A murit arcasul de Vasile Plavan publicat la 05.02.2009
A murit arcasul
     Arcasul Dumitru Străchinaru s-a dus dintre noi, punând capăt strădaniei si preocupărilor sale de îmbunătătire a traiului tăranilor nostri. I-a părăsit pe arcasii bucovineni, după o viată de 29 de primăveri, viată zbuciumată si trudită de clocotul gândurilor care se cereau înfăptuite spre multumirea tuturor băstinasilor. Tânărul acesta modest, neatins de porniri si dorinţi meschine,,mai mult tăcut, dar dârz în statornicia ideei sale, a lucrat neîntrerupt — ziua si noaptea, vara si iarna — la reînvierea si organizarea arcasilor din satele Bucovinei. Sfortările sale de ani de zile au dat roade frumoase si în sinea sa Străchinaru a simtit o multămire în ziua de 8 iunie 1935, la serbările restauratiei, când i-a văzut pe arcasii bucovineni defilând în cămăsi albe ca ghiocul. Cu îngăduirea stăpânirii el i-a dus atunci pearcasi la Bucuresti.

     Moartea arcasului acestuia cinstit, vrednic, a trezit un răsunet dureros si adânc în satele din muntii si sesul Bucovinei. La stirea mortii acestui tânăr iubitor al datinilor străbune, buciumele muntilor care năvalnic sunară de bucurie în Bucuresti la serbările restauratiei, au prins a suna prelung si tărăgănat, de jale si amar. Viata de student Dumitru Străchinaru si-a petrecut-o în societatea studentiască „Dacia“, sub steagul căreia a lucrat până ce, luându-si licenta în drept, a intrat în rândurile avocatilor. Purtând în trupul său svelt o boală de urmările căreia însusi poate nu si-a dat seama, Străchinaru a avut puţin ca să-si poată îngriji de sănătate.
Nu l-au sinchisit dealtfel mijloacele cele de trai; numai prietenii săi stiau cum trăia si fără pretentii, frământat de problemele de interes general. În meseria de avocat, Străchinaru a văzut cât de greu o duc avocatii români tineri, când luptă cu un noian de neajunsuri. Împreună cu cărturarii români tineri rămasi la margine de drum, răposatul se legase cu jurământ de român curat si cinstit să pue umărul la înlăturarea acestor neajunsuri. Era însetat de dreptate pentru cărturarii români si tineri, cinstiti si vrednici, cum sunt însetati si camarazii săi. Soarta are sub haina sa tâlcuri pe care mintea omenească nu-i harnică să le cuprindă. De ce oare s-a sfârsit asa de curând veleatul acestui tânar, tăcut la muncă pe ogorul natiunii si întăririi Statutului, sfios în societate, dar mândru în năzuintele sale de apărare a cinstei împotriva profitorilor si jăfuitorilor avutului public?

     Pe Dumitru Străchinaru îl plâng „Dacienii“, îl plânge studentimea care veghiază, îl plâng arcasii din satele Bucovinei. Iată în ce versuri l-au jăluit „Dacienii“ în anunturile mortuare:
Bate vântul peste ape
Timpul trece greu,
Noi mereu te plângem, frate,
Iar tu dormi mereu.