Cosmologie III - Omul inainte de separarea sexelor de Rudolf Steiner publicat la 17.03.2009
Omul inaintea separarii sexelor
     Urmeaza sa facem acum, in continuare, o descriere a structurii omului asa cum se prezenta inainte de a interveni separarea sexelor in masculin si feminin.
Corpul era alcatuit, in acea vreme, dintr-o substanta moale si maleabila.
Vointa avea o putere mult mai mare asupra acestei substante, decit va fi cazul la oamenii de mai tirziu.
In momentul cind fiinta umana se desprindea de fiinta sa parentala, avea deja aspectul unui organism structurat, desi la un nivel inca foarte imperfect.
Dezvoltarea ulterioara a organelor se facea in afara corpului parental. O mare parte din ceea ce mai tirziu se va maturiza in interiorul fiintei materne, se realiza pe atunci in exteriorul acesteia, datorita unei forte inrudite cu vointa noastra.
Pentru a produce o asemenea maturizare exterioara, erau necesare ingrijirile fiintei care-i daduse nastere.
Omul venea pe lume cu anumite organe pe care apoi le lepada. Altele, care erau cu totul imperfecte la prima sa aparitie, se formau ulterior. Intregul proces poate fi comparat cu acela al prelucrarii avind ca punct de plecare o forma de ou si indepartarea unei coji a oului; dar nu trebuie sa ne gindim la o coaja de ou din material solid.

     Corpul uman avea singe cald. Acest fapt trebuie subliniat in mod expres, caci, dupa cum vom vedea mai departe, nu la fel stateau lucrurile in epocile anterioare.
Maturizarea pe care omul o dobindea, in afara fiintei materne, avea loc datorita influentei unei calduri ridicate care ii venea, de asemenea, din exterior. Totusi, nu trebuie sa ne gindim la un fel de clocitoare in care s-ar fi aflat ceea ce putem numi, pe scurt, omul-ou.
In acele timpuri, conditiile de caldura si de foc pe Pamint erau foarte diferite fata de cele pe care le cunoastem acum.
Omul avea puterea sa focalizeze intr-un anumit loc precis din spatiu, cu ajutorul propriilor sale forte, focul si, respectiv, caldura. Putea deci sa concentreze caldura, fapt ce ii dadea posibilitatea sa o dirijeze spre noua fiinta care avea nevoie de ea pentru a se matura.

     Organele cele mai dezvoltate ale omului erau, la vremea aceea, organele locomotoare.
Organele de simt pe care le avem astazi existau numai intr-un stadiu rudimentar.
Cele mai evoluate erau organele auzului si cele care il faceau apt sa perceapa caldura si frigul (simt tactil); in schimb, organul de percepere a luminii era inca foarte intirziat. Omul venea pe lume inzestrat cu auz si cu simtul pipaitului; perceperea luminii s-a dezvoltat ceva mai tirziu.
     Tot ce am expus acum se refera la o perioada imediat anterioara separarii sexelor.
Aceasta separare s-a realizat foarte incet, insa progresiv.
Cu mult timp inainte ca ea sa devina efectiva, oamenii se dezvoltau astfel, incit unii indivizi aveau caracteristici mai pronuntat feminine, alti mai pronuntat masculine. Dar fiecare avea, totusi, deopotriva si calitatile sexului opus, astfel incit era posibila autofecundarea.
Aceasta nu era realizabila oricind, caci depindea de influenta conditiilor exterioare specifice fiecarui anotimp.
Oricum, sub foarte multe aspecte, omul era, intr-o foarte mare masura, dependent de asemenea conditii exterioare ale mediului ambiant. Din aceasta cauza, in tot ceea ce facea, el trebuia sa tina seama de aceste conditii exterioare si sa se adapteze; asa, de exemplu, trebuia sa fie atent la mersul soarelui si la fazele lunare.
Aceasta adaptare nu era insa constienta, in sensul actual al cuvintului; si prin aceasta ne referim deja la viata sufleteasca a omului in acea perioada, care era mai curind instinctiva.
     Aceasta viata sufleteasca nu poate fi, insa, caracterizata ca o adevarata viata interioara. Actiunile si calitatile corporale si cele sufletesti nu erau inca net separate unele de altele.
Viata exterioara a naturii mai era resimtita cu intensitate de catre suflet. Inainte de toate, simtul auzului era cel asupra caruia actiona puternic orice vibratie din mediul ambiant. Orice vibratie a aerului, fiecare miscare din jur era „auzita“. In miscarea lor, adierile de vint si susurul apelor erau pentru om un „limbaj elocvent“.
Omul percepea agitatia misterioasa a naturii care il inconjura si care avea un puternic rasunet in sufletul sau. Ceea ce el facea, intrega sa activitate era ecoul acestei influente.
Perceptiile sale sonore le transpunea in fapte. El traia in mijlocul acestor miscari sonore si le exprima apoi prin vointa sa. Acesta era modul in care isi indeplinea munca sa de zi cu zi.
In schimb, era mai putin influentat de actiunile care se repercutau asupra sentimentelor sale.
Totusi, si acestea jucau un rol important, deoarece prin reactiile sale afective „simtea“ in propriul sau corp mediul inconjurator, adaptindu-se situatiei create. El intelegea, din aceasta inriurire asupra sentimentelor sale, ce si cum sa lucreze.
Stia unde sa poposeasca. Prin aceste trairi, recunostea pericolele care ii amenintau viata si le putea evita. Alimentatia si-o regla tot in acest fel.

     Restul vietii sale sufletesti se desfasura cu totul altfel decit mai tirziu.
In sufletul sau vietuiau imagini, nu reprezentari despre obiecte exterioare.
Cind, de exemplu, omul trecea dintr-un loc rece intr-unul cald, in suflet ii aparea o anumita imagine colorata foarte bine conturata, care nu avea nici o legatura cu un obiect oarecare din lumea exterioara. Ea emana dintr-o forta interioara inrudita cu forta vointei.
Sufletul era permanent plin de asemenea imagini.
Singura comparatie posibila este cea cu imaginile de vis care trec din una in alta, cu deosebirea ca, atunci, imaginile nu erau intimplatoare, ci erau conforme cu anumite legi. Din aceasta cauza, referindu-ne la acel stadiu de evolutie al omenirii, trebuie sa vorbim de o constienta de imagini si nu de o constienta de vis.
In principal, aceasta constienta era dominata de imagini colorate. Dar nu era numai atit. Omul strabatea pamintul in toate directiile si, cu ajutorul auzului si al sentimentelor, articipa la toate evenimentele care se petreceau in jurul sau; aceasta lume i se reflecta in suflet sub forma unor imagini foarte putin asemanatoare cu ceea ce se gasea in lumea exterioara, bucuria si durerea se legau mult mai putin intens de aceaste imagini interioare decit este cazul astazi, cind reprezentarile noastre reflecta ceea ce percepem in lumea exterioara.
In orice caz, o anumita imagine producea bucurie, o alta durere, o alta ura, iar alta iubire.
Dar toate aceste sentimente aveau atunci un caracter mult mai estompat.
Dimpotriva, sentimentele vii, puternice au o alta origine
. Omul era, la vremea aceea, mult mai mobil si mai activ decit va fi ulterior. Totul din lumea inconjuratoare si imaginile vii din sufletul sau il stimulau la actiune si miscare.
Cind o actiune a sa se putea exprima in voie, fira constringeri, el simtea un sentiment de bunastare; dar cind intimpina o piedica, un obstacol in calea actiunii sale, avea un sentiment de neplacere, de indispozitie. Absenta sau prezenta unor obstacole in calea vointei aveau o puternica inriurire asupra vietii sale de sentimente, ii provocau bucurie sau durere. La rindul lor, aceste sentimente de bucurie sau durere suscitau in suflet o lume de imagini vii. Cind omul se putea exprima cu totul liber, sufletul i se umplea de imagini frumoase, clare si luminoase; cind era contrariat de ceva, sufletul sau era asaltat de imagini sumbre si contorsionate. Am descris pina aici o umanitate de nivel mediu, comuna.
Cu totul alta era viata sufleteasca la acele fiinte care au devenit supraomenesti; ea nu avea acest caracter instinctiv.
Ceea ce percepeau cu ajutorul auzului si al sentimentelor corespundea unor taine mai prnfunde ale naturii, pe care le puteau interpreta in mod constient. In freamatul vijelios al vinturilor, in fosnetul padurilor, le erau dezvaluite legile si intelepciunea naturii.
Imaginile care le apareau in suflet nu erau doar oglindirea lumii exterioare, ci si imaginea fortelor spirituale ale universului. Ei nu percepeau, de fapt, imagini ale lucrurilor din lumea simturilor, ci entitati spirituale.
Oamenilor obisnuiti, cind simteau, de exemplu, frica, le aparea in suflet o imagine hidoasa si intunecata.
La fiintele supraomenesti, asemenea imagini aduceau o informatie, o revelatie asupra entitatilor spirituale din univers. Procesele din natura nu le apareau ca fiind dependente de legi naturale, asa cum apar ele omului de stiinta contemporan, ci le apareau ca fiind actiunea entitatilor spirituale. Realitatea exterioara nu exista pentru aceste fiinte, caci nu existau pe atunci simturile exterioare. In schimb, ele aveau revelatia realitatii spirituale. Erau patrunse de spirit asa cum razele soarelui patrund in ochiul fizic al omului de astazi.
La acele fiinte, cunoasterea era, in adevaratul sens al cuvintului, o stiinta intuitiva. Nu cunosteau speculatiile gindirii, nu aveau nici facultatea de a combina idei, ci numai contemplarea directa a operei creatoare a entitatilor spirituale.
Din aceasta cauza, aceste entitati supraomenesti puteau prelua nemijlocit in vointa lor comunicarile primite din lumea spirituala. Ele conduceau in mod constient restul omenirii. Misiunea o primeau din lumea spirituala si actionau conform cu aceasta misiune.
Ceea ce este nemuritor in om este spiritul. Am aratat in ce moment a patruns spiritul in om. Inainte de acest moment, el apartinea unor alte regiuni si nu s-a putut uni cu corpul uman inainte ca acesta sa fi atins un anumit grad din evolutia sa.
Cit timp nu vom sesiza modul cum s-a realizat aceasta unire, nu vom putea intelege semnificatia fenomenului nasterii si al mortii si nici nu vom cunoaste esenta spiritului etern.

     Cind evolutia a ajuns la punctul in care a avut loc separarea sexelor, aceste fiinte superioare a trebuit sa considere de datoria lor sa actioneze asupra noii vieti in sensul misiunii lor. Toate aspectele legate de reproductia fiintei umane isi au originea in activitatea lor. Actiunea lor era condusa in deplina constienta, in schimb, oamenii nu au resimtit aceasta influenta decit sub forma unui instinct de reproducere ce le-a fost inoculat.
Iubirea sexuala a fost implantata in om printr-o transmitere directa a gindirii. La inceput, expresia acestui instinct era dintre cele mai nobile. Tot ceea ce, in acest domeniu, a luat mai tirziu un caracter urit, provine din perioada urmatoare, in care omul a devenit o fiinta mai independenta, si in care a corupt un instinct care la origine era pur.
In acele timpuri stravechi, nu exista o satisfacere a instinctului sexual ca scop in sine. Totul era considerat un sacrificiu cultural pentru a asigura continuitatea existentei umane. Procreatia era privita ca un act sacru, ca un serviciu pe care omul trebuie sa-l faca universului. Preotii sacrificatori erau calauzele care indrumau tot ce era legat de acest domeniu.
     Influentele care veneau de la fiintele semisupraumane aveau un alt caracter; acestea nu atinsesera un grad de evolutie care sa le fi permis sa primeasca in deplina puritate revelatiile lumii spirituale.
In imaginile sufletesti suscitate de impresile venite din lumea spirituala apareau si influente venind din lumea terestra. Fiintele cu adevarat supraumane, in sensul deplin al cuvintului, nu resimteau nici un fel de placere sau durere din tot ce venea din lumea sensibila, exterioara. Ele erau daruite revelatiilor primite de la entitatile spirituale. Intelepciunea se revarsa asupra lor asa cum lumina invaluia fiintele sensibile; vointa lor era straina de orice activiate care nu se orinduia in sensul acestei intelepciuni. Iar aceasta activitate le procura cea mai mare placere.
Fiinta lor era alcatuita din intelepciune, din vointa si din actiune.
Situatia era cu totul diferita la fiintele de natura semisupraumana. Ele simteau nevoia de a primi impulsuri din afara si aveau un sentiment de placere cind dorinta le era satisfacuta si de neplacere in cazul contrar.
Acest aspect le deosebea de fiintele cu natura supraumana, pentru care impresiile exterioare nu reprezentau nimic altceva decit o confirmare a revelatiilor primite din lumea spirituala. Cind isi indreptau privirea spre lumea exterioara, nu primeau decit oglindirea a ceea ce primisera deja din spirit.
Prin impresiile obtinute din lumea exterioara fiintele semisupraumane invatau ceva nou pentru ele si din aceasta cauza au putut deveni conducatori ai oamenilor in acea perioada cind simplele imagini care apareau in sufletul acestora se transformau in copii, in reprezentari ale obiectelor exterioare.
Aceasta situatie a intervenit in momentul cind o parte din forta de reproducere a omului s-a repliat spre interior, cind s-au dezvoltat fiinte inzestrate cu creier.
Cu ajutorul creierului s-a dezvoltat la om facultatea de a transforma in reprezentari impresiile exterioare.

     Trebuie sa spunem, asadar, ca fiintele semisupraumane au determinat fiinta umana sa-si indrepte viata interioara spre lumea exierioara a simturilor. Omul nu avea ingaduinta ca imaginile sale sufletesti sa fie supuse direct influentelor pur spirituale. El primise din partea fiintelor semisupraumane facultatea de a se reproduce, sub o forma instinctuala.
Daca nu ar fi intervenit actiunea fiintelor semisupraumane, omul ar fi trebuit, din punct de vedere spiritual, sa se multumeasca cu un fel de existenta asemanatoare visului. Dar, datorita influentei acelor fiinte semisupraumane, imaginile din sufletul sau au fost dirijate spre lumea exterioara sensibila.
El a devenit astfel o fiinta constienta de sine in lumea sensibila. Prin aceasta s-a obtinut ca omul sa se dirijeze constient in actiunile sale, in legatura cu perceptiile pe care le avea din lumea sensibila. Anterior, el actiona impins de un fel de instinct, era influen
Acum, el incepe sa-si urmeze propriile impulsuri, incitatii si seductii pe care i le provocau reprezentarile sale. Este momentul hotaritor cind apare in lume liberul arbitru. Este inceputul „Binelui si al Raului“.

     Inainte de a pasi mai departe in aceasta directie, este necesar sa aducem unele precizari in legatura cu mediul inconjurator in care traia fiinta umana pe Pamint. Omul era inconjurat de animale care, in felul lor, se gaseau pe aceeasi treapta de evolutie ca si el.
Daca luam ca element de referinta concepte actuale, acele animale pot fi considerate in categoria reptilelor. In afara acestora mai existau insa si forme inferioare ale regnului animal.
Dar exista o diferenta esentiala intre oameni si animale. Datorita corpului sau plastic, omul nu putea trai decit in zone ale Pamintului care nu ajunsesera la forma materiala cea mai grosiera. In aceste zone, omul era inconjurat de specii animale care, la rindul lor, aveau un corp la fel de maleabil.
In alte zone ale Pamintului traiau insa animale cu un corp mai densificat; acestea atinsesera deja stadiul de unisexualitate si isi dezvoltasera organele de simt.
Vom avea ocazia sa aratam, mai departe, de unde proveneau acest specii de animale. Ele nu mai puteau evolua in continuare, deoarece corpul lor capatase in mod prematur o structura materiala prea densa. Unele din aceste specii au disparut in decursul vremi, dar altele au continuat sa evolueze in felul lor, pina la forme pe care le au in prezent.
Prin faptul ca omul ramasese in zone convenabile structurii lui fizice de atunci, a putut sa evolueze spre forme superioare.
Corpul sau, ramas atit de plastic si suplu, i-a permis sa produca din sine organele care puteau fi fecundate de spirit. S-a ajuns astfel la stadiul in care corpul sau fizic a putut trece intr-o materialitate mai densificata, putind servi drept invelis protector pentru organele spirituale mai delicate.
Dar nu toti oamenii ajunsesera la acest stadiu de evolutie a corpului fizic. Doar putine corpuri erau evoluate.
     Daca si acestea ar fi fost patrunse de spirit, acesta s-ar fi dezvoltat totusi insuficient, tocmai din cauza faptului ca organele lor interne erau imperfecte. in lipsa spiritului.
O a treia specie evoluase pina la un nivel care ingaduia numai slabe influente ale spiritului asupra sa. Acest grup se situa evolutiv intre celelalte doua. Activitatea sa spirituala era inca intr-o stare confuza si, de aceea, aceste fiinte au trebuit sa fie calauzite de forte spirituale superioare.
In afara acestor trei tipura reprezentative, mai exista gama posibila de tipuri intermediare si tranzitorii.
     In aceasta situatie, a continua evolutia era posibil numai daca o parte din fiintele umane o facea in detrimentul alteia. Mai intii au fost sacrificate acele specimene lipsite complet de spirit. O incrucisare cu aceste specimene in vederea procrearii ar fi facut sa decada la nivelul lor fiinte mai evoluate. Pentru acest motiv, toii cei care primisera influenta spiritului au fost separati de ceilalti, care s-au cufundat, la rindul lor, din ce in ce rnai mult, in starea de animalitate.
Alaturi de om, apar, ca urmare a acestui fapt, animale care i se asemanau. Pentru a urca mai sus pe scara evolutiei, omul, ca sa spunem asa, a lasat in urma sa o parte din confratii sai.
Procesul nu se termina, insa, aici.
Chiar si in cadrul grupului de oameni inzestrati cu viata spirituala confuza, existau unii mai avansati si care nu puteau sa progreseze decit daca, in comunitatea din care faceau parte, se lasau indrumati de aliti situati pe o treapta mai inalta si, datorita acestui fapt, se separau de cei ramasi pe treapta unei vieti spirituale mai putin dezvoltate.
Era o conditie ce trebuia neaparat indeplinita pentru a se putea obtine corpuri capabile sa primeasca spiritul uman in plenitudinea sa.
Numai dupa un anumit timp dezvoltarea fizica a atins nivelul optim la care acest proces complex a putut sa ajunga la o stare de echilibru, astfel incit numai ceea ce s-a aflat deasupra unei anumite limite s-a putut mentine in sfera umanului.
Intre timp, conditiile de viata pe Pamint s-au modificat in asa fel, incit orice noua separare ar fi dus nu la fiinte apropiate de regnul animal, ci chiar la creaturi inapte pentru viata.
Ceea ce fusese impins spre animalitate a disparut sau continua sa existe in diverse forme de animale superioare.

     Ele corespund unor fiinte care s-au oprit la un nivel inferior al evolutiei umane. Numai ca nu au pastrat forma pe care o avusesera in momentul separarii, ci au decazut de la un nivel superior la unul inferior.
In aceasta categorie sunt maimutele, fiinte umane ramase in urma, intr-o epoca mult anterioara.
La vremea aceea, omul era o fiinta mult mai putin evoluata decit este in prezent, in schimb maimutele erau atunci mai evoluate decit acum.
Fiintele care s-au mentinut in sfera umanului au trecut printr-un proces asemanator, insa in cadrul acestei umanitati.
Anumite populatii salbatice de astazi sunt formate din descendenti ai formelor umane odinioara destul de evoluate, dar acum degenerate. Aceste fiinte nu au decazut pina la nivelul de animalitate, ci numai pina la stadiul de salbaticie.