Deprecierea invatamantului de Radu Mihai Crisan publicat la 26.05.2009
Ce a determinat deprecierea invatamantului
     O investigare, amănuntită, a procesului istoric ce a condus la deprecierea învătământului românesc este întreprinsă de Nicolae Iorga.
Acesta comentează: “Idealul educatiei e să dezvolti ceea ce există ca înclinatie în om si să nu încerci a-i da însusiri ce nu se găsesc, ca punct de plecare în însăsi fiinta lui”.
“Scoala are datoria de-a ajuta societatea, de-a merge mână-n mână cu ea, si nu de a-i sta în cale. Fiecare scoală trebuie să iasă din (să reflecte n.n.) nevoile societătii, care trebuie cunoscute si înăltate, ca să ajungă la forma pe care s-o servească scoala”.
“Evul mediu – bazat pe initiativa individuală si pe cea colectivă – avea nevoie de (îngăduia pe n.n.) orice fel de oameni, care se uneau de la sine: nu-i trebuia un om tip. Omul era pregătit pentru o viată spontanee.

     În acel Ev Mediu, dacă erai crestin, Biserica te crestea ca pe fiul ei, acolo ti se dădea lectia de catehism; acolo învătai rugăciunile, învătai să citesti, să scrii. Mestesugar voiai să te faci, îl alegeai ca profesor pe mesterul cel mai bun. Apoi Universitatea: aceasta era un învătământ absolut liber. Profesorul trata orice chestiune voia, si asa cum voia el, iar studentul îl asculta numai dacă îl interesa continutul prelegerii.
     A venit, pe urmă, vremea stăpânirii monarhilor. Suveranul modern avea nevoie de buni supusi. Toate erau asa întocmite ca să pregătească pe bunul cetătean, omul cu credintă fată de suveran, bun ostas si, mai ales, bun contribuabil.
Dar învătământul acesta nu mergea până jos. Scoala primară n-a existat până la revolutia franceză. Erau doar anume (câtiva n.n.) călugări care învătau pe aceia care doreau.
Revolutia franceză, ca si cea sovietică, avea nevoie de anumiti oameni; ei îi trebuia să creeze tipul revolutionarului.
De aceea, a înlăturat toate formele mai vechi de învătământ, cu aceeasi neîmpăcată ură căreia i-au căzut jertfă atâtea din asezămintele capabile încă de viată ale vechii Francii.
Creatori fără rezerve, revolutionarii au înteles să facă nou în toate, dând contemporanilor ceea ce le trebuia pentru a nu fi oameni de curte si de lume, ci cetăteni luptători.

     Se creează, astfel, scoala publică, comună tuturora si gratuită.
Vine apoi Napoleon, care, voind să stăpânească lumea în toate, făcu din tot sistemul său politic o imensă masină, admirabilă prin puterea si regularitatea ei aproape militară, care-i permiteau să fie pusă în miscare de un singur om.
Scoala lui făcea un fel de automat în mâna puterii centrale, îmbina mecanic oameni croiti (educati n.n.) pe acelasi tip, fără îngăduinta varietătilor individuale.
Ea (institutia scolii n.n.) trebuia să fie un fel de fabrică de produs oameni, pe care statul poate să-i întrebuinteze pentru scopurile sale.
Pentru a crea individul ascultător ca un soldat, Napoleon creă scoala-cazarmă, cuprinsă într-o constructie de nemiloase linii drepte, care trebuia să primească, în toate treptele ei, un singur impuls, iar acesta să plece de la monarhul singur.
Ş Seful enormei cazărmi scolare e rectorul de Academie, care dispune, în Universitate si în licee, de o întreagă oaste disciplinată de profesori, inspectori etc”.
     Asadar, în timp scoală de cugetare personală, la care venea studentul numai dacă îi plăcea cugetarea profesorului, astăzi, universitatea este o scoală de specialităti, nelegate între ele, fără nici un fel de spirit comun si (mai mult n.n.), aceste creatiuni au un scop care nu e în societate, ci peste ea si, poate, chiar împotriva ei.
S-a creat tipul omului abstract, în afară (rupt n.n.) de orice traditie si de orice împrejurări în care ar avea de trăit, omul care stie dinainte unde va fi asezat, ce gesturi va face în fiecare moment, omul pentru care neprevăzutul n-are nici o importantă (incapabil să facă fată oricărei schimbări neasteptate a conditiilor sale de existentă n.n.).

Scoala fiind în afară de viată, învătându-te să nu tii cont de nimic ce e dincolo de casta cultă, duce la o scolarizare formală a omenirii. De aici a iesit (rezultat n.n.) o umanitate scăzută, lipsită de energie si de entuziasm, lipsită de putinta de a actiona si de a reactiona, o umanitate împutinată si strâmbată”. De aceea, dacă scoala de odinioară era contactul dintre cineva care vrea să învete si cineva care stie, astăzi esti silit, de multe ori, să te duci la tot felul de imbecili cu atestate, care nu cunosc, nici pe departe, ceea ce au pretentia să te învete.
Asa, se creează acum, pentru o lume neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri si de peste tot, omul în afară (rupt n.n.) de traditie, în afară (înstrăinat n.n.) de mediul în care a trăit; iar de societatea aceasta nenorocită, intrată în tipicul scolii, oricine poate abuza, orice aventurier sau orice bandă politică se poate face stăpânul ei - speculându-i cu abilitate lipsa stilului, adică, după cum se exprimă Mircea Eliade, “a vietii proprii, ierarhice si ritmice a adevărurilor (informatiilor fiabile n.n.) adunate”…
Căci, “adevărurile nu pretuiesc nimic atunci când le posezi izolate”, iar “ceea ce lipseste omului modern ca să fie om întreg, este tocmai intuitia ierarhiei, a cosmizării”, adică, a “armonizării lor într-o viziune globală asupra lumii si a existentei”.
Mai mult, ele nu numai că “nu au valoare izolată, dar ajung de-a dreptul primejdioase când încerci să compensezi cu unul singur absenta celorlalte.
     Îmbucurător este, însă, faptul că fiecare fiintă umană are posibilitatea de a-si înfrânge, progresiv, această slăbiciune, prin activism personal.
În acest sens, o serie de semeni ai nostri, printre care Scarlat Demetrescu, Mircea Eliade, Mihai Eminescu si Petre Georgescu- Delafras, ne reamintesc că dispunem, bineînteles nelimitativ, de pârghii precum: gândirea, cultura, munca, cinstea, economia, gimnastica, meditatia, contemplatia, rugăciunea.
Cel mai puternic instrument de autoapărare individuală împotriva agresiunilor manipulatorii, relevă Scarlat Demetrescu, este “fabricarea si subtilizarea (rafinarea n.n.) continuă a materiei noastre mentale, prin “propria noastră gândire, reflectarea la ceea ce am făcut si la urmările faptelor noastre, reflectarea la ceea ce va trebui să facem si analizarea sub toate aspectele a efectelor ce vor urma. De la actele si vorbele noastre, vom trece la vorbele si faptele celor cu care am venit în contact. Care e dedesubtul vorbelor si faptelor, de ce au procedat asa si nu altfel, ce au vrut ei să zică etc.
Deosebit de mult se dezvoltă puterea gândirii noastre când examinăm natura si ordinea din ea.
Gândind mereu la probleme abstracte, filosofice, ne vom obisnui într-o asemenea măsură cu acest grad înalt de gândire, încât ideile banale sau (cele n.n.) josnice ne vor provoca neplăcere.
O conversatie trivială ne va determina să plecăm din acel mediu.
Obisnuit cu adevărul, mentalul nostru nu mai e capabil să emită minciuna.
Cantitatea de cunostinte acumulate ne va face mai întelepti, asa că zâmbim de milă când primim explicatii si argumentări care denotă o desăvârsită ignorantă a naturii omenesti si a legilor naturii.
Spiritul se va ascuti, într-o asemenea măsură, încât, prin inductie sau prin deductie, întrevedem sau descoperim adevărul în(;) situaţiile si împrejurările cele mai complexe”.
Dar, întrucât, în mod legic, pertinenta rationamentelor este conditionată de fiabilitatea filtrului informational al gândirii care le efectuează, trebui să acordăm, în permanentă, o deosebită atentie întreţinerii si potentării acestui filtru.
În acest sens, subiniază Petre Georgescu-Delafras, „cultura are o influentă binefăcătoare asupra oricărui om, fie el oricât de slab la minte.
Ea ne arată rostul vietii, ea ne arată calea pe care trebuie să mergem si ne-o luminează cu raze din ce în ce mai clare, mai strălucitoare. Prin ajutorul culturii, ne făurim încă din vreme un ideal, pe care tinem să-l realizăm zi cu zi,si care formează partea cea mai bună, cea mai frumoasă, a vietii noastre.
Ea ne îndepărtează, de asemenea, de apucăturile rele ale semenilor nostri, ne învată să fugim de ale noastre proprii,si ne deprinde să ne ocupăm numai de ceea ce vedem că este folositor, înăltător.
Oricine îsi poate da seama că, în loc să ne pierdem vremea fără vreun folos, cine stie pe unde – poate prin cine stie ce cafenea, cârciumă, colt de stradă –, este mai bine să stăm acasă, sau să mergem la o bibliotecă, si să urmărim cu atentie filele unei cărti care ne interesează.
Dacă din două ore libere cât avem, de regulă, cel puţtn, pe zi, am întrebuinta numai una singură pentru lectură, ar fi de ajuns pentru ca să obtinem o cultură demnă de luat în seamă.
Sunt atâtea cărti interesante, ce ne dau învătăminte stiintifice, sociale, etc., precum si cărti literare, care ne descretesc fruntea, care ne dau (bună n.n.) dispozitie sufletească, care ne mai îndulcesc viata. Apoi sunt o sumedenie de reviste ieftine, în care se găsesc articole destul de variate si de instructive”.
Asadar, după cum pledează si Mircea Eliade, “lectura ar putea fi (poate fi n.n.) un mijloc de alimentare spirituală continuă, nu numai un mijloc de informare sau de contemplatie estetică”.
     Însă, pentru a putea beneficia - în conditiile înspăimântătoarei eterogenităti calitative a informatiilor cuprinse în puzderia de tipărituri din timpul zilelor noastre – de binefacerile ei, trebuie, înainte de toate, să stim să triem tipăriturile cu care intrăm în contact, în sensul de “a nu citi cărtile (pe cele n.n.) proaste sau mediocre, si de a nu citi pe cele bune la timp nepotrivit (adică, atunci când suntem insuficient de maturizati pentru întelegerea pertinentă a lor n.n.).
Verificarea (selectarea n.n.) lecturilor se face foarte simplu: ne simtim (ne-am simti n.n.) mai bogati (sufleteste si/sau informational n.n.) mai vii, mai umani, după o anumită carte?
Asta e întrebarea care trebui să si-o pună fiecare.
Este cu desăvârsire inutil să citim acele sute de cărti care nu ne spun nimic, care nu ne emotionează si nici nu ne îmbogătesc, acele sute de cărti mediocre, seci si, uneori, dăunătoare.
Asemenea cărti se recunosc repede: după zece sau douăzeci de pagini. Se recunosc prin fluviul lor mediocru de fapte nesemnificative, prin personajele ireale, abstracte si inerte, prin mediocritatea analizelor, prin truismele filosofice si limba literară lipsită de orice valoare.
În locul acestor cărti, care costă si bani si timp, s-ar putea citi cărtile bune, sau s-ar putea descoperi cărti uitate.
Lectura nu ajunge o artă decât în clipa când stie să prevadă valorile si să distingă emotiile estetice.
Si, ca si oricare altă activitate a spiritului omenesc, si arta lecturii nu ajunge o artă nobilă, decât prin puterea sa de a prevedea erorile si mediocritătile, si prin virtutea de a economisi timpul, cărtile esentiale pe care trebui să le cuprindă o bibliotecă personală fiind putine la număr”.
“Problema capitală este deci: prin ce metodă lectura ajunge o functie organică, de asimilare si nutritie, depăsind stadiul diletant, în care se află majoritatea oamenilor?
Prin ce mijloc lectura începe să ne învete să gândim, să întelegem?
Majoritatea semenilor nostri citesc, în cel mai bun caz, ca să afle lucruri noi, ca să stie cât mai multe lucruri.
Dorinta aceasta este excelentă la începutul educatiei, dar e fatală la mijlocul vietii, la maturitate. Trebuie descoperite, atunci, cărti care ne ajută nu să stim , ci să întelegem; cărti care ne îndeamnă, fără stirea noastră, la gândire, la examen (evaluare n.n.), la reflectie personală.

     Dacă socotim cărtile fundamentale ca un izvor nesecat de energie mentală, lectura ajunge o problemă serioasă atât pentru individ, cât si pentru societate. Te atasezi de cărti pentru nesfârsitele forte spirituale care stau între copertile lor, gata, întotdeauna, să-ti vină în ajutor, să te înalte sau să te fecundeze.
Nu ne este îngăduit să lăsăm nefolosite asemenea prodigioase izvoare de energie. Nu ne este îngăduit să trecem prin viată nefolosind energia condensată în cărti”, cu atât mai mult cu cât ”cartea este (si n.n.) un ferment spiritual de mare putere…
Să ne amintim că, în istorie, evenimentele mari, sunt făcute, de multe ori, de către oameni entuziasmati de o idee, de o carte”, precum si că “functia primordială, mistică, a lecturii, este aceea de a stabili contacte între om si Cosmos, de a aminti memoriei scurte si limitate a omului, o vastă experientă colectivă, de a lumina riturile”.
Iar, “dacă, după cum precizează Petre Georgescu-Delafras, “prin mici sfortări, izbutim să ajungem la un grad mai înalt de cultură intelectuală, atunci pricepem, mai temeinic, că munca este conditiunea de căpetenie pentru păstrarea sănătatii si a vietii, si că numai prin muncă continuă ne putem vedea idealul îndeplinit.
Să muncim pentru perfectionarea meseriei noastre, să muncim pentru luminarea creierului nostru, să muncim pentru binele semenilor nostri.
Chiar dacă se întâmplă să nu ne vedem idealul îndeplinit pe de-a-ntregul, totusi vom fi făcut un progres destul de simtitor, care se poate vedea numai comparându-l cu starea în care ne găseam mai înainte.
Si acest progres, presupunând că ar fi mic deocamdată, trebuie să ne bucure, trebuie să ne mândrească, căci, în sfârsit, am făcut ceva. De la a nu face nimic, până la a face oricât de putin, este distantă mare, mare de tot.
     si folositoare nouă însine si societătii întregi nu rămâne nerăsplătită. Prin muncă, multi lucrători au ajuns la situatii bune si onorabile, prin muncă multi inculti – oameni din popor – au devenit îndrumători ai omenirii.
Trebuie să ne deprindem să nu asteptăm de la nimeni nici un ajutor. Totul să facem noi însine, căci numai asa facem ceva trainic. Înăltarea noastră să ne-o facem singuri, cu o deplină constiinţă a faptelor noastre. Si, pentru ca să ne înăltăm cât mai sus, trebuie să muncim cât mai mult.
Munca, în definitiv (prin rezultatele pozitive pe care ni le aduce n.n.), ne procură adevărata fericire, pe care o căutăm zadarnic aiurea.
Nu mă-ndoiesc că toată lumea întelege că munca trebui să fie cinstită. Cinstea să ne călăuzească în toate cuvintele noastre, în toate faptele noastre, în toate aspiratiile noastre. Nu ne putem bucura cu adevărat de fructul unei munci încordate, dacă aceasta nu a fost cinstită.
A fi cinstit însemnează a avea un caracter frumos, nobil, a fi curat la suflet si, astfel, a merita toată stima celor cu care intrăm în contact. Este chiar o zicătoare: mai bine sărac, dar cu fata curată.
Să nu pierdem din vedere nici acest sfat pe care îl auzim adeseori: Să fim economi! Da, să fim economi! Economia este cea mai mare bogătie, pentru că niciodată nu mergem cu cheltuiala mai departe de suma de bani ce o avem”. Căci, după cum atât de plastic ni se adresează Mihai Eminescu: “Dintre cel ce câstigă 10 si cheltuieste 11, si cel ce câstigă 2 si cheltuieste 1, acest din urmă e bogat, iar cel dintâi e sărac”.
Natural că nu toti pot face economii, fiindcă multi câstigă atît de putin, că abia îsi pot duce viata de azi pe mâine. Dar cei care au un prisos, oricât de mic, e păcat să nu facă economii.
Spiritul de economie îl schimbă pe om cu totul: îi dă tărie, îi dă sperante, îi dă, în sfârsit, mijlocul real de a face, mai târziu, întreprinderi Si apoi, câte cazuri neprevăzute nu ni se prezintă în viată când avem absolută nevoie de o sumă oarecare de bani? Nu e mai bine ca, în loc să alergăm la cămătari, de la cari să cerem bani-împrumut cu dobânzi oneroase, să avem banul nostru, pus deoparte, si să fim, astfel, totdeauna linistiti? Da, e mai bine, e de o mie de ori mai bine! De aceea, să nu uităm niciodată acest vechi sfat: să fim economi!
Cultură, muncă, cinste, economie, să fie vesnic prezente în mintea noastră – ele să fie adevăratul nostru crez – si să fim siguri că, niciodată, nu vom avea prilejul să ne plângem de prea multe amărăciuni în viată.
De asemenea, “ar trebui (trebui n.n.) să numărăm printre mijloacele de întărire individuală încă ceva: gimnastica (exercitiile fizice n.n.).
Este stiut că, multi dintre noi, facem o bună gimnastică chiar în timpul lucrului, dar această gimnastică nu se potriveste cu (este net inferioară ca efecte pozitive în comparatie cu n.n.) aceea pe care am face-o în liniste, la aer curat, într-un timp când nu supărăm pe nimeni si când nimeni nu ne supără.

     Câte putină gimnastică pe zi, dimineata sau seara, întăreste musculatura, ne fortifică corpul, ne înzdrăveneste (înviorează n.n.) tot organismul. Si tocmai acest lucru ne trebuie mai mult decât orice.
Stim că o minte sănătoasă nu poate fi decât într-un corp sănătos. Si mai stim că, aproape întotdeauna, buna dispozitie pentru orice fel de activitate e în strânsă legătură cu soliditatea corpului si cu buna dispozitie a stomacului.
Să ne folosim, deci, si de acest mijloc de întărire fizică, nu pentru ca să devenim atleti, ci pentru ca să dăm corpului nostru o mai mare rezistentă, pentru ca să fim oameni întregi.
Totodată, continuă Mircea Eliade, un pretios aport la întărirea rezistentei psihice îl constituie meditatia. În acest sens, el notează: “Meditatia este un exercitiu spiritual foarte putin practicat în lumea modernă.
Desi atâtia oameni vorbesc de meditatie si teme de meditat, un prea mic număr dintre ei cunosc într-adevăr ce înseamnă acest lucru.
Pentru că, în general, oamenii moderni îsi limitează viata mentală la probleme mondene, la fapte si preocupări prea strâns legate de lumea trecătoare. Ceasurile pe care modernii le petrec fără să se gândească la asemenea lucruri sunt, de cele mai multe ori, pierdute în reverie”, adică într-un “automatism mental în care – spre deosebire de imaginatie si fantezie, unde initiativa o are mintea umană – omul e pasiv, spectator, asistând cum îi trec prin fata ochilor fel de fel de imagini, aproape toate atenuate, obscure, vagi, descompuse; asociatii mentale nefertile care ne stăpânesc si ne împiedică să fim trezi (lucizi n.n.) chiar si în marile împrejurări (cumpene n.n.) ale vietii noastre”.
“După cum sunt o sumă de oameni cărora li se pare că meditează – în timp ce doar visează treji -, sunt si foarte multi care cred că meditează pentru că se gândesc la anumite probleme, mai mult sau mai putin esentiale.
A te gândi la o chestiune politică, a studia un aspect al problemei sociale, a reflecta chiar la un subiect general – cum ar fi liniile de dezvoltare istorică a unui popor – nu înseamnă a medita.
Înseamnă, pur si simplu, a gândi; adică a căuta să întelegi cauza unui lucru, sau legea sa de dezvoltare, sau valoarea lui obiectivă.
Gândirea este un exercitiu mental foarte dificil si foarte nobil, dar meditatia este cu totul altceva.
Prin meditatie se întelege numai acel exercitiu spiritual prin care omul încearcă să se apropie de marile realităti; bunăoară, de realitatea mortii sau a nimicniciei vietii omenesti. Obiectele meditatiei pot fi numeroase, dar functia ei rămâne aceeasi: de a aminti omului legile de fier care îl conduc, realitătile esentiale pe care el le uită prea des, prins de vâltoarea lumii si antrenat în durerile si ambitiile ei trecătoare.
A medita este un lucru responsabil, în sensul că, prin meditatie, omul se asează fată în fată cu realitatea.
Noi stim ce extraordinară plasă de iluzii tesem în fata ochilor nostri, ca să nu vedem limpede si continuu realitatea…
Noi stim cu ce artă ne păcălim pe noi însine, spunându-ne că viata nu cunoaste legi, fie că plăcerea este singura morală posibilă, sau mai stiu eu ce.
Cu asemenea iluzii trăim, ne zbatem, încercăm să învingem – si, chiar, cu asemenea iluzii încercăm să ne resemnăm.
     Dar nu ne dăm seama că sunt iluzii decât când, printr-o întâmplare oarecare, suntem pusi fată în fată cu realitatea, cu adevărata realitate.
Asemenea întâmplări străbat în viata fiecărui om.
Nu se poate ca să nu rămânem, cel putin o dată în viata noastră, singuri, cu desăvârsire singuri, departe de lume, departe de lumini (amăgiri sclipitoare n.n.) si oameni, si să nu întelegem, deodată, falsitatea vietii pe care o vietuim, cumplita ei mediocritate, cumplita ei irealitate mai ales.
Fiecare om si-a făcut atunci făgăduieli solemne, că va fi mai putin nepăsator fată de sufletul lui, că-si va dedica o cât de mică parte din timpul si eforturile sale, pentru nutrirea si luminarea acestui suflet.
Dar toti cunoastem, din trista noastră experientă, cât de repede am uitat asemenea ceasuri revelatorii, cât de repede am uitat si solemnele noastre făgăduieli. Plasa iluziilor este mai tare, cu mult mai tare decât dorinta noastră de bine… Găsim atâtea lucruri de făcut, atâtea probleme de dezbătut, atâtea munci de împlinit – trecem prin atâtea pasiuni, si entuziasme, si revolte, si dureri, si bucurii –, încât nu mai avem nici timp, nici înclinare de a gândi putin si la fiinta noastră sufletească, la fericirea noastră. Fericirea se confundă, în lumea modernă, cu nenumărate erezii (abateri de la verticalitatea morală n.n.) si simulacre, dar cea mai obisnuită confuzie este între fericire si confort.
De aceea, oamenii care caută, cu orice sugarea, stăpânirea a cât mai multe si mai scumpe lucruri, nu vor întâlni, niciodată, fericirea…
Fericit nu poate fi decât omul care nu se teme de realitate, care îi pătrunde legile, care îsi cunoaste, mai ales, sufletul…
Meditatia ar fi (este n.n.) deci exercitiul spiritual prin care omul se întoarce în realitate, în adevărata realitate; pe care fiecare dintre noi o întrezăreste câteodată, dar pe care fiecare dintre noi o uită neiertat de repede.
Meditatia este tocmai tehnica prin care omul se poate apropia de realitate în orice conditiuni, în orice decor – căci, chiar dacă se realizează mai bine în singurătate, în deplină liniste, aproape de natură, cadrul nu îi este indispensabil.
     Lucrul esential este să medităm; adică să ne reculegem, să ne regăsim, să luăm contact cu realitatea, să cunoastem adevărata conditie umană, adevăratul sens al existentei - dincolo de plasa iluziilor, dincolo de micile aranjamente logice si morale ale fiecăruia dintre noi …
Gânditi-vă câte lucruri încurcate s-ar simplifica si câte dureri obscure ar fi înlăturate, dacă, în fiecare noapte, înainte de a se pregăti pentru somn, omul ar rămâne numai câteva minute singur si ar avea curajul să privească drept realitatea.
Noi, de obicei, trecem direct din patimile, din ambitiile, muncile si reveriile zilei, în somul inert al noptii. Nu avem nici măcar cinci minute ca să medităm; să ne amintim, adică, adevăratul sens al vietii, să ne amintim că moartea ne poate surprinde în orice clipă, si noi n-am făcut nimic, dar absolut nimic, pentru cresterea si luminarea sufletului nostru.
     Meditatia este o foarte bună chemare la ordine, este un interval real între cele două mari perioade de vis – visul cotidian al iluziilor si patimilor, si visul nocturn al trupului…
Prin meditatie ne amintim că suntem oameni, că există o demnitate a speciei umane, si această demnitate este tocmai întelegerea (de către noi a n.n.) sensului existentei noastre”, de a “ne împăca cu lumea din afară si cu sufletul nostru”.

     Numai animalele trăiesc fără constiinta vietii lor.
     Omul e dator să-si dea seama de viata lui, de conditia umană – nu numai să lupte pentru îmbunătătirea acestei vieti, si, mai grav, să caute “a trece peste fragmentul de timp care îl deprimă, în care se simte inert, obosit, negativ, consumându-l în distractii cu ritm bolnăvicios, febril, nevrotic. O (astfel de n.n.) distractie cheamă pe alta; adică fiecare distractie îsi epuizează virtutea înainte ca omul să fi depăsit timpul negativ, înainte ca el să se simtă stimulat, luminos, fertil”, îndeamnă fiinta umană la “lene intelectuală - etern vagabondaj (mental n.n.) sau disponibilitate determinată din incapacitatea de a actiona”.
     Un alt exercitiu spiritual benefic este contemplatia.
“Termenul contemplatie se referă la o experientă concretă, bine precizată, prin care constiinta noastră poate cunoaste anumite obiecte care nu ne sunt date (cognoscibile n.n.) imediat prin simturi.
Asadar, contemplatia ar fi un instrument de cunoastere, prin care omul ia cunostiintă de anumite realităti dincolo de simturi; căci atât esenta operei de artă, cât si esenta lui Dumezeu nu sunt obiecte care ne cad nemijlocit sub simturi.
Ca si celelalte exercitii spirituale, ea, contemplatia, restaurează echilibrul interior al omului, îi aminteste care e adevăratul sens al existentei, îl ajută să cunoască realitătile ultime, pe lângă care omul trece, de obicei, orb si surd”.
Într-un cuvânt, exercitiul contemplatiei ”nu este altceva decât cunoasterea reală, concretă, experimentală, a acestor realităti ultime.
Prin contemplatie, omul întelege global marele miracol al Vietii, prin el îsi aminteste de celălalt mare miracol, al mortii.
Este adevărat că nu-mi pot cunoaste prin anticipatie propria mea moarte. Dar pot foarte bine cunoaste moartea altora; pot, adică, observa că oamenii mor lângă mine, si această observatie o pot transforma în experientă.
O experientă care se deosebeste hotărât de toate celelalte experiente cotidiene ale omului. O experientă pe care o pot transforma în contemplatie. Căci functiunea contemplatiei este tocmai această trăire, această experimentare a Adevărurilor Mari, cum sunt, bunăoară, moartea, viata, dragostea.
     Prin contemplatie omul se poate ridica, de la experienta de fiecare zi a vietii, la întelegerea concretă a sensului vietii; după cum se poate ridica de la faptul mortii unei persoane scumpe, la întelegerea concretă a realitătii mortii.
Contemplaţia este singurul exercitiu spiritual care se referă nu la probleme si la adevăruri, ci la fiinta totală a omului.
Prin celelalte mijloace de cunoastere, ne apropiem de o realitate fragmentată sau ne însusim adevăruri limitate.
Prin contemplatie, luăm contact cu fiinta noastră totală, indivizibilă, concretă.
     Oricâte adevăruri am aduna asupra omului, sau a vietii, sau a mortii, nu putem epuiza aceste realităti, nu putem spune: Acum cunosc tot despre om sau despre viată!
Sunt milioane de fapte adunate până acum asupra vietii; milioane de fapte culese din stiintele naturale, din biologie, din economia politică, din sociologie, din istorie. Si totusi, aceste milioane de fapte, la care se adaugă, zilnic, alte mii si alte zeci de mii, si al căror număr nu se va sfârsi niciodată, nu epuizează această gravă realitate : viata omului. Nu stim niciodată totul despre o asemenea realitate. Sunt atâtea aspecte, atâtea functiuni, atâtea fapte, încât s-au creat câteva duzini de stiinte ca să le adune, să le coordoneze, să le explice.
Exercitiul numit contemplatie are tocmai rolul de a chema la ordine, de a scoate pe om din milioanele de fapte si miile de adevăruri care îl înconjoară si a-l pune fată în fată cu realitatea adevărată si simplă.
     Problema capitală a omului este căutarea sensului existentei.
Sunt întrebări pe care nu le poate ocoli nimeni:
Cine sunt?
Ce sens are viata pe Pământ?
De ce m-am născut?
Asemenea întrebări si le-au pus oamenii (încă n.n.) de la începutul istoriei, si la ele trebuie să răspundă fiecare ins în parte.
Demnitatea omului, constiinta lui morală, valoarea speciei umane chiar depind de asemenea întrebări. Si răspunsul (la ele n.n.) nu-l găsim prin nici o stiintă. Răspunsul la aceste întrebări nu-l putem afla cercetând milioanele de fapte si miile de adevăruri care ne înconjoară, ci contemplând faptul direct, realitatea întreagă si indivizibilă.
     S-a observat, de către nenumărati gânditori, marea deosebire dintre fapte si fapt.
Faptele sunt infinite, si colectionarea lor nu se poate termina niciodată.
Faptul, însă, îl întâlnim mai rar; viata noastră întreagă este un asemenea fapt; iubirea sau moartea constituie un fapt. Contemplarea faptului este mult mai fertilă, pentru cresterea noastră sufletească, decât cunoasterea a un milion de fapte…
Marea realitate a vietii este viata ca fapt, ca unitate.
     Întelegerea globală, experimentală, concretă, nu se poate obtine decât prin contemplatie… Nu întelegi viata cercetând milioanele de fragmente care o alcătuiesc, ci încercând să-i pătrunzi sensul esential.
Nu poti întelege omul studiind antropologia, istoria sau economia politică, ci lămurindu-ti, tie însuti, sensul existentei umane, conditia umană.
Meditatia, tăcerea, singurătatea, contemplatia, sunt exercitii spirituale pe care nu le mai practică aproape nimeni astăzi.
De aceea se întâlnesc astăzi atâtia oameni care nu stiu de ce trăiesc, care nu înteleg ce înseamnă sensul existentei.
Aceasta încă n-ar fi prea grav. Dar se întâmplă si altceva.
Asemenea oameni au o viată sufletească pipernicită si bolnavă.
Sunt foarte multi oameni bolnavi în jurul nostru, nu numai piperniciti sufleteste. Constatăm, chiar, “un fenomen general: că, în timp ce cresterea organică a omului (dezvoltarea trupului omenesc n.n.) este continuă, ea neterminându-se decât odată cu moartea biologică – cresterea spirituală a sa se opreste în jurul vârstei de 16 ani.
De atunci, majoritatea oamenilor nu mai cresc, nu se mai dezvoltă.
Aceasta din cauza unei insuficiente nutritii spirituale. Omul rămâne toată viata cu câteva superstitii logice, câteva scheme mentale, prin care se încăpătânează să judece lumea si spiritul”.
Iar “cauza acestei grave insulte aduse demnitătii umane o găsim în necunoasterea adevărurilor simple, în ignorarea exercitiilor spirituale care relevă omului adevăratul sens al existentei.
     Omul modern trăieste prea mult înconjurat de fapte si adevăruri abstracte, universale.
Contemplatia are tocmai acest rol de a transforma adevărurile universale în experiente concrete.
Dacă oamenii s-ar gândi mai des la viată, la dragoste si la moarte – la aceste trei realităti decisive si esentiale –, lumea contemporană ar fi, fără îndoială, altfel”.
     Un extraordinar potentator al efectului benefic, ce-l putem obtine, fiecare dintre noi, prin utilizarea acestui mix de metode autofortificatoare, este rugăciunea. “Ea - ne dezvăluie acelasi Mircea Eliade - este trăirea sentimentului de dependentă, înăltarea sufletului către Dumnezeu, setea de mântuire – adică de împăcare a omului cu el însusi si cu Firea…
În rugăciune se rezumă drama conditiei umane, marea ei neputinţă si arzătoarea ei sperantă… Ea este cel mai pur si, în acelasi timp, mai uman act al vieţii religioase; este actul de abdicare a omului în fata unei puteri nevăzute, actul lui de subsumare unei divinităti”.

     Rugăciunea îndelungată si arzătoare “hrăneste întelegerea noastră spirituală, face loc în suflet să primim pe Dumnezeu, luminează omului lucrurile lui Dumnezeu, ne face familiari cu fulgerele Luminii, ajută să crească credinţa si nădejdea în Lumea Binelui”, adică, potrivit lui Grigore Cristescu, a acelei organizări sociale spiritualizate, caracterizate prin “reintegrarea sufletului omenesc în sfera superioară a unei vietuiri fără umbre si fără scăderi”.
“Omul - conceptualizează Vasile Băncilă - a trăit multă vreme într-un mediu socio-cosmic. Acesta e mediul natural, sănătos, biologic si spiritual totodată.
Astăzi însă, el trăieste numai într-un mediu social, si încă într-o societate unilaterală sau de extracte epidermice (si, mai grav, mediului său actual îi sunt caracteristice îngustimea intelectualp-afectivă si instinctualitatea primar-senzuală n.n.)
Sufletul omenesc trebuie să-si ceară drepturile până în cele din urmă.
Ceea ce se impune e o recosmizare a omului. O stabilire a legăturilor cu realitatea, o reontologizare a sa”.
Prin transformarea de către din ce în ce mai multi dintre noi a mixului actional enuntat în mod de viată, “functiile majore ale omului – functia morală, funcţia religioasă, functia logosului – vor reapărea în chip firesc în umanitate”, având ca izvoare “resorbirea artificialitătilor si reîncadrarea în realitate”.
Iar ea, umanitatea, va constientiza din nou magnifica realitate a ritmurilor cosmice, surprinsă, de către Vasile Pârvan, în doar două fraze tulburător de dense: “Fenomenele vietii omenesti sunt o parte integrantă din ritmica universală. Aceleasi legi cosmice determină viata umană si pe cea extraumană, pe Pământ, ca si în viata lumilor nesfârsite, în Univers”.
O formulare identică, dar relativ detaliată, a substantei informationale a acestor gânduri, utilă, după părerea mea, întelegerii cât mai profunde a lor, ne este oferită de Dumitru Constantin Dulcan: “Toate planurile existentei vizibile si (a celei n.n.) invizibile se suprapun: orice actiune în plan verbal, afectiv, organic sau functional, fizic sau pur informational, se traduce obligatoriu în termeni de energii, de atomi, de reactii chimice, de mobilizare fizică, de ineluctabile legităti. Fără această suprapunere de planuri – începând de la particulele subatomice, trecând prin chimie, biochimie, fiziologie, informatie, cibernetică, Univers – nimic nu există.
Legea fundamentală a Universului o constituie corelarea armonioasă a tuturor acestor planuri. Orice distorsiune la nivel de actiune sau numai de gând implică boala si suferinta. Solutia prevenirii lor constă în respectarea legii armoniei prin controlul constient al întregii conduite, care trebuie să aibă o finalitate în exclusivitate pozitivă, negentropică”.
Si, în măsura în care, gradul nostru de autodisciplină va creste, solidarizarea noastră cu următoarele mărturii, depuse în fata eternitătii de către Valeriu Popa, va fi mai profundă: “Din viată nu rămâi decât cu cunostiintele stiintifice acumulate din toate domeniile si cu faptele de iubire morală. Ăsta e bagajul cu care pleci sus, asta e toată averea ta. Prin credinţă si stiintă, trebuie să ajungem la convingerea că nu suntem independenti, ci dependenti, modul de dependentă fată de Ceva sau de Cineva, va fi demonstrat mâine”.
Tot ceea ce facem, de la gând, privire, gest, vorbă, faptă, se înregistrează undeva în finitul (determinabilul, astăzi doar cu mijloace extrasenzoriale, dar mâine cu procedee tehnice ale căror rezultate vor putea fi observate, senzorial, de către oricine n.n.) care ne înconjoară si, când plecăm din viată ne reîntâlnim cu noi, fiind direct răspunzători pentru tot ce am făcut”.