Pelasgii - Partea I de Maria Ciornei publicat la 07.03.2009
Basarabii — o existeţă milenară în istoria românilor
     Istoria consemnează prezenţa acestei familii în puţine documente, dinainte de Evul Mediu. Existenţa ei e legată, prin ascendenţă, de unul din miturile fundamentale ale istoriei universale si anume de cel al lui Pelasgus, Munteanul născut din Pământ Negru. Pausania spune că „după cum povestesc arcadii, cei mai vechi locuitori ai Eladei, consideră pe Pelasgos cel dintâi om născut pe pământ“. Era din neamul Titanilor si acest lucru s-a păstrat în memoria colectivă a daco-românilor — pelasgi. Este considerat si de N. Densusianu (Dacia Preistorică) „patres progenitores“ adică primul strămoş, de acelaşi sânge. Pelasgus este la originea neamului titanilor.
Cuvântul „titan(o)s“ — are în rădăcină pe acela de „tată“ — titanii devenind „tătâni“, asimilaţi, mai târziu cu „tăta(â)ri“, prin fenomenul fonetic numit rotacism. Acest termen îl întâlnim si în „Codicele Voroneţean“ si în „Dumer(n)eca 7 a Sfinţilor tătari“, adică a Sfinţilor Părinţi si n-are nici o legătură cu populaţia de origine asiatică.
Pelasgos era numit si Uranus, adică Cerescul, Divinul, Alesul.
Nu întâmplător se spune despre el că vine din pământ negru; el însuşi primind denumirea de Cel Negru. „Dacii, ca popor hiperboreean coboară din acest Pelasgos, omul primordial, născut din Pământul Negru“ (V. Lovinescu-Dacia Hiperboreeană Ed. Rosmarin). Marea lor e Neagră, Valahii au fost numiţi Valahii Negri, iar ţara lor Valahia Neagră, Kara Ulaghi, Kara-Iflak, de turci, Kara- Ulak de sârbi si de bulgari. Si astăzi există în sudul Dunării români care-şi spun Valahii Negri
După acelaşi autor „funcţiunea tradiţională la valahi era Negru Vodă (în sanscrită Krishna are sensul de negru; era Domnitorul Dwaraka, numit Domnul Krishna, în traducere românească însemnând Negru Vodă“. ( ibidem pag. 60). Dacă neamul Basarabilor îşi are rădăcinile atât de adânci în timp, să-l urmărim în istorie. Plutarh (Opere.tomI-784), vorbeşte de unul din cei 7 iniţiaţi ai antichităţii, despre filozoful schyţilor, Anacharsis, fiul lui Niuru — în greceşte Niuros, în limba pelasgă Niurus, adică Negru, la rândul său rege.

     Prometeu e numit în miturile româneşti Nereu. Acest cuvânt s-a păstrat în hidronimul Nera, dar si întrun toponim cu aceeaşi structură fonică răstrăveche, Nereu, sat din apusul ţării; l-am descoperit, cu surprindere, fiinţând până astăzi, ca derivat, într-o hora (doină) din Ţara Lăpuşului;
„Tremes-a impăratul carte
La fetile de pe sate
Să nu-şi facă rochii-n flori
Că nu le-au rămas feciori
Să-şi facă rochii nerâie
C-au murit feciori o mie“.
     Să vedem care este legătura între Basarabi si titulatura miticului Pelasgus.
Basarabii sunt reprezentanţii aleşi, de sânge albastru (negru), ai lui Saturn, (zeul, fiul lui Pelasgus) acelasi cu Ianus, Cel cu doua Feţe, cu Zalmocsis — Stăpânul Vieţii si al Morţii si mai târziu cu Dumnezeu.Ei îşi au rădăcinile în Ţara Neagră cu munţi maiestuoşi pe care o identificăm cu Dacia, Pelasgia hiperboreană, primordială, cu centru de iradiere în Carpaţi.
Toţi Basarabii-daci, voievozii daco-romani, erau, ca si în perioada de primordialitate, reprezentanţii castei sacre, sacerdotale — regale, a iniţiaţilor.
Această conştiinţă a aleşilor, a iniţiaţilor, au păstrat-o vievozii români până în sec. al XIX-lea.
Lexemul basarab este alcătuit din — ba(n) si sarab. Având în vedere că aceştia erau iniţiaţi în tainele cerului si ale pământului, conducători de neamuri nobile, admitem că ban (aşa cum pe bună dreptate afirmă Vasile Lovinescu, cel mai marte mitolog al nostru, făcând parte din casta iniţiaţilor, expert în ştiinţa heraldicii mondiale, care presupune cunoştinţe vaste de istorie, mitologie, esoterism si nu numai, care a studiat si cunoscut bine miturile, ca si limba sanscrită, având ca mentor pe un alt mare iniţiat, Rene Guenon) este „cel bogat“. Unii cercetători, pornind de la o inscripţie ce se referă la Mihai Viteazul, sau o altă inscripţie pe o monedă bătută de voievodul Brâncoveanu la 1713-Constantinus Bassaraba de Brankowan, consideră imposibilă etimologia cuvântului Bassarab, scris cu dublu „s“, provenită din lexemele amintite mai sus, acceptând structura sanscrită bha-si saraba, traducând pe bha drept a apărea, deci a trece drept Saraba.
Considerăm că acest cuvânt s-a format pe plan local, cel de-al doilea „s“; din lexemul Bassarabă (care apare numai accidental), este o rezultantă a fenomenului de întărire fonetică, prin atracţie a consoanei “n“ din lexemul ban spre consoana „s“, evitându- se sonorizarea lui „s“, intervocalic, ca în latină, ceea ce ar fi schimbat sensul, pentru că în vremurile relativ mai noi, ale domnilor amintiţi, în mod cert existau persoane cultivate ce cunoşteau latina, ca ai greaca.
Sanscrita are cuvântul bas la care unii cercetători asociază lexemul sarab(a)(ă); dar ţinem cont că pelasgii, inclusiv nobilii lor, tarabostes , sunt cei care migrează spre est si istoria consemnează pe aceşti conducători regionali, cei mai bogaţi( de aici si titulatura unei regiuni conservată până târziu — Banatul, condusă tot de un ales, un conducător , un sarab si anume Banul; Mihai Viteazul a fost unul dintre banii Craiovei). Exista rangul boieresc al banului si în Moldova, dar nu avea atribuţii deosebite pe scara ierarhică precum cea a banului Olteniei, care era cel mai bogat, era stăpân pesteţinuturi si avea putere militară si administrativă independentă de domnitorul ţării (N. Bălcescu — Românii supt Mihai Vodă Viteazul) iar saraba(ă) — înseamnă cel negru, din neamul negru, adică a celor aleşi, nobili.
Prin urmare, considerăm crearea cuvântului pe plan local, adică prin închidere, având în vedere principiul continuităţii fenomenelor în istorie, legea comodităţii în vorbire eliminând fonemul n, din Ban+ Sarab(a), acesta devenind Basarab(a)(ă).
Etimologia cuvântului a preocupat pe mulţi specialisti. Hasdeu caută Bas-Arabii în Arabii de jos, D. Onciul îl deriva de la denumirea unui trib dac-tracic, besii din Balcani, Gh. Săulescu îl vedea un derivat din Bassaripa.Mai aproape de zilele noastre, etimologul Bezanov confirmă, prin afirmaţiile sale, cele spuse mai sus căci „poeziile populare ale sârbilor, si ale bulgarilor, ca si ale ucrainenilor, populaţii înconjurătoare României, vorbesc de români numindu-i arabi, iar ţinutul lor Ţara arabilor“. Iorga „mai bănuia că numele ar putea veni de la haina tracică Bassareus, înafară de altă bănuială, care a inflamat capetele înfierbântate de ură după tratatul de la Trianon, sau pe a unora mai recenţi ca dl. Djuvara care, fără argumente bazate pe documente valabile, prin omisiun si refaceri de text, prin diversiuni de tot felul, falsificând datele dinaintea venirii maghiarilor, prin afirmaţii de-a dreptul hilare că nu am avut aceste organizaţii statale mai devreme pentru că nu am nimerit peste barbarul cel bun; acesta, dacă nu putea fi maghiarul, măcar să fie cumanul.“ (N.N. Tomoniu-Neamul Întemeietor al lui Basarabă).

     Argumente valabile pentru a dezumfla toată această gogoaşă istorică găsim în Istoria românilor de Iorga, dar si în Conferinţele sale, în Istoria Academiei, la unii cercetători serioşi cum este N.N. Tomoniu, amintit mai sus, care arată că Djuvara uită de revoltele statelor apusene împotriva barbarilor, si de revolta lui Litovoi, sau a lui Ioan, care duc la anularea unor date privind prezenţa organizaţiilor statale valahe pe teritoriul României de azi, în vremea lui Litovoi; sunt consemnaţi cumani robi la curtea boierului Gavrilă din Strehaia.”
Dar să revenim la demersul nostru privind etimologia cognomenului Basarab .Cuvântul sarab dă, prin afereză, termenul arab, care în limbaj popular înseamnă negru. Basmul lui Ion Creangă „(H)arap Alb“ are sigur filon popular si nu e o întâmplare că eroul principal este de stirpe regească. Nu se pune nici o clipă în discuţie, după cum se vede, rasa neagră din Africa. Homer (Odis., IV-84) aminteşte de arimii de la Dunăre, sub numele de erembi-arambi-care sunt, desigur, (s)arabii, cei negri, despre care am vorbit.
Iniţial , negru, aşa cum s-a văzut, însemna o funcţiune ce reprezenta pe Marele Creator — cum afirmă Vasile Lovinescu (Dacia Hiperboreană. Ed. Rosmarin).
Timpul a reţinut semnificaţia primordială, dar a adăugat si noi sensuri noţiunii de negru, reprezentând culoarea neagră, ca un element din simbolistică, ţinând de cei nobili.Mult mai târziu culoarea pare a se fi desacralizat, spunem pare pentru că memoria colectivă a păstrat în mituri nealterate dar încifrate, semnificaţiile primordiale, fiind percepute ca elemente caracterizatoare, de identificare.
Stemele Principatelor păstrează simboluri ale căror culoare e negrul. Valahia are în stemă trei capete de negri, iar Moldova cuprinde, în stema ei , două chei încrucişate, având fiecare două capete de negri.
     Simbolul saturnian al culorii arată persistenţa denumirii până în timpurile moderne. Aceste simboluri trimit la numele conducătorilor lor si conţin informaţii despre fondatorii acestor ţări, aceştia fiind din stirpea cea mai nobilă de pe pământ, descinzând din titanul — tătânul cum spune N. Densusianu în „Dacia Preistorică“, adică strămoşul.
Toţi întemeietorii de ţară si urmaşii lor imediaţi, sau mai îndepărtaţi, purtau numele de Negru Voievod sau de Basarab(ă) Voievod.
De altfel antichitatea avea conştiinţa nobleţei si superiorităţii lor. Nu întâmplător Ptolemeu numeşte râul Jiu — Arabon Patamos iar Măcinului îi spuneau anticii Arubium. Tot în această regiune era căutată si lâna de aur, iar locuitorii o mai numeau Arabia de Sus, sau Pontica Basarabia, si însuşi Prometeu, pelasg de neam, titan, este înlănţuit în munţii Caucas, din Dobrogea de azi, în Măcin (Arubium) si unde băstinasii participă, în sens larg, la suferinţele lui Prometeu, în acest ţinut pe care si Euripide si Ammian, ca si Marcellin îl găsesc „inospitalier“. (Elie Dolcu — Românii, o spiritualitate străveche).
Unii consideră numele Negru provenit de la legendarul Negru Vodă, „probabil un boier mai puternic; era sistem deschis de la un anumit rang boieresc în sus, si tocmai de aceea istoricii i-au spus neamul lui Basarab, după întemeietorul Basarab“. (apud N.N. Tomoniu). Alţi istorici vorbesc de un Negru Vodă ăl bătrân de la descălecatul din 1215, sau chiar îl identifică cu Seneslau, cu Litovoi, ba cu Tehomir ori cu un Negru Vodă de la Câmpulung, dar sunt si voci care spun că legendarul Negru Vodă nu există iar Neagu Djuvara vine cu teoria cumanistă a întemeierii statelor româneşti, adică fondate de nomazi. Chiar dacă istoricul Djuvara citează numeroase surse, acestea sunt privite distorsionat, pentru că, după afirmaţiile sale, n-a respectat nişte principii de bază în cercetarea fenomenului istoric de oriunde ar fi, si anume: — anulează principiul continuităţii evenimentelor istorice — ignoră, în mod deliberat, aşa cum am arătat, rolul si importanţa majorităţii populaţiei valahe în aceste evenimente.
Dacă la acestea mai adăugăm că acelaşi autor admite, cu rea credinţă, având conştiinţa redeschiderii cutiei Pandorii, ideea unei Transilvanii găsită golită de populaţia majoritară valahă, la venirea ungurilor, (teză perimată si anulată de documente viabile, de mii de ani, sau mai recente) ca si apelarea la unii „specialişti“ unguri pentru „traducerea“ unor documente, atunci ar trebui chiar să încheiem demersul nostru.
Numeroase sunt diversiunile; de la crearea unei episcopii, care se dovedşte — cum recunoaste chiar autorul — eretică, neavând a face cu băştinaşii, si care durează foarte puţin (căci nomazii nu pot susţine o organizaţie statală) până la fabricarea de etimologii fantasmagorice —cumane, ale unor onomastici sau ale unor toponime, la rebotezarea românilor, deveniţi cumanii negri, înrudiţi — se vede treaba îndeaproape — cu ucrainenii-cumanii albi.
Ori, după cum am demonstrat mai sus lexemul negru, este sinonim cu sarab(ă), iniţiaţii, sacerdoţi sau regi, cu sânge nobil, negru, de unde s-a transmis pentru toată nobilimea din lume formula „cei cu sânge albastru“; de altfel, nu vedem cum cuvântul Basarab, care denumeşte o funcţiune si nu un nume propriu, din timpuri milenare, ar putea să se tragă dintr-un termen cuman.

     După retragerea romană si venirea barbarilor, dacii, în frunte cu nobilii si cu iniţiaţii sacerdoţi, s-au adăpostit în munţii de nepătruns si sălbatici ai Carpaţilor, dar si prin locuri ferite de ochiul barbar, cum erau luncile mlăştinoase sau limbile de pământ ocrotite de fluviu.
Viaţa capătă alt curs. Locuitorii Daciei aparţin unor organizări economice sociale si religioase gentilice. Dispare viaţa citadină, chiar si o ocupaţie de baza, agricultura, se face sporadic, pe spaţii mult mai restrânse.
Putem, astfel, să ne închipuim pe dacii cei mari si negri, trăind într-un timp mitic, arhaic si încremenit, revenind la îndeletnicirea primară — oieritul.

     Tradiţiile străvechi daco-pelasge s-au manifestat în continuare însă. Înconjuraţi de păduri necuprinse de ochiul omenesc si neatinse de mâna omenească, locuitorii Daciei au iesit din istoria cursivă — au rămas intr-o Dacie Felix, originară, eternă.
După ce s-au retras populaţiile barbare, dacii au reluat firul existenţei fără sincope. Astfel, când în secolele al XIII-lea si al XIV-lea principatele Moldovei, Valahiei si Transilvaniei devin o realitate istorică, tradiţiile si normele legislative se transmit neatinse, ca pe timpul lui Ler Împărat — spune Vasile Lovinescu (Dacia Hiperboreană). În momentul când vremurile permit, conducătorii valahi construiesc organizări stabile statale cunoscute din timpuri imemoriale, mitice, în care rolul principal îl au Basarabii, sarabii cu tiară adică nobilii, regii supranumiţi negri. Sunt amintii în acest fel, în documentele istorice, mai mulţi voievozi, începând cu legendarul Negru Vodă întemeietorul Valahiei.
Si astăzi locuitorii ce trăiesc în apropiere de Câmpulung, atribuie schitul Cetăţuia, legendarului Negru Vodă — bisericuţa din stâncă fiind de fapt mult mai veche, considerată de unii cercetători fără vârstă. Sigur este că Basarabii au găsit aici un punct strategic si chiar o fortăreaţă, un posibil loc de refugiu, în care puteau să se adăpostească împreună cu familiile. Sarabii cu tiară, adică regii si marii preoţi se recrutau în antichitate din rândurile nobilimii dace, purtând numele de tarabostes.
     Vom încerca să convingem că Dacia n-a fost niciodată părăsită de masa covârşitoare a populaţiei si că nu există pete albe în istoria noastră, aşa cum au susţinut si încă mai susţin unii istorici, nu de puţine ori tendenţios.
Istoria nu admite segmentarea ei. Ea este continuă, dar nu liniară , parcursul ei admiţând si desfăşurarea în zigzag si în spirală. Numai ignoranţa admite aceste pete albe. Dacă documentele aşa-zis „scrise“ nu vorbesc, fie că ele nu există, fie că nu s-au găsit încă, în schimb există altfel de documente certe, dar scrise în alt mod, consemnând evoluţia istorică.
Un document important este limba dar ei i se adaugă elementele construcţiilor existente până astăzi, care trimit la semne arhetipale, ce se găsesc nu numai pe case si pe porţi, dar si pe ii si pe fote, ori pe ceramică si pe covoare.
Nu în ultimul rând amintim mitologia, cu miezul ascuns între straturile poveştii, ca document de excepţie, în fenomenul cunoaşterii.
Rămâne numai să putem intra în interiorul simbolului si să-l putem decodifica. Aşadar, noi considerăm basarabii (negri-nobilii, cei cu sînge albastru) una din verigile din lanţul aşa-zisei discontinuităţi a vieţii dacilor, timp de o mie de ani. Aşa cum am mai spus, regii ca si ţi tarabostes, nobili daci. Considerăm că aceşti tarabostes sunt Basarabii, întemeietorii ţărilor româneşti, de mai târziu. Să nu uităm că ei sunt aleşii, deci de sânge albastru, ca şi în antichitate, şi în primordialitate, reprezentanţii castei sacre.
Anticii, ca si unii cronicarii bizantini, amintesc de Basarabi, ca familii vechi, nobile din casta iniţiaţilor. Isidor din Sicilia spune că „pe la anul 149 î.e.n., peste ţinuturile din Nord, peste Balcani domnea regale Barsaban“. Iordanes (sec. al VI-lea) aminteşte de familia Zarabilor cu o tulpină veche, glorioasă, avută si puternică din care se alegeau după o ordine stabilită, regii si marii sacerdoţi ai dacilor. Geograful de la Ravena numeşte poporul aflat în nordul Scytiei Mari — bassarini. Si Demetrios, istoric bizantin, la 1444, numeşte pe Dan Vodă, fiul lui Saraba când Basarabii deveniseră întemeietorii Ţării Româneşti.“ (apud N.N. Tomoniu).
Vechimea si continuitatea folosirii termenului a dus la evoluţii spectaculoase, uluitoare. Lexemul tarabostes a dezvoltat forme care incită la meditaţie si reconsiderare a unor atitudini si păreri. Evoluţia fonetică a tremenului este diferită.
Cuvântul tarabostes admite forma pelasgă de singular cu terminaţia atestată — vezi Decebalus — în — us rezultă forma tarabostus.
Având în vedere o pronunţie în grai local, se ajunge la forma barabustus. Terminaţiile cuvintelor, în procesul de evoluţie firească a limbilor, cad si ajungem la lexemul barabustu. Legea comodităţii în vorbire impune forma barabusu; prin anagramare devine basuruba, si prin atracţia lui u de a, se ajunge la cuvântul Basaraba. Deci urmărim fluent evoluţia fonetică (tarabostes-tarabustus- — barabusu-busuraba — basaraba(ă)).
Această evoluţie vorbeşte de la sine si ne face să înţelegem că retragerea în munţi nu a însemnat si uitarea. Tot tarasbostes-basarabii conduceau în noile condiţii obştea. Aceasta îi recunoaşte în postura de conducători căci ei şi-au păstrat poziţiile economice, politice si religioase, datorită prestigiului si averii lor.
Dar să mergem mai departe.
Acelaşi cuvânt b(t)arabostus stă la originea termeului saraba care are următoarea evoluţie, după aceleaşi legi fonetice prezentate mai sus: tarabostus — sarabosus — sarabus — sarab(a)(ă)
Aşa cum am arătat, există o evoluţie paralelă; din basaraba prin descompunere se ajunge la ba(n) si saraba; ban(ul) fiind conducatorul unei regiuni, cel mai bogat, si saraba „ales, iniţiat, cu funcţie de reprezentant al divinului, în zilele noastre se păstrează acest sens în sintagma "Unsul lui Dumnezeu“.
Dintre sarabii cu tiară-sarabos tereos se consacrau regii si sacerdoţii de rangul cel mai înalt.
Cu timpul, cuvântul tarabo(u)stus a căpătat noi accepţiuni, prin lărgire de sens. Termenul e format din tara si bostus-bosus- bos(u). Cuvântul t(i)ara poate fi întîlnit si cu forma greacă tereos — deci coroană si, prin extensie, desemnând domeniul peste care domneste bos-ul, însemnând, în sensul cel mai strict „cel cu putere mare“. De altfel cuvântul bos a dezvoltat si forma bos-bovis, care duce cu gândul tot la „forţă“, „putere“, dar si la animalul considerat sacru la unele popoare antice. Tot cuvântul t(i)ara, ca parte componentă a termenului t(i)arabosus „conducătorii cu coroană“, a dezvoltat un alt lexem de la forma pelasgă tiaranus, care dă, prin căderea terminaţiei finale „s“, forma tiaranu si se ajunge la tiranu-tiran „cel cu drept de viaţă si de moarte asupra supuşilor“. E, după cum se vede, un atribut al regilor.
Acelaşi cuvânt tara, component al lexemului tarabost(u)es stă la originea termenului ţară, adică „spaţiul, pământul“ peste care domneste bos(t)us „conducătorul“, si apoi, prin derivare, de la ţară se ajunge la ţăran.
Unii cercetători pleacă de la cuvinte sanscrite pentru a explica sensul ca si etimonul unor cuvinte.Considerăm că atâta vreme cât admitem apropierea de limba sanscrită, ca derivată a limbii originare pelasge, si câtă vreme unele cuvinte precum acesta, care se găsesc si în latină, ce are fond comun cu daca, atunci avem în vedere cea mai apropiată soluţie si anume existenţa în limba mamă a acestor lexeme, adică în limba pelasgă.
Puterea de influenţă si vechimea extraordinară a cuvântului taraboste(u)s se vede si prin aceea că este si etimonul pentru termenul Burebista.
Urmează să demonstrăm.
Tarabostus (forma pelasgă cu terminaţia us) admite — cum am arătat — termenul, în graiul vorbit firesc, de barabus(t)u si de aici formele: burubustus — burubistus — Burebistus; aceasta e forma originară pelasgă; Burebistas este numele regelui în limba greacă.
De altfel, istoricii antici îl numesc pe marele conducător dac, cu fonetisme uşor schimbate, datorată fenomenului numit „alunecarea de sunete“, când Burebistas, când Buerebistas sau Boerebistas (Strabon-Geogr.).
Întărind ideea că lanţul continuităţii existenţei dacilor — pelasgi — hiperboreeni a fost neîntrerupt pe aceste meleaguri, putem merge mai departe si să justificăm afirmaţia că dacoromanii au păstrat în limba lor fapte, nume, tradiţii esenţiale neschimbate, doar evoluţia limbii a impus, aparent, alte denumiri, aşa cum am arătat.
Si iată, din nou un exemplu; Burebistas-Buerebistas are în radical cuvântul buer — boier, clasa din care s-a ridicat marele rege.
Prolificul termen tarabost(u)es a format o familie de cuvinte, ce exprimă o realitate istorică uluitoare, prin adevărul si concreteţea sa, dar care dovedeşte si străvechimea lui, dar si continuitatea milenară, atât a poporului daco-valah cât si a limbii lui, văzută în evoluţia firească în timp. De la tarabostus s-au format cuvintele:
1. sarabii
2. sarabii cu tiară 3. Basaraba(ă)
cum apare în cronicile si în hrisoavele vechi (mai târziu acest fonem(a) (ă) nu e menţinut cu consecvenţa la toţi cei ce poartă acest nume); 4. Burebista, 5. boier, 6. ţară, 7. ţăran (prin derivare). Avem în vedere că încă anticii — vezi Iordanes — consideră ca si N. Densusianu si Hasdeu, că lexemul basaraba reprezintă o funcţiune, exprimând relaţia voievodului, nu ca persoană cu atribuţii terestre, de conducător al unui grup uman, ci de reprezentat al Divinităţii Supreme, având roluri de menţinere în sfera defensivă si mistică a celor condusi pe un drum pe care numai el, ca iniţiat în tainele cerului le cunoaste. La începuturi, în vremurile miticilor hiperboreeni, dar si ale dacilor, toţi regii erau si mari preoţi (se crede că si Decebal a putut fi si mare pontif, aşa cum înaintea lui a fost Deceneu) — unele popoare, cum sunt egiptenii antici, considerau pe faraon (pe regele lor) chiar zeu, nu numai reprezentantul ales al divinităţii lor supreme, zeul Ra.

     Să încheiem rotund demonstraţia care a răspuns la întrebarea: Cine sunt Basarabii? Tarabostes sunt nobilii daci din care se trag sarabii cu tiară, sau tiranii, care au dat un nume de rege vestit în antichitate, Burebista si pe aleşii Regelui Lumii, din neamul cel mai vechi si nobil al Basarabilor, al Negrilor, al (S(a)rabilor — cum spune Vasile Lovinescu (ibidem), întemeietori ai ţărilor româneşti, susţinuţi de boieri, conducând o ţară, sprijiniţi de ţărani.
Dacii nobili, tarabostes, ne fac să ne gândim la continuitatea în timp, a existenţei noastre începând de la miticul Pelasgus cel Mare, de la rădăcinile lumii, a căror existenţă o simţim până astăzi căci ei se află si în toponime; în Basarabii Dobrogei sau în Basarabi, unde s-a născut Sfântul Dimitrie cel Nou, în sudul Dunării. Îl mai aflăm în numele unui ţinut si anume al Basarabiei, în hidronime în oronime nenumărate ca si în antroponime, care conţin lexemul negru identificat cu basarab.
Si demersul nostru ar putea continua amintind de numeroşii voievozi cu titlul de Negru Vodă, sau Basarab Vodă; unii păstrează chiar până târziu, în titulatura voievodală , chiar forma cea mai veche, trimiţând la cuvântul originar pelasg, care consemnează lexemul având în structură fonemul „a“ (ă) cum vom găsi pe o inscripţie referitoare la Mihai Voevod Bassaraba.
Unii istorici mai vechi sau mai noi vorbesc de prezenţa Basarabilor, târziu, în evul mediu, legând acest antroponim de migratori, susţinând originea cumană a lexemului după cum am vorbit mai sus.
Acest lucru se întâmplă întotdeauna când faptele istorice nu se văd într-o continuitate, anulând baza realităţilor si anume evidenta prezenţă în istorie a pelasgilor daci care n-au dispărut , cum susţin, în mod neconvingător, unii cercetători, ci au existat permanent, într-un timp paralel cu al migratorilor; dovada cea mai bună este faptul că, deşi se susţine uneori că Basarab I este fiul unui cuman, regele maghiar îl numeşte Basarab Valahul si deşi spun unii istorici că au descălecat boieri, mai mulţi cumani, în frunte cu Basarab, totuşi ei au întemeiat Ţara Românească, sau Valahia.
Ne întrebăm atunci cine erau majoritarii, cine stăpânea pământurile, care, si mai ales, de ce neam erau boierii, cei mai apropiaţi de domn, ce-l însoţeau, de vreme ce nu s-a întemeiat Cumania, sau Ţara Cumană?
Fireşte că răspunsul este foarte clar.
Dacii, valahi-pelasgi, în toată perioada de migraţii se intersectau cu străinii.
Atunci când le era în pericol fiinţa neamului, ieşeau din rosturile lor, se aliau cu unii sau cu alţii, după cum le dictau interesele; altfel trăiau în timpul lor etern, mitic, conservânduşi valorile spirituale, într-o organizare socială şi mai ales, religioasă, închisă străinilor.
Dacă acesta n-ar fi un adevăr, atunci cum se poate explica păstrarea nealterată până în zilele noastre a miturilor străvechi, a obiceiurilor, a tradiţiilor, a costumele cu motive ancestrale, purtătoare de mesaje criptice, unele sacre, pre-creştine, creaţiile folclorice de excepţie care surprind, la o analiză atentă si competentă, chiar urme evidente, legate de misterele zalmocsiene ale sacrificiului ritualic, precum „Mioriţa“, „Meşterul Manoli“, „Iovan Iorgovan“ (pe care vechii pelasgi îl identificau cu miticul Hercules, pelasg si el, după spusele anticilor) ca să nu mai vorbim de basmele cu structuri ce cuprind încifrări iniţiatice ori de colindele cu refrene neînţelese până azi sau de acea stiinţă a construirii caselor, cu arhitectură străveche întâlnită peste tot în ţară ridicate de acesti „analfabeţi“ care-şi aşezau aşa fel gospodăria încât acestea respectau numărul de aur. Zămnicurile lor, de pildă, erau făcute după o formulă anume care asigura o temperatură de exact 4 grade, în orice anotimp; sunt si azi asemenea anexe în unele sate din Munţii Apuseni.
Istoria are mijloacele ei de a consemna toate. Rămâne numai s-o ascultăm si cu inima căci în ea stă lumina minţii iscoditoare, ce vibrează la sonurile profunde, mai aspre sau mai melodioase, ale timpului. Numai vibrând, cu adevărat, în căutarea rădăcinilor noastre, vom putea descoperi adevăruri ce par atât de ascunse numai pentru că sunt prea aproape de noi, greu de desluşit pentru că privirea de sus pretinde anularea subiectivului si urmarea greu de realizat, a faptelor, anulând în primul rând prejudecăţile ce ţin de inerţia păguboasă, care deformează, schimonosind realitatea.