Pelasgii - partea II de Maria Ciornei publicat la 08.03.2009
Belaginele - expresie a dainuirii milenare a valahilor in istorie
     Societatea umană a înregistrat, în evoluţia ei de-a lungul istoriei, populaţii care s-au distins prin nivelul înalt al civilizaţiei, exprimată în formele organizării socio-economice si ale celei spirituale. Despre civilizaţia pelasgilor, înaintasii daco-românilor, ai valahilor, au scris, sau au vorbit, mai toţi învăţaţii sau personalităţile antichităţii — si n-au fost puţini cei ce au consemnat.
Acest lucru este explicabil, dacă ne gândim că pelasgii au roit din centrul originar- spaţiu vechi primordial, civilizator, aflat în zona carpato- danubiană — în toate direcţiile. (dr. N. Săvescu „Noi nu suntem urmaşii Romei“, Ed. Axa, Botoşani, 2003, p. 33-38).
     În urmă cu 12 milenii, pe acest teritoriu sunt men ţionate în documentele antice, universităţile zalmocsiene, prin care au trecut mari nume ale antichităţii.
Atestată documentar este însă Hestia-Ista-Vesta 2500 î.H., ca Mare Preoteasă a Colegiului Fecioarelor-Stiutoare de carte. Aceasta conducea regatul feminin al dacilor „ce avea la bază cel mai vechi cod de legi scrise din lumea antică, cod cunoscut sub numele de BELAGINE sau Legile Frumoase.“ (D. Bălaşa — „Basmul Romanizării“, pag. 5, Fundaţia Artelor Dor, 1998) Herodot-lib. I 211, aminteşte de un rege al agatârşilor, Anacharsis, care era contemporan cu Numa Pompiliu al Romei- 694 î.H., „care a compus o lucrare în versuri despre legile scyţilor păstori. Despre legile agathârşilor, scrise în versuri, a amintit si Aristotel.“ N. Densusianu „Dacia Preistorică“ (Buc.Institutul de Arte Grafice Carol Gobel 1913 p.895). Redactarea legilor scite sau agathârşe, atribuite lui Anacharsis e mult mai veche, ţinând cont de faptul că turdulii sau turditanii din Peninsula Italică care s-au desprins în timpuri „obscure“ din Transilvania, aveau, cum spune Strabon 1 III 1, 6 „un codice de legi vechi de 6000 de ani, după mărturisirea lor“. Despre legile agathârşilor scrise si cântate, vorbeşte si Aristotel (Pobl. Sect. -xix, 28).
De altfel creştinismul a preluat practica cântării Legilor Noi, hristice, care sporeşte si întreţine atmosfera de sacralitate. Putem accepta că aceste legi, date geţilor, sunt de origine divină, cum susţin unii, numai având în vedere faptul că pelasgii, făuritorii unei culturi si ai unei civilizaţii superioare, erau considera ţi de vechii greci, care au venit mult mai târziu pe pământurile Eladei din Nord , „dioi“, („divini“) de aceeaşi origine cu zeii, (Homer-Iliada X, 422-426, 441) stârnindu-le admiraţia si recunoaşterea superiorită ţii.
Existenţa pelasgilor antici consemnează pe un rege bărbat, numit Zalmoxa. Numele ni-l arată ca fiind un slujitor al lui Zalmocsis, menţionat la jumătatea mileniului al II-lea. (1400 î. d.H.), mare legislator.
Scriitorul Iamblicus (33 d.e.n. Fontes I pag. 19) adaugă că Zalmoxa-tracul „le-a întocmit legile“ si „le-a scris“. Credem că acesta a reconsiderat aceste legi, în raport cu cerinţele timpului, rescriindu-le, aşa cum, de fapt, a făcut si Deceneu.

     La începuturi, în adâncul vremii, Belaginele au fost impuse prin constrângeri si cu ajutorul vestalelor ştiutoare de carte. Deceneu, Marele Iniţiat si Rege al dacilor, preocupat de cultivarea supuşilor săi, cum spune si Herodot, a transcris aceste legi si ele se păstrează până astăzi sub numele de BELAGINE“ (Fontes II p. 416-417), si tot el este cel ce a simţit nevoia să revizuiască si să impună mai cu hotărâre, actualizând, legile vechi
. Belaginele „stau la baza civilizatiei umane“ (Fontes II p.19). Ele au prinse în sine legile sfinte care au înveşnicit pe cei nobili, prin respectarea lor, prin perfecţiunea laturii iniţiatice si nu numai, dar au fost si „cuţite“ pentru cei ce nu ştiau de nici o ordine. Belaginele sunt traduse diferit si de contemporanii nostri; fie „legile frumoase“, (D. Bălaşa op. cit. p.5 ), fie „legile naturii“ (V. Kernbach — „Universul mitic al românilor“ -Ed. Stiintifică 1994).
Putem lua în considerare aceste interpretări, având în vedere că ele erau puse si în versuri si se si cântau, asigurând prin prevederile lor, în cazul aplicării, o viaţă armonioasă.
     Etimologia cuvântului „Belagine“
Unii cercetători propun ca etimologie structurile belanus — cele bune (legi) + ginus = începători, sau începuturi, deci legi de la începuturi, sau derivă acest cuvânt compus de la belle + leagines, ori de la bela + logos.
Vom arăta care este etimologia cuvântului Belagine pornind de la relevarea clară a etimonului lexemului „Valah“, care arată, fără îndoială, că Valahii de azi sunt aceeaşi cu Pelasgii de ieri si că aceştia, cu adevărat, au fiinţat dintotdeauna aici, sunt cei mai îndreptăţiţi să se mândrească cu înaintaşii civilizatori ai lumii, cu originea lor nobilă, si că, acceptând Adevărul, oricât de surprinzător ar fi pentru cei încremeniţi în rutină, aşa-zisele pete albe, dispar.
Vorbim de evoluţia în timp a lexemului „Pelasg“ si înregistrăm următoarele forme: pelasg(i) –pelah(i) — velah(i) — valah (nu insistăm asupra legilor fonetice, acestea au fost prezentate în studiul — Valahii — factor de continuitate în istoria universală — M. Ciornei — rev. Dacia Magazin nr. 23 iulie 2005 )
Considerăm lexemul BELAGINES un cuvânt compus din doi termeni si anume din pelasgus si gentes (gens-gentis, însemnând, „neam“, „gintă“).
Înregistrăm următoarea evoluţie fonetică: Desinenţa finală „us“ cade ca o lege generală a trecerii la limba dacoromânâ-valahă; desinenţa — us este pelasgă, nu latină — si rezultă termenul pelas(g)gentis. Si prima consoană „s“, greu de pronunţat dispare si rămâne cuvântul pelagentis.
Prin efectul legii comodităţii în comunicare, se anulează fonemul „t“ — si se ajunge la forma pelagenis. Are loc metateza „i/e“; în vorbire, vocala „e“ se confundă uşor cu vocala „i“ si se pronunţă termenul în discuţie pelagines. Între bilabialele „p“ si „b“ se face confuzia într-o vorbire fluentă, fiind foarte apropiate sonor si va rezulta termenul în discuţie belagines.
În timp, se pierde si terminaţia finală „s“ într-un proces normal de dezvoltare, în condiţii diferite ale aceleaşi limbi pelasge si va rezulta lexemul belagine.
     Deci, să sintetizăm:
PELASGUS+GENTES=PELASGENTIS-PELAGENTIS-PELAGENIS- PELAGINES-BELAGINES deci BELAGINE.
În traducere vom spune — stricto senso — că cele două cuvinte „pelasgus“ si „gentis“ înseamnă — „a neamului pelasg“.
Se cere, fireşte, o completare a sintagmei. Pentru a deveni inteligibilă, adăugăm ceea ce-i lipseşte si anume cuvântul iniţial „leges“.
Se spunea încă în antichitate LEGES P(B)ELAG(E)INTES, adică LEGILE NEAMULUI PELASG.
Cu timpul s-a pierdut, prin neuzanţă, termenul „leges“ si sensul său l-a integrat lexemul BELAGINES.
Memoria colectivă n-a mai păstrat întreaga sintagmă, formată din mai mulţi termeni. Acest lucru se datorează tot nevoii de comunicare sintetică; utilizarea frecventă a termenului belagines a făcut să se piardă sensul originar al celor două cuvinte, devenind sinonim cu noţiunea de „cod de legi“.
Etimologia cuvântului BELAGINE odată relevată, constituie încă o verigă din lanţul continuităţii si vechimii valahilor.
Deşi transformările etimologice nu sunt uşor de urmărit, fiind chiar plictisitoare, etimologia poate aduce lumină în problemele nedezlegate până acum, deschizând largi orizonturi spre cunoaştere, nu numai în istoria noastră, dar si în cea universală.
Dacă Pelasgii sunt Valahii, si Belaginele sunt Legile Valahilor, atunci concluzia cea mai directă este că Belaginele sunt Legile Valahilor, si am putea chiar închide demersul nostru privind — Belaginele, ca dovadă a continuităţii milenare a valahilor, în istorie.
Demonstrarea evoluţiei fonetice a lexemului BELAGINES, susţine, ca un argument în plus, că valahii cei dispreţuiţi de unii ignoranţi, sau rău intenţionaţi, au ca strămoşi direcţi pe nobilii pelasgi, creatorii unei civilizaţii care s-a impus în toată lumea.
     Vechimea Belaginelor
Acestea vin din timpuri imemoriale, după cum am arătat; existau încă în sec. al VI-lea e. n. Si Iordanes (Getica c.11) spune că se numeau LEGES BELAGINES. Si Dionisie Exigul, dac de origine, (465-545) cel ce a pus bazele calendarului crestin, introducând era noastră de la Hristos, responsabilul Marii Arhive Sinodale a Bisericii din Constantinopole, „a avut în bibliotecă Belaginele“
Filozof, publicist, astrolog, poet si mare didacticist, moralist a fost acesta. Dionisie Exigul a Dionisie Exigulinut legătura cu dacii de-acasă. Stiutor de carte multă, cunoscând bine aceste legi morale, de bază pentru dsi tradiţiile orale si a format un corpus de legi pe care le-a si comentat si care s-au impus printre credincioşi si printre slujitorii preoţi.
Aceste legi le-au păstrat si urmaşii;
în documentele istorice ale Banatului se numesc Jus Walachie,
în Transilvania, în Ţara Românească si în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo;
în Ungaria — Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum.
În Polonia se numeau Jus Valachorum (apud N. Densusianu. op cit. p. 879).
Am insistat asupra acestor denumiri pentru că ,având în vedere că „pelasgii“ se numesc în timp „valahi“, este clar că legile bătrâne s-au păstrat neîntrerupt si că vecinii aveau conştiinţa originii valahilor si a vechimii legilor lor, pe care le numesc fie Antiqua, fie Vetus.

     Orgolioşii romani au preluat legile de la daco-pelasgi, chiar dacă-i urau. Tacitus (Ann. 27) menţionează că decemvirii, la îndemnul senatului, au făcut un proiect de legi pentru romani, „culegând din toate părţile, unde au putut afla ceva bun“. Servius (Aen. VII 695) spune că aceiaşi decemviri au luat de la falisci , „o populatie de păstori, grupă de BELACI — velahi, emigraţi din regiunea Carpaţilor si a Istrului, stabiliţi în Etruria, sute de dispoziţiuni legale si au mai luat unele suplimente la cele „XII Table“.
În sec.al XVI-lea si al XVII-lea la Făgăraş încă se înregistra Lex Antiqua Valachorum. N. Densusianu, în urma unui studiu comparativ între acestea si legile romane prinse în cele „XII Table“, ambele scrise în limba latină, arată că sunt identice si ajunge la concluzia că „Tabulele“ sunt o compilaţiune „si că acelasi cod din timpurile pelasge sunt Leges Belagines, în evul mediu numite Lex Antiqua Valachorum, sau Jus Valachie, prezente în Apusul si Estul Europei.“ (N. Densusianu „Dacia Preistorică“ pag. 903.)
     S-ar putea pune problema si invers — adică: de ce n-ar fi copiat valahii legile de la romani. Problema are răspuns; în primul rând am demonstrat că valahii de azi sunt pelasgii de ieri, în al doilea rând înşişi autorii romani vorbesc de o lege tradiţională imemorială, (vezi Cicero-De Republica I. V 1) pe care o numesc Vetus Lex Romana, sau Vetus Mos, ori Romanus Mos — (Nominus p. 53). Chiar si în Galia aceeaşi lege tradiţională era denumită Vetustissima Paganorum Consuetudo — (Cicero opera citată).
Dacă cele „XII Table“ romane constituie fondul legislasţiei romane, atunci sintagma Lex Antiqua Romanorum, sigur se referă la antichitatea anticilor, care nu pot fi decât strămoşii lor pelasgi.
Platon (Critias, II, 259) confirmă acest adevăr spunând că „în regatul lui Atheas, care domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă“. La romani aceste legi aveau si autoritatea unor legi sfinte pe care le venerau-tinerii erau învăţaţi să le cânte — spune acelaşi Cicero (op. cit.) dar cu mult mai înainte acest lucru îl făceau agatârşii de pe malul râului Maris. (Aristotel — op citată)
     În demersul nostru de a alcătui un studiu despre antroponimele pelasgo-române, am întâlnit spre bucuria si stupoarea noastră câteva antroponime — (nume de familie) ce trimit la belagine în modul cel mai direct, purtând în sine, sau în radical, noţiunea de belagine.
Prezentăm aceste antroponime odată cu identificarea lor:
Blaga = balaginus + lexunus = cele date, legile cunoscute de toţi, pe care le respectă.
Blaguţi = belaginus + gutiunus = termenul „gut“ (iunus) este păstrat în germană din adstratul pelasgic — (în istorie se vorbeşte de prezenţa pelasgilor si în N. Germaniei), însemnând bun, straşnic, deci legile date (pentru toţi) păzite cu străşnicie.
Blahovici = blaganus+ hovinecus = homo+ovis+ nec(us) = ucigător de oi străine (locuţiune adj. cu sens metaforic) = neruşinat, deci legile obligatorii cu neruşinare călcate (înseamnă moarte).
Ne uluieşte puterea de influenţă a acestor Belagine, rămase peste milenii încifrate în niste nume de familii care există si astăzi; aflăm, în acelaşi timp si formele locale de pronunţie a lexemului Belagine si anume-balaginus, belaginus, blaganus.
Observăm că încă din vechime lexemul belagines include si pe cel de „leges“.
Ecouri impresionante, din întunecimea istoriei aduc aceste antroponime.
Un imens prestigiu a făcut ca să rămână peste milenii, în legătură cu nişte răstrămoşi, ai celor ce poartă acest nume, indivizi contemporani cu noi.
Un succint comentariu evidenţiază câteva caracteristici care explică păstrarea legilor belagine până foarte târziu, în epoca modernă, sub denumirea de „legile pământului“ sau ale „obiceiului pământului“
Desprindem de aici argumente imbatabile în legătură cu vechimea extraordinară a dacilor pe aceste pământuri, evidenţiind si continuitatea lor pe toată întinderea fostei Dacii, indiferent de evenimentele istorice, păstrarea lor nealterată, ca si faptul că încălcarea lor putea duce la pedeapsa cu moartea.
Dacă documentele scrise despre dacoromânii pelasgi, valahi s-au pierdut, sau au fost distruse intenţionat, dacă monumentele-edificii le-a distrus timpul sau omul, atunci limba rămâne sursa de informare cea mai sigură si cea mai conservatoare.
     După ocuparea Daciei la 106 e. n., statul dac dispare; o mică ţi de administraţie în principal.
Marea masă se retrage, în frunte cu nobilii si preoţii iniţiaţi, în munţi
Aceştia se organizează— aplicând vechile legi în condiţii diferite.
Principala formă ce funcţionează este cea a obştilor, ce se vor menţine, în unele zone destul de târziu, pentru că ele vor fi celula de bază a întemeierii cnezatelor si a voievodatelor.
Încă din „Pactul“ propus de dacii răsculaţi în anul 117, e. n. se vorbeşte despre drepturile acestor „obşti“, ceea ce arată că legile romane n-aveau aplicare pentru dacii organizaţi după legile „gintei“. Belaginele devin Legile Obiceiului Pământului. Conducătorii obştei erau, de regulă, bătrânii, depozitarii legilor străvechi. Bătrânii erau numiţi si înţelepţi si obştea de aceea era condusă de sfatul bătrânilor.“
Transmise din generatiii forţa lor de influenţare capătă tăria pământului, purtând si denumirea de „rânduieli“.

     Cea mai importantă lege, avea în vedere neînstrăinarea pământului unui „neam“, ca instituţie constituită din membri înrudiţi prin sânge, care se integrau obşştilor. Obştea era alcătuită de un număr de „moşi“ care aveau în spate lor „un neam“, care stăpânea pământul în devălmăşie. (Paul Stahl-1998, „Satele devălmaşe româneşti şi europene. Studii introductive — în H.H. Stahl, „Satele devălmaşe“. vol. I Edit. Cartea Românească, Buc. pp. I-XLV).
În popor mai circulă si azi zicala— „a vinde moşi pe groşi.“ (a minţi).
O dovadă a rolului „moşilor“, si a vechimii instituţiei ce o reprezintă, este faptul că a derivat cuvinte esenţiale din fondul principal lexical precum: „moşie“, „moştenire“, „moştenitor“, „moşnean“ . Aceste lexeme se referă la ceea ce se va denumi mai târziu „patria“, „pământul“, transmiterea dreptului de stăpânire a acestuia din generaţie în generaţie, deci „continuitate“, dar menţionează si pe „deţinătorul liber de pământ, aparţinător de un neam, ce avea in frunte un moş“.
Recunoaştem în spatele acestor cuvinte perpetuarea legilor străvechi, care consemnau libertăţile si drepturile dacilor. Acestea sunt prinse în Lex Vlachorum păstrată în spaţiul carpato-dunărean până în zilelele apropiate, prin refuzul urbanizării si prin continuitatea legii comunităţilor sătesti, lege a pământului, asigurată de bătrânii cu brazda în cap.

     Până târziu (în sec. al XIX-lea), existau si în Bucovina aceste formaţiuni obşteşti. Mai multe dintre acestea se integrau unui „ocol“ cu un centru numit si „vatră“ care aveau instituţii proprii, obligaţia de a da ostaşi, aveau un for judecător particular, alcătuit din „Oameni Buni“ — care erau oameni de bună-credinţă, întocmai cum „aceeaşi instituţiune a „oamenilor buni“ asigura arbitri si martori , aşa cum aflăm din vechiul drept românesc numit în documentele evului mediu mijlociu, Jus Valachie“ (Hasdeu-Arh. Ist. III, 46), care nu puteau fi traşi în judecată decât de domnitor.
Despre aceste institutii vorbeşte codul numit si Lex Romana Utinensis (sec.VI, VII ) despre care Schzupfer (L. R. U. pag.85, I, 6. 2.) spune că au fost copiate după un cod barbar si că au fost scrise, la început, nu în latină, ci într-o limbă barbară.
Bethman — (Hegel, Storia della constituzioni dei municipii italiani-1881, p.221), crede că această lege îşi are originea în Istria. Concluzia o trage tot N. Densusianu (opera citată): „Idioma în care e scrisă are particularităţi caracteristice limbii vorbite în Carpaţi si Marea Neagră. Chiar si principiile fundamentale ale legii se întemeiază pe Lex Antiqua Valachorum“, (op cit. p.906).
Legea consemnează rolul important pe care-l aveau, în judecata proceselor „Boni Homines“ (oamenii buni) care se bucurau de mare independenţă juridică, ce puteau fi răspunzători doar în faţa principelui „întocmai ca în Banat.“ (ibidem)
Pentru a argumenta că Lex Valachorum, Lex Utinensis si Legea Pământului este una si aceeaşi vom aduce câteva dovezi din documentele vechi.
Am descoperit un volum, de acte istorice — cele mai vechi din sec al XVI-lea — adunate de judecătorul Câmpulungului Moldovenesc Tudor Stefanelli, membru al Academiei Române, publicată în 1915. Acesta se intitulează „Documente din Vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc, cu mai multe iscălituri facsimilate în texte si 19 reproduceri facsimilate de documente originale“ (Ediţiunea Academiei Române, Buc. Librăriile Socec si Sfetea, 1915). Aceste „Documente“ au constituit, de altfel, materialul care a stat la baza discursului „de recepţiune“ a autorului la Academia Română, intitulat „Istoricul luptei pentru drept în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc“.
Credem că nu-i lipsit de interes să amintim că T. Stefanelli a avut colaboratori pe prof. I. Bianu, pe dr. D. Onciul si pe N. Iorga.
Puţin cunoscute si nevalorificate, „documentele luminează multe părţi întunecate ale istoriei Câmpulungului Moldovenesc si ale multor alte ţinuturi, care în vechime păstrase, faţă cu descălecătorii Moldovei, oarecare neatârnare în traiul si organizaţia lor internă; locuitorii din vechiul ocol al Câmpulungului se bucurau în munţii lor de multe privilegii si de o neatârnare pe care celelalte ţinuturi ale Moldovei, afară de Vrancea si Tigheciul (Basarabia) nu o aveau.
Din acest motiv D. Cantemir în „Descriptio Moldaviae“ le consideră nişte „mici republici.“
Volumul amintit cuprinde tranzactii de vânzare-cumpărare, danii, zălojaguri, înscrisuri de împrumut, cărţi de judecată ale bătrânilor si ale vornicilor, hrisoave domneşti pentru câmpulungeni, cuprinse între sf. sec. al XVI-lea până în sec. al XIX-lea.
În documentele amintite se arată, mai ales, importanţa OAMENILOR BUNI. Prezenţa lor e cerută de Legea Pământului, ei fiind împlinitorii judeţului dar si garanţi ai adevărului hotărârii.
În cel mai vechi document ce e prins în acest volum, o carte de „zălojag“, de la anul 1611, leat 7119, între Ursul Mănăilă si feciorul lui Gheorghe pentru un loc din Pecişte se vorbeşte că atunci când s-au făcut „acest adevărat zapis, au fost mulţi oameni buni“ si urmează o listă de 7 nume, (op. cit. p. 1).
Aceeaşi importanţă a celor alesi de obste, este consemnată în înscrisul de la 1765=7274 noev 11 „dat la mâna lui Ghiorghiţ(î)... precum să să ştie, după cum arată hotarnica pân mărturie a oameni buni si bătrâni“ (idem pag. 78).
Chiar domnitorii si boierii recunoşteau această instanţă a bătrânilor, după cum arată un act din 1775-leat 7264 prin care paharnicul C-tin Cantacuzino, ispravnic al ţinutului Sucevei „rânduie pe urma unei cărţi pe mai mulţi bătrâni din Candreni să măsure si să hotărască moşiile fraţilor Candrea“. (op. cit. p.56-57).
Acest rol de înfăptuitori de dreptate al bătrânilor se păstrează chiar si în timpul habsburgilor si în Transilvania si în Bucovina. În rezolvarea unor neînţelegeri, de pildă — într-un act de la 1822, august, 2, mart, 2 se arată că Scaunul Câmpulungului rânduieşte hotarnici pe Ioniţă Mircăş si pe Ioniţă Lehaci, care împărţesc o moşie între urmaşi, cărora „le dau la mână carte de învoială întărită de vornicul C-lungului si de bătrânii din vatră“ (idem p. 380-381).
Reprezentanţii obştei se implică si în treburile împărăteşti, drept mărturie stă jurământul juraţilor din Campulung „rânduiţi de scaun si de sat să facă cislă împărţirei banilor împărăteşti“.(1786 dec,1 op cit. p. 169)
Funcţionarii împărăteşti nu puteau da din pământul împărătesc vreo bucată de pământ slujitorilor împărăţiei fără hotărârea sătenilor. („Noi sătenii din vatra Campulungului am dat această adevărată scrisoare la mâna lui Vasile Olariul, de aice, precum se ştie ca fiind bun gospodar si purtător în poruncile împărăteşti si moşie neavând, pentru trebuinţa sa, au făcut cerire si i-am dat o bucată din locu împărătescu“. (1784 iulie 10, op cit. p.150).
Si acum, după milenii recunoaştem, în modul de înstrăinare al pământului, Lex Valahorum. Moşia nu se putea înstrăina, nici pe timpul stăpânirii austriecilor, fără încuviinţarea tuturor rudelor; această încuvinţare era exprimată în zapise având în vedere, fraţii părinţii, nepoţii.
Dacă în străvechime funcţionau legile scrise care prevedeau pedepse pentru cei ce nu respectau legile, în evul mediu până în secolul al XIX-lea se folosea imprecaţia asupra celor din neam, care ar fi revendicat vreodată ceea ce s-a vândut cu încuviinţarea neamurilor. Practica blestemului celor ce vor urma si nu vor respecta dorinţele înaintaşilor este — se vede — mult mai veche — o întâlnim si în actele de danie ale domnitorilor; Stefan cel Mare lasă Mănăstirii Putna pămînturi, sate si privilegii, cu blestem straşnic pentru cei ce vor nesocoti voinţa lui. Blestemul ţine loc de lege scrisă, dar e mai tare decât aceasta.
O formulă întâlnită în mai toate actele de până la sfârşitul sec. al XIX-lea, arată influenţa creştinismului.
Aducem drept exemplu un document edificator, frumos si pentru limbajul arhaic — „iară de acmu să va rădica dintru nepoţii noştri, sau din verii noştri, sau fieştecine din ruda noastrâ, să mai umblţ(i) din vă Nicichii si anaftima si negru ca Ariea, şi-s fim de Maica Domnului Hristos neertaţi. (e vorba de cei 318 părinţi de la Niceea) 1652 = (leat 7171 noemvre, 17-op cit. p. 4-5).
După Edictul de la Milano, din 313 e.n., dat de împăratul Constantin cel Mare, prin care creştinismul devin „relligio licita“, si dacii, care au suferit prigoană timp de aproape trei secole de la Hristos, cu biserică apostolică, si care au dat si martiri, se bucură de recunoaşterea credinţei si de încetarea persecuţiilor. Pentru daci, Sinodul I Ecumenic de la Niceea anul 325 e.n. a constituit un punct de reper în continuitatea fiinţării lor, ca neam, prin acceptarea prevederilor acestuia.
Adunarea tuturor episcopilor bisericii creştine a pus bazele fundamentale ale creştinismului, a luat decizii majore, ce privesc dreapta credinţă si unitatea bisericii, a respins ereziile lui Arie. La sinod a participat si episcopul Geţiei Teodosie („Izvoarele Istoriei României“, Buc. 970, p. 225-229).
Prevederile sinodale s-au răspândit cu repeziciune, având în vedere uriaşa lor importanţă existenţială. Ele devin, prin asimilare, parte componentă a Legilor Obiceiului Pământului, a Belaginelor, adică a Legilor Valahilor si întăresc morala atât de necesară, acum când codurile scrise nu mai există si când e nevoie de autoritate pentru a supravieţui ca popor.
Cunoscute chiar în prima jumătate a sec. al IV-lea, creştinii dacoromâni le-au transmis din generaţie în generaţie. Ele se manifestă în înscrisuri, multe secole. Jurămintele făcute în actele lor, până târziu, în sec. al XVII-lea si chiar al XIX-lea, arată că legile strămoşeşti, Legile Belagine nu s-au pierdut.

     În concluzie, putem spune ca Iordanes în sec. al VI-lea — că „Belaginele există si azi“. Ele trebuie descoperite prin dăruire, prin renunţarea la prejudecăţi, si, mai ales, prin deschiderea la ceea ce oferă miturile, obiceiurile, si datinile, tradiţiile orale, si, în mod deosebit, limba.
Civilizaţia superioară a pelasgilor, ale căror rădăcini urcă în mituri, organizaţi după legi flexibile, realiste si perfectibile în timp, a asigurat evoluţia întregii omeniri.
Cufundându-ne în adâncimea timpului, auzim ecourile cele mai îndepărtate ale strămoşilor, care n-au pierit, ci s-au înveşnicit si ne-au înveşnicit prin limba lor melodioasă si prin frumuseţea legilor, care îi unea de Cer şi-i ţinea drept, pe Pământ.