uneori, pleaca dintre noi, oameni ce înca ar mai fi putut fi „strajeri demni” ai Cetatii?
De ce nu stim si nu învatam sa avem grija de cartu rarii nostri?
La 80 de ani, cît ar fi avut Mitropolitul Nestor Vornicescu, ar fi putu fi un ilustru ÎNVATATOR, un Mare Patriarh. Prin atitudinea sa voievodala, ar fi stiut sa pastreze credinta ortodoxa neîntinata, sfaturile Sfintilor Parinti.
Ipotetic punem uneori întrebari si ne multumim cu raspunsuri incerte, consolati de gândul ca cel plecat, de undeva dintre nouri vegheaza si îndruma.
Dati-mi voie sa las o lacrima printre pagini scrise, si o simpla rugaciune pentru MITROPOLITUL NESTOR VORNICESCU. Nu-l pot uita. Nu-i pot uita chipul de mare voievod.
L-am admirat de departe pe vremea când îl vazusem la Craiova.
     Rugaciunea inimii
Privegherea celor ce au ramas candele aprinse pe Ceahlau se face simtita si în zilele noastre. Vase alese ale Celui de Sus, potire aurite cu tamâie ce ni le daruiesc în tacere.
Acesta „lupta” pentru pastrarea simbolurilor crestine, a demonstrat ca prin puterea cuvântului, prin adevar, încalziti de credinta, putem fi mai uniti ca niciodata. Sa-l odihneasca bunul Dumnezeu pe adormitul preot Calciu, care a plecat în zi de sarbatoare crestineasca, într-o zi, când si noi prin priveghere, i-am fost alaturi prin ruga si fapta.

     Când trupul si sufletul se vor întrepatrunde pe scump pamânt românesc, cerul se va lumina. Îngerii adormiti se vor trezi o clipa. O toaca va bate pe Rarau pentru priveghere. Forte nevazute vor fi acolo si vor da binecuvântare de la Cel Preaînalt. Nimeni nu-i va putea opri. Nimeni nu va putea sa opreasca lacrimile ce vor curge ca susur de izvor.
Si noi, unde vom fi, fiecare vom sopti o rugaciune, o rugaciune a inimii asa cum poate au spus-o si cei din lotul „Rugul aprins”.
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”.
Doamne, odihneste-l în gradina ta Doamne, pe adormitul preot Gheorghe Calciu Dumitreasa!
     Ciprian Zaharia, un ctitor voievodal
„Fii credincios lui Dumnezeu si Bisericii Sale, cât vei trai; si vei avea în viata aceasta tot binele, iar în cealalta vei dobândi cununa de marire” (Arhimandrit Ciprian Zaharia)
Una dintre cele mai importante ctitorii musatine din Moldova este Manastirea Bistrita, situata la 8 km de Piatra-Neamt cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Un loc care vorbeste de la sine despre istoria neamului, având un trecut spiritual si cultural incontestabil.
Dupa traditie primul ctitor este considerat a fi Petru I Musat (1375–1391), dar adevaratul ctitor al Manastirii Bistrita este voivodul Alexandru cel Bun al Moldovei (1400–1432).
Icoana Sfintei Ana, daruita de Alexandru cel Bun, prezenta si acum în manastire, are o importanta deosebita din punct de vedere artistic, istoric si spiritual. Sfântul Voievod Stefan cel Mare, Petru Rares, Alexandru Lapusneanu si-au înscris numele în rândul ctitorilor prin daniile facute.
În perioada când Manastirea Bistrita s-a aflat sub administratia bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, numeroase odoare, manuscrise au fost înstrainate.
Rascoala eterista din 1821 a afectat manastirea, fiind devastate mormintele ctitorilor si pierzându-se din nou obiecte pretioase.
În perioada primului razboi mondial, manastirea a adapostit raniti, copii orfani care au fost crescuti si educati sub zidurile sale.
Un document de mare pret scris în limba slavona se regaseste si acum la Manastirea Bistrita, Pomelnicul Manastirii Bistrita din anul 1407, un document de referinta privind trecutul medieval al Moldovei.
     Începând din anul 1967 si mai ales sub staretia Arhimandritului Ciprian Zaharia, Manastirea Bistrita dintr-o ruina a devenit astazi un lacas al frumusetii si al istoriei Neamului Românesc.
S-a consolidat turnul de intrare a lui Petru Rares si turnul-clopotnita al Sf. Voievod Stefan cel Mare, zidul de incinta, biserica voievodala, Casa Domneasca, Scoala Domneasca, chiliile calugarilor.
Ciprian Zaharia intrase în rândul monahilor când avea 18 ani, a fost „salvat ca prin minune de Patriarhul Justinian de avatarurile Decretului din 1959". A fost adus în 1979 la Manastirea Bistrita, de vrednicul de pomenire Parintele nostru Teoctist, având, cea mai lunga staretie din veacul al XX-lea, în care, îsi desavârsise „lucrarea”. A reusit sa reînvie traditia monastica, oficiind prima calugarie dupa 30 de ani de interdictie, si anume cea a actualului arhiereu vicar al Episcopiei Romanului, P.S. Ioachim Bacauanul. A fost si un harnic restaurator al ctitoriei lui Alexandru cel Bun, la finalizarea lucrarilor primind si rangul de arhimandrit.
Parintele Iustin Pârvu, ca si alti multi parinti ce au facut multi ani de puscarie politica, si-au gasit adapost la Manastirea Bistrita, sub obladuirea parintelui staret, arhimandrit Ciprian Zaharia.
Dupa 1990, în cimitirul Manastirii Bistrita a construit o biserica din lemn în stil traditional si a initiat înfiintarea unor schituri noi. O prezenta benefica acestui colt de rai, pentru care s-a straduit si a pastorit 26 de ani ca staret.
Detinuse si functia de exarh al manastirilor din Neamt, în perioada când manastirile aveau nevoie de oameni destoinici. Tot el a ajutat la redeschiderea unor vechi manastiri. A ramas si în amintirea scriitorilor care i-au închinat câteva pagini sau rânduri, între ei amintindu-l pe poetul Ioan Alexandru care i-a dedicat câteva poezii. În ultimii ani ai vietii a fost încercat de o boala grea, pregatindu-se astfel de întâlnirea cu Împaratul cel fara de moarte.
Dintr-un loc ravasit de vremuri, Arhimandritul Ciprian Zaharia a reusit sa ridice manastirea maiestuos. Si-a dedicat întreaga viata acestui loc încarcat de istorie si evlavie ortodoxa. A facut ca Manastirea Bistrita sa-si pastreze comoara cea mai de pret a Ortodoxiei, credinta statornica, traditia patristica filocalica si rugaciunea neîntrerupta, daruindu-ne prin harnicie si jertfa, valori de patrimoniu, „oglinzi ale împaratiei cerurilor”.

     Manastirea Bistrita, asa cum arata ea astazi, o creatie a staretului Arhimandrit Ciprian Zaharia. Lacas luminat, unde florile si verdele vietii mai pastreaza amintirea înteleptului staret.
În data de 26 decembrie 2007, la ZI MARE, Ieromanahul CIPRIAN ZAHARIA plecase printre îngeri. Se pregatise pentru marea „plecare”. Îsi pregatise singur „locul”.
Arhimandritul Ciprian Zaharia, apartinând unei mari generatii de duhovnici si stareti, se îmbolnavise încetul cu încetul în urma schimbarii sale de la staretie. Fusese pensionat, desi îsi propusese sa mai faca multe pentru „locul sau” unde si-a dedicat anii în slujba Neamului si a lui Dumnezeu. O decizie pripita, o decizie care i-a grabit „plecarea” printre Cei Drepti. „Doamne, iarta-i, ca nu stiu ce fac!”
Frumusetea locului si înnoirile aduse de-a lungul anilor de arhimandritul Ciprian Zaharia au ramas. Dar parca lipseste ceva… Acel suflet viu ce anima odata obstea manastirii…
S-au schimbat multe în manastirile din Moldova…
Am întrebat de locul de veci a bunului staret. Un monah, cu ochii plini de lacrimi ne-a indicat locul… „A fost pentru mine tata, parinte, duhovnic, m-a certat, m-a învatat, m-a iubit”.
A calugarit pe multi frati, azi unii stareti… dar l-au uitat pe bunul arhimandrit Ciprian Zaharia, un om drept, cu frica de Dumnezeu, care acum si-a gasit linistea. Mai ofteaza în curtea umbrita, dupa schitul pierdut, dupa risipirea binelui sadit în curtea plina de flori. Aprinsem o lumânare, din partea unui vechi prieten. Ardea frumos ca si cum mi-ar fi multumit…
O floare a ortodoxiei! Arhimandritul CIPRIAN ZAHARIA poate fi trecut în rândul ctitorilor Manastirii Bistrita! Un ctitor care a adus lumina pentru Neamul Românesc!
Credincios lui Dumnezeu si Bisericii Sale cât a trait, Ciprian Zaharia si-a „dobândit cununa de marire”! Dumnezeu sa-l odihneasca în gradina vesniciei!
     Alinator de suflete
„Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti” (Matei 22, 39)
Îl cunoscusem întâmplator. I se dusese vestea prin oras, prin împrejurimi, pentru blândetea si ascultarea domniei sale. Intrând în încaperea sa, ma izbise miros de mir si tamâie placut mirositoare. O liniste si o pace sacra, un om fara vârsta, marunt la statura cu ochi patrunzatori si ageri.
Acesta era Milivoi Stoin, om al bisericii ortodoxe sârbe, Protoiereu stavrofor (preot si protopop). A sporit în timpul vietii în post si rugaciune, în smerenie, ajungând înainte vazator si facator de minuni. Prin sfintenia vietii lui cunostea gândurile oamenilor.
Era un iscusit parinte duhovnicesc, cu multi fii si fiice. La el se marturiseau multi, alegând locuinta sa, unde în noapte parintele nu înceta a se ruga.
Ne-am privit pentru o clipa în tacere. Fiecare din noi încerca, ca prin aerul ce ne despartea, sa gasim o nisa tainica.
Primisem primul surâs, o blândete si o caldura duhovniceasca. Cuvintele devenisera de prisos. Doar noi si Dumnezeu. Îi cerusem o binecuvântare, o rugaciune, un cuvânt de folos. Îmi vazuse sufletul. Îngenunchiata, cu sfânta cruce în mâna, i-am ascultat rugaciunea. Simtisem caldura, mângâierea, realizasem ca ma aflam în fata unui om deosebit.
Nascut în data de 11 martie 1913 la Varias, într-o familie modesta, fiul lui Jivco Stoin si al Persidei, nascuta Rustici, si-a petrecut copilaria în localitatea Gelu. Parohul local, protoiereul Milan Nicolici, apreciindu-i inteligenta si calitatile deosebite, l-a înscris la Gimnaziul sau particular, pe care l-a absolvit cu succes în anul 1928. Chemat de convingerile sale crestine, suferind si fara o baza materiala solida, petrece un an de zile la Sf. Manastire Bezdin. Remarcat de staretul Iosif (Protici) si de monahul Miron (Nenadovici) a fost îndrumat spre Seminarul Teologic din Sremscki Karlovici cu durata de sase ani, absolvindu-l în anul 1936.
Dupa absolvirea studiilor a fost hirotonosit de catre episcopul Irinej (Ciric), episcop din Bacica si administrator al Eparhiei de Timisoara. A fost numit preot la Stanciova, unde si-a îndeplinit cu onoare si credinta îndatoririle de slujitor al Domnului si nu numai atât. S-a implicat în viata obsteasca, s-a dovedit a fi un bun dascal si un adevarat patriot, dorind ca aceasta localitate sa-si pastreze identitatea nationala.
În anul 1945 a fost transferat la Pecica, unde prin har si daruire, a cladit din nou, o noua viata spirituala prin credinta si multa munca. Pentru meritele sale deosebite a fost distins cu dreptul de a purta ,,brâul rosu” de catre episcopul Irinej (Ciric). Pâna la pensionarea parintelui, în anul 1970, a activat ca preot paroh în localitatea Cenei.
Viata i-a dat posibilitatea sa aduca multa lumina în jurul domniei sale prin gesturi umane, prin fapte eroice în perioade de criza, ca urmare a primit si alte onoruri si distinctii deosebite. Astfel, în anul 1970 la Vârset, episcopul Visarion (Kostic), episcop al Banatului si administrator al Eparhiei de Timisoara, l-a hirotonisit la rang de protoiereu cu drept de purtare a nabedrenitei, iar în anul 1989, la propunnerea episcopului Sava (Vukovic), episcop de Sumadija si administrator al Eparhiei de Timisoara, Sfântul Sinod Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe, i-a fost acordata cea mai mare distinctie pentru preotii mireni ,,dreptul de a purta crucea pe piept”. Aceasta distinctie i-a fost înmânata în Stara Pazova de catre episcopul Vasilije (Vladic), episcop de Srem.
Pierderea unicului fiu, Alexandru, student al Facultatii de Drept din Cluj, urmata de decesul sotiei sale, l-au îndurerat si a continuat ca prin rugaciunile sale sa ceara iertare si sa se apropie si mai mult de divinitate, dorind sa aduca liniste atât în casele românilor cât si în casele sârbilor.
„De la pierderea fiului — au trecut deja patruzeci de ani — viata mea a devenit o rugaciune neîncetata pentru toti cei care s-au adresat pentru ajutor”.
În urma unei morti clinice, revenindu-si, Dumnezeu l-a lasat printre noi pentru a se ruga mai arzator pentru omenire. La vârsta sa înaintata, înca facea rugaciuni acasa. Înconjurat de medici români, era mereu sub observatie.
„De când sunt neputincios, ma rog în apartamentul meu, loc în care sunt si vizitat de cei care au nevoie de rugaciune. Printre acestia se numara începând de la judecatori, avocati, medici, pâna la tarani simpli si oameni fara loc de munca, pentru ca în fata lui Dumnezeu suntem cu totii egali. Si vin, si revin”.
Fusese acuzat de confratii sai — inexplicabila atitudine fata de un om care la cei 92 de ani - mai avea putere sa scrie si sa îndrume crestineste pe cei împovarati de griji. Nu o face pentru câstig material, altruismul si singuratatea, iubirea fata de semeni si de tara l-au mentinut plin de vigoare si Dumnezeu îi sporea puterea. Era cautat de pretutindeni, înzestrat cu mult har, în miez de noapte citea din cartile sfinte si se ruga pentru cei napastuiti. Preotului Milivoi nu era nevoie sa-i spui prea multe. Dotat cu o psihologie nativa îti citea chipul si sufletul. A fost înconjurat cu multa dragoste si s-a considerat un om bogat având foarte multi prieteni din medii sociale diferite în tara si în strainatate. Este omul de la care ai avut ce învata zilnic câte ceva. Nu-i placea singuratatea si tânjea dupa colegii pe care îi respecta si îi stima. Acestia uitau si-n zile de sarbatoare crestineasca, de preotul Milivoi, fie ca era Craciun, Pasti.
Uneori îl gaseam trist, cu teama de a nu fi dat afara din locuinta…Mereu haituit…
Avea o voce de aur si multi tineri preoti ar fi putut învata din cântecele vechi biseicesti.
Înainte de a pleca la Domnul, fusese plecat în Italia unde a fost primit conform rangului sau.
     Când vom învata sa ne pretuim valorile? Pentru cei care l-au cunoscut cu adevarat, parintele a fost înger cu aripi tamaduitoare. Rugându-se pentru omenire, pentru semeni, îsi cladea zilnic templul iubirii, daruind… Picioarele bolnave nu-l mai ajutau. Suferinta si-o ascundea cu stoicism dar, din când în când, puteai zari stralucind o lacrima ca o bobita de aur. Ai fi vrut sa o prind, dar ea se rostogolea spre un pocal tainic. Uneori amaraciunea i se citea pe chip, dar rugaciunile îl întareau, sfidând indiferenta si rautatea din jur, avându-L pe Dumnezeu alaturi, nu se temea…
Acesti ,,indiferenti” au oare constiinta curata? Ce vor face dânsii la 93 de ani?
Preotul Milivoi ramâne prin harul si omenia sa un truditor al bisericii ortodoxe. În 2002 îi aparuse o carte religioasa, intitulata Parintele predica!. La început aparuse în limba sârba, dar prin intermediul prietenilor a fost tradusa si în limba româna. ,,În aceasta carte se gaseste un manunchi de predici…” se destainiuie parintele. Eu as spune, un snop de grîu cu boabe de aur. Si tot parintele Milivoi mai adauga în cartea sa ,,Oricât m-as stradui sa aleg ceea ce i-ar fi spre învatatura cititorului din ziua de azi, trebuie avut în vedere ca aceste predici nu au fost compuse si rostite de un înger, ci de un rob pacatos, si deci îi rog pe toti cei care ar observa vreo greseala sa o corecteze, dat fiind ca ea mi s-a strecurat nu din rea intentie, ci urmare a slabiciunii umane”.
Lansarea cartii a fost sublima desi pâna la apartia ei a întâmpinat multe greutati.
Nimeni însa nu-l putea opri de a scrie, de a calatorii si de a ajuta bisericile sarace. Nimeni nu-i putea lua IUBIREA pe care cu generozitate ne-o daruia.
Citându-l pe scriitorul nostru Milivoi ,,Când Dumnezeu în Sfânta Scriptura a spus „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti” (Matei 22, 39) a dat lege sa iubim orice om, pe prieteni si pe dusmani. Si ne confirma din acest lucru, când, contrazicându-se cu fariseii, daca este voie de vindecat sâmbata (Luca 14, 5), ne învata: „Care dintre voi, de-i va cadea asinul sau boul în fântâna, nu-l va scoate îndata în ziua sâmbetei”. Însusi Domnul Iisus Hristos, când îl chinuiau, s-a rugat la Dumnezeu pentru dusmanii spunând „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac”.
Daca ar fi putut fi înteles, de cei care nu au dorit sa înteleaga, nu ar fi plecat în lumea de veci singur si trist…
În 2005 aparuse în limba româna Parinte, nu înceta sa predici.
Religia noastra ortodoxa trebuie aparata. Doar credinta noastra stramoseasca, comoara de mare pret, ne poate salva. Îmi doresc sa fim mai buni, mai iertatori, traind în locuri binecuvântate. Noi singuri, cu fata spre Dumnezeu, trebuie sa deschidem calea, calea spre mântuire.
M-am simtit bine în preajma parintelui, simtindu-mi cuvântul si sufletul mai linistit într-o lume în care respectul fata de semeni se clatina.
Iata ce scria în ultima sa carte:
„În noptile cât sunt ele de lungi meditez si îmi numar zilele si pacatele, si stiu, în curând voi raspunde pentru tot ceea ce am facut si pentru tot ce n-am facut. Dumnezeu mi-a daruit o viata lunga, dar prin aceasta m-a si obligat sa lucrez timp mai îndelungat.
Chemarea de preot nu se limiteaza doar la timpul cât este preotul în functie la vreo parohie, preotia este o mare nevointa, pe care omul trebuie sa o duca pâna la moarte, si chiar si prohodul, slujba de înmormântare, îi va fi deosebit. Mare este demnitatea preotiei, dar mare este si îndatorirea.
De aceea, tot mai mult si mai des ma gândesc la sfârsitul meu si îl rog pe Dumnezeu ca sfârsitul meu sa fie crestinesc, asa cum am rostit de atâtea ori în ectenii: — fara durere, neînfrânat, în pace, si raspuns bun sa dau la înfricosatoarea judecata a lui Hristos”.
Dumnezeu sa-l odihneasca în gradina Sa. Dumnezeu sa-i ierte pe cei ce au uitat de „demnitatea preotiei”.
Preotul MILIVOI STOIN, care s-a stins în data de 8 noiembrie 2005, va ramâne un simbol al crestinismului ortodox. Înmormântat în Cimitirul eroilor din Timisoara si-a gasit linistea alaturi de fiul si sotia sa
Uneori mai trec sa schimb o vorba tainuita… Flori, lumânari ce ard, acelasi miros de mir si tamâie… Semn, ca înca cei care l-au cunoscut, nu l-au uitat. Dormi linistit, bunul meu prieten.
     Gânduri nocturne
Nu pot sa dorm. Am ramas framâtata între cele doua ceruri.
Unde sunt intelectualii nostri plini de dârzenie si curaj?
Pâna când ne vom lasa manipulati si îndoctrinati cu slogane ale momentului?
Sunt întrebari fara raspuns, si acea teama de a rezista tuturor vânturilor, s-a cuibarit straniu într-o generatie în care manelele au devenit imn, scriitori ai neamului uitati, o istorie trunchiata…
Si totusi, suntem, treji, gata de a începe o lupta care poate pe unii îi duce la „Locuri rele”, pe altii într-o grota a Ceahlaului…
Sa asteptam o noua generatie, pe care din pacate, învatamântul actual o saraceste de cele mai sacre momente de istorie si traditie?
Îmi spunea Parintele Adrian, ca daca s-ar face un recensamânt al ortodocsilor, acum numarul lor ar fi la jumatate.
Oare ce înseamna reunificarea religiilor?
Vom avea un mare creator, vom uita de Maica Domnului, vom uita de Sfintii parinti? Nu ne vom mai închina la icoanele noastre?
Cine doreste ca lacasurile noastre de cult sa fie doar obiective turistice si nu locuri de reculegere?
Credinta noastra ortodoxa nu se negociaza. Cei ce renunta la traditia ei vor da seama în fata Celui Preaînalt.

     „O utopie”, cum spunea un Sfânt Parinte! NU SUNTEM SINGURI! Gândirea mea este împartasita de multi iubitori de neam ce în liniste îsi continuua „lucrarea” în numele faptei si a binelui.
Unde ne va duce o Europa Unita, atâta vreme cât noi nu suntem pregatiti nici sa respiram si nici sa ne înmormântam mortii?
O cacialma a celor care vor sa distruga ce generatii de oameni bravi au cladit…
     Facând parte din acei români care sufera pentru tara lor, nu am somn când frunza îngalbeneste, când nucul da sa se usuce, când mamele ramân fara lapte. Doamne, ocroteste neamul meu, si am încredere ca va veni o zi când ne vom plimba depanând amintiri în „Gradina Maicii Domnului”.
Se pare ca în urma unei cumpene, vad lucrurile altfel, vad ceea ce altii refuza sa vada
Nu stiu daca este bine sau rau, dar vreau sa merg mai departe…
Ma obliga cei plecati înainte de vreme din cauza cizmelor barbare si a unei mentalitati hidoase.
Nu am stiut decât dupa asa-zisa revolutie ca cei refugiati erau considerati dusmani ai Uniunii Sovietice. Au murit prea multi si la Fântâna Alba, si în temnite, în Siberia si Urali, pentru neam si tara. Si noi, cum ne primim martirii, cum ne privesc ei de-acolo de sus, stiind c-au luptat pentru ca noi, la o roata a norocului, sa pierdem tot… uneori, chiar si bunul simt…
     Toaca Sfintelor Pasti
Mesajele primite la ZI MARE, m-au dus putin în timp, la ce a fost si nu as avea voie sa uit.
Sfânta Înviere, Renasterea noastra a tuturor, ALTFEL, strafulgerati de LUMINA DIVINA, într-o permanenta legatura cu natura si universul ne vor determina a percepe esentialul din lumea tainica a Neamului Românesc. O lupta între „bine” si „rau”, o lupta între „întuneric” si LUMINA.
LUMINA va fi cea care ne va deschide calea spre adevar si întelepciune. Lumina va fi cea care va arde „raul”. Ne asteapta o lume a mântuirii, prin jertfa, printr-o ardere de tot, spre a tinde spre vesnicie.
Nimic nu este prea putin si inutil când dorinta unui singur om poate deschide o mica nisa spre lumea nevazuta…
Vor percepe si altii în timp rostul „cuvântului ziditor” si „lucrarea” prin care suntem chemati în a ne marca identitatea.
     Când eram copil, învatata cu post si rugaciune, ma bucuram si de prezenta strigatului de „toaca” pe care tata o instala în curte, învatându-ne sa vestim ziua cea mare. Deniile de seara, zile mult asteptate atât pentru adulti cât si pentru copii ne purtau în alta lume. Privegherea lânga mormânt era permanenta. În Saptamâna Mare, satenii erau îndoliati, tristi. Femei îmbracate în negru, cu flori în mâna, se adunau în biserica.

     Sfânta Înviere, un ADEVAR, O CALE, O LUMINA! Un triumf în fata întunericului…
Prezenta la Înviere o mare sarbatoare sufleteasca. Eram mândra cand îl vedeam pe tata, chemat în Sfântu Altar pentru a taia anafura pascala.
De la biserica ne întorceam toti cu lumânarile aprinse.
Mama ne înconjura cu lumânarea aprinsa de trei ori, pentru a fi mereu în lumina, cu bucuria unui început mai curat.
Un ritual tainic pe care mama îl foloseste si acum.
Acea masa încarcata cu pasca, oua, cozonaci, si multe banatati, ne reunea pe toti în jurul ei, într-o atmosfera de sarbatoare unica.
În prima zi de Pasti, în unele zone carasene, erau aduse bucati de cas si oua, prajitura, vin si un miel viu, legat cu pangliga rosie. Strigatul mielului în biserica avea o perceptie tainica.
Dupa sfintirea celor aduse, erau împartite acele simboluri minunate tuturor credinciosilor. Mielul era daruit preotului.
Toti în straie noi, în straie de sarbatoare. Natura la fel. O alta viata, mai curata, o purificare interioara a fiecaruia ce îsi doreste sa-si gasesca drumul.
HRISTOS A INVIAT!
ADEVARAT A-NVIAT!
     Copilaria o simtim în noi, indiferent daca timpul s-a scurs. Clepsidra stinghera oprita pe tejghea printre carti, reînvie un moment magic al noptii, prin aparitia lui „Mos Ajun”, urmata de „Mos Craciun”.

     Astepam aceasta noapte, când focurile aprinse în miez de noapte îsi duceau prin colinzi lumina spre cer.
Cine a crescut în credinta, s-a bucurat întotdeauna de noaptea mirifica a sarbatorilor de iarna.
Clepsidra, da, se oprise… Era ora când noi, copii si adulti, ne pregateam pentru aprinderea focului, ne pregateam colinzile.
În unele sate carasene, cu mic, cu mare, clopotul bisericii ne chema spre a aduce lauda Fiului ce se va naste, spre a priveghea.
În miez de noapte focul aprins, copii ce aveau stele în ochi, parinti smeriti rabdatori de a învata generatii, pentru a nu se pierde obiceiul locului.
Un pahar de tuica, o colinda un strigat de bucurie, un joc frenetic si tainic în jurul focului ce mereu se înalta. Un ritual vechi, pastrat cu mare grija de localnici.
Noi copii, asteptam dimineata, stingerea focului si îndemnul de a merge din casa în casa cu „straita” la gât dupa „pitarai”. „Straita” era pregatita din vreme de mamici si bunici, în stil popular, încrustata mestesugit cu flori si modele populare. Fiecare doream sa fie cât mai frumoasa, cât mai împodobita.
Si venind dimineata, dintr-odata se auzeau voci: Buna ziua lui Ajun!
Clepsidra s-a oprit. Si acest îndem a ramas farâmitat în mintea mea nostalgica. Cei mai mici însositi de parinti, ceilalti copii ne întreceam de a ne opri la fiecare poarta pentru a ne umple desaga de „pitarai”.
„Pitaraul”, un colacel de post — copt în cuptoarele de la tara — în timp luase forma unui biscuite, nuci, mere si chiar fusese înlocuit c-un paharel de tuica fiarta, la singurul producator din zona.
Nu aveam oprelisti. Toti savuram momentul diminetii de ajun. Nici un copil nu putea fi oprit de la aceasta sarbatoare, indiferent de pozitia sociala a parintelui. Fusese bucuria copilariei. Poate mai este…
În acea noapte, limbi de foc se rostogoleau pe cer. Sacra, lumina se înalta!
Cu focul inimii si cu smerenie asteptam „noaptea cea sfânta”. Nasterea Mântuitorului nostru!
     Sunt departe de iuresul orasului. Doar eu si gândul de noapte învaluit în nori cenusii, în tunete si fulgere misterioase. Dar, liniste. O mare de liniste. Câte un val mai salta spre amintiri, spre stele ascunse în înalt de cer.
Casa, o casa boiereasca, mare, parca as patrunde „pe urma pasilor pierduti”, pe marmura alba. Candelabre discrete, draperii în stil oriental, cu ciucuri, matasoase, grele, parca desprinse dintr-o carte citita recent.
Peretii îti încalzesc ochii cu picturi, catedrala troneaza într-un mirific peisaj de iarna.
Nuanta de verde si maro cald, creaza o stare ciudata. O trecere de la „trezire” în stil mistic spre lumina.
Totul poate deveni poezie. Sau poate o poveste privind prin geam, porumbeii albi ce zburda în semn de pace.
As fi dorit pentru o clipa prezenta tatei…
Doar o palarie asezata pe o etajera îl face prezent… Palaria tatei… pastrata cu sfintenie… Se misca leganat în mâna ei, ca firul de lucerna în bataia cosei lui tata… Ne privim amândoua cu ochii înlacrimati.
Îmi este dor de tata, ne este dor…
În palma vietii, tata, din lumea lui, si-a lasat rugaciunea pentru fetele sale, pentru nepoti…
Atticea ma priveste zâmbind… „Nana… Nana… cucu-bau….”
Pentru o clipa revin în lumea reala. Îi privesc chipul de înger si o ridic în brate dragastos. Râde si fuge sa se ascunda în lumea copilariei. Îmi este draga fetita…
Revin si îmi privesc visul. Umbre danseaza în juru-mi…
Poate mi-as fi dorit ca o bunica nobila, sa-mi arate „piatra pretioasa”, cea sacra. Sau, sa o privesc pe furis cum stie sa tina în palmele albe, VIATA.
Acest sentiment l-am avut prima oara când îmi vizitasem sora.
Si, Doamne, aceasta liniste, pare luminata de toate gândurile bune, privind-o c-un surâs pe micuta Atticea cuibarita în sufletul meu…