Alte 8 "minuni" ale lumii de Anonim publicat la 07.03.2009
Alte 8 "minuni" ale lumii
     Din cand in cand, arheologii fac descoperiri uluitoare, care dezvaluie faptul ca una sau alta dintre civilizatiile stravechi foloseau uzual instrumente sau tehnologii „inventate" in secolul XX. Iata cateva artefacte care, conform cronologiei unanim acceptate, nu ar fi avut cum sa existe inainte de a… exista.
     1. COMPUTERUL ANTIKYTHERA, un procesor de 2.085 de ani

     In anul 1900, resturile unui bizar instrument mecanic au fost recuperate de pe epava unei corabii antice, esuata la cativa kilometri de insula Creta.
Artefactul consta intr-un complicat sistem de roti de bronz (trei s-au pastrat pana astazi) si cadrane de sticla fixate intr-un cadru de lemn.
Analiza cu raze X a relevat faptul ca instrumentul fusese creat in anul 80 i.Hr., iar reconstituirea sa i-a dezvaluit functionalitatea – aceea de veritabil „computer" astronomic, care putea indica, in functie de ora si de zi, pozitia exacta a Soarelui, a Lunii si a tuturor planetelor din sistemul solar. Desi se stie ca grecii erau buni astronomi, nici o informatie de ordin istoric pastrata de la ei nu semnaleaza existenta unei masinarii atat de sofisticate.
     2. AVIONUL EGIPTEAN, un Concorde la anul 200 i.Hr.

     In anul 1898, intr-un mormant din Saqqara , Egipt, un explorator descoperea o ciudata macheta din lemn a unui obiect cu aripi. Cum la acea vreme avionul nu fusese inventat, cercetatorii au considerat artefactul drept reprezentarea unei pasari si l-au facut „uitat" intr-un muzeu din Cairo .
In 1972, arheologul Kalil Messiha a dat intamplator peste macheta si a ramas socat de formele sale aerodinamice si de curbura aripilor, identica celei a unui avion Concorde.
In plus, Messiha a facut legatura intre aceasta macheta si mai multe schite ciudate descoperite tot la Saqqara, ajungand la concluzia ca egiptenii planuiau, inca din secolul al II-lea i.Hr., construirea unui obiect zburator.
     3. CRANIUL MITCHELL-HEDGES, sculptura maiasa cu laser

     Acest craniu de cristal a fost modelat de maiasi in urma cu aproximativ 1.000 de ani. Analize complexe, efectuate de catre cercetatorii de la laboratoarele Hewlett Packard din California, arata ca artefactul a fost cioplit cu mare migala in sensul invers al axei naturale a cristalului – operatie imposibil de realizat fara ajutorul razelor laser.
In plus, craniul are proprietati optice uluitoare, lumina focalizandu-se dinspre ceafa catre orbite. Unui sculptor din ziua de azi i-ar fi imposibil sa creeze acest efect in lipsa realizarii prealabile a unui model 3D al sculpturii, pe care sa-l urmeze, apoi, la micrometru, in manopera.
Interesul asupra craniilor avea sa cunoasca un varf in momentul in care o asa-numita legenda mayasa a inceput sa circule in cercurile pasionatilor.
Legenda mexicana pomeneste de existenta a 12 cranii facute din cristal, cranii ascunse in locatii separate inca din vremea Conquistei, iar ca in ziua in care acestea se vor afla laolalta, imperiul aztec va renaste din propria cenusa.
Din pacate, pentru cei care vor sa creada in autenticitatea acestei legende, ea nu a fost pomenita pana in secolul XIX, prin urmare este dificil de verificat vechimea acesteia.
Alte surse vorbesc despre mesajul craniilor catre umanitate pe care il atribuie populatiilor amerindiene.
La inceput au existat 12 lumi care suportau viata umana. Terra era numita “Planeta copiilor”. Celelalte 11 lumi si-au adunat toate cunostiintele si informatiile intr-un soi de calculator holografic, craniile de cristal. Acesti “antici” au adus cristalele pe Pamant si le-au impartasit oamenilor.(asta se stie de acum, doar "stiinta" mai neaga-n.n) Tot ei i-au ajutat pe oameni sa construiasca patru mari civilizatii: Lemuria, Mu, Mieyhun si Atlantida. Cele 13 cranii au fost pastrate intr-o piramida numita “Arcada”.
Multe civilizatii puternice au fost gardienii arcadei: olmecii, mayasii sau aztecii. Se pare ca acestia din urma nu au respectat intocmai regulile folosirii acestor informatii, ducand la un dezechilibru care nu mai putea fi controlat. Craniile au fost instrainate de catre preotii azteci dupa conquista spaniola.
Acestea trebuiau tinute separat unul de celalalt, deoarece puterea lor era deja mult prea mare pentru a fi utilizata cu intelepciune de catre oameni.
Convinsi de faptul ca aceste cranii stocheaza informatii importante pentru omenire, o multime de persoane cu diverse capacitati paranormale au incercat sa le descifreze misterele, insa fara succes.
Tot o simpla supozitie a ramas teoria conform careia acestea contineau informatii si imagini ale unor civilizatii exatraterestere, care reprezentau mesajul lor catre omenire.
Teoriile care se invarteau in jurul acestor cranii au intrecut orice imaginatie in momentul in care s-a vehiculat faptul ca populatia care transmitea mesaje prin intermediul craniilor nu se afla in exteriorul Terrei, ci chiar in inima acesteia. Desi numarul craniilor cunoscute pana in prezent a depasit numarul de 13, exista diferente destul de mari intre ele: de la materialul din care sunt fabricate, forma si pana la modul de executie.
Daca unele dintre ele au reusit sa uimeasca expertii prin acuratatea si desavarsirea cu care au fost concepute, alte exemplare s-au aratat destul de grosolane ca mod de realizare. Insa asemanarea a cateva dintre ele a dus la ipoteza ca au avut creatori comuni si scopuri asemanatoare.
Exista anumite similitudini intre craniul Mitchell-Hedges, craniul de cristal britanic si craniul de cristal parizian, ultimele doua fiind aduse in Europa in jurul anului 1890, se pare, de catre mercenarii americani
Un alt exemplar cunoscut este cel numit “ET”, datorita formei sale un pic mai alungite, despre care se crede ca poate vindeca orice boala. Craniul de cristal din cuart roz este cel mai apropiat ca mod de realizare de cel aflat in posesia Annei Mitchell, atat din punctul de vedere al finetii lucraturii, cat si datorita mandibulei mobile. (Dar vine si stiinta, cu proverbiala ei rea-credinta, sa ne salveze de la "naivitate"-n.n)
Inca de la aparitia lor, majoritatea cercetatorilor s-au aratat sceptici cu privire la veridicitatea acestor artefacte Banuiala ca ele ar fi false a luat nastere inca de acum 10 ani, insa imposibilitatea de a demonstra acest lucru din punct de vedere stiintific a permis continuarea acestei isterii.
In cele din urma, stiinta a anuntat invingatoare: toate craniile de cristal sunt falsuri executate in secolele XIX si XX! Mitul unor civilizatii mai avansate si a unor inteligente extraterestre a fost inca o data demontat. Cercetatorii al caror raport a fost deja publicat in Journal of Archaeological Science au reusit sa creeze un astfel de craniu, folosind insa tehnici moderne sofisticate. Rezultatele au demonstrat ca un astfel de craniu nu putea fi realizat cu tehnologia de care dispuneau civilizatiile precolumbiene. Testele cu raze X efectuate asupra celor doua artefacte au aratat ca acestea au fost slefuite cu un material sintetic numit carorundum, material care a fost inventat in secolul XX.
Cel mai probabil, craniile de cristal au fost realizate in perioada de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, mai precis in anii '50. Unul dintre coordonatorii studiului care a dus la acest rezultat, Ian Freestone, a declarat: “Nu stim cine a realizat falsurile. Acesta este un mister pe care poate nu il vom dezlega niciodata. Ceea ce s-a sperat prin aceste teste, a fost inlaturarea speculatiilor care inconjurau, de decenii, povestea craniilor de cristal precolumbiene”.
Nici sursa materialului nu a putut fi identificata cu precizie pana in prezent, insa se pare ca acestea au fost fabricate pentru a satisface cererea colectionarilor epocii. Anumite cranii au fost taiate si slefuite cu ajutorul unor discuri abrazive de forma rotunda, folosite de bijutierii europeni din secolul XIX. Oamenii de stiinta au analizat cu atentie sporita suprafata acestor cranii si a devenit foarte clar pentru acestia faptul ca obiectele au fost slefuite cu un obiect rotund, probabil ceva asemanator unei roti, insa se stie cu certitudine ca aztecii nu au folosit niciodata roata.
Mai mult decat atat, faptul ca au folosit unelte din fier pentru a le fabrica este pentru experti inca o dovada a faptului ca sunt falsuri, deoarece acest metal era necunoscut populatiilor bastinase inainte de conquista spaniola.
     4. CIOCANUL LONDONEZ, unealta de dinaintea istoriei

     Acest ciocan din fier cu coada de lemn a fost descoperit de o echipa de arheologii americani si britanici in 1936, pe un santier arheologic de la marginea Londrei (Kimball County, Nebraska, SUA).
Unealta era incastrata intr-o roca veche de 400 de milioane de ani, iar testele efectuate asupra sa au relevat faptul ca a fost faurita in urma cu 500 de milioane de ani.
De mentionat ca fierul ciocanului este mult mai pur decat oricare alt fier produs prin tehnologiile moderne.
     Orice teorie emisa de antropologii moderni spune ca omul, Homo Sapiens, a aparut in Africa, nu mai devreme de acum 200.000 de ani, si asta in timp ce fosilele hominide cu cea mai mare vechime dateaza de acum 6 milioane de ani. Din cand in cand, insa, arheologii aduc la lumina artefacte care sugereaza un cu totul alt parcurs al evenimentelor istorice si preistorice pe Terra.
In lipsa oricarei explicatii logice, ele sunt catalogate drept mistere ale lumii – un cerc select al obiectelor si intamplarilor care, pur si simplu, refuza sa se incadreze in canoanele obisnuite ale stiintei.
     Poate cel mai neinteles si mai misterios artefact descoperit vreodata este un simplu, la prima vedere, ciocan de fier, scos la lumina la inceputul secolului XX intr-o mina din apropierea Londrei. Povestea „artefactului londez”, asa cum a fost denumit, incepe in iunie 1934, atunci cand Max Hahn, un miner din Kimball County, observa un ciudat obiect de lemn ce parea prelucrat artificial, rasarind dintr-unul dintre peretii minei de lignit in care lucra.
Si mai ciudat era faptul ca lemnul slefuit era incrustat intr-o roca, lucru cel putin neobisnuit daca ne gandim ca rocile din mine au o vechime chiar si de sute de milioane de ani. Curios, Hahn disloca si transporta acasa intreaga roca, acolo unde, alaturi de membrii familiei, incearca sa o sparga folosind un ciocan si o dalta. Spre marea uimire a tuturor celor prezenti, din spartura iesea la iveala un obiect asemenator unui ciocan de fier, lung de aproape 15 centimetri, obiect ce nu prezenta, in mod ciudat, decat slabe urme de corodare datorate trecerii timpului.
El va ramane la loc de cinste in sufrageria familie Hahn pentru aproape cinci decenii, doar povestile spuse de batranul Max in compania colegilor de pahar facand ca zvonul sa ajunga la urechile unui specialist.
Familia Hahn se hotaraste sa vanda misteriosul artefact omului de stiinta Carl E. Baugh, de abia in 1983, acesta fiind si primul cercetator care va efectua teste asupra obiectului.
Rezultatul analizelor se va dovedi, insa, unul socant.
Roca formata in jurul ciocanului data din perioada geologica numita Ordovician, acum circa 500 de milioane de ani, lucru dovedit si de sedimentele depuse pe aceasta. De altfel, zona in care fusese descoperit obiectul era recunoscuta arheologilor pentru abundenta fosilelor de scoici si alte vietati marine din Devonian-Ordovician.
Chiar daca cercetari ulterioare au blamat teoria lui Baugh, sustinand ca roca dateaza din Silurian (acum 300 de milioane de ani) sau chiar din Cretacic (in urma cu „doar” 135 de milioane de ani), nimeni nu putea explica prezenta enigmaticul ciocan de fier.
Luand si cea mai recenta data a aparitiei rocii, tot ar fi trebuit sa treaca peste 130 de milioane de ani pana la aparitia primilor hominizi.
Cat despre prelucrarea metalelor in acea perioada, nici nu putea fi vorba.
     Intrigati, oamenii de stiinta, printre care si geologul american Joe Cole, au incercat sa ofere o explicatie plauzibila misterioasei prezente a ciocanului intr-o roca veche de sute de milioane de ani. Astfel, Cole declara in 1985: „Roca este reala si poate parea impresionanta pentru cineva neobisnuit cu procesele geologice. Cum ar putea un obiect „modern” sa ajunga intr-o formatiune din Ordovician? Raspunsul este simplu. Roca nu este din Ordovician. Mineralele se pot dizolva pentru a se intari din nou in jurul unui intrus asa cum este artefactul londonez”. Acelasi Cole argumenta ca forma obiectului era asemanatoare cu cea a ciocanelor folosite de minerii americani in secolul al XIX-lea. Cel mai probabil, concluziona geologul, cineva a pierdut ciocanul in mina londoneza, acolo unde natura si-a urmat cursul."
Testele cu Carbon14, realizate ulterior, s-au dovedit neconcludente, atata vreme cat lemnul ciocanului se transformase in carbune, iar carbonul prezent in obiect era insuficient pentru a putea fi analizat – caracteristica intalnita, in special, la artefactele cu o vechime mai mare de 50.000 de ani.
Pe de alta parte, un argument adus de contestatarii lui Joe Cole, era cel al prezentei unei scoici datand din Ordovician in roca incrustata in jurul ciocanului preistoric. Pur si simplu, aceasta nu ar fi trebuit sa se afle acolo si, mai mult, intarea credinta ca obiectul data inca dinainte de aparitia primilor dinozauri.
Daca sedimentele s-ar fi depus recent in jurul ciocanului, sustin scepticii, fosilele ar fi trebuit sa poarte urma unei eroziuni, un astfel de semn lipsind, insa, cu desavarsire in roca analizata.
Si cu toate acestea, ipoteza prezentei unor oameni in urma cu 500 de milioane de ani, ba care sa cunoasca si tainele prelucrarii fierului, parea cel putin hilara pentru oamenii de stiinta consacrati.
Astfel, teoria lui Cole parea singura in masura sa explice prezenta artefactului in roca preistorica. Nu mai era nevoie decat de o analiza a fierului pentru a demonstra ca acesta dateaza, cel mai tarziu, din secolul XIX. Avea sa fie, insa, o adevarata lovitura de teatru. Analiza metalului, efectuata la Laboratoarele Batelle din Columbus, Ohio, a aratat o compozitie unica, cu o concentratie de 96,6% fier, 2,6% clorina si 0,74% sulf, combinatie imposibil de realizat in zilele noastre, chiar si cu ajutorul tehnologiei moderne. Mai mult, tomografia realizata cu raze X, in 1992, nu a reusit sa evidentieze nici o iregularitate in compozitia ciocanului de fier, care sa demonstreze interventia omului modern in fabricarea sa. Avem in fata un obiect realizat inaintea aparitiei primilor dinozauri, asa cum s-au grabit sa afirme Carl E. Baugh si sustinatorii sai? Toate dovezile arata ca da. Atunci, cine ar fi putut crea un asemenea artefact? La urma urmei, oamenii nu au deslusit tainele prelucrarii metalului decat in urma cu circa 6000 de ani, in Sumer si, mai tarziu, in Egiptul antic. Sunt doar cateva dintre intrebarile care au continuat sa ii macine pe oamenii de stiinta in ultimele decenii. In lipsa explicatiilor, artefactul londonez continua sa se afle pe lista obiectelor ale caror mistere inca isi asteapta dezlegarea.
Ca un ultim amanunt, trebuie mentionat faptul ca, desi a fost scos la lumina din roca ce il acoperea, ciocanul preistoric nu s-a oxidat nici dupa cei aproape 80 de ani trecuti de la descoperirea sa.
     5. HARTA LUI PIRI RE'IS, Pamantul turcului

     Piri Re'is a fost un marinar turc care, in 1513, a desenat o harta a Africii, a Americilor si a Antarcticii. In 1929, cand a fost regasita, harta turcului a facut mare valva: oficial, Antarctica fusese descoperita abia in 1818. Ceea ce este si mai bizar la aceasta harta este faptul ca Piri Re'is – dupa cum dovedesc reconstituiri de ultima ora – a cartografiat fidel Antarctica asa cum arata aceasta inainte de a fi acoperita de zapada. Mai precis, in urma cu 6.000 de ani.
In 1511, cand unchiul sau, Kemal, moare, Piri se retrage in orasul de bastina, Gallipoli, unde, pasionat de cartografie, se refugiaza in realizarea unei culegeri de harti, cunoscuta sub numele “Kitab-I Bahriye”. Datorita rangului inalt in marina imperiului, poate accesa impresionanta biblioteca a Constantinopolului, unde gaseste numeroase documente, din care se inspira pentru realizarea propriului manuscris de navigatie. Tot atunci se foloseste din harti antice, unele datand chiar din secolul IV i.Hr. – cum singur inseamneaza pe document - pentru a desena misterioasa harta care va starni mai tarziu curiozitatea unei lumi intregi si va ramane cunoscuta drept “Harta lui Piri Reis”.
In 1547, Piri este ridicat la rangul de Reis (amiral) si numit comandant al flotei otomane din Oceanul Indian. Isi gaseste sfarsitul 7 ani mai tarziu, in anul 1554, cand refuza sa-l sustina pe guvernatorul otoman Kuban Pasha intr-o noua campanie militara. Este decapitat public, iar harta, oferita sultanului cu ani in urma, ramane in colectia acestuia si este data uitarii.

 
    Dupa aproape patru secole, in anul 1929, un grup de istorici descopera, intamplator, in Palatul Topkapi, din Istanbul, o bucata de piele de gazela, care parea sa reprezinte o harta.
Peticul ilustra coasta de vest a Africii, coasta estica a Americii de Sud si coasta nordica a Antarcticii, iar printre insemnarile facute, pe ea statea imprimat, in limba araba: “Aceasta harta a fost scrisa de Piri Ibn Haji Mehmet, nepotul lui Kemal Reis, din Gallipoli, in luna lui muhharem din anul 919”. Data corespundea perioadei 9 martie – 7 aprilie 1513. Era aceeasi harta pe care amiralul turc o realizase cu mai bine de 400 de ani in urma.
Punctele geografice de pe harta erau localizate cu ajutorul unei serii de cercuri cu linii radiale si nu cu ajutorul latitudinii si al longitudinii. Astfel de harti portulane, perfectionate de cartograful Dulcert Portolano, erau adesea folosite in Evul Mediu.
Pe langa conturarea coastelor celor trei continente, harta comporta si numeroase reprezentari menite sa furnizeze informatii privitoare la caracteristicile regionale. Apar portrete ale suveranilor, animale, vase pe ocean, rauri, stanci, dar si note care indica particularitati si date despre starea demografica, faunistica, sau geografica a teritoriilor cuprinse pe harta. Datand de la inceputul secolului XVI, cand parti de lume le erau inca straine chiar si celor mai ilustri cartografi si navigatori, harta este surprinzatoare prin exactitatea ei, desi nu unica de acest fel a epocii sale. Reproduce cu fidelitate nu doar liniile de coasta continentale, dar si dimensiunile acestora, precum si distantele dintre ele si relief.
Exista unele inadvertente in zona Caraibelor si in sudul Americii de sud, dar harta ramane in ansamblu, foarte precisa. Totusi, pana in anul 1953, cand facsimilul hartii este dat spre cercetare cartografului american Arlington H. Mallery, fost capitan de marina al SUA, harta este depozitata intr-un muzeu si nu se fac semnalari deosebite cu privire la continutul ei. Veteranul este primul care supune documentul unui studiu amanuntit.
Mallery proiecteaza harta pe un planiglob si constata cu surprindere ca documentul este atat de exact pe alocuri, incat poate aduce unele rectificari chiar hartilor contemporane.
Ce il va intriga initial este ilustrarea in profunzime a coastei estice a Americii de Sud.
Maniera in care harta prezinta aceasta regiune este mult prea detaliata pentru a se fi putut realiza, la numai 20 de ani de la descoperirea continentului, in 1492, de catre Columb.
Documentul prezinta informatii precise referitoare la relief, la cursurile raurilor si la amplasarea muntilor acestei regiuni, cunostinte inaccesibile intr-o perioada atat de scurta.

Avansand cercetarile, lui Mallery nu ii ramane insa prea mult loc de indignare, pentru ca descopera ceva si mai naucitor, prezenta Continentului Alb in “peisaj”.
Desi fusese realizata la inceputul secolului XVI, iar Antarctica era descoperita oficial in anul 1820, harta lui Piri Reis ilustreaza o bucata din Continentul Sudic, cu 300 de ani inainte ca cineva sa stie de existenta sa. Mai mult de atat, harta nu indica linia de coasta a Antarcticii descrisa de calota glaciara, ci marginea de sub gheata a acesteia, limita insulara.
Descoperirea este consideata uluitoare, intrucat, continentul se afla sub gheturi de sute de milioane de ani, iar tehnologia penetrarii lor a devenit posibila cu numai cateva decade in urma.
     Dovezile geologice confirma ca cea mai apropiata perioada cand “Pamantul Reginei Maud” - cum a fost numita coasta nordica a Antarcticii - putea fi partial descoperit de gheturi, ar fi fost acum 6.000 de ani. Unii cercetatori imping aceasta data chiar mai in urma, acum 9.000 sau 13.000 de ani.
Nu numai ca istoria ne invata ca o tehnologie care sa permita asemenea performante nu era accesibila in acele vremuri, insa cea mai veche civilizatie cunoscuta nu dateaza decat din anul 6.000 i.Hr. Abia in secolul XX, omul a devenit capabil sa stabileasca forma de sub gheturi a Antarcticii, cu ajutorul satelitilor si al sondarilor seismice, niciodata disponibile pana atunci.
     Malley isi da seama de proportiile descoperirii si decide sa ceara unele pareri. Harta este preluata spre cercetare de profesorii Charles H. Hapgood si Richard W. Strachan, de la colegiul Keene, din SUA. Acestia se concentreaza indeosebi pe problematica Antarcticii. Ei sunt de parere ca, daca se elimina posibilitatea folosirii unei tehnologii avansate, ramane loc pentru numai doua teorii, putin plauzibile, care sa explice prezenta Continetului Sudic pe harta. Fie calota glaciara a Antarcticii este de factura recenta, avand numai cateva mii de ani vechime, fie originalul hartii a fost facut acum milioane de ani, cand omul inca nu exista. Ambele prezumtii sunt respinse cu infrigurare de comunitatea stiintifica, intrucat, oricare din ele ar da peste cap tot ceea inseamna istoria umanitatii.
La solicitarea lui Charles Hapgood, in 1960, bucata de piele de gazela este supusa evaluarii si de catre Fortele Aeriene ale SUA, care concluzioneaza: “Deliberarea conform careia partea inferioara a hartii ilustreaza coasta “Pamantului Reginei Maud” este una rezonabila. Gasim ca aceasta este cea mai logica interpretare a hartii. Detaliile conturate in partea de jos a hartii se potrivesc remarcabil cu rezultatele sondarilor facute in zona in timpul expeditiei antarctice britanico-suedeze, din anul 1949. Aceasta indica faptul ca linia de coasta a fost cartografiata inainte sa fie acoperita de calota glaciara. Calota din regiune este astazi groasa de aproximativ o mila. Nu avem idee cum informatiile acestei harti pot fi impacate cu presupusul nivel de cunoastere geografica din 1513”.
Ca sa adanceasca enigma hartii, studiile profesorilor Charles Hapgood si Richard Strachan au aratat ca originalul dupa care s-a inspirat Piri Reis, a fost o fotografie aeriana, facuta de la o foarte mare inaltime. Atat reprezentarea exacta a reliefului Americii de Sud, cat si cunoasterea limitelor nordice ale Antarcticii de sub banchize indica acest lucru.
Harta seamana perfect cu o fotografie a Pamantului, realizata din satelit. Datorita formei sferice a planetei, o astfel de fotografie ilustreaza continentele situate mai departe de centrul imaginii, "alunecand in jos", la fel cum se intampla pe harta lui Piri Reis.
Celebrul Erich von Daniken subscrie teoriei, aducandu-i insa completari indraznete. El crede ca, in problematica hartilor se poate vorbi despre o interventie a extraterestrilor. Acestia ar fi daruit omenirii, ca baza cartografica, o fotografie luata din zborul lor prin spatiile cosmice, sursa la care Piri Reis ar fi ajuns in peregrinarile sale.
Misterul nu poate explicat, dar harta lui Piri Reis confirma existenta unor harti mult mai vechi. Iar aceste harti sustin teoria unei explorari globale riguroase de catre o civilizatie preclasica, nedescoperita. Se pare ca autorii lor stapaneau cu precizie coordonatele, latitudinea si longitudinea, notiuni pe care noi le posedam de aproximativ 200 de ani.
Istoria, si chiar decenii mai tarzii din secolul al XVI-lea, au oferit ilustrari cartografice mai surprinzatoare, prin precizia lor, decat harta lui Piri Reis. Niciuna nu a mai confruntat insa atat de insolit, perioada aparitiei sale, cu reprezentarea avangardista a vreunei bucati de uscat.
Desi bizara, harta lui Piri Reis, ramane cea mai veche atestare a Antarcticii, desenata cu 3 secole inainte de confirmarea oficiala a existentei Continentului Alb.
     6. DESENELE DE LA NAZCA, un balon cu indieni, acum 2.000 de ani

     Desenele au fost descoperite in anul 1930, cand aviatia SUA a inaugurat doua linii comerciale care survolau pampa peruana.
Se pare ca acestea au fost realizate in perioada de inflorire a civilizatiei Nazca (300 i.Hr. - 600 d.Hr). Acoperind o suprafata de 450 de kilometri patrati, desenele de la Nazca infatiseaza diverse plante si animale. Cele mai mari reprezentari ajung la 200 de metri lungime. Printre acestea, apar si unele figuri ciudate, numite de cercetatori geoglife.
In vreme ce comunitatea stiintifica este rezervata in privinta utilizarii geoglifelor, unii entuziasti afirma ca ele ar fi harti astronomice sau puncte de reper pentru OZN-uri (teorie speculata si in filmul "Semne" din 2002).
Indiferent la ce au folosit, desenele de la Nazca n-ar fi putut fi realizate decat printr-o coordonare venita de foarte sus, cel mai probabil din balon (care, la vremea respectiva, evident, nu era „inventat").
In anul 1939, in timpul unei misiuni de zbor cu avionul deasupra desertului Nazca, pilotii insarcinati sa fotografieze din aer viitorul traseu al autostrazii panamericane ce trecea prin Valle de Palpa, au surprins in poze linii si figuri geometrice ciudate
. S-a crezut initial ca sunt vechi drumuri si santuri de irigare incase.
Teoria a fost insa rapid infirmata de arheologul american Paul Kosak de la Universitatea din Long Island (SUA), care si-a efectuat, in 1940, diagnoza asupra recentei descoperiri.
Misterioase si enigmatice, desenele din Nazca au fost, la inceput, sursa multor speculatii exagerate. Cu timpul insa, teorii avizate au inceput sa vada lumina.

Doctorul in matematica Maria Reiche, cea care si-a inchinat aproape toata viata cercetarii curioaselor desene peruane, a propus ipoteza conform careia autorii lor stapaneau savant arta masuratorilor si a transpunerii lor pe teren la scara impozanta.
Potrivit lui Reiche, care a si-a inceput cercetarile in 1946 pe baza insemnarilor lui Kosak, desenele fusesera executate printr-un procedeu destul de simplu. Liniile fusesera trasate pe pamantul de culoare galbuie cu ajutorul unui strat subtire de pietre inchise la culoare, autorii lor folosind o unitate de masura fixa. Totusi, cercetatoarea era convinsa ca desenele nu puteau fi executate decat daca popoarele locale cunosteau taina zborului, fapt pe care a incercat sa-l dovedeasca, mai tarziu, americanul Bill Sporer.
El a pornit in solutionarea enigmei de la iscusinta populatiei Nazca in arta tesaturilor. Din examinarea microscopica a patru bucati de tesatura descoperite in apropierea desenelor din pustiu, a reiesit ca vechii peruvieni foloseau la materialele lor o urzeala mai buna decat cea folosita astazi la confectionarea panzei de parasuta si mai solida decat tesaturile folosite pentru aerostate.
In acelasi timp, la capatul multora dintre liniile drepte ale desenelor s-au gasit gropi circulare, cu diametrul de aproximativ 10 metri, umplute cu pietre innegrite de foc. Impreuna cu reprezentarea unor obiecte plutitoare pe ceramica Nazca, toate au condus la ideea ca in aceste locuri s-ar fi putut aprinde focuri pentru a incalzi aerul dintr-un balon si a-l inalta.Anul 1975 aduce cu sine si efectuarea unui experiment, pe baza ipotezei lui Sporer, cand, folosindu-se materiale si tehnici accesibile popoarelor din Nazca, s-a procedat la realizarea unui balon cu aer cald. Dupa ce a fost aprins un foc sub el, s-a ridicat cu cei doi piloti din nacele, confirmand posibilitatea ca locuitorii din Nazca sa fi cunoscut arta zborului.
Desigur, exista si propuneri mai excentrice menite sa explice formarea desenelor, Erich von Daniken, sustinator fervent al ideii existentei civilizatiilor extraterestre, fiind unul dintre emitentii lor de vaza. Acesta vede in Valle de Palpa un aerodrom al extraterestrilor, care ar fi dirijat din avion efectuarea desenelor sau le-ar fi realizat cu ajutorul razelor laser. Ele ar fi servit drept repere de navigatie.
Teoria este insa respinsa cu tarie de catre Maria Reiche, care nu poate accepta ca prezumtivii vizitatori din cosmos se aflau la un nivel atat de primitiv, incat sa fi pus in acest scop pietre.
Si legende locale, cu nuanta mistic-religioasa, planeaza in jurul desenelor, localnicii warrau gasind o explicatie metaforica si simplista a originii lor. Ei pastreaza in legatura cu Valle de Palpa mituri ce povestesc despre un lacas aflat in ceruri, de unde stramosul lor a coborat pe pamant si a vanat cu arcul animalele infatisate de desenele din Valle de Palpa.
Pastrand insa registrul stiintific, desi eforturile cercetatorilor par sa fi dat roade in incercarea identificarii unor posibile explicatii ale originii desenelor uriase din Nazca, scopul mobilizarilor uriase in vederea realizarii lor, ramane inca un mister. Teoriile nu au intarziat sa apara nici in acest sens, dar ele sunt, mai degraba, hazardate.
In anul 1972, ca urmare a presupunerii ca desenele din Valle de Palpa reprezinta o harta astrala, cunoscutul astronom Gerald S. Hawkings s-a deplasat in Peru pentru a vedea daca printre desene existau semne care sa indice vreo legatura cu observatiile astronomice. Au fost identificate cateva linii calendaristice orientate spre punctele orizontului unde apunea Soarele in perioadele de solstitii prin anii 350 – 550 e.n., dar celor mai multe desene nu li s-a deslusit scopul. Unele ipoteze sustin ca desenele ar putea sta la baza unor funeralii ritualice speciale. In cadrul acestora, capeteniile decedate ar fi fost trimise in aerostate, in “sanul” zeului-soare, fiintele reprezentate pe sol ramanand in urma ca simboluri ale vietii lor vesnice. Din pricina aspectului pe alocuri hidos si amenintator al reprezentarilor faunistice din solul Nazca, s-a presupus chiar ca ele ar putea servi drept “sperietori” si s-a ajuns la premisa ca indeplinesc rolul unui front defensiv, menit sa alunge posibili intrusi aerieni.

     Polemicile au mers pana acolo, incat desenelor li s-a contestat chiar originalitatea.
Au fost considerate imitatii primitive si imperfecte ale remarcabilei si enigmaticei culturi Marcahuasi. Este vorba despre o regiune a provinciei Huarochiri, din Peru, in apropiere de Lima, raionul Casta, unde, pe o suprafata de cativa kilometri patrati, se afla cea mai spectaculoasa galerie de sculptura vazuta vreodata. La fel ca Mount Rushmore din SUA, cu busturile celor patru presedinti cioplite in munte, culmi intregi muntoase au fost aici transformate in sculpturi.
Nu se cunoaste cu exactitate nici astazi scopul formatiunilor din Nazca, iar ele continua sa ridice semne de intrebare referitoare la istorie si la evolutie, dar desenele peruane nu reprezinta totusi un fenomen izolat. Locatii similare, care alimenteaza la fel de mult curiozitatea si au origini la fel de necunoscute, se gasesc in mai multe locuri pe suprafata Pamantului.
In desertul chilian Tarapacaru s-au descoperit in 1968 desene asemanatoare, printre care si conturul, lung de o suta de metri, al unei siluete umane, construit din bucati de lava, pe o colina inalta de 200 metri. Partea de rasarit a Americii de Nord gazduieste asa-numitele “moundy”, ridicaturi la suprafata pamantului, din lut sau piatra, de diferite forme si dimensiuni. La fel ca desenele din Nazca, au forma unor animale uriase, a caror forma poate fi observata numai din avion. Nu se stie de ce au aparut, insa ele reprezinta performanta uriasa de dislocare a sute de mii de metri cubi de pamant si piatra. In Anglia intalnim calul lung de 111 metri din Uffington, cu o vechime de cel putin 2000 de ani si “Marele barbat din Wilmington”, de pe coasta muntelui Windover, care sunt tot atatea exemple de desene misterioase asemanatoare celor descoperite in Peru. Exemplele pot continua.
O constatare interesanta, insa, este ca si in epoca moderna realizarea unor astfel de desene este foarte anevoioasa si presupune un sistem de semnalizare complex, cu stegulete, megafoane si teodoliti (instrumente optice complexe), ceea ce face cu atat mai bizara realizarea lor cu mii de ani in urma.
Desenele din desertul Nazca, Peru, America de Sud vin, deci, ca o ironie a vechimii, care, alaturi de fenomene asemanatoare, dandu-ne totul si de fapt nimic, ne sugereaza o evolutie nestiuta a civilizatiei umane, mult mai fragmentata si mai putin graduala decat se banuieste inca.
     7. ORASUL NAN MADOL, misterioasa asezarea de pe reciful de corali

     Datarea cu carbon-14 arata ca orasul Nan Madol a fost construit intre anii 200 i.Hr.- 800 d.Hr., pe un recif de corali din Micronezia, din aproximativ 250 milioane de tone de blocuri bazaltice. Asezarea se intindea pe o suprafata de aproximativ 18 kilometri patrati si era formata din peste 100 de insulite artificiale unite prin viaducte..
Nimeni nu poate explica felul cum au fost transportate acolo blocurile de bazalt si nici cum a fost construit orasul. Pentru ridicarea lui Nan Madol, azi ar fi nevoie de zeci de macarale gigantice.
     8. ZIDURILE SACSAYHUAMAN, precizie incasa de secol XX

     3 ziduri concentrice, lungi de 360 de metri si inalte de sase, au fost construite, in secolul al XVI-lea, in jurul fortaretei incase Sacsayhuaman din Cuzco , Peru . Ele au fost ridicate din imensi bolovani de calcar, cantarind aproximativ 300 de tone fiecare. Incasii nu au folosit mortar pentru a fixa bolovanii, dar acestia sunt atat de bine asezati unul peste altul, incat nu se poate strecura intre ei nici macar o lama de cutit.
Cum au reusit incasii sa construiasca un asemenea ansamblu cu tehnologiile secolului al XVI-lea ramane un mister.
Pentru majoritatea oamenilor de stiinta e greu de acceptat, dupa o viata de studiu si de preamarire de sine, ca "stiinta" noastra este cam...zero.(n.n)
http://forum.torrents.ro/stiinta-si-cunoastere/

 
Home   |   Despre Noi   |   Contact