Domnitori uitati - Partea V de Tiberiu Ciobanu publicat la 15.05.2009
Domnitori uitati - Muntenia - Partea II
     PATRASCU CEL BUN
     Printre voievozii români, a caror guvernari au însemnat ceva în istoria noastra, dar care, însa, nu s-au bucurat, de-a lungul timpului, de o cunoastere mai aprofundata, din partea publicului larg, se numara si Patrascu cel Bun.
Domn al Tarii Românesti, din martie (înainte de 12) 1554 (numirea sa la Istanbul, de catre sultan, având loc la 26 februarie) si pâna în 24 decembrie 1557, el a fost cel mai tânar dintre fiii lui Radu Paisie, adica, asa cum sta scris în cronica tarii, al „voievodului de odinioara Calugarul”.
În documentele de epoca apare cu numele de „Petrasco”, care era un diminutiv al clasicului Petru (de altfel asa îl chemase si pe tatal sau pe când era calugar), forma moderna a acestuia – Patrascu – aparând mult mai târziu, ea impunându-se în istoriografie abia în zilele noastre.
Cognomenul „cel Bun” l-a primit, dupa cum aflam din izvoarele vremii, pentru ca „a domnit bine tara si boiarii fara vrajbi, fara morti, fara prazi precum tuturor place; pentru aceia si Bun l-au numit, pentru bunatatile lui ce avea”. Exista si un termen de comparatie, care facea posibila considerarea guvernarii sale drept una mai mult decât pasnica si anume domnia sângeroasa a unchiului sau patern Mircea Ciobanul (ce a cârmuit Tara Româneasca între 1545-1552, 1553-1554 si 1558-1559). Practic, sub obladuirea blânda a lui Patrascu Voda, ne spun cronicarii acelor timpuri, nici „un singur cap de boier nu cazu”.
     Despre situatia sa de dinainte de dobândirea tronului cunoastem doar faptul ca, în anul 1545, el si tatal sa se aflau la Istanbul, fiind întemnitati împreuna din porunca sultanului dupa ce, în prealabil (pe 7 si 8 februarie 1545), îi fusesera inventariate si confiscate toate bunurile.
De asemenea, la 4 februarie 1554, cu doar câteva zile înainte de a fi înaltat, de catre padisah, la domnie a fost înregimentat laolalta cu ceilalti feciori de voievozi aflati la Curtea acestuia, în corpul „müsâherehôr”, dându-i-se, totodata, 442 de aspri pe luna drept solda.
Referitor la conditiile în care Patrascu cel Bun a obtinut domnia Tarii Românesti avem informatii putine si neclare.
Totusi din scrisoarea trimisa, la 1 martie 1554, de catre Anton Verancsics si Francisc Zay, agentii diplomatici ai lui Ferdinand I de Habsburg, la Istanbul, ca si din cea a bailului de aici al Venetiei, adresata dogelui acesteia, la 24 februarie 1554, rezulta ca sultanul Suleiman Magnificul (1520-1566) i-a înmânat firmanul si steagul de domnie, la 26 februarie 1554, desemnând, chiar, si un ceaus care urma sa-l însoteasca în tara pentru a-l înlatura pe Mircea Ciobanul (a carui mazilire fusese pronuntata, deja, în 12 februarie 1554) si a-l înscauna pe el, plecarea lui Patrascu Voda si a însotitorilor sai, spre „Kara Iflak”, având loc la 28 februarie 1554.
În ceea ce priveste sustinerea de care s-a bucurat, la Poarta, se stie ca domnitorul Moldovei, Alexandru Lapusneanu (septembrie 1552 – noiembrie 1561 si martie 1564 – 9 martie 1568), „daca a descoperit credinta strâmba a lui Mircea, a trimis si a obtinut domnia munteneasca pentru Petrasco voievod, de la marele împarat Suliimen al turcilor si Petrasco a primit domnia, iar Mircea voievod a fost chemat la Tarigrad”.
Este vorba despre faptul ca, suparat pe Mircea Ciobanul pentru ca acesta sprijinise o tentativa de lovitura de stat (ce urmarea înlaturarea sa de la domnie), pusa la cale de o parte a boierimii moldave în frunte cu mitropolitul Gheorghe si cu hatmanul Simion Negrila (carora li se alaturase si vaduva lui Petru Rares, doamna Elena-Ecaterina, cu scopul ridicarii în scaunul domnesc al Musatinilor a fiului lor Constantin Rares), aprigul fiu al lui Bogdan al III-lea cel Orb va oferi mari sume de bani înaltilor dregatori otomani pentru ca sultanul sa-l mazileasca, aceasta în ciuda faptului ca erau cumnati (sotiile lor fiind surori).
Pe lânga ajutorul de necontestat pe care l-a primit din partea „Lapusneanului”, Patrascu cel Bun a fost favorizat si de politica externa promovata de Mircea Ciobanul, care întretinea relatii foarte strânse cu conducatorii Brasovului (ce se numarau printre cei mai activi partizani ai lui Ferdinand de Habsburg), lucru ce i-a nemultumit profund pe turci, grabindu-i înlaturarea de la domnie.
La doua zile dupa traditionala sarutare a mâinii sultanului (care însemna, practic, investirea sa oficiala ca domn), în 28 februarie 1554, fiul lui Radu Paisie paraseste Istanbulul, îndreptându-se catre Tara Româneasca, unde soseste, înainte de 12 martie 1554, data la care mai marii Sibiului erau informati, de catre un agent al lor (dar si de un sol al noului voievod pe care acesta îl trimisese în acest scop la Sibiu), cu privire la acest eveniment.

     Între timp, fostul domn si membrii familiei sale sunt arestati de catre reprezentantii sultanului si trimisi, sub escorta, spre metropola otomana, cu aceasta ocazie Bucurestiul fiind incendiat. Ca Patrascu cel Bun nu ajunsese, înca, în cetatea de scaun a tarii aflam din raportul prezentat judelui Brasovului, de catre iscoada acestuia, ce se gasea în capitala statului românesc sud-carpatin, si care în momentul plecarii sale de aici (ce a avut loc pe 11 martie 1554) nu-l vazuse înca pe noul voievod, el aflând numai ca „se zice ca în locul lui (Mircea Ciobanul) urmeaza un oarecare cu numele de Patrascu”.
Oprindu-se la Brasov (în drumul sau catre Curtea domneasca de la Iasi), un slujitor al noului voievod muntean confirma senatului acestuia, la 14 martie 1554, jurând pe Evanghelie, ca acesta dobândise tronul stramosilor sai Basarabi.
Potrivit cronicii interne a tarii, la 24 martie 1554, în „Sâmbata Mare sau a Pastilor” (data aleasa tocmai pentru semnificatia ei), Patrascu cel Bun, urmat de alaiul sau domnesc, va intra în Bucuresti, cu însemnele domniei primite de la padisah, fiind uns ca domn, conform canoanelor vremii, cu tot fastul, în cadrul unei ceremonii laico-bisericesti oficiale.
     Preluând puterea, el va instaura în tara un climat de liniste, de care au profitat, în special, boierii, ce se pribegisera în Transilvania datorita guvernarii autoritare a predecesorului sau. O buna parte dintre acestia vor reveni acasa, unde nepotul lui Radu cel Mare îi va repune în drepturi, înapoindu-le proprietatile si, în unele cazuri, chiar si rangurile, de care fusesera deposedati de unchiul sau. Printre fruntasii boierilor adversari ai politicii promovate de Mircea Ciobanul, aflati în exil, în Transilvania, care s-au alaturat imediat lui Patrascu cel Bun, întorcându-se în Tara Româneasca, la prima chemare lansata pribegilor de catre acesta, s-au numarat Socol din Cornatel, Teodor din Orboiesti si Stanciu al Bengai. Altii, în frunte cu Stanila din Pietrosani, s-au aratat reticenti, caci înapoierea lor ar fi însemnat, implicit, acceptarea autoritatii domnitorului trimis de Înalta Poarta.
Dornic sa ajunga la o întelegere si cu acestia (care, probabil, nu aveau înca încredere în el, ramânând în continuare în exilul lor transilvan, desi, de la urcarea sa pe tron si pâna în primavara anului 1555, le trimisese solii repetate la Brasov pentru a-i convinge de bunele sale intentii), Patrascu cel Bun o casatoreste pe fiica sa, domnita Maria, cu postelnicul Tudor, fiul marelui logofat Radu din Dragoesti, unul dintre liderii fostilor pribegi.
Din documentele vremii aflam ca s-a încheiat chiar un adevarat tratat „de pace si prietenie” între el si gruparea boierilor neîncrezatori, condusa de Stanila din Pietrosani (pe care, de altfel, îl mentine o vreme printre principalii sai sfetnici ca mare vornic, functie pe care acesta o detinuse si în timpul scurtei domnii a lui Radu Ilie „Haidaul”), dar si o întelegere cu întreaga clasa stapânitoare, în general, care dorea, de fapt, pe lânga recuperarea mosiilor si a dregatoriilor, sa joace un rol politic predominant în stat.
     Pe plan intern, Patrascu cel Bun a cautat pe toate caile sa nu ajunga în conflict cu clasa stapânitoare. Urmarind mentinerea unui echilibru în raporturile sale cu aceasta, s-a dovedit foarte priceput în evitarea izbucnirii unor revolte ale boierilor si, de asemenea, în aplanarea disensiunilor ivite în rândurile lor.
Bun gospodar, el a manifestat un interes deosebit pentru dezvoltarea economico-sociala a Tarii Românesti. Exponent al clasei feudale, Patrascu cel Bun va contribui, însa, în special, la cresterea bunastarii acesteia, printre altele el acordând, cu asentimentul Divanului sau domnesc, în anul 1555, dreptul de a testa, care a dus la consolidarea caracterului ereditar al marelui domeniu funciar.
De asemenea, în centrul preocuparilor sale s-a aflat si cultura. În acest sens el a patronat activitatea diaconului Coresi - cea mai de seama personalitate a culturii românesti scrise din secolul al XVI-lea - atât în Tara Româneasca, unde acesta si-a început, de altfel, activitatea tipografica, cât si la Brasov, localitate în care Coresi s-a mutat, cu aprobarea domnitorului, în anul 1556, tiparind aici mai multe carti în limba româna.
Fire blânda si cu aplecare catre cele sfinte, Patrascu cel Bun a fost si un important ctitor de asezaminte religioase, el poruncind zidirea bisericii manastirii Gorgota (Golgota), de lânga Târgoviste, si a Bisericii domnesti, din Râmnic, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”.
     Desi, pe fata, s-a aratat a fi loial sultanului (pentru ca, practic, nu avea de ales), el recunoscând într-o scrisoare trimisa senatului brasovean, la 23 mai 1555, „ca suntem sub mâinile turcilor” pentru ca „… mare este puterea împaratului (Suleiman Magnificul) si cine poate sta împotriva lui!”, în taina, a avut în vedere revenirea la vechea orientare politica a domnilor români de încheiere a unor aliante secrete cu statele crestine în perspectiva gasirii unui moment propice înlaturarii dominatiei otomane.
Acest lucru reiese cu claritate tot din documentul amintit mai sus, în care Patrascu cel Bun îi sfatuia pe judele si pe juratii Brasovului „sa tocmiti cum va va fi bine, si dumneavoastra si noua (…). Caci, de va va birui pe voi si tara dumneavoastra, nu va mai exista nici un domn si nici un crai acolo, în tara de sine statatoare a dumneavoastra, ci vor fi prin toate cetatile turci, si vom pieri, noi, amândoua aceste tari crestine”.
Din textul respectiv rezulta atât faptul ca Patrascu cel Bun era constient de interdependenta politica indiscutabila dintre cele doua tari, dar si de nevoia luarii unor masuri imediate din partea Crestinatatii, în vederea stoparii presiunilor exercitate de Imperiul Otoman în zona si, implicit, a salvarii Munteniei si Transilvaniei de la disparitia lor ca state.
     Din pacate, el va fi obligat, din porunca Înaltei Porti, sa ia parte, împreuna cu Alexandru Lapusneanu, la înlaturarea stapânirii habsburgice din Transilvania, petrecuta în toamna anului 1556.
Hotarârea sa de a participa, alaturi de turci, la lupta acestora împotriva imperialilor a fost luata în urma consultarii cu dregatorii sai, care i-au aprobat în unanimitate decizia, cu atât mai mult cu cât era evident faptul ca Ferdinand de Habsburg nu era în stare, în cazul unei ofensive a fortelor armate ale Imperiului Otoman, sa asigure nici macar apararea Transilvaniei, cu atât mai putin pe cea a Tarii Românesti, care, de-a lungul întregii sale frontiere sudice, se învecina cu acesta.
Astfel ca ostirea sa, condusa de marele vornic Socol, va lua parte, din primavara anului 1556, la operatiunile militare desfasurate în Transilvania cu scopul alungarii, de aici, a trupelor imperiale si a readucerii la cârma acesteia a lui Ioan al II-lea Sigismund Zapolya si a mamei sale Isabella.

     În a doua jumatate a lunii august, a aceluiasi an, Patrascu cel Bun va trece, el însusi, muntii, în fruntea unei ostiri, îndreptându-se catre Brasov, unde îsi va instala tabara. Dupa doar opt zile, va pleca spre Cluj, armia sa facând jonctiunea cu cea a lui Alexandru Lapusneanu (comandata si aceasta, personal, de catre voievodul moldav), la finele lunii septembrie 1556, lânga Satu Mare, dupa ce înaintasera de-a lungul întregii Transilvanii, fara sa se loveasca, cât de cât, de vreo rezistenta mai temeinica din partea ferdinandistilor.
Campania se va încheia, în octombrie 1556, cei doi voievozi români reusind sa-si îndeplineasca cu bine sarcina încredintata de padisah. Dupa instalarea oficiala pe tronul transilvan al fiului si sotiei lui Ioan Zapolya, ce fusesera adusi, între timp, la Cluj, din Polonia, de la Liov (unde se refugiasera dupa ocuparea Transilvaniei de catre habsburgi), de catre marele vornic Socol (care însotise acolo si o însemnata delegatie a Starilor din Transilvania), Patrascu Voda revine la Bucuresti, de unde trimite sultanului, la 4 noiembrie 1556, o scrisoare, prin intermediul careia îl informa ca-i adusese „cu cinste mare pâna în Ardeal” pe „craiasa si fiul ei” si ca îi pusese „în scaun în cetatea Clujului”.
Sprijinul pe care l-a primit din partea lui Alexandru Lapusneanu, pentru obtinerea domniei, cât si participarea lor solidara la expeditia militara din Transilvania, arata pe deplin bunele relatii pe care le aveau cei doi voievozi români. Ultimul aspect evidentia, de fapt, si mai mult în constiinta societatii din acea epoca, stricta dependenta politica reciproca a statelor românesti, care nu puteau avea pe plan extern decât o orientare comuna.
     Patrascu cel Bun se va stinge din viata, subit, în 24 decembrie 1557, la Bucuresti, („anno MDLVII die XXIV Decemb., in oppido valachiae Bokoresd moritur”), în conditii destul de neclare, despre care Mihail Sigler (cronicar sas contemporan evenimentelor) nota ca au fost „nu fara banuieli de otrava” („non sine veneni suspicione”).
Destul de bolnavicios, în ultima vreme, el s-ar fi putut stinge si din cauze naturale („ca un om au murit si Patrascu voda”), însa, conform afirmatiilor fiului sau, Petru Cercel (ce-i drept în vârsta doar de zece ani la moartea parintelui sau) facute mai târziu (pe la finele anului 1579 sau la începutul lui 1580), în prezenta diplomatului francez Saint Bonnet, pentru ca respectivul sa o informeze pe Elisabeta I Tudor, regina Angliei (la care acesta urma sa plece într-o solie), Patrascu cel Bun a fost asasinat, prin otravire, ca urmare a intrigilor puse la cale de marele vizir Rüstem pasa, ce era suparat pentru faptul ca voievodul român intervenise pe lânga sultan pentru a fi înlaturat din functie, lucru ce s-a si întâmplat de altfel.
Ajungând din nou în gratiile lui Suleiman Magnificul, Rüstem pasa „s-a hotarât sa ruineze cu totul pe printul Petrascu si tot neamul lui”, intervenind pe lânga stapânul sau pentru ca acesta sa-l înlature de la domnie, pe motiv ca Patrascu cel Bun trimisese, în secret, o solie la împaratul Sfântului Imperiu Roman de neam german, Ferdinand I de Habsburg, pentru a încheia o alianta cu acesta, îndreptata împotriva Imperiului Otoman.
Mai mult, chiar el îi recomanda sultanului un eventual candidat la tronul Tarii Românesti, în persoana unui anume Mihail, presupus a fi „coborât din fratele unui oarecare domn al Valahiei”, în realitate doar o „sluga a camarii lui, om de origine joasa si dedat la tot felul de lucruri de nimic” (dar care, totusi, pentru ca marele vizir îl convinsese pe sultan ca era „os domnesc” primea o pensie de un techin pe zi din partea Înaltei Porti, fiind „socotit ca domn al Valahiei”).
Nemaibucurându-se de protectia padisahului, Patrascu cel Bun va deveni o victima usoara pentru marele demnitar otoman, care va pune la cale suprimarea sa „în chiar curtea printului Petrascu, unde, prin mijlocirea unui evreu, care avea mare trecere la Petrascu, a asezat un medic italian din Cremona în serviciul acelui print, care medic i-a propus lui Rustan (Rüstem pasa, marele vizir otoman) sa ucida pe printul Petrascu, îndata ce va avea trecere sa fie chemat pe lânga persoana printului”.
Fapt ce, desigur, s-a si petrecut, pentru ca Petru Cercel, care se gasea atunci, la Constantinopol, în calitate de ostatic, a aflat adevarul „despre moartea tatalui sau, pusa la cale de zisul medic”, pe când era acolo (cu siguranta ca din surse demne de crezare, caci familia sa avea si ea, printre dregatorii de la Poarta, destui sustinatori care îi puteau oferi informatii cu privire la soarta tatalui sau).
     Împrejurarile suspecte în care a decedat Patrascu cel Bun fac ca o astfel de versiune sa fie plauzibila. De altfel, aflând câte ceva despre masinatiunile marelui vizir, el a încercat sa îl îmbuneze pe sultan, fagaduindu-i un pesches de 5.000.000 de aspri (considerat ca fiind cel mai consistent dar oferit Portii, de catre un domn român, din tot secolul al XVI-lea) pentru reconfirmarea sa pe tron. Din aceasta uriasa suma, Patrascu cel Bun a apucat sa achite 216.232 aspri, încasati si contabilizati de catre functionarii vistieriei statului otoman, la 17 ianuarie 1558.
În favoarea opiniei ca, pentru uciderea lui Patrascu cel Bun s-a folosit otrava „iste Petrasco veneno dato, periit” (asa cum a sustinut douazeci si doi de ani mai târziu, fiul sau, Petru Cercel), pledeaza chiar modul neprevazut si suspect în care s-a produs moartea sa.
Dupa trei ani si noua luni (martie 1554- decembrie 1557)56 de guvernare linistita, Patrascu cel Bun si-a încheiat în mod tragic existenta, conducerea Tarii Românesti fiind preluata, timp de o luna (pâna la revenirea pe tron a lui Mircea Ciobanul, ce va avea loc la 25 ianuarie 1558), de catre marele vornic Socol din Razvad si Cornatel, prinicpalul sau sfetnic. Acesta reuseste chiar sa impuna alegerea ca voievod a unui „domnisor”, pe nume Vlad, care, însa, nu va reusi sa pastreze puterea decât opt zile.
Întoarcerea lui Mircea Ciobanul la cârma Tarii Românesti a însemnat încetarea unei vieti politice, în care marea boierime începuse sa aiba, iarasi, un cuvânt greu de spus, fapt ce a provocat, din nou, pribegirea, în Transilvania, a unui mare numar de reprezentanti ai acesteia, în frunte cu marele vornic Socol, ce, fugind peste munti, nu va uita sa ia cu el atât tezaurul personal a lui Patrascu cel Bun, cât si banii pentru haraciul datorat turcilor pe anul în curs, suma totala ridicându-se la 400.000 de ducati.
     Despre viata de familie a lui Patrascu cel Bun se stie ca el a avut drept sotie legitima pe doamna Voica (ce provenea din neamul boierilor de la Slatioare), care i-a daruit patru copii, si anume o fata, pe nume Maria, (casatorita asa cum am vazut mai sus cu Tudor, fiul marelui logofat Radu din Dragoesti) si trei baieti: Petru (viitorul voievod Petru Cercel), Vintila (ce va ajunge si el domn) si Patrascu (pretendent la tron în august 1576).
Din legaturile sale extraconjugale, Patrascu cel Bun (despre care gurile rele spuneau ca „avea de obicei zece sau douasprezece concubine”) a mai fost binecuvântat cu înca doi fii.
Este vorba despre Radu Florescu (conceput cu Maria din Floresti) si Mihai Viteazul (a carui mama pe nume Tudora sau Teodora se înrudea cu puternicul si influentul neam al Cantacuzinilor), ce el, însusi, îsi spunea „Io Mihai Voievod si domn a toata tara Ungrovlahiei, fiul marelui si preabunului raposatului Io Petrasco Voievod”.
Demn de retinut este faptul ca primul dintre cei doi feciori nelegitimi ai sai va fi unul dintre cei mai activi sustinatori ai venirii la tron a celui de-al doilea, numarându-se chiar printre cei care l-au însotit pe acesta la Istanbul, când a plecat acolo pentru a obtine domnia.
     Patrascu cel Bun si-a gasit odihna de veci în biserica manastirii Dealul, de lânga Târgoviste, ctitoria lui Radu cel Mare, bunicul sau, devenita o adevarata necropola domneasca pentru ramura Draculeasca a familiei voievodale a Basarabilor.
Pe piatra de mormânt a lui Patrascu cel Bun, plasata în biserica, în partea dreapta, pe latura sudica a pronaosului acesteia, este trecuta, ca data a savârsirii sale din viata, 26 decembrie 1557, desi, dupa parerea unanima a specialistilor, el a murit la 24 decembrie 1557. Probabil ca atunci când s-a sapat inscriptia de pe lespedea sa funerara s-a tinut cont de ziua în care a fost înmormântat, aceasta petrecându-se, conform canoanelor bisericesti, în a treia zi dupa ce vrednicul voievod a trecut la cele vesnice.
     RADU ILIE „HAIDAUL”
     În rândul domnitorilor români, despre a caror viata si activitate s-a consemnat destul de putin în lucrarile de specialitate, poate fi inclus si Radu Ilie, supranumit „Haidaul”.
Domn al Tarii Românesti, din 16 noiembrie 1552 si pâna în mai (înainte de 11) 1553 Botezat Ilie, tânarul vlastar domnesc îsi va lua numele voievodal de Radu (în cronicile muntene este numit Radu Ilias), înainte de 9 ianuarie 1552, când boierii refugiati în Transilvania (unde se afla si el la acea vreme) din pricina unchiului sau dinspre tata, Mircea Ciobanul (1545-1552; 1553-1554 si 1558-1559), îl aleg ca domn, hotarând sa porneasca spre tara cu oaste pentru a-l pune în drepturi.
În ceea ce priveste porecla sa, aceasta poate fi interpretata ca însemnând, aproximativ, „Haiducul” (la epoca respectiva, sub acest nume fiind cunoscuti, în Tarile Române, mercenarii). Dornic sa continue lupta antiotomana, promovata de viteazul sau parinte, Radu Ilie se arata, pe fata, un sincer adept al aliantei cu fortele crestine conduse de Habsburgi, programul sau politic având drept obiectiv principal înlaturarea stapânirii exercitate de turci asupra tarii sale.

     Prin urmare (dupa o prealabila si intensa pregatire ce s-a derulat pe parcursul mai multor luni), în noiembrie 1552, el va patrunde în Tara Româneasca (prin Banat, pe drumul Caransebesului), în fruntea unei ostiri alcatuite din mercenari unguri si poloni, tocmiti de marii boieri pribegi (care-l ridicasera ca pretendent la coroana Basarabilor), la care se adaugau 700 de calareti si 1500 de „haiduci” pedestri (majoritatea archebuzieri), trimisi în sprijinul sau de comandantul armatei imperiale din Transilvania, generalul Gianbattista Castaldo (cel care conducea, practic, statul ardelean dupa ocuparea acestuia de catre austrieci, în vara anului 1551).
     Momentul declansarii expeditiei a fost ales, cu grija, chiar de catre Castaldo (care, dornic sa scoata Tara Româneasca de sub dominatia otomana si sa o aduca sub cea a stapânilor sai habsburgi, sprijina, cu aprobarea acestora, în mod oficial si efectiv pe adversarii lui Mircea Ciobanul, aflati în Transilvania), caci, la acea vreme, turcii erau angrenati cu principalele lor forte armate pe frontul asiatic (într-un costisitor razboi de uzura cu Persia) si nu puteau interveni imediat pentru a restabili, în favoarea lor, situatia de la nord de Dunare. În consecinta, generalul imperial considera, pe buna dreptate, ca, în împrejurarile date, otomanilor le-ar fi trebuit cel putin un an pentru a reveni în forta si a-si impune, din nou, suprematia în zona, rastimp în care Radu Ilie putea sa-si consolideze în liniste domnia.
De fapt, Castaldo credea, înca din iunie 1552, ca pentru a evita o eventuala expeditie turceasca, pornita de pe teritoriul Tarii Românesti (în scopul înlaturarii stapânirii habsburgice din Transilvania), era neaparata nevoie ca Radu Ilie si sustinatorii sai (ajutati, bineînteles, si de imperiali) sa întreprinda, de urgenta, actiunea militara pe care o pregateau în vederea alungarii lui Mircea Ciobanul de la cârma statului românesc sud-carpatin. El va primi, de altfel, la 18 octombrie 1552, din partea lui Ferdinand I de Habsburg (rege al Ungariei Apusene, între 1526-1563 si împarat al Germaniei din 1556 si pâna în 1564)11 aprobarea pentru o posibila detronare a „Ciobanului” (suveranul sau fiind de acord chiar si cu omorârea acestuia).
     Pe masura ce oastea lui Radu Ilie înainteaza, spre regiunea centrala a Munteniei, efectivele sale cresc (ele fiind completate cu cetele boierilor nemultumiti de „tiranica” guvernare a lui Mircea Ciobanul), acestea ajungând, în cele din urma, sa însumeze cca 12.000 de luptatori.
Batalia decisiva s-a derulat, nu departe de satul Manesti (judetul Prahova), la 16 noiembrie 1552 (într-o zi de marti), victoria revenind lui Radu Ilie, îndeosebi datorita archebuzierilor sai, care au stopat impetuoasa ofensiva, a trupelor rivalului sau, printr-un foc sustinut, soldat cu masacrarea, în totalitate, a calaretilor turci aflati în prima linie de atac.
Aceasta izbânda i-a fost usurata si de masurile extrem de aspre pe care Mircea Ciobanul le-a luat împotriva boierilor sai, chiar în ajunul confruntarii de la Manesti, când, banuindu-i de tradare, a poruncit sa fie ucisi patruzeci si sapte dintre acestia (pe 14 noiembrie, la Oncesti, unde-si avea tabara la acea data). Drept urmare, o seama dintre fruntasii tarii „au fugit noaptea (de 15 spre 16 noiembrie) si s-au dus la Radul, dusmanul lui”. De asemenea o alta executie, careia i-au cazut victime înca sase boieri, se pare ca a avut loc în chiar ziua bataliei. Învins, Mircea Ciobanul este silit sa paraseasca, împreuna cu familia sa, Tara Româneasca, refugiindu-se, initial, la Giurgiu, iar, apoi, dincolo de Dunare.
     Dupa înfrângerea si alungarea dusmanului sau, Radu Ilie reuseste, în scurt timp, sa adune, aproximativ, 15.000 de osteni, ocupând cu acestia principalele puncte strategice ale tarii, în vederea viitoarelor lupte cu turcii.
Pentru a putea face fata cât mai bine acestora, el solicita, înca dinainte de 1 decembrie 1552, sprijin militar lui Castaldo, care, la rându-i, transmite, la 23 decembrie în acelasi an, cererile formulate de voievodul muntean, împaratului Germaniei, Carol Quintul (1519-1556).
Ca urmare a negocierilor purtate, la începutul lunii decembrie 1552, cu reprezentantul Înaltei Porti, Radu Ilie primeste, din partea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566), însemnele domniei, despre acest eveniment o solie a sa informându-i pe brasoveni si pe sibieni, la 22 decembrie 1552.
     Cârmuirea noului domn va dura, însa, doar sase luni, el nereusind, din motive obiective, sa realizeze ceva care sa-l impuna, mai pregnant, în rândul conducatorilor ilustri ai neamului nostru. Cu toate acestea, Radu Voda Ilie poate fi considerat, în special datorita politicii sale antiotomane, drept un voievod de seama, asupra caruia merita ca istoricii sa se aplece cu interes, pentru ca, printr-o atenta si intensa cercetare stiintifica, acestia sa scoata la lumina cât mai multe informatii cu privire la existenta si faptele sale.
     Semnificativ este faptul ca Sfatul domnesc, pe care s-a bazat în scurta-i cârmuire, a fost constituit în întregime din boierii ce fusesera în pribegie, printre acestia remarcându-se, în mod deosebit, Draghici din Margineni – spatar, Stanila din Pietrosani – mare vornic, Radu din Dragoesti – mare logofat, Udrea – mare spatar, Craciun din Bârsesti – mare vistier, Vlad – mare comis, Neagoe – paharnic, Vlad – mare stolnic si Radu – mare postelnic.
De asemenea, în vremea lui Radu Ilie, cetatea Târgovistei devine din nou principala resedinta voievodala a Tarii Românesti.

     În jurul datei de 11 mai 1553, de „praznicul Înaltarii”, Mircea Ciobanul, ajutat de un puternic corp expeditionar turco-tatar, dar si de oastea moldava condusa personal de cumnatul sau, Alexandru Lapusneanu (Doamna Chiajna, sotia lui Mircea Voda, era sora cu Ruxandra, consoarta Lapusneanului, domnitorul Moldovei între 1552-1561 si 1564-1568), reuseste, cu usurinta, sa-l alunge peste munti pe aliatul imperialilor.
Acestia, de altfel, nedispunând de trupe suficiente nici pentru asigurarea stapânirii lor asupra Transilvaniei (mai mult chiar, în mai 1553, mercenarii spanioli si de alte neamuri, refuza sa mai execute ordinele lui Castaldo, parasindu-l, fapt ce-l determina pe acesta sa plece la Viena, tocmai când are loc interventia turco-tataro-moldava în Tara Româneasca), nu îl sprijinisera, aproape de loc, din punct de vedere militar (pentru a se mentine la tron si a-si pune în aplicare programul de guvernare), si prin urmare „Radu voievod, daca a simtit, a dat locul si a fugit în Tara Ungureasca (Transilvania) si a luat domnia Ungrovlahiei, iarasi Mircea Voievod, cu ajutorul lui Alexandru Voievod si nu a fost nimeni care sa le stea împotriva”.
Se pare, totusi, ca Radu Ilie îsi va pierde tronul, înainte de 11 mai 1553, caci, la aceasta data, Senatul brasovean convoaca Adunarea Tarii Bârsei (tocmai pentru a o pune la curent cu privire la faptul ca protejatul Habsburgilor fusese alungat de la domnie), trimitând, totodata, la Halchiu (localitate situata în apropierea cetatii de la poalele Tâmpei), unde Radu Ilie se oprise, dupa ce trecuse Carpatii (izvoarele istorice mentioneaza ca se gasea înca aici si la 17 mai 1553), hrana si o trasura pentru a fi transportat la Brasov.
     Refugiat în Transilvania, el va mai încerca, în august 1553, sa revina cu oaste în Tara Româneasca, pentru a-si recupera mostenirea stramoseasca, dar va fi împiedicat de la aceasta de sibieni, ce, la ordinul voievozilor, de atunci, ai Transilvaniei, Francisc Kendy si Stefan Dobó, care nu voiau sa-i supere pe turci (cu toate ca astfel au stârnit nemultumirea lui Ferdinand de Habsburg), îl vor opri în munti, la Petresti (asezare situata la sud de Sebes, pe drumul care, prin Orastie si Hateg, ducea spre Tara Româneasca), confiscându-i lucrurile si banii atât lui cât si boierilor care-l însoteau.
În cele din urma, îsi gaseste adapost în cetatea Somlyó, de la Simleul Silvaniei, la curtea fostului voievod, Andrei Bathory, ce ramasese fidel imperialilor, în timp ce însotitorilor sai de neam boieresc li s-a stabilit domiciliul fortat la Cluj, Dej si în alte localitati ardelene.
     Radu Ilie va continua si în anii urmatori sa solicite libera trecere, spre Tara Româneasca, de la autoritatile transilvane si ajutor militar lui Ferdinand I, pentru a-si relua tronul, în numeroasele sale epistole, adresate acestora, aratându-se, în permanenta, gata sa lupte împotriva turcilor. Din pacate, fiind receptat drept un apropiat al Habsburgilor, sultanul va porunci vasalilor sai ardeleni, înca din 19 ianuarie 1558, sa fie adus viu sau mort la Istanbul (în octombrie 1541, Dieta de la Debretin recunoscuse suzeranitatea Înaltei Porti asupra Transilvaniei, care, cu aceasta ocazie, devine un principat autonom, vasal al Imperiului Otoman).
În conditiile în care, în vara anului 1558, Mircea Ciobanul dispune ca frontierele muntene sa fie închise (pentru ca nu-i fusesera extradati adversarii politici fugiti în Transilvania), pricinuind astfel pierderi considerabile comerciantilor sasi, regina Isabella, sotia lui Ioan I Zapolya, care preluase, împreuna cu fiul sau minor, Ioan al II-lea Sigismund Zapolya, guvernarea principatului transalpin, este silita sa porunceasca, în iunie 1558, ca Radu Ilie sa fie trimis la Poarta (dupa ce, în prealabil, ordonase si extradarea boierilor munteni solicitata de Mircea Ciobanul).
Odata cu Radu Ilie va fi expediat, în capitala Imperiului Otoman, si fostul mare vornic, din Sfatul domnesc al lui Patrascu cel Bun (martie 1554-decembrie 1557), Socol de Razvad si Cornatel (care luase cu sine în pribegie tezaurul lui Patrascu Voda si banii pentru haraciul datorat turcilor – ce împreuna însumau cca 400.000 de ducati – atunci când revenise la domnie, pentru a treia oara, Mircea Ciobanul), ce se gasea, acum, în anturajul sau (acesta facuse parte si el dintre apropiatii sai în perioada în care se aflase la domnie) si a carui predare era ceruta cu insistenta de catre Înalta Poarta (laolalta cu ceilalti refugiati, dar mai ales cu averile sechestrate de el).
     Ajunsi la Istanbul, înainte de 12 iulie 1558, Radu si Socol vor fi legati în lanturi si întemnitati din porunca sultanului, a carui hotarâre oficiala, cu privire la soarta lor, era sa fie exilati în insula Rhodos (cu toate ca Socol fusese numit, de catre Isabella, ca sol al sau, stiindu-l în relatii foarte bune cu ambasadorul Frantei la Istanbul).
Dupa o ultima încercare, de a-si obtine eliberarea (Socol fagaduind diplomatului francez 14.000 de ducati pentru obtinerea acesteia), Radu Ilie si tovarasul sau de suferinta sunt urcati pe o brigantina, care urma sa-i transporte, chipurile, spre locul unde fusesera surghiuniti.
Ei vor fi, însa, omorâti prin înecare (desigur, din dispozitia padisahului), de garda ce-i însotea, nu departe de Istanbul (la 20 de mile de acesta). Aflând, de la solii sai (plecati, la 28 iulie 1558, de pe malurile Bosforului, spre Transilvania), ca „preamaritul” sultan nu-i respectase rugamintea, de a nu-i da mortii pe cei doi, regina Isabella se va supara si, prin urmare, ea va „uita” sa mai trimita acestuia bogatiile aduse de Socol în Transilvania.
     Radu Ilie „Haidaul”, vrednicul descendent al lui Vlad Tepes, caci bunicul sau, Radu cel Mare, fusese fiul lui Vlad Calugarul (1481; 1482-1495), la rându-i fecior al celebrului Dracula (cel care a domnit cu cinste peste Valahia, în octombrie 1448; între 22 august 1456 si noiembrie 1462 si din noiembrie – înainte de 8 – pâna în decembrie 1476), si-a gasit astfel odihna de veci, undeva, pe fundul Marii Marmara.
     Moise Voda
     Ocupând un loc aparte, printre voievozii mai putin mediatizati, care au cârmuit Tara Româneasca, Moise Voda a domnit, din martie (înainte de 27) 1529 si pâna între 22 mai si 4 iunie 1530.

     „Fiul preabunului si marelui Vladislav voievod”, adica al lui Vladislav al III-lea (voievod al Valahiei în aprilie-octombrie 1523; martie-septembrie 1524 si aprilie-august 1525) si, deci, scoborâtor din ramura Daneasca a Basarabilor, el s-a nascut prin 1508. În sprijinul acestei afirmatii vine o însemnare a italianului Marino Sanudo, care, cu ocazia înfruntarii dintre tatal sau si Radu de la Afumati (1522-1523; 1524; 1524-1525 si 1525-1529), petrecuta la Adrianopol în decembrie 15243, îl descria ca pe „un tânar de saisprezece ani foarte bine crescut”, astfel ca, printr-un simplu calcul, se poate confirma ca anul nasterii sale a fost cel pomenit mai sus.
     În urma înlaturarii (la sfârsitul anului 1524) candidaturii parintelui sau, la tronul statului românesc sud-carpatin, Moise ramâne la Poarta, primind o pensie zilnica de 100 de aspri (aproape 2 galbeni), suma substantiala la acea vreme, ce demonstreaza importanta pe care i-o aratau turcii, el devenind, practic, înca din 1525, pretendentul preferat la domnia „Kara Iflak”-ului (tinut în rezerva pentru cazul în care Radu de la Afumati s-ar fi aratat infidel).
Dupa uciderea acestuia, Moise este investit, de catre sultanul Soliman Magnificul (30 septembrie 1520 – 6/7 septembrie 1566), la 16 februarie 15297, ca domnitor al Munteniei (turcii neacceptându-l pe Basarab al VI-lea, cel ridicat pe tron de boierii complotisti, pe care chiar acestia-l vor înlatura în cele din urma) si, înainte de 24 martie 1529, însotit de un corp de oaste otomana (constituit din ieniceri si spahii) ajunge în cetatea dunareana Giurgiu.
     Înca din 25 martie 1529, Marcus Penfflinger (sas originar din Sibiu) îl informa pe Ferdinand de Habsburg (rege al Ungariei Apusene, între 1526-1563, iar, din 1556 si pâna în 1564 si împarat al Germaniei)9 cu privire la numirea sa de catre Înalta Poarta, ca domn al Tarii Românesti.
La 27 martie 1529 (pe când un slujbas sibian pornea spre Tara Româneasca, cu misiunea de a-l cunoaste pe proaspatul Voda, a observa atitudinea boierilor fata de el si a afla efectivele ostirii turcesti ce-l însotise în tara), Moise ajunsese, deja, în cetatea de scaun a Bucurestilor, inaugurându-si domnia.
Peste câteva zile (la 30 martie 1529), el îi pune la curent pe brasoveni în legatura cu instalarea sa, pe tronul Tarii Românesti, cu ajutor turcesc, intitulându-se în scrisoarea pe care le-o expediase „cu mila lui Dumnezeu Io Moise Voievod, domn român” si informându-i, totodata, în aceasta ca „ m-au trimis pe domnia mea cu cinstitul steag de la Poarta si din mâna împaratului a fi domnitor Tarii Românesti” (la 2 aprilie 1529, le aducea la cunostinta acest fapt si sibienilor).
     Initial, nu este bine primit de boierimea pamânteana, care nu se înghesuie sa-l întâmpine la traditionalul popas, facut la Giurgiu, înainte de a se îndrepta spre capitala tarii (desi pasa, care-l însotea, îi anuntase pe banul Pârvu Craiovescu si pe ceilalti boieri sa se prezinte si sa se închine noului domn numit de sultan), el nefiind ridicat „dupa vechiul lor obicei”.
Dornic sa-si consolideze, însa, puterea, el cauta cu abilitate, înca din primele zile ale guvernarii sale, sa-i atraga de partea lui pe fruntasii clasei stapânitoare (în special pe Craiovesti), mentinând, de voie de nevoie, în dregatorii chiar si pe conspiratorii ce-i adusesera pieirea predecesorului sau, care nu îl dorisera, ba chiar cârmuisera tara pâna la sosirea sa (în fruntea lor aflându-se vornicul Neagoe din Peris, unul dintre capii asasinilor lui Radu de la Afumati).

Faptul ca, deja, din luna mai a anului 1529, Moise Voda emite un numar considerabil de hrisoave de danie pentru manastirea Bistrita (jud. Vâlcea), ctitoria boierilor Craiovesti, demonstreaza bunele relatii existente între acestia si el înca de la începutul cârmuirii sale (documentele respective fiind primele cu caracter intern, redactate din porunca sa).
Moise domneste, practic, cu asentimentul puternicilor boieri olteni, cu care, de altfel, se înrudea prin casatoria uneia dintre surorile sale cu Barbu al II-lea Craiovescu (pomenit astfel în lucrarile de specialitate pentru a se face distinctie între el si fratele tatalui sau, numit tot Barbu, care a detinut la rându-i functia de mare ban, în vremea lui Vlad cel Tânar), fiul lui Pârvu Craiovescu, ce este pomenit, de altfel, din septembrie 1529, în actele oficiale, ca mare ban al Craiovei.
Membrii acestui neam boieresc, continua sa domine viata politica a tarii, ei socotind înalta dregatorie amintita drept ereditara, iar pe domn, un reprezentant al lor pe tronul Basarabilor (cu care tind sa se compare si în rândurile carora patrunsesera, deja, printr-o serie de legaturi matrimoniale), caruia încearca chiar sa i se substituie (creându-se astfel în sânul lor o conceptie quasidinastica).
În vremea sa, autoritatea marelui ban al Olteniei este asa de mare încât aflam, dintr-un act semnat de Barbu Craiovescu, la 25 septembrie 1529, ca acesta avea propriul sfat, alcatuit din sfetnici diferiti de cei consemnati, la vremea respectiva, în documentele întocmite de Cancelaria domneasca. Însasi formula finala, din hrisovul la care se face referire mai sus, se asemana foarte mult cu cea din documentele semnate de voievodul tarii, lucru ce confirma autoritatea de care se bucura marele ban (printre altele, era singurul mare demnitar al tarii cu drept de a pronunta sentinta capitala, dar numai pe teritoriul Olteniei).
În politica sa externa, el a urmarit, pe toate caile, sa mentina autonomia Tarii Românesti, orientându-se, înca de la început, spre o alianta cu Petru Rares (domn al Moldovei între 1527-1538 si 1541-1546), care devenise, la acea epoca, capetenia luptei antiotomane din spatiul carpato-danubiano-pontic. Moise poarta, de asemenea, o corespondenta secreta cu sibienii si brasovenii, pe care îi previne de faptul ca sultanul îi poruncise sa porneasca la razboi împotriva lor, pentru ca nu-l recunoscusera drept stapân pe Ioan Zapolya, ce era sustinut de turci împotriva lui Ferdinand de Habsburg, pe care sasii îl doreau ca suveran.
În epistolele sale, Moise Voda îi roaga pe mai marii Sibiului sa-i înapoieze Vintul si Vurparul (ce fusesera stapânite, mai înainte, de Radu de la Afumati), pentru a avea acolo un eventual refugiu în vremuri de restriste si lasa sa se înteleaga ca ar dori sa scuture jugul turcesc (solicitând pentru aceasta ajutor militar de la ei), aratându-le, totodata, adevaratele gânduri nutrite de el fata de dânsii: „sa stiti gratia voastra, ca domnia mea va sunt prieten si scut cu credinta dinspre partea turcilor”.
În acelasi timp, se scuza ca, în situatia data, este nevoit sa îi atace, fiind fortat la aceasta de statutul sau de vasal al sultanului, dar mai ales de masivele concentrari de forte ale otomanilor în zona („cu adevarat sa stiti ca sunt gata acum domnia mea si voi merge asupra voastra cu toata puterea domniei mele, caci nu am altminteri sa fac domnia mea, ca noi suntem în mâna turcilor”).

     Interventia sa, în Transilvania, va avea loc, dupa 9 august 1529, în urma refuzului oraselor sasesti de a-i ceda posesiunile amintite si de a-l recunoaste, drept rege, pe Ioan Zapolya (Moise Voda urmeaza, de fapt, exemplul lui Petru Rares, care se supune directivelor sultanului, trecând muntii, în fruntea ostilor sale, pentru a-l sprijini pe Zapolya). Totusi, corpul de oaste, trimis de el în Ardeal, îl pune sub comanda celor doi boieri asasini ai fostului domn, ce erau considerati drept adepti ai partidei filo-habsburgice.
Acestia se dovedesc, însa, a fi extrem de sângerosi, pustiind teritoriul statului românesc intracarpatic cu o cruzime inimaginabila, ei ajungând cu jafurile pâna în centrul si sud-vestul acestuia. Astfel ca asezari întregi, precum Sura Mare, Sura Mica, Turnisor, Gârbova si altele, au fost incendiate si pradate, fara, însa, a se obtine rezultate decisive de ordin militar. În 4 septembrie 1529, prin intermediul capeteniilor oastei sale, din Transilvania, Moise încheie un acord cu Sibiul, care prevedea ca sasii sa se supuna celui care va învinge, pâna la urma.
În conditiile în care uriasa armata a sultanului (numarând 200.000 de osteni), pornita în 10 mai 1529 (destul de târziu si într-un an foarte ploios) la Gazây-i Beç („Razboiul Sfânt al Vienei”), nu prea înregistrase succese notabile si dorind sa-si arate predispozitia spre o apropiere de tabara crestina, Moise îsi retrage trupele din Ardeal, fagaduind, totodata, libera trecere negustorilor din Brasov, daca vor cadea la o întelegere (ca si cei din Sibiu) în ce priveste pozitia lor fata de cei doi rivali la coroana Ungariei si la cea a Transilvaniei, Ioan I Zapolya (ce va guverna doar Ungaria Rasariteana, între 1526-1540) si Ferdinand de Habsburg.
     Pe 25 septembrie 1529, Moise, ca urmare a încalcarii acordului de catre sibieni (care aflasera de insuccesele sultanului), ataca din nou cetatile sasesti, asediind Mediasul si Sibiul, însa mai mult de forma, nevrând sa supere nici pe unii nici pe altii. De abia, în 16 noiembrie 1529, când ostile turcesti (ce fusesera nevoite, datorita conditiilor atmosferice, sa ridice asediul Vienei, desfasurat între 27 septembrie si 14 octombrie 1529, si sa porneasca spre casa) se aflau nu departe de hotarele sale, Moise porunceste logofatului Laudat sa atace cu toata forta Branul, care, însa, rezista.
În aceste împrejurari, voievodul român porunceste decapitarea dregatorului sau, probabil din motive de strategie politica, el gasind în acest gest o justificare fata de ambele tabere.
Crestinilor le motiva executia respectiva, prin faptul ca omul lui întreprinsese, chipurile, actiunea armata asupra lor fara asentimentul sau, iar turcilor le dadea de înteles ca îl pedepsise pentru nereusita expeditiei sale.
La 9 ianuarie 1530, Moise încheie pacea cu sibienii, primind în schimb si o substantiala suma de bani. În continuare el, se orienteaza, tot mai mult, spre politica promovata de catre Petru Rares, care cauta, la acea epoca, sa ajunga la o întelegere cu imperialii.
     Apropierea de boierii olteni, adepti ai unei atitudini mai rezervate, în ceea ce priveste acceptarea dominatiei otomane si orientarea sa, în partea a doua a domniei, spre o alianta cu statele crestine, îndeosebi cu partida ferdinandista (în special dupa esecul expeditiei turcilor, împotriva Vienei, din 1529), determina partida boiereasca rivala a Craiovestilor, ramasa fidela Portii, sa sustina venirea pe tron a unui alt pretendent si anume Vlad (ce va fi poreclit „Înecatul”), fiul lui Vladut – cel care a domnit asupra Tarii Românesti între 1510-1512 („s-au dus la sultan si au uneltit ca sa-l scoata din scaun pe Moise-voievod si au adus domnia lui Vlad-voievod”). La aceasta se adauga si faptul ca, folosindu-se de prilejul oferit de nunta surorii sale cu Barbu Craiovescu (desfasurata, în 13 februarie 1530), Moise ordonase executarea unui grup de mari boieri, printre care se numarau si Neagoe vornicul împreuna cu Dragan postelnicul (razbunând astfel asasinarea lui Radu de la Afumati si obtinând, totodata, anihilarea – din pacate doar temporara – a partidei filo-turcesti).
În aceste conditii, sultanul îl mazileste, oferindu-i, fara sa ceara parerea boierimii, tronul lui Vlad Înecatul (1530-1532), care, în a doua jumatate a anului 1530, trece Dunarea împreuna cu acolitii sai (sprijiniti de ostile turcesti, conduse de Mehmed beg, pasa de Nicopole), patrunzând pe teritoriul Tarii Românesti.
Desi, la început, Moise, ajutat de moldoveni, le tine piept, el este silit, în cele din urma (în vara anului 1530), sa se refugieze în Transilvania, ultimul sau hrisov, pastrat pâna azi si datat 22 mai 1530, emitându-l la Câmpul Glupavilor (în judetul Vlasca).
     La sfârsitul lunii mai – începutul lunii iunie, a anului 1530, Moise este înlocuit, la domnie, de Vlad, el fiind nevoit, cum am vazut, sa treaca muntii (înainte de 11 iunie 1530) în Transilvania (pe la Tabla Butii), spre Secuime, unde se opreste în localitatea Osdola, lânga Târgul Secuiesc. De aici, Moise, trimite, la Brasov, în 11 iunie, un sol care sa solicite în numele sau azil. Desi, a doua zi, conducerea cetatii sasesti, de la poalele Tâmpei, primeste de la Vlad Înecatul o scrisoare, prin care acesta insista ca Moise sa fie arestat daca va ajunge pe teritoriul controlat de aceasta, el este calauzit, între 13 si 16 iunie 1530, spre Fagaras (trecând prin Brasov, unde primeste, ca mijloc de transport, o trasura cu 4 cai) de catre brasoveni.
Bine primit de Stefan Mailath, comandantul cetatii fagarasene, Moise se îndreapta, apoi, spre Sibiu, unde ajunge, înainte de 22 iunie 1530, în acelasi timp cu solia lui Vlad, care cerea sibienilor sa-l ucida („sa nu mai fie viu la gratia voastra ci sa-l omorâti cum puteti”). Acestia, însa, îi ofera adapost si îl ajuta în preparativele sale militare pentru revenirea la domnie.
La 18 august 1530, pleaca din Sibiu spre Brasov în fruntea trupelor sale si, ajungând la Fagaras, îsi uneste fortele armate cu cele ale lui Stefan Mailath, înaintând apoi spre hotarele Tarii Românesti.
Sustinut si de Nicolae Gerendi, episcopul Transilvaniei, si alaturându-i-se, la 22 august 1530 (pe lânga trupele sale, ale lui Mailath si ale sibienilor) si 25 de archebuzieri (cu solda platita pe o luna) din partea Senatului brasovean (care, duplicitar, însa, îl informeaza, în secret, pe Vlad cu privire la manevrele lui Moise, ba chiar trimite noului voievod si boierilor sai daruri), trece muntii, pe la Bran si Rucar, la 24 august, si se îndreapta spre râul Olt, intentionând sa intre în Oltenia, care era controlata de catre cumnatul sau, marele ban Barbu Craiovescu (ce ramasese în tara).
Cunoscându-i intentiile, Vlad nu este luat prin surprindere si, reusind sa-si adune fortele, le taie calea lui Moise si aliatilor sai, în 29 august 1530, lânga satul Viisoara (judetul Olt), la 25 km de Slatina, unde se va derula o sângeroasa batalie încheiata cu înfrângerea lui Moise, care, în aceasta împrejurare, îsi va pierde viata.
Odata cu el moare si marele ban Barbu Craiovescu („acolo vârtos dând razboi, au biruit Vlad voda pe Moisi voda si au pierit Moisi voda si banul Barbu de la Craiova”), iar Stefan Mailath este luat prizonier, ramânând în captivitatea turcilor si muntenilor, pâna dupa 24 septembrie 1530, când reuseste sa fuga.

     A fost înmormântat în biserica manastirii Bistrita din Oltenia, ctitoria Craiovestilor (cu ocazia lucrarilor de refacere, efectuate, la acest sfânt lacas, sub domnia lui Barbu Stirbei – ce a domnit în Tara Românesca între 1849-1853 si 1854-1856 – lespedea originala a fost deteriorata, pierzându-se, în cele din urma, ca, de altfel, si locatia mormântului), la 29 august 1530, asa cum este inscriptionat pe piatra sa funerara, pastrata, însa, doar în copie, caci, în 1846, când, din porunca domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848), au fost initiate o serie de reparatii la biserica veche, textul ei a fost, din fericire, reprodus.
     Dintre urmasii sai, avem informatii, doar, despre Zamfira, o fiica casatorita, initial, cu un nobil maghiar, pe nume Stefan Keseryi, iar dupa decesul acestuia (survenit la scurt timp), cu panul polon, Stanislas Nisowski. Murind, în curând, si acesta, ea se recasatoreste cu aventurierul ungur Markhazy Pall, care însa o paraseste, fugind la Istanbul, unde se converteste la islamism. Stabilita în Transilvania, ea va fi divortata, legal, de catre principele acesteia, Christofor Bathory (ce a guvernat, din 1576 pâna la 27 mai 1581).
     Meritând, pe buna dreptate, datorita multora dintre faptele sale, un spatiu mai amplu în lucrarile de specialitate (ce se adreseaza, în special, publicului larg), Moise Voda se înscrie, la rându-i, în galeria voievozilor de seama ai neamului românesc.
     Vlad cel Tânar
     Printre domnitorii destul de importanti, din istoria noastra, care, însa, nu s-au bucurat, dintr-un motiv sau altul, de o cunoastere mai aprofundata, din partea marelui public, se numara si Vlad cel Tânar sau Vladut (numit si astfel, datorita faptului ca a luat domnia pe când era adolescent), ce a guvernat Tara Româneasca, din ianuarie (înainte de 26) 1510 si pâna în 23 ianuarie 1512.
     Nascut, în jurul anului 1494 (lucru ce-l deducem, cu usurinta, din inscriptia de pe piatra lui funerara, care ne indica faptul ca „într-al 16-lea an al vârstei sezu pe scaunul domnesc”), el era cel dintâi nascut dintre feciorii lui Vlad Calugarul (1481; 1482 –1495) si ai Mariei (cunoscuta si ca Eupraxia, nume monahal primit, probabil, odata cu calugarirea sa), cea de-a doua consoarta a acestuia (vaduva lui Basarab al IV-lea cel Tânar zis si „Tepelus”, ce a cârmuit Tara Româneasca, între 1477-1481 si 1481-1482).
De altfel, fratele sau vitreg, Radu cel Mare (15 septembrie 1495 – aprilie 1508), îl pomeneste în doua dintre hrisoavele sale emise, în martie si respectiv septembrie 14973, fapt ce demonstreaza, o data în plus, ca Vladut exista, deja, înainte de anul în care acestea fusesera redactate.
     Vlad cel Tânar va ajunge domn cu ajutorul boierilor Craiovesti, ce fugisera peste Dunare din cauza persecutiilor la care fusesera supusi de catre Mihnea cel Rau (aprilie 1508 – octombrie 1509). Sprijinit de acestia (în frunte cu cei doi frati, marele ban Barbu si marele vornic Pârvu Craiovescu), el obtine de la sultanul Baiazid al II-lea (21 mai 1481 – 25 aprilie 1512)4, în toamna anului 1509, firmanul de domnie.
Fagaduindu-si unii altora credinta (pecetluita prin juraminte solemne, rostite chiar în fata padisahului si, mai apoi, repetate si dinaintea lui Mehmed beg Mihaloglu, sangeacbeiul de Nicopole), la trecerea Dunarii, când Craiovestii s-au legat ca „de vom umbla noi cu hiclesug si de nu vom sluji domnului nostru, Vladului-voda, cu dreptate sa piiarza numele si neamul nostru dintr-aceasta tara în veci”, iar Vladut, la rându-i, s-a aratat dispus ca „de voiu face eu acestui neam vreun rau sau vreun hiclesug sabiia ta (a lui Mehmed beg) sa taie capul mieu cu mare rusine si sa pierzi neamul meu dintr-aceasta tara”, noul voievod si sustinatorii sai patrund în Tara Româneasca, la începutul anului 1510, însotiti de ostile turcesti dunarene comandate de Mehmed beg.
     Dupa ce-l înfrânge pe Mircea al III-lea (1509-1510), fiul lui Mihnea cel Rau, în februarie 1510, lânga manastirea Cotmeana, silindu-l si pe el sa se refugieze în Transilvania (tatal lui facând aceasta înca din clipa în care aflase de faptul ca Vladut trecuse Dunarea), noul domn urca pe tronul Basarabilor, începându-si guvernarea, ce nu va dura, efectiv, decât „un an si noua luni si jumatate”, asa cum aflam din inscriptia de pe mormântul sau. Probabil ca el s-a încoronat, oficial, abia pe la mijlocul lunii martie 1510, primul hrisov redactat din porunca sa si pastrat pâna în zilele noastre (un privilegiu comercial acordat sasilor) fiind emis, la 1 aprilie 1510, din resedinta voievodala de la Târgoviste10. El trimite, de asemenea, la Sibiu, printr-o solie, o scrisoare prin care anunta conducerea acestuia ca „am venit în Tara Româneasca si m-am asezat în scaunul parintelui si fratelui meu Radu voievod”.
În curând, însa, bunele relatii dintre Vladut Voda si Craiovesti se vor deteriora (ei sunt chiar scosi din Sfatul domnesc) . Principalul motiv a fost ca marele vornic Bogdan (moldovean de origine), cumnatul voievodului, i-a acuzat pe boierii olteni ca urmareau sa impuna la domnie pe ruda lor, marele comis Neagoe, fiul lui Pârvu Craiovescu, cel care a condus (pe atunci în calitate de vataf de vânatori) oastea boierilor rasculati împotriva lui Mihnea cel Rau, obtinând victoria, de la Cotmeana, asupra fiului acestuia, Mircea.
La aceasta se adauga si preferinta aratata de domn printului otoman, Selim (viitorul sultan Selim I, ce va guverna statul turcilor otomani, între 25 aprilie 1512 si 21 septembrie 1520), care, având o fire foarte energica (va fi supranumit „Yavuz” adica „cel Aspru” sau „cel Dur”), se revoltase împotriva tatalui sau, Baiazid al II-lea, nemultumit de politica pacifista promovata de el. Ori, atât Mehmed beg cât si puternicii boieri olteni îl sustineau, pe acesta din urma, astfel ca si în aceasta privinta vor aparea neîntelegeri între fostii aliati.
De asemenea, datorita unei secete îndelungate, ce a pustiit tara, si a orientarii politice impuse lui de catre Craiovesti, el, aproape, ca pierde frâiele puterii, fiind nevoit, pentru a redresa situatia, sa se recunosca drept vasal al regelui Ungariei, Vladislav al II-lea (1490-1516), asa cum procedase si fostul domn. Astfel, la 17 august 1511, Vladut depune juramântul de credinta fata de suveranul regatului ungar, cerând, totodata, acestuia ajutor militar în vederea declansarii luptei antiotomane, aspect ce-i va nemultumi profund pe turci, dar care demonstreaza schimbarea orientarii sale în politica externa.
     Speriati de aceasta „insubordonare” a domnitorului si asteptându-se la represalii, Craiovestii fug peste Dunare (între 28 noiembrie – 27 decembrie 1511), punându-se sub protectia pasei de la Nicopole.

     Profitând de haosul instaurat la Curtea sultanilor (spre finalul domniei lui Baiazid al II-lea), Mehmed beg îl „numeste” (oferindu-i chiar si însemnele domnesti), acum, ca domn al Tarii Românesti (bineînteles, în numele, dar fara acordul padisahului), pe Neagoe (viitorul domn Neagoe Basarab, ce a guvernat între 1512-1521), solicitând, abia ulterior, de la Înalta Poarta actul prin care acesta era investit oficial.
Situarea lui Vladut pe o pozitie contrara Craiovestilor si lui Mehmed beg si în conflictul dintre Selim si fratele sau Ahmed (care-si disputau tronul Imperiului Otoman, dupa detronarea tatalui lor, Baiazid al II-lea, de catre Selim) – el plasându-se (asa cum am vazut mai sus) de partea lui Selim, iar ceilalti de cea a lui Ahmed – duce la încalcarea juramântului de a nu face „vreun rau sau viclesug” boierilor olteni.
Prin urmare, în primele zile ale anului 1512, Mehmed beg trece, în fruntea ostirii sale, la nord de Dunare, ciocnindu-se, în câteva rânduri, cu oastea lui Vladut (ce numara cca 4.000-5.000 de osteni si era comandata de marele ban Datco sau Deatco).
Batalia decisiva se va derula, în ianuarie 1512 (între 8 ianuarie, când a fost redactat ultimul act, ce ne-a parvenit peste veacuri de la el si 23 ianuarie, când moare), în dealul Vacarestilor, lânga Bucuresti („la Vacaresti den jos de Bucuresti”)26, ea soldându-se cu înfrângerea voievodului-adolescent, care este luat prizonier si dus în cetatea de scaun a Bucurestilor si decapitat, la 23 ianuarie 1512. „La valeat 7020 (la anul 1512-n.n.), ghenarie 23, au raposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radul voievod, fiul prea bunului si marelui Io Vlad voievod (…) si a venit domn Io Basarab voievod si, fiind lupta au taiat capul lui Vlad voievod în cetatea Bucuresti”. Uciderea lui s-a facut din porunca lui Mehmed beg sau a noului domn Neagoe Basarab, în aceasta privinta existând mai multe versiuni.
     Astfel, vornicul Radu Popescu, în „Istoriile” sale, afirma ca, dupa ce a fost învins, Vladut, încercând sa fuga „fu prins de oastea lui Mehmed pasa si-l dusera în Bucuresti la pasa legat” si „însusi pasa, cu mâna lui, i-au taiat capul în oaras în Bucuresti supt un par”, iar Hasan pasa, beilerbeiul Rumeliei, într-un raport din acea vreme, trimis pretendentului la sabia lui Osman, Selim, scria ca Mehmed bei „a taiat capul voievodului Vlad, cel amintit, sub steagul pe care i-l daduse maria sa padisahul, tatal domniei voastre si a spart toba împaratului”.
Din alte surse, cum ar fi Letopisetul sârbesc de la Bjelo Polje, aflam ca Vladut a pierit si cu concursul lui Barbu Craiovescu, care i-a „taiat capul lui Vlad la vlahi” împreuna cu „fiul lui Ali beg”, care nu era altul (asa cum aflam dintr-o informare – ce continea aceleasi date – trimisa monarhului de la Buda, la 1 aprilie 1512, de catre raguzani) decât Hasan, begul Vidinului, ce participase si el la expeditia, de la nord de Dunare, din ianuarie 1512.
Executarea lui Vladut se pare ca a fost determinata si de unii dintre boieri apropiati lui („iar niste boieri de-ai lui l-au viclenit si i-au taiat capul”), printre care s-au numarat pâna si rude de-ale sale, cum ar fi cumnatul sau, vornicul Calota, din Stoenesti (cel care, asa cum ne informeaza o varianta a cronicii interne a tarii, s-a aflat în fruntea tradatorilor).

     Odihna de veci si-a gasit-o în biserica manastirii Dealu (ctitoria fratelui sau Radu cel Mare), în coltul sud-vestic al pronaosului, situat în dreapta intrarii, caci, dupa executarea sa, din porunca lui Neagoe Basarab, slujitorii acestuia „luara trupul de-l dusera la manastirea din Deal care o facuse frate-sau Radu Voda, de-l îngropara”.
Mormântul i-a fost acoperit cu o placa din marmura alba, fara ornamente, cu inscriptia în limba slavona (ce precizeaza originea, durata domniei, data si modul în care a pierit), pusa de Neagoe Basarab, asa cum rezulta chiar si din epitaful de pe lespedea sa funerara pe care se poate citi numele domnesc al rivalului sau („Io Basarab voievod”)
.
     Exista, de asemenea, si izvoare istorice care vorbesc despre cainta lui Neagoe, care „dupa aceia tare s-au cait Basaraba voda pentru moartea lui Vladut voda si au chemat patriarhi si vladici si episcopi si egumeni si tot cinul preutasc si calugaresc si au venit toti în cetatea Târgovistii, în sfânta mitropolie, de au facut rugaciuni si slujbe dumnezaesti si au dat multa milostenii la multi oameni”.
     Vlad cel Tânar a avut doi fii, care au domnit si ei peste Tara Româneasca, si anume pe Vlad (Dragomir) Calugarul, ce a ocupat tronul Basarabilor, pentru o scurta vreme, în septembrie-octombrie 1521, si pe Vlad Înecatul, care a stat, la rându-i, din mai 1530 si pâna în septembrie 1532, în scaunul domnesc de la Târgoviste.
     STEFAN SURDUL
     Marile tratate de istorie a românilor ne ofera foarte putine date si despre Stefan Surdul, cel care a guvernat Tara Româneasca, din iunie (înainte de 11) 1591 (investirea sa ca domn, la Istanbul, petrecându-se înainte de 4 mai 1591) si pâna în noiembrie (înainte de 8) 1592, fiind, practic, în afara de Stefan Cantacuzino (domn al statului românesc sud-carpatin, între 25 martie 1714 si 25 decembrie 1715), singurul voievod al acestei tari care a purtat numele de Stefan.

     El era fiul legitim al lui Ion Voda cel Viteaz (domnul Moldovei între februarie 1572 si 13 sau 14 iunie 1574), rezultat din mariajul acestuia cu Maria, fiica pârcalabului de Hotin, Lupe Hurul (unele surse neaga, însa, acest fapt, considerând ca ar fi fost în realitate rodul unei legaturi extraconjugale a viteazului sau parinte cu o sasoaica, deci fiu nelegitim).
Referitor la porecla sa, cronicarii ne informeaza ca „i-au zis Surdul” înca de pe când traia (probabil, datorita unor probleme pe care le avea cu auzul).
     Pentru a se bucura de sustinerea lui Andronic Cantacuzino (un foarte bogat si influent membru al comunitatii grecesti, din capitala Imperiului Otoman), în obtinerea steagului de domnie, se va casatori, se pare, pe la 1591, cu una dintre fiicele acestuia. O dovada, ca lucrurile au stat asa, este pastrarea lui Mihai Viteazul (a carui mama Teodora era sora lui Andronic) în Sfatul domnesc, din timpul cârmuirii sale, acesta fiind numit, acum, în dregatoria de mare postelnic si chiar în cea de loctiitor al marelui ban (ca mai apoi, sa fie înaltat la rangul de mare aga, fara sa mai faca, însa, parte din Divan).
     Tronul l-a dobândit cu mare dificultate si abia dupa ce a promis sa achite integral sumele datorate la Înalta Poarta, de catre Mihnea a