Democratia, socialismul si teocratia - Partea II de Nicolai Berdiaev publicat la 31.03.2009
Utopiile
     Utopiile sunt realizabile; ele sunt mai mult decât ceea ce aparea ca o „politica de realism" si nu era decât un calcul rationalist de om de cabinet. Viata merge spre utopii si, poate, un secol nou începe, un secol în care intelectualii si clasa cultivata vor visa la mijloacele de a evita utopiile si a se întoarce la o societate nu utopica, la o societate mai putin „perfecta" si mai libera.

     De acum înainte nu se va mai visa la socialism, cum o facea toata lumea la noi, si nu numai socialistii.
Caci liberalul rus credea, de asemenea, ca nimic nu era superior socialismului dar ca, din nefericire, socialismul nu era realizabil si ca el însusi nu a atins un grad de eroism suficient pentru a putea realiza un ideal asa de înalt.
Acum se va visa la un nou regim, nu perfect, ci imperfect, adica la un regim mai liber.
Se pare ca libertatea este legata de imperfectiune, de dreptul la imperfectiune.
Socialismul este tipul societatii autoritare si, în aceasta, el se aseamana societatii si statului teocratic. Leontiev, care prevazuse triumful revolutiei în Rusia, al revolutiei tocmai bolsevice, si care o prezisese, afirma cu o uimitoare intuitie ca socialismul ar avea nevoie sa utilizeze traditiile seculare de supunere si vechile instincte de ascultare.
El stia ca socialismul va fi cimentat nu cu apa de trandafiri, ci cu sânge omenesc. El a fost, în aceasta, cu mult superior majoritatii rusilor, care, timp de un secol, visasera la idila socialista si îsi imaginasera ca socialismul era libertatea. Dar nu, trebuie sa alegem: ori socialismul ori libertatea spiritului, libertatea constiintei omenesti.
Dostoievski întelegea aceasta genial. Socialismul instaureaza „o societate de ordin sacru"; aceasta societate ramâne, asa ca nu mai este loc pentru nimic „laic", pentru nimic liber, pentru nici o alegere, adica pentru liberul joc al fortelor omenesti.
Socialismul vrea omul întreg în puterea sa, nu numai corpul, ci si sufletul. El atenteaza la adâncimea cea mai intima si mai misterioasa a sufletului omenesc. Pretentiile sale cu privire la aceasta sunt o imitatie a celor ale Bisericii.
Singura Biserica, într-adevar, pretinde puterea asupra sufletului omenesc si ia asupra ei calauzirea sufletelor.
Niciodata statul nu aspira la puterea asupra sufletului omenesc, el este constient de limitele puterii sale.
Fondul spiritului omenesc ramâne impenetrabil statului.
Statul cel mai despotic nu pretinde deloc ca sufletele sa i se abandoneze în fondul lor cel mai sacru.
Statul arunca în închisoare si condamna la moarte, dar nu pretinde supunere spirituala.
     Statul laic, statul secular nu putea pretinde aceasta; însa statul teocratic o pretindea, el care emitea pretentii universale, care se credea investit cu privilegiile sacre ale Bisericii.
Socialismul comunistilor emite aceeasi pretentie, sub forma unui extremism de necrezut.
El vrea sa dreseze sufletele dupa mecanica, sa le disciplineze asa încât sa se simta bine în furnicarul omenesc, ca ele sa îndrageasca viata cazarmilor si sa renunte la libertatea spiritului.
Socialismul vrea sa creasca copii fericiti, ignoranti fata de pacat.

     Crestinismul tine, înainte de orice, la libertatea spiritului omenesc si, prin urmare, nu admite posibilitatea unui dresaj mecanic al sufletelor pentru paradisul terestru.
El lasa Antihristului grija de a o face.
     Socialismul are dreptate când plaseaza obiectul substantial al vointei populare deasupra acesteia, deasupra expresiei formale a ei.
Daca exista o substanta calitativa oarecare a vointei populare si un scop superior în viata unui popor, aceasta substanta si acest scop trebuie puse desupra vointei poporului însusi, luata în simpla ei expresie formala.
Atunci relativismul este învins si un scop valabil este propus. Acest scop, demn de eforturi, caruia vointa poporului îi este supusa, trebuie pus deasupra vointei populare însasi si chiar viata sociala trebuie sa-i fie supusa.
Numai viata spirituala poate fi un scop pentru viata si singura realitatea divina poate face realitatea vietii. Prin urmare, scopurile spirituale ale religiei trebuie puse la temelia societatilor omenesti si deasupra oricarei autoafirmari a vointei omenesti. Libertatea omului, libertatea spiritului, nu poate fi salvata decât daca se recunosc aceste scopuri spirituale ale religiei si daca ne supunem vointei divine,fiindcâ stricaciunea omeneasca si arbitrariul distrug libertatea omului.
Este îngrozitor pentru om sa cada în robia exclusiva a vointei si arbitrariului omenesc, sub dominarea maselor omenesti, care nu sunt subordonate niciunui adevar. Astfel se pune problema inevitabilei delimitari a autocratiei democratice, ca si a oricarei autocratii omenesti, chiar a autocratiei monarhiste.
     Socialismul reprezinta criza umanismului, criza autoafirmarii omenesti, formulata în democratie.
Socialismul trece deja la o alta esenta, la o colectivitate neumana în numele careia tot ceea ce este omenesc este sacrificat. Marx este un antiumanist.
Autoafirmarea omeneasca se transforma la el în negarea omului.
Democratia este înca umanitara; socialismul este deja dincolo de umanism. El este o reactie contra Istoriei moderne si o întoarecere la Evul Mediu, dar în numele unui alt Dumnezeu.
Noul Ev Mediu trebuie sa semene vechiului, el va avea teocratia sa pe dos.
Dar când domnia umanitatii se ispraveste -domnia umanismului lumesc - atunci se descopera prapastii contrare.

     Statul socialist se aseamana teocratiei, el are pretentii teocratice pentru ca este o satano-creatie. Societatea, colectivitatea sociala devine în el un despot absolut, mai de temut decât anticii despoti ai Asiriei si Persiei.
     Vladimir Soloviov zicea ca pentru a învinge socialismul ar trebui sa fie limpezit adevarul lui.
Nu se poate lupta contra socialismului cu „idei burgheze" si nu i se poate opune societatea capitalista burgheza si democratica a secolelor al XlX-lea si al XX-lea.
Societatea burgheza a nascut socialismul, ea ne-a dus la acesta.
Socialismul este carnea carnii si sângele sângelui capitalismului.
Ele se gasesc pe unul si acelasi teren; este unul si acelasi spirit sau, mai bine, o singura si aceeasi negare a spiritului care le însufleteste.
Socialismul a mostenit ateismul societatii burgheze si capitaliste al secolului al XlX-lea, cea mai ateista -într-adevar - pe care a cunoscut-o istoria vreodata.
Legatura omului cu omul si a omului cu natura materiala era deja falsificata. Este economismul civilizatiei secolului al XlX-lea care, denaturând organizarea ierarhica a societatii, a nascut materialismul economic, care este un reflex exact al starii reale a civilizatiei din secolul al XlX-lea.
Atunci, într-adevar, viata spirituala nu era decât un epifenomen, o adaptare ideologica la lucrurile pamântesti. Adoratia lui Mammon în locul lui Dumnezeu este proprie capitalismului si, deopotriva, si socialismului.
     Socialismul nu este o utopie sau un vis; este o reala amenintare si un avertisment pentru popoarele crestine, pentru a le aduce aminte cu strasnicie ca nu au executat testamentul lui Hristos, ci au devenit eretici.
Se da uneori un temei capitalismului, zicând ca natura omeneasca este pacatoasa si ca pacatul nu poate fi dezradacinat prin forta, în timp ce esenta socialismului este sa presupuna ca natura este buna.
Dar se uita ca poate suna ora istorica în care raul naturii omenesti, adica tocmai pacatul pe care îl aduce cu ea va lua o forma noua. Este natura pacatoasa care naste socialismul.
Capitalismul, ca o categorie spirituala si etica, a aparut pentru ca natura omneasca este supusa raului.
Socialismul apare pentru aceeasi ratiune. Apostazia credintei sale crestine, parasirea principiilor si scopurilor spirituale ale vietii, trebuie, în mod necesar, sa sfârseasca dupa stadiul capitalismului, în stadiul socialismului, sau atunci trebuie sa se înceapa sa se realizeze efetiv crestinismul si a ne întoarce la viata spirituala, sa restabilim armonia ierarhica si normala a vietii, sa subordonam economicul spiritualului, sa asezam politicul în limitele care îi sunt hotarâte.
Socialismul pretinde ca ar contine o substanta si un scop si chiar o substanta adevarata si un scop just.
El se distinge prin aceasta de democratie, care este deschisa tuturor substantelor si scopurilor.
Substanta socialista a vietii si scopul socialist al ei sunt de natura a provoca o stare de fanatism printre adeptii acestei doctrine.
Care sunt însa aceasta substanta si acest scop? O fictiune. Socialismul este tot asa de lipsit de substanta si tot asa de putin ontologic ca si democratia.
Ce trebuie considerat la el ca substanta si scop al vietii, adica ce nu sunt simple mijloace si instrumente ale vietii, fara a constitui, totusi, scopuri ce s-ar gasi în afara de socialismul însusi?
Socializarea mijloacelor de productie nu este cu adevarat scopul si substanta vietii.
Nu veti gasi nimic în economie care sa aiba legatura cu scopurile si nu cu mijloacele vietii.
Egalitatea economica nu este scopul vietii si nici munca materiala organizata si productiva divinizata de socialism. Divinizarea socialista a muncii materiale, în dispretul valorilor calitative, provine din uitarea scopului si a sensului vietii.
Daca socialismul are atâta importanta în epoca noastra este pentru ca scopurile vietii omenesti s-au întunecat, au fost definitiv înlocuite cu mijloacele vietii.
Aceasta întunecare se produsese deja de mai înainte în civilizatia burgheza a secolului al XlX-lea, în factorul economic al acestui secol în care organizarea exterioara a vietii absorbea totul.

     Nu exista substanta spirituala nici în socialism, nici în democratie. Si, într-adevar, nu se poate cauta substanta si scopul vietii decât în realitatea spirituala, în cultura spirituala.
Aceasta substanta si scop pot fi numai de ordin spiritual. Acestea nu pot fi de ordin social, nu se pot concepe sub forme politice si economice.
Nici o ideologie sociala si politica nu dobândeste o substanta adevarata daca ea nu o descopera în viata spirituala, în subordonarea tuturor formelor sociale si politice unui scop spiritual.
Substanta socialismului este numai aparenta. Prin dialectica sa fatala socialismul nu face decât sa manifeste lipsa oricarei substante spirituale în civilizatia contemporana.
„Ideea" proletariatului, în numele caruia curge atâta sânge, care îsi atrage un devotament asa de fanatic, apare ca o idee lipsita de substanta. Ea vorbeste de mijloacele vietii, dar nu spune nimic despre viata însasi.
Socialismul este neputincios sa parvina pana la scopurile vietii.
Jalnica vorbarie despre sufletul proletar nou si despre cultura proletara noua creeaza oarecum un sentiment de jena la socialisti însisi.
Nu exista nici un indiciu de nastere a unui suflet nou; acesta ramâne sufletul vechi al batrânului Adam plin de lacomie, invidie, turbare si spirit de razbunare.

     Este nou în acest suflet numai faptul ca sentimentul pacatului s-a tocit si ca penitenta i-a devenit mai grea.
Nu exista nici un indiciu al unei culturi proletare noi. Socialismul traieste pe spatele culturii burgheze si-si ia hrana sa mintala din materialismul „luminilor" burgheze.
Este ceva nou în socialism, este aparitia unei colectivitati neumane, a unui nou Leviathan.
Dar, în aceasta colectivitate sinistra, în acest monstru îngrozitor pier toate scopurile si toata substanta vietii, orice cultura spirituala se sterge; un astfel de monstru nu cuprinde un suflet omenesc nou, caci nu-l contine deloc.
Dialectica interioara a democratiei si socialismului ne arata ca nu s-ar putea recunoaste o vointa a poporului substantiala si justa, prin mijlocul simplelor semne exterioare, sociale si politice.
Nu exista deloc vointa justa, în afara de justitia vointei, în afara de sfintenia chiar a vointei.
Este indispensabil a atinge real justul, a câstiga victorii asupra pacatului, a primi o iluminare si a suferi o transfigurare, pentru ca vointa umana, vointa populara sa poata realiza o viata justa si viata sa se formeze în Adevar.
Nu se poate înlocui transfigurarea reala prin nici un semn extern, prin nici un simulacru.
     Schimbarea formei nu este de un ajutor eficace.
Sub vesmântul burghez sau socialist se poate adaposti aceeasi substanta sau, mai degraba, aceeasi lipsa de substanta. Inaintea oricarei societati, a oricarui popor, este o problema religioasa care se pune mai întâi, caci iluminarea si transfigurarea vointei, faptul de a o supune obiectelor divine, este o problema de religie si nu de politica sociala
. Toate problemele sociale si politice trebuie sa fie subordonate acestei probleme religioase.
Substanta vietii nu poate fi decât o substanta religioasa. Este patrunderea în viata lui Dumnezeu, adica în Fiinta adevarata.
Vointa poporului, vointa proletariatului este o vointa pacatoasa care tine de nonfiinta si nu poate crea decât la fel.
Aceasta vointa trebuie sa se încline înaintea vointei supreme, a vointei sfinte, a vointei lui Dumnezeu. Abia atunci ea realizeaza fiinta.
Suveranitatea apartine nu poporului sau proletariatului, ci lui Dumnezeu, adica Adevarului însusi. Si, în viata unei societati, a unui stat, este vointa lui Dumnezeu si nu a noastra cea pe care trebuie s-o cautam.
Aceasta teza trebuie sustinuta nu numai contra „stângii" democratice sau socialiste, ci, deopotriva, si contra „dreptei" monarhiste.
Nu se poate opune democratiei expresia fortata a vointei omenesti de catre grupuri privilegiate ale umanitatii.

     Problema iluminarii si transfigurarii spirituale, a întâlnirii vointei lui Dumnezeu si a adevarului lui Dumnezeu nu este numai o problema personala, care se pune fiecarui suflet individual este, deasemenea, o "problema sociala, istorica, pusa popoarelor întregi."
Fortele spirituale, energiile divine lucreaza nu numai asupra sufletului fiecaruia, ci, deopotriva, asupra sufletului societatii, asupra popoarelor, asupra intregii istorii.
''Nu este vorba de perfectiunea individuala, ci de transformarile si descoperirile spirituale în viata societatilor si popoarelor, în destinele istorice.
Individul si societatea nu pot fi despartiti si izolati unul de altul.
     Ajungem, astfel, sa punem problema teocratiei.
Problema pusa de noi poate gasi o solutie într-o societate de tip teocratic?
Democratia întâi, socialismul apoi, au patruns victorios în viata societatilor europene pentru ca vechile societati teocratice erau descompuse în interiorul lor.
Proces fatal..Asa este destinul. Este în lungul aceluiasi drum ca omenirea sa treaca de la teocratie la socialism.
Esecul si imposibilitatea de a realiza teocratia au dus fatal la experienta democratica si la experienta socialista.
Astfel s-au desfasurat, una dupa alta, înfrângerile istorice si cauza înfrângerilor a fost totdeauna aceeasi: transfigurarea reala a vietii înlocuita de semne exterioare si formale, fie ca societatea era teocratic sacrala, fie ca era scolastic sacrala.

    
Teocratia era constient simbolista, în timp ce socialismul este constient realist. Dar, si în una si în celalalt, nu sunt decât semenele armoniei perfecte urmarite care sunt atinse; ea nu este atinsa decât în aparenta.
Si teocratiile vechi (domnia sociala a Papalitatii în occident, a Sfântului Imperiu în orient) au suferit o înfrângere si s-au descompus pentru ca împaratia lui Dumnezeu pe pamânt nu a fost atinsa de ele în realitate; ea nu a fost decât exterior simbolizata, manifestata prin semne.
     Statul teocratic, pierzând din ce în ce substanta sa sacra a degenerat, putin câte putin, într-un simulacru de împaratie a lui Dumnezeu aici, pe pamânt.
Scopul teocratic al Evului Mediu este una dintre conceptiile sublime ale Istoriei.
Dar libertatea spiritului omenesc, consimtind voluntar la realizarea împaratiei lui Hristos pe pamânt, nu a fost luata în consideratie.
Imparatia lui Dumnezeu nu poate fi realizata prin forta.
Incercarile libertatii au dus omenirea pe drumul democratiei.
Omul s-a silit sa se lamureasca pe el însusi prin el însusi, într-un fel autonom; de aici, el a trecut la afirmarea de sine prin sine si aceasta afirmare a sfârsit cu exterminarea omului prin sine însusi, cu autoexterminarea.
Aceasta este tragedia Istoriei moderne.
Trecerea de la heteronomie la autonomie era inevitabila.
O societate întemeiata pe heteronomie nu poate exista vesnic, constiinta autonoma se va destepta inevitabil.
Autonomia însa nu trebuie sa fie decât un drum spre teonomie, spre o stare de suflet superioara, spre libera acceptare a vointei lui Dumnezeu, spre libera subordonare a acesteia.
In Istoria moderna autonomia a sfârsit nu la teonomie, ci la anomie.
Ori în anomie autonomia se distruge ea însasi, ea devine cea mai rea dintre heteronomii. Este ceea ce observam, de asemenea, în socialism.
In vechea societate teocratica teonomia nu era atinsa.
In moderna societate autonoma nu exista deloc teonomie si, de aceea, aceasta societate nu are nici o substanta ontologica.

     Simbolismul teocratic vechi avea - în ciuda a tot -pâna la un moment oarecare, pâna la o vârsta oarecare a umanitatii, o valoare cu adevarat sacra.
Vechile societati erau pline de simbolism sacru.
Si aceasta avea o importanta enorma pentru educatia si guvernarea popoarelor crestine.
     In viata popoarelor însa trebuie sa soseasca momentul când ele vor vrea sa treaca de la simbolism la realism, la viata mai reala.
Numai ca acesta nu va fi realismul mistic si ontologic, realismul iluminarii si al transfigurarii vietii; va fi realismul empiric si chiar materialist, iluzoriu si nu ontologic.
Acest realism nu va avea nici o esenta substantiala, el va fi formalist si se va cuprinde în întregime în manifestari exterioare si nu în realizarile fiintei.
Nu exista decât un drum conducând la împaratia lui Dumnezeu, la adevarata teocratie: a lucra la realizarea ei efectiva, adica la creatia reala a unei vieti spirituale superioare, la iluminarea si transfigurarea omului si universului.
In afara de creatia reala a unei vieti spiritual superioara, adica în afara de regenerare, în afara de o nastere spiritual noua, este imposibil sa gasesti intrare în vreo societate perfecta sau cultura perfecta.
Nu se poate sa te marginesti la simbolizarea vietii spiritual superioare, la o simulare perpetua; trebuie atinsa în realitate.
Dar dobândirea reala a vietii spiritual superioare nu are semne caracteristice prea aparente. De aceea, s-a zis ca împaratia lui Dumnezeu vine într-un fel invizibil.

     O realizare prea aparenta a împaratiei lui Dumnezeu este totdeauna suspecta si comporta ceva neautentic.
Nu este întoarcere la vechile teocratii occidentale sau orientale, caci nu este o întoarcere la manifestarile exterioare ale împaratiei lui Dumnezeu, fara realizarea ei efectiva.
     Simulacrul „statului crestin" nu ar putea servi de acum la nimic, caci el este cel care a ajuns la faliment, prin experienta democratiei si socialismului. Si cum sa întemeiezi un stat crestin real, o reala societate crestina? Pentru aceasta, o iluminare si o transfigurare spirituala sunt necesare. Poate catastrofele si marile încercari ne duc la aceasta.
Dar adevaratul stat crestin nu va mai fi un stat. Ceea ce trebuie nu este sa raspândim totul în afara, nu este sa manifestam si sa semnificam o viata interioara, ci sa cufundam totul cu adevarat în viata spirituala, sa revenim în patria spiritului. Este în aceasta o revolutie mai profunda decat toate acelea pe care revolutionarii exteriori pot s-o opereze.

     Traversam o criza mondiala a tuturor ideologiilor si a tuturor formelor politicii si societatii. Totul pare epuizat deja. în viata exterioara nu mai este nimic care sa poata inspira popoarele civilizate. Toate vechile formule politice cad în desuetudine.
Singur poporul rus a aratat înca în distrugere o enorma energie si a încercat sa realizeze cea mai nebuneasca dintre utopii.
Vechile societati se naruiesc, acelea în care urme de sanctiuni teocratice existau înca.
Spasmodice încercari de restaurare au loc. Este însa o fapta disperata.
     Este imposibi de restaurat vechiul stat teocratic, nu este posibila întoarcerea la el, caci el nu a realizat efectiv adevarul lui Dumnezeu, ci a avut numai aerul ca îl realizeaza prin semne exterioare.
Vladimir Soloviov explica caderea Bizantului prin faptul ca el nici nu încercase sa realizeze crestinismul în viata
. S-ar putea zice acelasi lucru cu oarecare variante si atenuari despre toate statele teocratice vechi, care purtau în ele germenii ruinii lor.
Nu este crestinismul cel care nu a reusit, ci opera lui Constantin cel Mare, desi ea a avut o importanta si o semnificatie providentiala. Crestinismul revine - pentru a zice astfel - la starea sa de dinainte de Constantin. Biserica ortodoxa rusa este pozitiv întoarsa la aceasta stare.
Poate crestinismul este chemat a reveni înca mai mult înapoi, la catacombe si, de acolo, sa cucereasca din nou lumea.

     Este putina speranta ca noul imperiu al lui Cezar sa doreasca a fi crestin. Si nici un simulacru nou de stat crestin nu va sfârsi cu realizari autentice.
     Intram într-o epoca de revelatii sinistre în care va trebui sa traim realitati adevarate.
In aceasta se gaseste semnificatia epocii noastre tragice, lipsite de bucurie.
Pesimismul crestin în Istorie îsi valorifica drepturile sale.
Trebuie sa renuntam la iluziile mângâietoare ale unui optimism dulceag, însa acest pesimism relativ nu trebuie sa contrarieze efortul nostru catre adâncurile vietii spirituale.
Ruina iluziilor exterioare duce la viata interioara.
Civilizatia ateista si fatarnica a secolelor al XlX-lea si al XX-lea îsi sarbatoreste victoriile, în acelasi timp însa suferind o criza mortala în principiile sale.
Ea a nascut razboiul mondial - nascut din infinita lacomie a vietii, proprie civilizatiei contemporane. Si razboiul mondial va fi fost începutul distrugerii ei.
Or, este în zadar ca se viseaza o viata pasnic burgheza, o întoarcere la bazele civilizatiei burgheze a secolului al XlX-lea, închipuita ca utopia unui stat aproape perfect.
Catastrofele neauzite, care sunt raboaiele si revolutiile, dormeau în principiile acestei civilizatii si numai smintitii mai aspira la întoarcerea starii sociale care preceda razboiul mondial, desi, la prima vedere, nebunia lor poate parea logica.
Tragedia crizei contemporane consta în aceea ca nimeni - în sufletul si constiinta sa - nu mai crede în nici o forma politica si în nici o ideologie sociala.
Comunismul singur încearca înca a se mentine cu pretul unei încordari dracesti a vointei si a unui fanatism sângeros.
El piere însa sub loviturile mortale pe care le da el însusi „ideii" sale.
     Nu numai monarhiile se prabusesc, ci si democratiile traverseaza o criza care te face sa te gândesti la agonie.
Vechile conceptii ale statului si ale economiei nationale se naruiesc si societatile europene intra într-o epoca asemanatoare Evului Mediu de la începuturile lui.
Problema democratiei a încetat sa fie o problema politica pentru a deveni o problema spirituala si culturala: problema regenerarii spirituale si a reeducarii maselor.
Democratiile au proclamat libertatea alegerii, însa nu se poate sa te tii mult în echilibru pe aceasta liberatate; trebuie sa te servesti de aceasta, trebuie sa faci alegerea adevarului, sa te supui unui adevar.
Si toate acestea ne conduc mai departe decât democratia.
Singura justificare a democratiei va fi ca este chemata sa se biruiasca pe ea însasi, în aceasta zace adevarul ei. Democratiile contemporane degenereaza -dupa toata evidenta - si nu mai inspira pe nimeni
. Increderea în salvarea prin democratie nu mai exista.
Democratii sunt acei despre care se spune ca nu sunt nici calzi nici reci si ca, din cauza aceasta, vor fi varsati din gura lui Dumnezeu.
     Nu se poate câstiga adevarata viata numai prin intermendiul cantitatii. Monarhistii, cu toata valoarea din trecut a principiului monarhic însusi, sunt miscati de sentimente negative si neputincioase si, foarte adesea, de ura si spirit de razbunare; pentru un prea mare numar dintre ei monarhia nu este decât o arma susceptibila de a restabili interesele în care ei au fost loviti.
A devenit imposibil de a constrânge popoarele la monamie prin procedeele de altadata. Popoarele trebuie sa o doreasca liber pentru ca ea sa se poata realiza; dar, în acest caz - daca va fi restabilita - va fi cu totul noua.
In viata economica, în regimul social, capitalismul se prabuseste îngrozit de otravurile mortale pe care el însusi le-a produs.
Nu se poate reveni la regimul industrial si capitalist care era în vigoare înainte de razboiul mondial, caci el a nascut toate nenorocirile umanitatii.

     Speranta însa nu este mai putin clatinata prin posibilitatea substituirii sistemului capitalist cu sistemul socialist.
Nu se mai poate crede în socialism, el a încetat sa mai fie un obiect invizibil atins de credinta; el a devenit un lucru vizibil. Si - ca lucru vizibil - îndura o criza tot asa de grava ca si a capitalismului; el duce societatea omeneasca spre o situatie definitiv închisa.
Bazele morale ale muncii, motivele care împing pe oameni sa munceasca, determina viata economica a unui popor. Aceste baze morale ale muncii sunt rasturnate si foametea ameninta popoarele.
Motivele care sileau pe oameni la munca în societatile capitaliste nu mai pot fi restabilite. Nu se vor mai putea constrânge popoarele la disciplina muncii care domnea în societatea capitalista; sub acest raport, ceva iremediabil a avut loc.
In ceea ce priveste socialismul, nu este nimic care sa fie mai putin vrednic sa instituie o noua disciplina, o noua temelie morala a muncii. El o divinizeaza, face din ea un idol si tot el o descompune complet, distruge chiar aceasta clasa muncitoare în numele careia este gata sa îndeplineasca tot felul de violente sângeroase.
Problema economica, întocmai ca problema politica, devine, pentru umanitatea contemporana, o problema spirituala, ea nu se rezolva prin ea însasi.
Restabilirea muncii presupune o renastere spirituala.
Or socialismul se prabuseste în urma capitalismului, nu numai din pricina incapacitatii sale economice, ci si din pricina stricaciunii sale spirituale.
Esenta satanocratica a socialismului apare. El sufera o înfrângere tot asa de îngrozitoare ca toate formele vietii sociale. Si aceasta va fi înfrângerea suprema, pâna la adoptarea noului drum.
Exista un socialism crestin, dar nu trebuie data prea mare importanta termenilor, eu sunt gata sa ma declar socialist crestin, dar ar însemna sa uzam de un vocabular imperfect.
Socialismul crestin nu este adevaratul socialism, ba chiar adevaratul socialism nu îl poate suferi.
Trebuie numit socialism - în sensul riguros al cuvântului - miscarea care tinde sa faca societatile omenesti stapâne pe destinele lor, prin mijloace exterioare, prin violente materialiste.
Astfel, socialismul nu este deloc crestin. El nu face decât sa recunoasca nedreptatea regimului individualist si capitalist.
Marea nenorocire este însa ca vechiul socialism crestin nu este decât o miscare foarte anodina, care nu are nimic radical în principiul sau si, prin urmare, influenta sa nu poate fi puternica.
Crestinismul trebuie sa conceapa mai profund problema vietii sociale.
Credinta în salvarea politica si sociala a umanitatii se stinge.
Noi reglam socotelile unei serii de veacuri în care miscarea se efectua dinspre centru, din miezul interior al vietii spre periferie, spre suprafata vietii, spre viata sociala exterioara. Si, cu cât viata sociala a devenit mai goala si lipsita de substanta, cu atât dictatura vietii sociale asupra vietii generale a umanitatii a devenit mai puternica.
Politica înlantuie viata omeneasca ca pe o formatie parazitara care îi suge sângele. Cea mai mare parte a vietii politice si sociale a umanitatii contemporane nu este o reala viata ontologica, ci o viata fictiva, iluzorie. Lupta partidelor, parlamentele, mitingurile, jurnalele, programele si platformele, propaganda si demonstratiile, lupta pentru putere - toate acestea nu sunt adevarata viata, nu au nici un raport cu esenta si scopurile vietii; este greu de patruns de-a curmezisiul tuturor acestora, pâna la miezul ontologic.
O mare reactie sau revolutie trebuie sa se produca în lume contra dominarii vietii sociale exterioare si a politicii exterioare, în numele unei treceri la viata interioara si spirituala, nu numai personala, ci si suprapersonala, în numele esentei si scopului vietii.
Aceasta poate parea celor care se gasesc în prada puterii exteriorului un fel de apel la a parasi viata. Insa trebuie sa alegem: sau viata spirituala este o sublima realitate si atunci trebuie cautata în ea mai multa viata decât în întreg zgomotul politicii sau ea este ireala si atunci trebuie aruncata ca o minciuna.
Când se simte ca totul a fost trait si epuizat, când pamântul cedeaza sub picioarele noastre - cum se întâmpla în zilele noastre - când nu mai este nici o speranta si iluzie, când totul este dezgolit si demascat -împrejurarile se preteaza la o miscare religioasa în lume.
Acesta este punctul în care suntem si este bine sa ne dam seama. Dostoievski o întelegea, Vladimir Soloviov de asemenea. Noi înca trebuie s-o întelegem profund.
A întelege aceste lucruri este în traditia gândirii ruse. Revolutia rusa ne ajuta la aceasta.
Revolutia a avut loc în Rusia când democratia liberala a facut dovezile neputintei sale si când umanismul istoriei moderne ajunsese la sfârsitul sau.
Or, un socialism absolut si antiumanist se realizeaza în revolutia rusa.
Poporul rus, în acord cu particularitatile spiritului sau, s-a oferit ca jertfa unei experiente pe care istoria nu o cunoscuse. Popor apocaliptic, el nu poate realiza o împaratie umanitara mijlocie; el nu poate realiza decât fraternitatea în Hristos sau tovarasia în Antihrist.
Daca nu este fraternitate în Hristos, sa domneasca atunci tovarasia în Antihrist!
Poporul rus a pus aceasta dilema, cu o putere extraordinara, în fata lumii întregi.