Jidovi de Morcov C. Florea publicat la 19.03.2009
Jidovi
     Bătrânii, de obicei, povestesc nepoţilor istorii de mult petrecute, cu mirific iz de legendă sau de mit, populate de eroi ca Iovan Iorgovan, de haiduci ca Pintea sau Iancu Jianu, de zei, de Ilene Cosânzene, de îngeri, de serafimi si heruvimi.
Cea mai fascinantă poveste din copilărie, care mi-a rămas întipărită pe filmul minţii este legenda Jidovilor.
Spre tristeţea mea, ambii bunici s-au jertfit în războiul pentru întregirea neamului (1917), sarcina de a transmite mai departe "cultura orală" revenind bunicelor. Ceea ce au si făcut.

     Dânsele povesteau, noi nepoţii ascultam cu gurile căscate, iar dacă se plictiseau, nevinovata noastră curiozitate insista: „când” si „cum”? Răspunsul era invariabil: "de demult, de când e taica". După această "precizare", ştiam că nu mai are rost să insistăm. Când s-a întâmplat nu ştia nici bunica.

     Într-o perioadă ce se pierdea în negura vremurilor, despre care nu erau nici cărţi scrise, perioadă de timp când nici regii nu ştiau carte, ba chiar dinaintea acelor vremuri uitate.
"Pe vremea când au coborât jidovii pe pământ, spunea mama - mare, oamenii trăiau greu pentru că erau mai proşti ca noi cei de azi, nu ştiau să crească animale si nici să cultive pământul. Trăiau din vânat si din pescuit si mâncau fructe de pădure".
Si noi am întrebat: "cine erau Jidovii mamaie si de unde au coborât?"

     "Erau trimişi de Dumnezeu să-i ajute pe oameni. Si au coborât, de unde puteau coborî, de sus nu?" Logica mamei-mari era infailibilă. Si se supăra că eram aşa de înguşti la minte de nu pricepem lucruri simple. Iar sus, era clar ca „bună ziua”, că însemna cerul, nu un dud sau podul casei.

"Acolo trăieşte Dumnezeu cel bun, cu oastea lui de îngeri, veghează asupra noastră a păcătoşilor, ne apără si ne ajută. Si aceşti Jidovi, mai spunea mama-mare, după ce ne-au ajutat (să ne emancipăm, trebuia să înţelegem noi), s-au întors de unde au venit, adică la Tatăl lor Ceresc".
Eu, fiind mai îndrăzneţ, am sărit cu gura: "ba nu mamaie". Jidanii trăiesc si azi printre noi. Nu ştii că eu am colegi la şcoală doi fraţi gemeni ? Ai lui Cotae. Sunt mai înalţi ca mine, blonzi amândoi si Tiberiu, si Cecilia.
Mama-mare nu prea suporta afronturi. Si după o palmă corectivă peste ceafa scăfârliei mele obraznice, zicea:
-"Mă mucosule, Jidanii sunt ovrei veniţi din Israel. Si jidan e cuvânt muscălesc, nu românesc.
Noi rumânii le zicem ovrei si sunt ca si noi pământeni, muritori de rând. Jidovii erau mari, veniţi din cer, erau bălai si cu ochi albaştri, mari de călcau din munte în munte, foarte deştepţi si buni la suflet.
Pauză pentru mamaia, nepoţii cu gura căscată. Ne minunam cum de-i ştia mama-mare aşa de bine, de parcă făcuseră armata la călăraşi cu schimbul în regiment cu tata-mare. "Jidovii au venit fără femei si şi-au luat neveste de aici de pe pământ.

     Dar nu orice proastă, numai una si una. Si au făcut copii frumoşi si năzdrăvani, adevăraţi voinici. Voinicii erau conducătorii oamenilor".
Aşa îşi termina mama-mare povestea pe care ne-o mai spusese de zeci de ori si o lua de la capăt de câte ori o întrebam despre Jidovi.
     M-a urmărit povestea asta ani de zile. Înţelegeam că erau oameni buni la suflet, deştepţi si blonzi (sau bălai cum le zicea mama-mare), dar nu pricepeam cât de mari puteau să fie ca să calce din munte în munte. Si îşi luau neveste dintre pământence, care probabil că erau pe lângă ei nişte piticanii. Poate călcatul din munte în munte era o metaforă.
Cunoştinţele căpătate în anii de şcoală si informaţiile culese într-o viaţă de om m-au ajutat să descifrez multe enigme din perioada copilăriei.
Jidovii or fi fost percepuţi de o populaţie primitivă, de dinaintea zeilor si a îngerilor biblici, ca pe nişte făpturi supranaturale, divine, pe care Robert Charroux îi identifică cu acei "nephilium" citaţi de evrei si descrişi ca giganţi, strălucitori si făcători de minuni.
În fapt, ei erau probabil extratereştri, stăpânii unor tehnologii superioare la care noi nici astăzi încă nu am ajuns. Si ne depăşeau si ca talie.

     Arheologii au descoperit, de altfel, schelete umanoide de patru si cinci metri. Deci nu s-au întors la Dumnezeu pentru că nu erau îngeri si dacă unii au plecat definitiv de pe pământ, alţii au mai murit si aici pe planeta noastră, ca să surprindă arheologii prin talia lor.
Iar acea performanţă de a călca din munte în munte, poate, se datora unui aparat individual de zbor, poate reactiv, de care a construit si inginerul Capră.
Talia lor deosebită se datora faptului că planeta de pe care veneau ei, posibil Venus, era de dimensiuni mai mici decât pământul.
Ori se cunoaşte adevărul că gravitaţia influenţează talia. Este un raport invers proporţional: gravitaţie mare, talie mică si invers. Oamenii care trăiesc la altitudini mari sunt supuşi la o gravitaţie mai redusă, la acea înălţime, în consecinţă sunt mai înalţi ca cei de la şes. Un exemplu elocvent si foarte cunoscut îl constituie populaţia de pe platoul etiopian, la peste 4000 de metri altitudine.
Povestea jidovilor am întâlnit-o ulterior si în "Dacia Preistorică" a lui N. Densuşianu. Voinicii mamei-mari vor fi uriasii amintiţi de Densuşianu. Si mai mult, Vechiul Testament îi consemnează în Geneza (cap. 6-4) botezându-i "vestiţii" viteji din vechime.