Ceahlaul, Muntele Sacru, Arhetipul Kogaionului de Maria Ciornei publicat la 24.05.2009
Ceahlau, muntele sacru - Arhetipul Kogaionului
     Existenţa umană se certifică printr-un ansamblu de norme spirituale care organizează viaţa, o uşurează si în jurul cărora se forjează structura socio-economică si morală, preceptele religioase fiind nucleul care are ca justificare a importanţei centrul ei — cu valoare sacră — care trimite la modelul divin originar, acceptat ca Atoatecreator. Cu alte cuvinte, umanitatea s-a putut menţine în măsura în care a realizat existenţa acestei interdependenţe, ca factor primordial de continuitate.
În toate societăţile, oricât de primitive sunt considerate, aceste norme se pun în conexiune cu divinitatea, care, ca primordialitate fiinţială celestă, transmite aceste norme prin iniţiere, dar această iniţiere, preluată de membri aleşi ai comunităţii, are ca scop întreţinerea acestor legături, pe cale spirituală, cu Marele Creator, în mod continuu, reîntoarcerea „ab origine“ asigurând ieşirea din temporal si menţinerea în atemporalitate, în veşnicie.
Ansamblul de cutume, ca experienţe religioase de acest gen, au nevoie de un spaţiu care capătă si el atributele necesare apariţiei acestuia si ale menţinerii permanente, care derivă din această sacralitate.
Aceste spaţii reprezintă o configurare simbolică, încifrată, a spaţiului celest, în graniţele căruia se pot desfăşura ritualurile magico-religioase.
     În istoria omenirii exemplele sunt numeroase. Un asemenea teritoriu, va fi fost încă din zorii lumii si cel marcat de prezenţa în centrul său a Muntelui Ceahlău.
Se pune întrebarea cine au fost primii sacerdoţi care au exersat această comunicare cu divinitatea? Avem în vedere felul cum s-a construit zona centralsacerdotală, (care este structurată după criterii ce implică cunoştinţe excepţionale ce ţin de ştiinţelor superioare ca astrologia, astronomia, matematica, chiar fizica si nu numai) unele depăşesc posibilităţile reale de azi de a corela mersul si poziţia astrelor cu elementele constitutive ale muntelui; cunoaşterea calculelor, care să asigure această interdependenţă, presupune si o menţinere a acestei structurări permanente.

     Astfel, Megalopolisul antic de la muntelui sfânt pe linia imaginară Pecica-Deva- Cugir-Boiliţa-Omu ajunge, prin algoritm perpendicular, în centrul Ceahlăului. Ne dăm seama că unele forme alcătuitoare ale incintei sacre, ca si amplasarea lor (precum a ziguratelor, cei trei „stâlpi“ alcătuitori ai Coloanei Cerului — Panaghia, Toaca, Piatra Ciobanului, Piramida, ale cărei coordonate se suprapun aproape peste ale celor egiptene care sunt mai noi, existenţa a numeroase urme zoomorfe si antropomorfe, Pietrei Late, a cărei poziţie lasă să se vadă si un altar frumos, dar si un amfiteatru) duc cu mintea la cunoştinte esoterice, ce trimit la alte dimensiuni. Putem afirma că este un teritoriu ale cărui elemente constitutive au semnificatii mitice, încifrate.
     De la Strabon (Geographia VII, 3, 5), s-au păstrat primele informaţii despre Muntele Sfânt al dacilor, care îl si numeşte, după cum îi spun si dacii, Kogaionon, si unde se desfăşurau ritualurile cerute de misterele zalmocsiene, conduse de un maximus pontificus. Pe lângă muntele acesta, spune el, curge un râu care poartă acelaşi nume.
Tot Strabon aminteşte si de o peşteră inaccesibilă altora. La început, aici în locul acesta trăia marele preot Zalmocsis, la care anual venea regele pentru sfat de taină si care apoi, a devenit zeu.
Despre vechimea acestei incinte Sacre, originare, putem vorbi doar luând în consideraţie mai mulţi factori-recurgând la o analiză a informaţiilor cu caracter sacru prinse si în mesaje încriptate:
— locul ales — cea mai mare înălţime muntoasă pe o rază de 60-100 de km, în funcţie de punctele cardinale,
— structurarea elementelor constitutive,
— cunoştinţele extraordinar de înaintate pentru o epocă atât de lungă, cuprinse în acestea
— prezenţa urmelor morfologice antropologice si zoomorfe, imprimate în stânci, care pun în discuţie factura iniţierilor si a iniţiaţilor.
— existenţa peţterilor, ca spaţiu ce oferă, posibilitatea de spiritualizare, prin izolare,
— neîntrerupta vieţuire a isihastilor, amintiti de înteleptii antici, până astăzi, unii dintre ei nearătându-se oamenilor obisnuiti niciodată, ca în timpurile vechi, practicând iniţierea ce permite dialogul cu Zalmocsis — Dumnezeu, pentru a mentine colectivitatea în lumina Lui, cea benefică, ce asigură existenţa si unitatea neamului.

     Recurgând la analiza acestor factori, putem desprinde informaţii, prinse în mesaje criptice, ale căror adevăruri nu sunt de factură umană, ci de inspiraţie divină.
Ne punem întrebarea cine au fost aceşti iniţiaţi si de unde vin?
Luând în considerare si alte elemente, pe lângă acele amintite, care se referă la cunoştinţe extraordinare privind coordonatele cerului în legătură cu cele ale pământului, dar si modul de coţin de miraculos; Umbra Piramidei ca si Calea Cerului, care în anume perioadă a anului, mai exact, în prima decadă a lunii august, de ziua Schimbării la Faţă, se manifestă-vom găsi la originea acestui ansamblu sacru o populaţie despre care izvoarele istorice antice spun că a fost populaţia originară, a miticilor hiperborei.
Muntele Sfânt a păstrat si în creştinism sensul si funcţia originară, prinse în cuvântul sfânt, ca o continuare firească, a practicării religiei proprii dacilor care erau monoteişti si credeau în nemurire, elementele cheie si ale creştinismului, care, preluat de iniţiaţii zalmocsieni, a fost uşor integrat, prin completare, exprimată prin cuvintele lui Iisus care a venit să împlinească legea , nu s-o strice.
Acest lucru l-au înţeles foarte repede aceşti sacerdoţi căci ei credeau în adevărul spus de Hristos Dumnezeu, având ştiinţa — cum am mai spus — a comunicării cu Divinitatea, recunoscută în Persoana Hristică.
     Chiar dacă unii cercetători spun că denumirea sărbătorii creştine a Schimbării la Faţă, si a timpului istoric în care e aşezată, n-are nicio legătură cu străvechile practici mistice, noi credem că în acest spaţiu sacru originar, continuitatea asigură ieşirea din timpul real si existenţa în cel mitic.

     Sărbătoarea Schimbării la Faţă are ca punct central arătarea lui Iisus, pe muntele Taborului, alături de doi prooroci ai Vechiului Testament — Moise si Ilie si a celor trei apostoli: Petru, Ioan, Iacov, în haina dumnezeirii, de lumină, o prefigurare a existenţei în rai, în trup spiritual.Am insistat asupra acestui eveniment, pentru că, în precreştinism, la această dată se petrec nişte fenomene care schimbă ceva din existenţa Muntelui Sfânt si anume e vorba tot de o prezenţă, care are, ca origine de manifestare, tot voinţa divină ce se observă prin cele două fenomene miraculoase, amintite, legate de Umbra Piramidei si apariţia Căii Cerului din muntele Ceahlău, epifanii ce transmit mesaje prin sacerdoţi, care ,descifrate de cei aleşi, permit fiinţarea continuă, în spaţiu si în timpul mitic.
     Primii sacerdoţi ai muntelui au fost hiperboreeni. Anticii vorbesc despre patria lor ca despre un tărâm ale cărui coordonate duc la edenul biblic de mai târziu.
Pindar(Pzth.X.29) afirmă despre hiperborei că pot să trăiască si 1000 de ani si nu cunosc nici munca nici luptele ci îşi petrec vremea dansând dupa liră si flaut; această arată primordialitatea lor căci poetul inspirat vorbeşte despre hiperboreeni ca despre o seminţie sfântă.
Grecii(Homer — Odiseea) spun că sunt dioi, (divini) asemenea zeilor.
Aceşti antici îi consideră pe hiperborei înaintaşii legendari, din timpuri imemoriale, ai dacogeţilor, care aveau un Centru Spiritual, în acele timpuri hotărâtoare în formarea poporului si a civilizaţiei sale; Dacia — în lumea arhaică — constituia scheletul unei geografii simbolice, suport al unei istorii mitice, deci sacre în cel mai înalt grad (Vasile Lovinescu-Dacia hiperboreană — p.9).
Scoliastul lui Pindar — (OL.III 28 Tragis. ov, i II 387) spune-că Hiperboreus era fiul lui Pelasgus si, deci pentru a arăta rasa primordială, denumirea de pelasg ar fi chiar mai potrivit decât hiperboreean; lexemul pelasg înseamnă- în limba pelasgă, — cei veniţi de demult din cer, având si ei originea în Pelasgus Uranianul.
Despre Ahile, miturile spun că era trac de la gurile Istrului (Silviu. M. Dragomir — Iliada ca scenă a protoistoriei poporului român). Era fiul regelui Peleu, un voinic si al zeiţei Tetis.
Homer în Iliada confirmă: Tata mi-i domn si mama zeiţă si totuşi / Vai, si pe mine m-adulmecă moartea si soarta.(op. cit. cap.XXI, v — 1O6-113).
Poemul însuşi se deschide cu invocaţia: Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul.
„A fi trac era o valoare de simbol, oşteanul desăvârşit, posesor al unui suflet ce şi-a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi.Elinii, ca semn al strălucirii îşi caută în vechime ascendenţe genealogice, ca si virtuţile de cele ale tracilor din N. îndepărtat si misterios, considerat ca sorginte a tuturor obârşiilor — un exemplu este zeul războiului Ares ca si fiica sa, Penthesileea, ori comandantul aheilor, Agamemnon, căruia Licurg chiar îi spune Tracul.“ (Silviu Dragomir, ibidem).
Ne oprim aici asupra epitetului însoţitor al antroponimului Ahile-Peleianul. Este evident că si denumirea tatălui si a fiului are în vedere un cognomen; ei sunt din spiţa Peleienilor Peleianul=pele(a)(sgus+-ianus= pelasgianu= pelasgan(u)=pelasg(ul)
. Se observă că în radicalul cuvântului este inclus numele zeului Ianus, Cel cu două feţe, atributele unui zeu suprem, stăpân peste cele două tărâmuri-ale vieţii si ale morţii. Cunoscând si originea mamei-zeiţă, dar si voinicia-citeşte urieşenia- tatălui, iată că am putut arăta unul din motivele pentru care vechii greci considerau pe pelasgi divini, de origine celestă.
De altfel, etnonimul hiperboreu, se traduce în limba pelasgă — cel coborât cu hârzobul din cer.
     Interesant este si faptul că si astăzi există, din memoria ancestrală, o zicală populară frecventă si încă vie — care priveşte pe cei care se pretind deştepţi fără motiv, ce sunt puşi la punct cu replica — da’ ce te crezi coborât cu hârzobul din cer?
Această zicere, poate duce la o descoperire care poate ului, mai ales că cei coborâţi cu hârzobul din cer, în urmă cu milenii, au impresionat într-atât, prin înalta civilizaţie, încât, în mod conştient, si azi, cel ce o foloseşte are în vedere superioritatea lor în înţelepciune si nu numai.
Dar chestiunea suportă discuţii aprofundate si nu asta avem în intenţie acum.
     Aius — poet antic — afirmă că Pelasgus s-a născut în Pământul Negru-gaia melaina, care este interpretat ca în distincţia primordială.
Pelasgus e numele, în tradiţia hiperboreană, a omului universal, a lui Adam. Anticii numeau axis mundi kion auranou, Polul Spiritual al Lumii, sau arhetipul Coloanelor Cerului pe care vechii greci (Homer-Odiseea), îl situează pe un munte în ţara divinilor pelasgi, care-credem — corespunde complexului din Ceahlău, format din vârfurile Panaghia, Toaca si Piatra Ciobanului.

     N. Densusianu — Dacia Preistorică, 1913 — prezintă o stelă funerară din Sicilia, de la Lilybeu, unde-s figurate cele trei coloane — coloana din centru era cea mai mare, precum este si Toaca. Autorul citat însă crede că acestea s-ar afla în Bucegi.
Despre acest pol vorbeşte si Ovidius (Tristia-IV-41-42), ce mărturiseşte că şi-a petrecut viaţa sub axul boreal la stânga Pontului Euxin, iar în Pontice, II 19, 4045, tot Ovidius ne spune că se găseşte chiar sub cardineus mundi, sub axul boreal, în ţara geţilor. Că anticii identificau pe geti, daci, traci cu pelasgii-hiperboreeni o dovedesc tot documentele.
Marţial, (Epig.IX, 45,-VII, 78) în cele două epigrame, numeşte Dacia — Geticus Polus cu cerul hiperborean si astrele polului getic, si victoria lui Domiţian asupra dacilor-hiperboreus triumphus sau gigantes Triumphes (apud Vasile Lovinescu — Dacia Hiperboreană, Edit. Rosmarin pag. 18).
     Carpaţii erau numiţi de antici Munţii Rifei din ţinuturile hiperboreene.
Virgilius — (Georgica, IV, V), aminteşte de Orpheus, miticul personaj-gigantic ce cutreiera gheţurile hiperboreene si drumul acoperit de gheţuri si câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul Munţilor Rifei, până ce femeile trace, mâniate de dispreţul său, îl sfâşiară. Anticii considerau pe hiperboreeni locuitorii Istrului.
De la Pindar (Olimp.VII, 65 ), aflăm că Apollo, după ce ridicase zidurile Troiei cu Neptun si Eoc, se întoarce în patria sa, pe Istru, la hiperborei.
Strabon (Geographia , XI, 6, 12), consideră că primii care au descris diferitele părti ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin si a Istrului. Apolonius din Rhodos(Argonautice, II, 5, 675) crede că hiperboreii sunt pelasgi locuind în Thracia. Si alte documente duc la aceeasi identificare a pelasgilor hiperboreeni cu dacii, sau cu tracii.
Iată, de altfel, ca găsim informaţii si despre Zeul lor Suprem. De la Clement din Alexandria, (Stomata, IV, 213,), aflăm că profetul lor era Zalmocsis Hiperboreanul. La Dodona s-a descoperit, sanctuarul hiperborean, unde Zalmocsis era adorat sub numele de Zeus Anax Pelasgikos, astfel fiind invocat de Ahile în (Iliada-XVI 232).
Concluzia o găsim la Vasile Lovinescu — (op cit. pag.68, 69) Centrul Suprem al pelasgilor din illo tempore este Dacia. Si Mircea Eliade (Istoria Religiilor) îşi însuşeşte denumirea dată de antici, considerând — Polus Geticus, Axis Boreis, denumiri asociate‚ ţinutului hiperborean definind clar noţiune de Centru, ca pol spiritual general, Centrul Lumii, Macaron nesoi, Insula fericiţilor, acolo unde cerul poate comunica, si care are întotdeauna o reprezentare mitico-geografică, cosmică si telurică totodată,… tărâm bidimensional, paradiziac, de dincolo de Boreas, după mitul delfic gen Shambala, Eden, Pang-dai, Grădina lui Ghilgameş.

     Cu mult înainte, (Pindar-PZTH. X. 29), menţionează că nimeni, nici pe pământ, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunată care duce spre locurile hiperboreenilor (adică ţara si locuitorii ei aparţineau unei geografii mitice).
Tărâmul geografic este aici o poartă către cel mitic — (Apollo era numit Zeul Porţii, la grecii antici, pentru a favoriza trecerea în lumea de dincolo aşa cum este edenul biblic , cu o reprezentare geografică ce cuprindea râurile Tigru, Eufrat, Gihonnul (Nilul) si Fisonul (Danubius) — (Geneza cap. II, 10-12).
     Ca si în Biblie, pentru dobândirera edenului mitic hiperboreu, se impunea renunţarea la lume. Aşa cum se subînţelege, acest tărâm permitea contemplarea divinităţii prin diferite practici si tehnici spirituale.
La daci, purificarea se realiza în spaţii ascunse în peşteri, prin meditaţiile si incantaţiile iniţiaţilor ktişti si polistai, dar si prin practicarea posturilor abstinenţiale si a vegetarianismului.
Scopul iniţierii si al celui ce o practică este renaşterea spirituală continuă pentru a menţine vie dimensiunea spirituală a sacerdoţilor, a populaţiei si a spaţiului.
În cazul Ceahlăului, iniţierea se realiza tot în asemenea peşteri sau prin urcarea ritualică a Muntelui Sfânt, în tăcerea ce predispune la meditaţie, în pas domol, până la apusul soarelui. Noaptea se aprindeau, făclii dar si ruguri, care erau păzite până răsărea soarele, relicve asa-zis păgâne, cu trimitere directă la lumina ca zeitate de care depindea fiinţarea. Urma slujba religioasă, mai întâi, după rânduielile milenare, prin prezenţa sacerdoţilor pe Piatra Lată din faţa amfiteatrului natural, unde se afla mulţimea, mai apoi în biserici.
Acest ritual este practicat si în zilele noastre.
     Credem că, prin toate coordonatele prinse în structura muntelui Ceahlău, putem identifica aici Centrul Originar, Sacru, Suprem al dacilor hiperboreeni. Se poate aborda astfel problema numai ţinând cont de vechimea acestui centru a cărui existenţă urcă în mit care -pentru Rene Guenon — este o realitate primordială al cărei înveliş a ascuns adevăratul nucleu esoteric, aruncarea lui în lume constituind garanţia perpetuării sale.
De muntele Ceahlău sunt legate numeroase mituri, de la cel al Babei Dochia la cel al vârfului Toaca, al Panaghiei, al Stănilelor, al Pietrei Ciobanului, al Clăii lui Miron, al Pietrei Lăcrimate, al Poliţelor cu Crini, la Detunatele, al Coloanelor Cerului si ale atâtor locuri, ce poartă nume de legendari isihaşti, la cel privind felul în care a fost ridicat acest munte de cei doi copii, frate si soră, din semintia urieşilor, până la însăşi denumirea muntelui.
     Locuitorii de la poala Ceahlăului, povestesc că ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi si tari. Aveau nişte bouri cu coarne scurte ce păşteau acolo. Când venea omătul, coborau în Valea Jitanului (n.n. vezi alte toponime mai vechi ce se referă la jidovii urieşi, care nu se confundă cu evreii — aici oamenii au adaptat vechea denumire la cea din epoca creştină), căreia până azi îi spun astfel… De sub Toaca, printre turnuri în jos, unde lumina-i fără spor, este un jgheab fioros, numit Jgheabul Urieşilor.(din relatările lui moş Grigore Răduţu, spuse învăţătorului Gheorghe Baltă în 1927).
Muntele Ceahlăului este identificat cu Muntele Ghedeonului, care trimite la Cartea Cărţilor — Biblia. Miturile antice vorbesc despre giganţii hiperborei împotriva cărora zeii greci s-au răzvrătit si apoi s-au mutat în munţii Olimp, din munţii Tessaliei. Ulterior, Giganţii devin personaje în creaţiile noastre folclorice, unul fiind Iovan Iorgovan, alţii sunt Novăceştii. (În Valea Arieşului s-au descoperit scheletele unor asemenea titani).
Un alt argument care indică vechimea Ceahlăului, Centrul Sacru Originar , este determinat de prezenţa soarelui ca simbol divin, elementul conductor spre divinitate atunci când acesta nu se confunda cu divinitatea însăşi. Stiinţa fabuloasă a constructorilor componentelor acestei incinte sacre, cu o morfologie ce vizează miraculosul, are protagonist soarele ca declanşator de drumuri ce se deschid o dată pe an, spre cer, permiţând celor spiritualizaţi să reînnoiască legăturile cu zeul lor. Despre acestea vorbesc si Elena si Nicolae Ticleanu în remarcabilul studiu Calea Cerului din Kogaionon (1999). Au loc, în prima decadă a lunii august, de Probajini, sau Schimbarea la Faţă, fenomene optice, piramida sacră aşa fel încât umbra vârfului piramidal Toaca, se combină cu cea a vârfului Piatra Ciobanului, formând, timp de aproximativ 80 de minute o hologramă naturală, gigantică, o piramidă perfectă.
Înainte de acest misterios si inexplicabil fenomen optic, are loc altă manifestare, care este, de asemenea, purtătoare de simboluri uraniene ce ţine doar câteva minute. Răsăritul soarelui, la primele sale minute, creează o împletire de lumini si umbre. Umbra Piramidei atinge cerul, deschizând în acesta un drum întunecat, fără sfârşit, mărginit, în stânga, de un parapet luminos.
Pentru cei iniţiaţi, ce deţin chei misterioase de citire si interpretare a fenomenului — observat de aceştia, din timpuri imemoriale, pregătiţi continuu, prin practici mistice cunoscute numai de ei, din generaţie în generaţie, realizate în taina si liniştea peşterilor, practici ce asigurau si forţă de concentrare — devin posibile dialogurile cu Cerul, care se releva, la o dată anume în chip evident, nu numai sacerdoţilor ci si mulţimilor.
Aceste manifestări erau semne divine care au justificat denumirea, ca si venerarea Ceahlăului, în ritualuri specifice ce poartă si azi numele de Sărbătoarea Muntelui.
Prezentarea substantivului munte la singular si lipsa oricărui atribut, duce la concluzia unicităţii sale, înţeleasă ca sacralitate primordială de toată populaţia.
Participarea iniţiaţilor, ca si prezenţa efectivă, stimulatoare, a mulţimilor, sporeau forţa de comunicare pe calea relevată a preoţilor ce transmiteau celor de faţă care este voinţa Zeului Suprem.
Soarele —care, ca element primordial si punct de adoraţie, constituie nucleul unor cutume ce se practică până azi — era si este perceput si ca Zeu al Luminii, ca lumina însăşi dar si ca Forţa Supremă Creatoare.
Urcarea cu făclii în linişte, rugurile aprinse, duc cu mintea până în timpurile mitice în care astrul zilei este principiul esenţial existenţial care se identifică cu Lumina ca Zeitate Supremă, Unică, si care ajunge până în epoca creştinismului să păstreze aceeaşi semnificaţie. Iisus Dumnezeu devine Lumina Lumii, Soarele Dreptăţii, si Cel Ce răsărit-a lumii Lumina Cunoştinţei, Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat. Despre soarele sfânt — vorbeşte un descânt, practicat mai ales de copii. „Fugi ploaie călătoare/ că te-ajunge sfântul soare / c-un mai /c-un pai/cu custura lui Mihai /cu resteul boilor /taie capul ploilor/.
     În unele sate din Maramureş există un colind al soarelui; mai mult — în practicile magice, prin descântec, în satele din Bucovina, femeile bătrâne (moşicele, cum li se spune) alături de argintul strecurat, invocă si soarele cel curat, forţe purificatoare si defensive totodată. Locuitorii satelor, de asemenea vorbesc de soarele sfânt. Întâlnim si în viaţa de zi cu zi acest lucru, surprins însă magistral, având în vedere caracterul arhaic, mitic, al obiceiurilor menţionate, în romanul Baltagul de Sadoveanu; Vitoria îşi dosădeşte fata cu asprime pentru că n-a mai învăţat rânduiala, că e păcat să arunci gunoiul în faţa soarelui.
Din creaţiile populare, acest caracter de sacralitate al soarelui e transferat regilor si voievozilor, care-s aleşii, iniţiaţii. (Stefan, Stefan, Domn cel Mare / Seamăn pe lume nu are / Decât numai Sfântul Soare.
     Ceahlăul, ca munte sfânt, este o prezenţă eternă care nu este influenţată de timpul concret dar această existenţă paralelă cu lumea finită, fragmentată secvenţial prin calupuri istorice, nu există ca percepere. El vine din mit, de la facerea lumii si va exista, prin actualizarea momentului de graţie, într-o permanenţă necuantificabilă.
Ceahlăul, Munte Sfânt, este Arheul, modelul originar cu dimensiunea celuilalt tărâm, al celui spiritual perpetuu.
Despre celălalt tărâm, aflăm si în basme, mai ales, unde datele existenţiale normale, temporale se dizolvă — scopul intrării pe celălalt tărâm este găsirea eternităţii; personajul principal, Făt- Frumosul face o călătorie pentru a dobândi tinereţea fără bătrâneţe si viaţa fără de moarte.
În această călătorie, el este iniţiat si condus de forţe supranaturale care-l ajută si care deţin secretele legate de lumea tărâmului obişnuit dar si de cea a celuilalt tărâm.
Acest rol de iniţiere în cunoaştere, în perimetul Muntelui Sfânt, îl au tot sacerdoţii pelasgi, daci, în fond, care îndeplinesc aceleaşi funcţii de intermediere între cele două tărâmuri, precum personajele din basme, pentru că si aceştia, care deţin puteri magice, transmit normele celeşti si asigură fiinţarea lor continuă.
     Deşi informaţiile despre daco-geţi sunt puţine si fragmentate, datorită originalităţii conceptelor morale si, mai ales religioase — credeau într-un singur zeu suprem si în nemurire — au stârnit interesul filosofilor istoricilor, geografilor, al poeţilor antici, si aşa se explică de ce-antichitatea recunoştea unanim adânca religiozitate a geţilor (V. Pârvan, Getica, 1926).
Dimitrie Cantemir, om învăţat, cunoscând bine tradiţiile si obiceiurile neamului, preluate de la strămoşi până la originea acestuia, în adâncurile vremii, spune că, dacă Ceahlăul ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost tot atât de vestit ca si Olimpul, Pindul, sau Peliasu. (Descrierea Moldovei- 1716).
Olimpul este Centrul Sacru al vechilor greci, unde locuiau zeii, spuneau ei, si erau nemuritori. Această comparaţie e făcută având toate datele privind tocmai importanţa sacră Ceahlăului, văzută ca o continuitate.
Si Alecu Ruso (1848) are în vedere aceeaşi funcţiune preistorică a Ceahlăului.
Ideea este împărtăşită si de academicianul Alex. Zub (Xenopoliana, II,1994, 1-4, 4), care consideră că atracţia călugărilor de azi pentru spaţiul mitic al muntelui ar avea si rostul mitologic al referinţei anterioare.
Gh. Asachi, (1859) vorbeşte de extraordinara vizibilitate a piscului celui mai înalt al Muntelui Pionului sau Ceahlăului — de la Capul Mangalia până la Cetatea Albă, locuitorii de pe malul Nistrului, văd soarele apunând după masa acestui munte.
În 1813 , Fabre d’Olivet crede că Orfeu a trăit în munţii ce despart Moldova de Transilvania, si că pe versantul moldovenesc al Carpaţilor s-a format, mai târziu, tradiţia cunoscută de greci, a muntelui Kogaion, adică a Ceahlăului, unde locuia Orfeu, păstor, preot si profet. (apud N. Ticleanu — op. cit.).
Si V. Pârvan (1926) crede că Ceahlăul este Muntele Sfânt, Kogaion, si nu e singurul.
     Poeţi si scriitori moderni si contemporani, au văzut acest munte prin prisma sacralităţii. Vechimea rolului său e dată si de păstrarea în conştiinţa pământenilor a acestei dimensiuni deosebite.
V. Alecsandri, în poemul Dan, căpitan de plai îşi prezintă eroul ca pe un uriaş, vizând în acest epitet nu numai fizicul ci si moralitate excepţională.
Punctul culminant al acestei opere este acela în care Dan refuză să trăiască în schimbul lepădării de credinţa sa, prin splendida replică —Ceahlăul sub furtună nu scade muşunoi/ Eu, Dan sub vântul soartei să cad păgân, nu voi/. Figura statuară a eroului, umileşte pe măruntul han Ghirai si, prin aceasta, aminteşte de titanii hiperborei.
Si G. Cosbuc are o poezie, intitulată Vara, care întăreşte cele spuse de Asachi si anume că Muntele Sfânt, în anume condiţii, se vede până dincolo de Carpaţi: Vedeam Ceahlăul la Apus/ Departe-n zări albastre dus/Un uriaş cu fruntea-soare/ De pază ţării noastre pus/ .
În aceste cuvinte sunt surprinse funcţiile defensive ale muntelui umanizat, nu întâmplător un uriaş însoţit de soarele protector; o expunere cultă a unui mit pe care credem că poetul l-a preluat din subconştientul ancestral colectiv.

     Ceahlăul ca munte sacru, arhetipal este purtător de semnificaţii esoterice; trăirea în atemporal impune ocultarea multora din aceste semnificaţii tocmai pentru a se păstra puterea de comunicare directă, efectivă, cu Puterea Divină.
     Despre ocultarea numelui muntelui vorbeşte N. Ticleanu (ibid). Vom urmări ce ne spune analiza toponimelor. Acestui munte i se spune — după cum am amintit — si al Ghedeonului, ca si apa care izvorăşte din vârful piscului. Autorul amintit consideră o încifrare a adevăratului nume, recurgându-se la cea mai potrivită legendă din Biblie — anume aceea în care Ghedeon, care se închina lui Baal, primeşte, în vis, poruncă dumnezeiască să-i i distrugă altarul si să i se închine Lui, ceea ce si face (Judecătorii, 6,25).
După părerea noastră nu este vorba de o disimulare a toponimului Kogaion în cel de Ghedeon, ci chiar de denumirea primului, privit în evoluţie firească în timp. Legenda pare mult mai nouă decât existenţa acestui munte sacru.
Numele de Ghedeon, după cum am văzut, continuă tradiţia si se întăreşte prin folosirea acestui toponim, nu întâmplător — credem noi — la răscrucea întâlnirii vechilor mistere cu cele creştine, cunoscută de aceiaşi sacerdoţi ai vechii dar si ai Noii Învăţături.
Rezultă că dacă putem face apropierea dintre lexemele Kogaion si Ghedeon, atunci vom afla adevărul.
În toponimul Ghedeon, având în vedere că este un cuvânt compus prin contopirea a două lexeme — Ghed — si Eon intrevedem, cu satisfactie, posibilitatea de a descifra mai departe transformările etimologice.
Urmărim, în paralel, si evoluţia oronimului Kogaionon spre Ghedeon, ca exerciţiu de verificare.
Lexemul Ghedeon este unul compus din termenii Ghe — în pronunţie locală — Gad si Eon; prin confuzia dintre fonemele k si g, apropiate ca sonoritate, rezultă forma Kad-Eon; sunetul d în rostirea locală devine g (cuvântul bade se spune bage, în zona Banatului). Prin atracţia fonetică a lui a se ajunge la Kog-Eon; legea comoditătii în vorbire explică prezenţa fonemului a, ca element de susţinere, forma finală fiind KOG(a)-EON .
Încercăm si prezentarea fenomenului lingvistic si invers — de la Koga(i)eon la Ghedeon. În vorbirea curentă c(k) si g, se confundă datorită apropierii lor în pronunţie si se ajunge de la Kog(a)eon la Godeon, si de aici se defineste forma Ghedeon.
Avem în vedere că lexemul God, păstrat până azi în limbile germanice ca God-Got t- cu acelaşi sens de sfânt, si că Ghed(Ghod) e forma coruptă de la pelasgul Kog(Kod).
     Am arătat identitatea fonetică, văzută întrun proces de transformare, impusă de timp, dintre lexemele GHEDEON şi KOGAE(I)ON — MUNTELE SFÂNT al dacilor pelasgi, amintit de Strabon. Acum urmărim, cu emoţie, si dacă există si identitate semantică a celor doi termeni.
Eon — are următoarea explicaţie în DEX. Ed. Acad. Bucureşti, 1975 „formă de manifestare a Divinităţii Supreme, Unice“, adică înseamnă, Puterea Supremă, Originară Unică, Dumnezeu.
Lexemul Ghed din cuvântul compus Ghed-eon ca si lexemul Kog(d) din toponimul Koga(i)eon, reprezintă formele vechi ale sintagmei Sfântul Dumnezeu, în cel mai restrâns sens.
Cu alte cuvinte Ghed-Eonul, sau Koga-I(E)onul reprezintă acelaşi lucru si anume Muntele Sfânt al lui Dumnezeu sau în care se manifestă Dumnezeu, Originarul, Primul, Arhetipul.
Concluzia e surprinzătoare — Muntele Sfânt, Ceahlăul este Koga(i)eonul, numit si Ghedeonul, ca formă locală de pronunţare, care este la fel de veche ca si forma amintită de Strabon. Aşadar numele de GHEDEON, deşi pare a fi mai nou, este numai întărit, prin mai deasa folosire de Noua Învăţătură, sacră, continuatoarea celei vechi, si menţinut, prin trecerea la iniţierile creştine, la Învăţătura lui Iisus.
     Amintim un lucru nelipsit de importanţă si anume că înainte de venirea iudeilor Palestina fost locuită de pelasgi, ca si Grecia de azi, care se numea chiar Pelasgia. (vezi N. Densusianu — Dacia preistorică, 1913).
Posibila apropiere ca formă, dintre cele două oronime Kogaion si Ghedeon, se poate explica si prin existenţa la iudei a unor lexeme, din adstratul străvechi pelasg, având în vedere tocmai conştiinţa faptului că tot ce ţine de sacru nu poate fi schimbat.
Prin urmare, nu e o întâmplare că se recurge la Biblie. Vechii titani, hiperboreii din Tara Fericirilor, treptat se amestecă cu rasa civilizată de ei, se topeşte în ea fără a pierde practicile religioase de eternizare, în timpul sacru, care întotdeauna este viu, prezent si revigorator de virtuţi capabile a menţine, în spaţiu etern , comunitatea dacilor hiperboreeni.
Aceştia păstrează mult timp numele originar, câtă vreme sunt în patria lor care intră în noua eră creştină, continuând vechile practici sacre. Evident, această denumire este, în sensul ei, identică cu cea originară pelasgă. E vorba de faptul că teoria celor care consideră o ocultare a numelui de Kogaion prin cel de Ghedeon, nu poate fi luată în considerare pentru că am demonstrat că cele două toponime sunt ca formă deosebite doar prin deplasare fonetică dar, cum am spus, ca sens sunt sinonime.
Uitarea, ca proces de durată, are în vedere doar sensul toponimului si aceasta a plecat de la o atitudine deliberată, a sacerdoţilor. Ei n-au fost nişte indivizi obişnuiţi ci chiar cei ce au preluat creştinismul, ca o continuare a monoteismului zalmocsian (cunoscând bine tainele Bibliei) si mai ales a faptului că iudeii înşişi au încifrat numele de Ghedeon, asociindu-l cu un personaj biblic.
Se ştie că evreii nu rostesc numele lui Iahve ci folosesc, alte numeroase formule. Ei au ascuns în această legendă marele adevăr si anume că GHED-EON, ce înseamnă Sfântul Dumnezeu e o prezentare esoterică, simbolică, a unuia din momentule trecerii poporului iudeu la monoteism, slăvind pe Dumnezeul Unic si Sfânt, distrugând pe idoli. Avem aici o punere în scenă, încă din timpurile biblice, a acestui act. (Judecători, 6, 28)
Dacii monoteişti cultivau misterele lui Zalmocsis, care înseamnă Stăpânul Vieţii şi al Morţii. Ca sens se suprapune peste cel de Dumnezeu al creştinilor. Dacă vorbim despre ocultarea elementelor ce ţin de divinitate, atunci credem că ne putem gândi mai degrabă la toponimul Ceahlău, care pare a fi mai nou — spunem pare, pentru că ştim din antichitate că termenul valasgus — v(a)lahus a circulat alături de termenul pelasgus — (vezi studiul meu Etruscii — Dacia Magazin sept 2007), dar el are în radical lexemul (h)laus; noi vedem aceasta o formă ulterioară, datorită vorbirii — numai alunecarea fonetică, prin metateză si prin acţiunea legii comodităţii în vorbire s-a ajuns la forma cunoscută azi.
Iniţial ea trebuie să fi fost lahus, evident o forma prescurtată de la vlahus. Admitem atunci si o formă iniţială Ceavlahus a toponimului în discuţie, în care prima parte a lexemului Cea — trebuie să se fi referit la Cel ce ţine cerul în mâini — Creatorul, sau, mai aproape de noi, Sfântul-Dumnezeul valahilor, având în vedere că toponimului Ceahlău este sinonim cu lexemele Kogaion( ul) si Ghedeon(ul), care păstrează deci acelaşi sens de Sfântul Dumnezeu — stricto sensu, după cum am demonstrat mai sus.
Câtă importanţă va fi având acest munte de ni s-a transmis numele lui sub cele trei forme, nefiind abandonată funcţiunea sa sacră nicio clipă, într-o istorie atât de lungă si atât de zbuciumată, tăinuind până acum o vechime care ne emoţionează!
     Muntele Ceahlău mai este numit si Muntele Peon sau Pion. Vestitorul Ortodox — (1935, nr. 2) consideră toponimul de dată relativ recentă-sec 16 — provenind de la numele unui mare sihastru, Cuviosul Peon (mai apoi se vorbeşte si de Mânăstirea Peonului, pe locul Sihăstriei lui Silvestru). Credem — aşa cum am mai afirmat — că acesta este un toponim la fel de vechi ca si cel de Ghedeon, exprimând aceeaşi străvechime, prinsă într-un înveliş sonor local. Aducem, în sprijinul părerii noastre si faptul că istoria antică (vezi Herodot) aminteşte printre cele aproximativ 100 de ramuri (după Mircea Eliade si D. Bălaşa, 200) ale trunchiului tracic-de fapt pelasgic — si o populaţie care, alături de costoboci si carpi, trăia în zona de răsărit a Daciei si membri ei se numeau peoni, care se credeau descendenţi din neam de zei, considerându-se deosebiţi de ceilalţi.
Ceea ce intrigă pe cercetători, este faptul că, deşi ne aflăm într-o zonă în care cuvintele care încep cu fonemul p urmat de i se pronunţă, fără excepţie‚ chi’ (picior — chicior), acest fenomen lingvistic nu se evidenţiază în cuvântul amintit, rămânând o chestiune deschisă. Credem, în tema amintită, că e vorba de acelaşi Dumnezeu care îşi face simţită prezenţa fie printr-o invocare a Acestuia, fie pentru că si aici aveau loc anume ritualuri. În orice caz, fiind legat numele său de cel al Divinităţii Supreme, se referă la un loc sacru.
Sacralitatea, ca fenomen ce ţine de Cer, nu permite a schimba ceva niciunui muritor — e păcat, spun oamenii, chiar dacă nu mai înţeleg sensul acum
. În sustinerea acestui argument vin cuvintele din refrenele străvechilor colinde, îngheţate în forma lor arhaică.
După părerea noastră nu mai putem considera oronimul Peon ca fiind alcătuit din două cuvinte — unul — din egipteana veche — pi- însemnând casă (G. Rachet, 1970) si on adică coloană-stâlp (Biblia-Ieşirea, 1, 11), ci mai degrabă vorbim de un cuvânt local, străvechi, format dintr-o iniţială, p si lexemul eon, în care primul cuvânt poate fi o relicvă dintr-o sintagmă ce se referea, în mod cert, la rostul acestui component al incintei sacre, în desfăşurarea ritualurilor specifice. Acest munte are în alcătuirea sa acelaşi teonim Eon, existent si în oronimul Ghed-eon, ce reprezintă denumirea în sine a Muntelui Sfânt a lui Dumnezeu sau al Zeului, Suprem, al Muntelui Ceahlău.
Pe de altă parte nu putem să nu observăm că evreii au fost cei care l-au adoptat pe Dumnezeul Unic, mai târziu.
Ne punem firesc următoarea întrebare: poate fi o coincidenţă că ei L-au numit pe Dumnezeul lor folosind aceeaşi formă (mai explicit acelaşi cuvânt, trecut prin sita limbii si a timpului lor, precum dacii-pelasgi)?
     Biblia spune că Avram, numit de Dumnezeu Avraam , a ieşit din Mesopotamia, din Ur-ul Caldeii — Biblia cap. II, ver. 28 (Sumerul), la chemarea Acestuia, si l-a aşezat Dumnezeu, dându-i lui si urmaşilor lui, tot pământul Canaanului, amintindu-i de Sodoma si Gomora, a căror strigare e mare dar si păcatul lor e mare si greu — (Biblia cap., v, 8 şi cap. 18, ver. 20).
Este evident că vorbim despre vechea Palestină. Ultimele cercetări arată o roire dinspre vest spre est a populaţiei Europei moderne spre Sumer, spre India si că multe cuvinte româneşti au corespondent în sanscrită si chiar mai departe
Răspunsul poate duce si la ceea ce susţineau unii creştini din primele veacuri, care afirmau că iudeii s-au inspirat din religia lor. Dincolo de orice posibilă speculaţie, acest fapt întăreşte ideea că cei ce şi-au durat o incintă sacră pe muntele Ghedeonului, al Ceahlăului de azi, au fost primii si marii civilizatori ai lumii.
Muntele Ceahlău, sau Muntele Ghedeonului este Arhetipul.
Acesta a rămas, ca originarul, modelul, în arealul căruia, de la începutul lumii, se desfăşoară ritualuri religioase exercitate de sacerdoţii, iniţiaţi care au întreţinut această flacără a credinţei din timpuri nedesluşite încă de istorie până în zilele noastre, asigurând fiinţarea unui neam ce-şi are rădăcinile în mit, în Tărâmul Celălalt, celest. Găsim în ceea ce reprezintă Ceahlăul ca incintă (muntele cel mai înalt de pe o regiune foarte largă, organizarea acesteia după proiecţii ce ţin de misterele uraniene, prezenţa peşterilor, ca loc de iniţiere a sacerdoţilor, un amfiteatru generos, ca si o platformă, Piatra Lată) locul de unde era văzut de cei ce asistau la aceste ritualuri.
Există, de asemenea, si o morfologie care deschide drum ideii de interventie a unor forte ce depăşesc pe cele ale omului obişnuit de azi. Nu în ultimul rând, amintim de preluare a toponimului străvechi Koga(i)eon, sub denumirea sinonimă de Ghedeon dar si de, la fel de vechiul, Ceahlău. Centru spiritual originar cu funcţiune mitică, de permanenţă, Ceahlăul a servit de model spiritual, propagat prin necesitatea transferului de sacralitate si altor munţi, ce au caracteristicile esenţiale.

     Muntii capătă caracter sacru în măsura în care oamenii urmează modelul primordial cunoscând semne si descifrând vise după o ştiinţă anume, transmisă din timpuri imemoriale, cu scop de continuitate existenţială a unui neam.
Având în vedere unitatea de credinţă a pelasgilor daci si a urmasilor direcţi-dacii valahi — în mod cert — au fost numeroase astfel de centre dar peste care a trecut istoria si vitregiile ei le-au distrus.
Aceasta n-a dus însă la întreruperea vieţii spirituale. Având Ceahlăul ca Centru Spiritual Originar, iniţiaţii din vechime se deplasau acolo unde era nevoie de începuturi ale vieţii religioase sau de reanimare ale altor locuri sacre, ca replici ale Muntelui Sacru, ale Arhetipului.
Se vorbeşte de un Munte Sfânt în Bucegi, chiar misterioşii Călimani sunt amintiţi de unii cercetători — mai ales că etimonul este Celus manus — Cel ce ţine Cerul în mâini.
Unii cercetători vorbesc despre insula Leuke, locul unde Apollo revenea ciclic, după 19 ani, în ţara sa, a hiperboreilor. Ar fi putut fi un asemenea Kogaion si masivul Bucegi, cu Vârful Omul, cum susţin unii, având în vedere existenţa unei peşteri de o mare întindere, prezenţa misterioasă a acestui vârf ce poartă denumirea ce semnifică si OM-ul Dumnezeu — la creştini — IISUS, a unui fluxul energetic benefic, de care se vorbeşte frecvent.
Lipseşte însă elementul de continuitate — nu există tradiţii legate de viaţa isihastă, nici indicii de locuire a unei zone relativ dense în apropiere, ceea ce poate arăta, ca si în alte situaţii, că acest Centru Sacru a fost legat, până la un punct de temporalitatea distinctuală.

     Un astfel de munte poate fi chiar si Rarăul (chiar dacă nimeni nu l-a menţionat, ca atare) si nu numai. Aici viaţa oamenilor este ordonată după ciclurile veşnice ale naturii — muntele are forţă integratoare — oamenii intră, prin raportarea la el, în rosturile primordiale, devin parte a marelui circuit cosmic. Viaţa se desfăşoară în ritmurile impuse de fiinţarea muntelui ca ax al existenţei; turmele urcă si coboară de pe Rarău, soarele, simbolul arhaic, răsare sau apune pe Rarău, norii se adună sau se împrăştie pe Rarău, turmele urcă sau coboară de pe Rarău. (Geo Bogza — Rarăul — vol. Suceava, Suceava).
Există aici si alte semne ale sacrului munte arhetipal — cele trei coloane ale cerului; Pietrele Doamnei si un platou la poalele lor, ca si izvorul ce semnifică, ca si în incinta sacră a Ceahlăului, curgerea infinită, atemporalitatea. Vom găsi aici chiar si o tradiţie a isihasmului. Asemenea replici ale prototipului pot fi oriunde oamenii au în sângele lor amintirea originilor si a practicilor mistice, străvechi, devenite datini, obiceiuri, mituri, semne si simboluri.
     Statul dacogeţilor, de la Burebista la Decebal, a însemnat un pas uriaş spre unitatea neamului lor. Alegerea capitalei acestuia la Sarmisegetuza — în munţii Grădiştei — a ţinut cont de posibilităţile de apărare oferite, în primul rând, de morfologia geografică.
Statul, ca instituţie, este supus distincţiunii — poate apărea si dispărea în funcţie de condiţii obiective. În istoria preantică si antică a dacilor si până târziu, în evul mediu, acesta n-a putut exista în afara unui suport spiritual religios. Dealtfel, până în sec XIX , bisericile si mânăstirile au adunat în juru-le pe cei ştiutori de carte, care de cele mai multe ori erau călugări, si aici s-au alcătuit primele manuscrise, tipărituri etc. ori au funcţionat primele şcoli cu caracter laico-religios. În afara religiei, statul s-ar fi destrămat căci aceasta oferă repere morale ce coagulează un neam.
În cazul daco-geţilor este vorba de credinţa în Zalmocsis, Zeul Suprem, si în nemurire.
Nu împărtăşim ideea că zalmocsianismul, ca practici mistice si ca filozofie de viaţă, era cunoscut mai ales orăşenilor. Dacă ar fi fost aşa, cum se explică faptul că dacii erau recunoscuţi si temuţi pentru vitejia lor si că despre ei au vorbit cu admiraţie mari personalităţi ale vremilor vechi, începând cu Homer si Herodot? Ceea ce-i făcea atât de greu de biruit era tocmai extraordinara putere a credinţei lor în nemurire, având convingerea în existenţa unei dimensiuni spirituale celeste, dominată de Zalmocsis, unde vor trece după moarte, si unde vor fi fericiţi. De aceea ei se veseleau si râdeau la moartea compatrioţilor si plângeau la naşterea unui prunc, după cum ne informează tot scriitori antici.
Si cum să nu fie cunoscute si, mai ales, asumate misterele legate de cultul lui Zalmocsis, dacă e vorba de luptători vestiţi, de bătălii crâncene, nenumărate de-a lungul veacurilor, (chiar despre gladiatorii daci de la Roma — tot documentele spun că mureau de moarte bună, neînvinşi în arenă) pentru care nu erau recrutaţţ numai cei din oraşe. Grosul armatei era format din păstori si agricultori care înspăimântau nu numai prin priceperea în luptă, prin asprimea lor, ci si prin steagul lor vestit care scotea sunete ce sporeau groaza duşmanilor. Capitala statului presupunea în mod obligatoriu si un spaţiu sacru iar în case se oficiau ritualuri religioase de către iniţiaţi. Aceştia erau condusi de un Mare Preot. Regele însuşi era un asemenea iniţiat şi, uneori, marele preot devenea si sacerdot cu tiară, adică rege, cum a fost Deceneu.
Nici o manifestare importantă nu era despărţită de ritualurile mistice — numirea regilor, hotărâri privind pornirea războaielor, manifestări exclusive pentru slăvirea Marelui Zeu. Toate acestea impuneau prezenţa unei autorităţi religioase, văzută ca instituţie dar si ca personalitate iniţiatică, o prezenţă ce asigura menţinerea fluxurilor benefice ce priveau atât existenţa statului cât si unitatea cetăţenilor lui.
Regele se consulta cu marele preot, tradiţie menţinută mult timp chiar si după epoca lui Stefan cel Mare, care-l avea sfetnic de taină, în probleme ce priveau mai ales destinul ţării, pe Daniil Sihastru.
     Incinta sacră presupunea existenţa unor condiţii pentru a se putea desfăşura viaţa spirituală — aici erau temple, altare de rugăciune si de jertfă. Toate acestea se aflau pe un munte înalt, greu accesibil mai ales străinilor. Acesta era munte sfânt, cum spune amintitul Strabon (Geographia, VII, 3 , 5), si locuitorii îi spuneau Kogaionon. Mai si că exista si o peşteră unde locuia marele preot si unde, o dată pe an, regele se ducea să se sfătuiască cu el, după cum am mai amintit.
Adevărul este că în peşteri erau ktişti si polistai, isihasmul era practicat aici (chiar si marele preot pregătea aici tainic pe viitorii iniţiaţi ce vor fi devenit fie regi ori mari conducători de oşti sau chiar urmaşii lui) ca si ritualurile de perfecţionare.
Sigur că Strabon n-a fost în Nordul Dunării ci doar a auzit de la grecii de la Pontul Euxin despre religia dacilor căci nu ne putem imagina că marele preot rămânea numai în peşteră. Acesta comunica si cu mulţimile prin ceea ce însemna transmiterea voinţei lui Zalmocsis, prin gesturi , mişcări si vorbe ştiute si rostite în taină sau pentru toată asistenţa.

     Kogaion(on) toponimul generic înseamnă — cum am arătat — Muntele Sfânt.
Kogaionul, din timpul statului dac, este tot o replică a originarului munte sacru Ceahlăul sau Ghedeonul din timpuri străvechi. Astăzi acest munte poartă numele de Godeanu. Acest munte are toate caracterele amintite de Strabon — există pe acest munte la înălţime un platou, unde avea acces mulţimea. La mică distanţă este vârful Gugu ce are două peşteri în apropiere numite si azi una -peştera lui Zalmocse si una a lui Scorillo. Aici se pregăteau iniţiaţii
Pe lângă el trece un râu (Râul Mare) ce străbate si Sarmisegetuza, unindu-se cu Streiul în dreptul Haţegului. Sarmisegetuza are o incintă ce cuprindea altare cu funcţii distinctuale, temple si alte structuri, ce pot trimite fie la calendare, fie la cicluri temporale terestre sacrale, legate de cele infinite celeste.
Ca toponim, muntele Godeanu, prin evoluţie fonetică firească (respectând diferenţele specifice locale, în timpul transformărilor spre limba daco-română) îşi are originea în amintitul Kogaion — adică Kogaionus, Kogaionu, Kodaionu, Kodianu-Godi(e)anu- Godeanu).
Nu insistăm asupra legilor fonetice — acestea sunt general valabile în condiţiile amintite si au fost expuse mai sus. Muntele are toate caracteristicile unui Kogaion luând în considerare şi populaţia care exista, si există încă, la poalele muntelui Gugu, numiţi guganii, semnalaţi pe aceste locuri de N. Densusianu (Dacia Preistorică 1913), ca nişte oameni foarte înalţi, ce si se căsătoresc numai între ei.

     Urmaşii lor trăiesc si azi, mai la sud în zona Timişoarei, zicându-şi gugulani. Guganii, sau kogaianii sunt gudainii, godianii, godienii, sunt locuitori ai Kogaionului antic, Godeanul de azi.
Găsim în structura toponimului Godeanu aceleaşi lexeme componente ca în Koga-Eon-ul, adică — God=Sfânt si Ea(o)n=Dumnezeu; adică Muntele Sfânt al lui Dumnezeu. Acest munte sacru Godeanu, cu acelaşi nume ca al celui originar (am numit aici Ceahlăul) cum nu găsim la celelalte locuri propuse de cercetători, nu ne miră.
El a preexistat statului dac. Putem aduce ca argument serios faptul că a trăit aici această populaţie misterioasă, amintită si de antici, ai cărei membri au si o statură ce trimite cu gândul la urieşii hiperborei. Grecii îi menţionează sub numele de gugani.
În Dacia exista o localitate Goganis (Tabula Peutingeriană). Hercules, despre care anticii spun că era pelasg, recunoscut în legendele româneşti ca fiind Iovan Iorgovan „fecior de mocan“ (I. Teodorescu — Poezii Populare), mai are la egipteni epitetul de Gigon (Hesychius).
Conducătorii statului dac unitar au reactivat puternic acest centru sacru care a fost scos din timpul mitic si a intrat în rosturile cerute de vremi. Determinarea temporală secvenţială a făcut ca, după cucerirea romană, odată cu distrugerea statului dac, să dispară si fiinţarea sa, lovită acum de distincţiune. Rămâne însă în indistincţiune, în Dacia eternă, în continuare Ceahlăul = Kogaionul Originar, Sacru.
Pentru a fi credibili în tot demersul nostru vom alătura cele trei toponime pentru a observa si apropierea extraordinară ca formă dar si identitatea de sens: Kog(a)-Eon;Kogaion(Strabon)
Ghed-Eon; (P-Eon)=Ceahlău
God-Ean (God- Eon)=Godean(u)
În toate situaţiile traducerea este (Muntele) Sfânt al lui Dumnezeu= Zalmocsis, Stăpânul Vieţii şi al Morţii.
     Încercăm să punem în discuţie o ultimă problemă. După unii cercetători, Strabon (cc.63-58 i. e.n.- 21, 25 e.n.) vede în Kogaionon muntele Ceahlău, considerând că, de bună seamă, a aflat despre acesta de la grecii de la Pont, mai aproape de locul unde se află Ceahlăul. Amintim că acesta era geograf si cunoştea bine si Dacia, de vreme ce afirmă că geţii si dacii vorbesc aceeasi limba V. Pârvan).
Pe de altă parte, muntele Ceahlău nu era legat de o formaţiune statală sau cel puţin comercială — el exista în afara timpului, cunoscut de băştinaşi mai ales cu funcţii spirituale.
Creştinismul n-a întrerupt viaţă spirituală, preluată, în noile conjuncturi, prin construirea de temple si biserici pentru ca neamul pelasgilor si al descendenţilor lor direcţi — valahii — să se susţină prin moralitatea si adânca si puternica credinţă în Dumnezeul Unic si în nemurire , făcând din ei, încă din antichitate, un popor de viteji, stimaţi si cunoscuţi pentru virtuţile lor de întreaga lume veche.
     Viaţa valahilor-daci a continuat, prin menţinerea neamului într-o patrie spirituală eternă, care a făcut să se vorbească despre miracolul românesc.
Vorba dacilor, portul, tradiţiile, folclorul sunt dovezi ale existenţei lor milenare pe aceste meleaguri, în ciuda atâtor teorii ale dispariţiei — cu desăvârşire! — a unui popor -atât de cunoscut în istorie — si a limbii sale, „teorii“ susţinute de străini ce râvneau la pământul lor binecuvântat de Dumnezeu.
Asemenea „teorii“ sunt readuse azi la lumină, cu o îndârjire nedemnă si nedreaptă de cei interesaţi să nu stim cine suntem, aducând argumente false sau tendenţios prezentate fără să le dogorească obrazul că mănâncă pâinea cea albă făcută din sudoarea si din zilele negre, din munca si jertfa celor ai căror strămoşi se răsucesc sub brazda udată de atâtea ori de sângele vărsat pentru păstrarea ocinei, a limbii a neamului lor cel mare.
Suntem strănepoţii acelor sfinţi înaintaşi si am scris aceste rânduri, nu în linistea unei prisăci, cum a scris Sadoveanu — Ceahlăul literaturii româneşti, despre o altă pagină de istorie a poporului nostru, (Neamul Soimăreştilor), ci în cumplitele vremi de acum, ce au venit asupra noastră, având în suflet răsunetul durerii lor, a lacrimilor, dar si a nădejdilor lor, care i-au ţinut drept, în atâtea furtuni.