Un nou Ev Mediu - Partea I de Nicolai Berdiaev publicat la 01.04.2009
Ucigatorul capitalism
     Indivdualismul, atomismul societatii, ispita dezordonata a lumii si numarul nelimitat al trebuintelor, decadenta credintei, slabirea vietii spirituale - atâtea cauze care au contribuit la formarea sistemului industrial capitalist care a schimbat întregul aspect al vietii omenesti, întregul lui stil, scotând viata omeneasca din ritmul naturii.

     Masina, puterea care o aduce cu ea, graba miscarii pe care a nascut-o, au creat mituri si fantome, au îndreptat viata omului spre fictiuni care, totusi, dau iluzia de a fi cea mai reala dintre realitati.
Dar exista oare atâta realitate -în sensul existentei, în sensul de realitate ontologica - în bursele ori în bancile si hârtia moneda a lor, în monstruoasa lor fabricare de obiecte inutile sau de munitii pentru distrugerea vietii, în etalarea luptei lor, în discursurile parlamentelor si avocatilor lor, în articolele lor din jurnale?
Exista oare atâta realitate în marirea progresiva a nevoilor noastre nepotolite? Pretutindeni descoperim un rau infinit care are oroare de solutii. Intregul sistem economic al capitalismului este fructul unei lacomii distrugatoare. Aceasta din urma nu trebuia sa înfloreasca decât într-o societate renuntând de buna voie la ascetismul crestin, întorcându-se de la cer pentru a se deda exclusiv satisfacerilor terestre.
     Evident, capitalismul nu se poate închipui ca economie sacra. El nu este decât rezultatul secularizarii vietii economice. In acest sistem subordonarea ierarhica a materialului la spiritual este violata. Economismul epocii noastre este tocmai violarea adevaratei ierarhii a societatii omenesti, lipsa unui centru spiritual. Autonomia vietii economice a sfârsit prin dominarea asupra întregii vieti a societatilor omenesti
. Religia lui Mammon a devenit forta determinanta a secolului si, ceea ce e mai rau, e faptul ca, în acest „mammonism" nedeghizat, secolul nostru vede o binefacere imensa, ajungerea la cunostinta adevarului, scaparea de iluzii. Materialismul economic formuleaza aceasta la perfectie. El numeste iluzie si înselaciune toata viata spirituala a omului.
Socialismul nu este decât o dezvoltare mai consecventa a sistemului industrial capitalist, un triumf definitiv al principiilor latente din el si difuzia lor totala.
Socialistii iau de la societatea burgheza capitalista materialismul si ateismul lui, „luminile" lui superficiale, dusmania cu privire la spirit, setea de a trai, de a reusi si de a se bucura, lupta pentru intersele egoiste, neputinta de concentrare interioara
Capitalismul si socialismul sunt, deopotriva, întovarasite de caderea si stingerea creatiilor spirituale, de o descrestere a spiritului în societatea omeneasca. Acestea apar - din acest punct de vedere - ca rezultatul unei lungi deveniri istorice, despartind omul de centrul spiritual al vietii, adica de Dumnezeu.
Orice energie s-a îndreptat înspre exterior, astfel este trecerea de la „cultura" la „civilizatie". Intreaga simbolica sacra a culturii moare.

     Aceasta stare de lucruri se maifesta înca în culturile vechi
. Profetii Vechiului Testament nu o aratasera?
Cât de superioara si spirituala si mai din „alta parte" era cultura anticului Egipt si cultura Evului Mediu în asemanare cu cultura contemporana a secolelor al XlX-lea si al XX-lea!
Un fapt incontestabil pentru noi este ca în Istoria moderna, mândra de progresul sau, centrul de gravitate el exitentei trece de la sfera spirituala la sfera materiala, de la viata interioara la cea exterioara; societatea este din ce în ce mai putin religioasa.
Nu este deloc Biserica, ci bursa care a devenit troita dominatoare si regulatoare a vietii.
Masele nu mai înteleg nici sa lupte, nici sa moara pentru nici un simbol sacru. Oamenii nu mai traiesc din discutii asupra dogmelor credintei, nu se mai înduioseaza de misterele vietii divine ca în timpurile vechi; ei se considera scapati de nebunia sacra. Astfel este stilul epocii noastre capitalist-socialista.
     Iata, însa, ca numeroase semne arata ca sfârsitul acestei epoci a sosit. Se constata fragilitatea epocii industrial-capitaliste, care se reneaga si naste catastrofe. Razboiul mondial, cu toata oroarea sa neauzita, este fructul acestui sistem. Imperialismul contemporan a crescut în spiritul acestui sistem. El se distruge pe sine însusi. Europa capitalista s-a distrus prin militarismul sau.
Masele muncitoare traiau sub hipnoza sistemului industrial. Aceasta hipnoza a încetat dupa catastrofa razboiului mondial. Va fi greu sa fie constrânse din nou popoarele la disciplina muncii, care domina în societatea capitalista si va fi greu sa se restabileasca productivitatea muncii care exista mai înainte. Socialismul nu este capabil de aceasta. Motivele spirituale ale muncii s-au alterat si nu s-au gasit altele noi. Disciplina muncii este chestiune vitala pentru societatea contemporana; ea este cauza sanctificarii si justificarii muncii. Ea nu se pune nici în capitalism, nici în socialism care nu se intereseaza chiar de munca.
Pentru a putea sa continue a trai, popoarele în bancruta vor fi, poate, obligate sa intre pe alta cale, aceea a limitarii poftelor vietii, punând un frâu înmultirii trebuintelor.
Va fi calea unui nou ascetism, adica negarea bazelor sistemului industrial-capitalist. Aceasta -bineînteles - nu înseamna negarea geniului inventiv si tehnic al omului, ci înseamna masurarea rolului sau, supunerea la ceea ce este spiritul omenesc.
Vom fi obligati a ne întoarce iar la natura, la economia rurala si la meserii. Orasul va trebui sa se apropie de sat. Va trebui sa ne organizam în asociatii economice si corporatii, va trebui sa se înlocuiasca principiul concurentei prin acela al cooperatiei. Principiul proprietatii individuale va fi pastrat în fundamentul sau etern, dar va fi limitat si spiritualizat. Nu vor mai fi acele mostruoase bogatii individuale, proprii timpurilor moderne. Nu va mai fi nici egalitate, dar nu vor mai fi nici înfometati si cersetori. Va trebui sa se treaca la o cultura materiala mai simplificata si elementara si la o cultura spirituala mai complexa. Sfârsitul capitalismului este sfârsitul Istoriei modeme si începutul noului Ev Mediu. Grandioasa întreprindere a Istoriei modeme trebuie sa fie lichidata; ea nu a reusit.
Dar, în prealabil poate, civilizatia tehnica va încerca experienta de a se dezvolta pâna la ultimele sale limite, pâna la magia neagra, dupa exemplul comunismului.
Istoria timpurilor modeme a creat forme de nationalism pe care le ignora lumea medievala.
In occident, miscarile nationale si separatismele nationale au fost rezultatul reformei si al particularismului protestant. Fondul spiritual al catolicismului nu ar fi putut niciodata sa duca la un astfel de separatism, la forme asa de extreme de autoafirmare nationala. S-au format monade nationale închise, în acelasi fel cum individualitatile omenesti s-au transformat în monade închise
Aceasta a fost atomizarea umanitatii crestine. Si individualitatile nationale, ca si ale oamenilor izolati, înceteaza a se simti apartinând unui tot organic si real.
Reforma si umanismul nu au servit drept baza spirituala decât unei exclusive afirmari de sine; închizând pe fiecare în sine însusi, au ruinat ideea universalitatii.

     Viata religioasa, ea însasi, si-a luat forma unei zavorâri nationale
. In Istoria moderna, crestinatatea nu mai are unitate si nu mai corespunde unitatii cosmice. Chiar si mentalitatea catolicilor a luat înfatisarea uneia din aceste forme închise.
Nationalismul timpurilor modeme este adus de individualism.
Dar, privind înca mai adânc lucrurile, vom vedea ca toate miscarile caracteristice Istoriei moderne - si, în numarul acestora, miscarile independent nationale - deriva din victoria nominalismului asupra realismului medieval. Nationalitatile sfârsesc prin a fi supuse descompunerii nominaliste prin clase, partide etc.
Elaborarea progresiva a individualismului national a avut, desigur, o mare semnificare pozitiva; ea a îmbogatit personalitatile nationale, le-a inspirat constiinta de sine - a servit la manifestarea energiei lor. Dar aceste forme de nationalism la care ajunsesera popoarele secolelor al XlX-lea si al XX-lea si care au adus razboiul mondial, reprezinta ruina umanitatii, separarea de orice unitate spirituala, întoarcerea monoteismului crestin la politeismul pagân.
Nationalismul francez, german, englez, italian al timpului nostru este mai mult sau mai putin pagân, anticrestin si antireligios
Nationalismul francez al celei de a III-a republici este, într-un grad ridicat, produsul ateismului. Credinta în Dumnezeul viu se stingea si s-a crezut într-un Dumnezeu-minciuna, în natiunea ca idol, în timp ce altii credeau în cel mai rau idol, care este internationalismul.
Germanii s-au apucat sa creada într-un Dumnezeu german; însa Dumnezeul german nu este Dumnezeul crestin, e un Dumnezeu pagân, întocmai ca Dumnezeul rus. Inaintea fetei Dumnezeului crestin - care e singurul Dumnezeu - nu exista nici grec, nici evreu.
Religia crestina a venit în lume si a învins lumea într-o atmosfera de universalism, când s-a constituit o umanitate, una si aceeasi peste cultura elenica si imperiul roman. Aparitia chiar a crestinismului a echivalat cu eliberarea de nationalismul si de particularismul pagân.
La sfârsitul Istoriei modeme vedem, din nou, lumea particularismului pagân parasind lanturile sale; în sânul acestei lumi este angajata o lupta de moarte, care vrea sa distruga tot.
Dar aceasta nu este decât o parte a chestiunii; mai este înca una secundara. Intram într-o epoca care, prin multe puncte, ne face sa ne gândim la timpurile universalismului elenist. Nu s-au vazut niciodata astfel de sciziuni si, deci, astfel de dusmanii; niciodata, de asemenea, atât cât a durat Istoria moderna, nu s-au vazut astfel de apropieri si astfel de tentative de unificare mondiala.
Insângerata discordie a marelui razboi a contribuit la apropierea si fraternizarea popoarelor, la unificarea raselor si culturilor. Marele razboi a scos Rusia din starea sa de izolare. Nationalitatile înceteaza de a se cantona în ele însele; aceasta este soarta lor, toti vor depinde de toti.

     Azi, organizarea fiecarui popor trebuie sa tina seama de starea lumii întregi. Ceea ce se petrece în Rusia are rasunet asupra tuturor tarilor si popoarelor. Niciodata un astfel de contact nu a fost între lumea occidentului si a orientului, care asa de mult timp au trait despartite
. Civilizatia înceteaza de a fi europeana si devine mondiala. Europa va fi constrânsa sa renunte la monopolizarea culturii si Rusia, care se tine în mijlocul occidentului si primeste - desi pe o cale teribila si cu adevarat catastrofica - o mai sensibila semnificatie în raport cu lumea; ea ocupa centrul atentiei mondiale.
Deja înainte de razboi imperialismul, în fatalitatea dialecticii sale, facea sa iasa statele si popoarele din existenta lor nationala în care se margineau si le arunca în largul lumii, dincolo de mari si oceane. Triumful capitalismului a creat un sistem economic mondial si a plasat viata economica a fiecarei tari sub dependenta situatiei economice a lumii întregi. El contribuie, în cel mai înalt punct, la apropierea economica a popoarelor si se poate spune ca un internationalism original îi este propriu. Pe de alta parte, socialismul a luat foarte repede un caracter international si, în internationala comunista, se ridica din nou, dar corupta, vechea idee a universalismului obligatoriu.
Lumea ruinata a istoriei modeme, sfâsiata prin luptele însângerate ale natiunilor, claselor si indivizilor, înclinata, dealtminteri, la banuiala si ura, se gaseste tinzând, prin toate caile sale, la unificarea universalista, la victoria supraparticularismului national exclusiv, care a dus natiunile la decadere si la descompunere
Europa nu numai ca si-a dat lovituri îngrozitoare în marele razboi, dar continua înca sa se distruga prin neîncetatul conflict între Franta si Germania si prin banuiala reciproca si reaua-vointa a tuturor natiunilor.
Acestea nu admit deloc un înalt tribunal spiritual care le-ar fi comun.
Si totusi, daca se merge în adânc, apare o miscare de unificare mondiala mai vasta ca unificarea europeana.
Internationalismul este caricatura abjecta a universalismului. Spiritul universalist, însa, trebuie sa se trezeasca la popoarele crestine, vointa unui universalism liber trebuie sa se manifeste.
Poporul rus, dintre toate popoarele lumii, este cel mai universalist prin spiritul sau; aceasta calitate face parte din chiar structura spiritului sau national.
Vocatia poporului rus trebuie sa fie aceea de a lucra la unificarea mondiala, la formarea unui cosmos spiritual unic. Pentru aceasta însa, fireste, poporul rus trebuie sa fie o individualitate nationala puternica
. El este supus în caile sale la cele mai rele ispite, la ispitele cele mai violent contradictorii: -intrenationalismul exclusiv, care distruge Rusia,
-si nationalismul nu mai putin exclusiv, care separa Rusia de Europa.

     Miscarile care au scopul de a întrece blocusul national si de a crea unificarea reies la sfârsitul Istoriei modeme si, din spiritul sau individualist, inaugureaza noul Ev Mediu. In acest înteles, internationalismul comunist este deja un fenomen al noului Ev Mediu si nu al vechii Istorii modeme. De asemenea, tot noului Ev Mediu se cuvine sa i se raporteze orice vointa de unificare religioasa (adunarea partilor rupte ale lumii crestine) si dorinta unei culturi spirituale universale, care se arata în epoca noastra în regiunile superioare ale spiritului uman.
Aceasta nu vrea sa însemne ca noul Ev Mediu va fi exclusiv pacifist - si nu va cunoaste deloc razboaie.
O lupta gigantica este poate iminenta si trebuie prevazuta, dar razboaiele nu vor fi atât nationale si politice cât religioase si spirituale.
     „Progresistii" se tem mult de o întoarcere la vechile timpuri medievale si combat tendintele pe care le considera ca medievale. Aceasta m-a surprins totdeauna.
Mai întâi ei nu cred deloc în vitalitatea credintelor care se pot raporta la spiritul Evului Mediu si mai putin înca în triumful lor posibil. Ei sunt convinsi de soliditatea si longevitatea principiilor Istoriei modeme.
Atunci, pentru ce atâta agitatie?
In al doilea rând, trebuie stabilit, odata pentru totdeauna, ca nu a fost niciodata si nu va fi posibila o întoarcere la epoci trecute si la restaurarea lor.
Când vorbim de o trecere a Istoriei modeme la Evul Mediu, acesta este numai un fel de a ne exprima. Trecerea nu este posibila decât la un nou Ev Mediu si nu la cel vechi. Iata pentru ce trebuie sa se considere acest eveniment ca o revolutie a spiritului, ca o activitate creatoare înainte de toate si nicidecum ca o „reactie", astfel cum apare „progresistilor" pe care îi face sa tremure pentru ca ei însisi sunt în degenerescenta.
In fine, este timpul sa se înceteze a vorbi de întunericul Evului Mediu si de a-i opune lumina Istoriei modeme. Sunt pareri prea comune - daca îndraznesc sa spun - pentru a fi la nivelul cunostintei Istoriei contemporane.
Nu este necesar sa idealizam Evul Mediu, asa cum au facut-o romanticii. Noi stim foarte bine care sunt aspectele negative cu adevarat întunecoase ale Evului Mediu: barbaria grosolana, cruzimea, violenta, robia, ignoranta în domeniul cunoasterii pozitive a naturii, o teroare religioasa ritmata pe oroarea suferintei infernale.
Stim, de asemenea, ca timpurile medievale au fost eminamente religioase, caci se scurgeau antrenate de nostalgia cerului, ca aceasta facea popoarele ca posedate de „nebunia sacra"; noi stim ca toata cultura Evului Mediu era îndreptata spre transcendent, spre „dincolo" si ca ea se datora unei înalte tensiuni a spiritului, tensiune al carei echivalent Istoria moderna îl ignora, orientarea sa spre scolastica si mistica, carora ea le cerea sa rezolve problemele supreme ale existentei.
     Timpurile medievale nu risipeau energia lor în exterior, ci ele preferau sa o concentreze în interior. Ele au calit personalitatea sub aspectul calugarului si al cavalerului; în aceste timpuri barbare înflorea cultul femeii si trubadurii cântau cântecul lor.
Sa faca cerul ca aceasta trasatura sa reapara în noul Ev Mediu.
In realitate, civilizatia medievala era deja o Renastere, o lupta contra barbariei si întunericului, care a supravietuit caderii civilizatiei antice.
Crestinismul a fost lumina în întuneric, transmutatia haosului în cosmos.
Evul Mediu este foarte complex si foarte bogat. S-a crezut foarte mult timp ca el formase un mare vid în istoria intelectuala a umanitatii, în istoria gândirii filosofice.
Numai ca, în chiar aceste secole, exista numerosi gânditori admirabili si de o asa de mare diversitate în lumea gândirii încât nu s-ar putea gasi asemeni în nici o alta epoca. Pentru Evul Mediu, substantialul, traitorul era ceea ce timpurile modeme considera ca un lux suprefluu
Intoarcerea la Evul Mediu este, deci, întoarcerea la un tip religios mai ridicat.
Suntem departe înca de culmile medievale în ordinea spiritului.
Traim într-o epoca de decadenta, ceea ce face sa grabim mai repede spre Evul Mediu, iar miscarile de negatie datorate decadentei au triumfat asupra miscarilor pozitive, ale creatiei si consolidarii.
Evul Mediu nu este o epoca de întuneric, ci o epoca nocturna. Sufletul Evului Mediu a fost un suflet de noapte, în care s-au descoperit elementele si energiile, care s-au reînchis imediat asupra lor însele, în constiinta acestei zile laborioase care a fost Istoria moderna.
     Sub ce chip ni se prezinta noul Ev Mediu?
E mai usor de a-i prinde trasaturile negative decât cele pozitive. Este înainte de toate astfel - cum am mai spus-o deja - sfârsitul umanismului, al individualismului, al liberalismului formal, al civilizatiei modeme si începutul unei epoci de colectivitate religioasa noua, în care trebuie sa se defineasca forte si principii opuse; sa se reveleze tot ce se gasea în subteranul si subconstientul Istoriei modeme.
Regatul umanist se descompune si se divide în doua parti: un comunism extrem, antiumanist si ateist si aceasta Biserica a lui Hristos, chemata sa primeasca în ea orice fiinta autentica.
Este în aceasta trecerea de la formalismul Istoriei moderne, care nu a ales la sfârsit nici pe Dumnezeu, nici pe dracul, la descoperirea a ceea ce face obiectul vietii.
Toate activitatile autonome ale civilizatiei si vietii sociale au ajuns la vid si la neant. Pateticul creatiei independente si seculare este istovit. In interiorul tuturor sferelor creatiei se trezeste dorinta unei electiuni religioase, a unei existente autentice, si a unei transfigurari a vietii.
Nici o sfera a creatiei, nici una din fetele culturii si vietii sociale nu poate ramâne neutra în materie de religie, adica cu totul seculara.

     Filosofia nu are intentia de a deveni servitoarea teologiei si societatea nu are intentia de a se supune ierarhiei eclesiastice.
In interiorul constiintei însa, în interiorul vietii sociale se desteapta o vointa religioasa. Formele constiintei si cele ale societatii vor trebui sa iasa din interior, sa izvorasca din libertatea spiritului religios. Iata pentru ce în culmea artei se afirma o aspiratie la teurgie.
O întoarcere la vechea teocratie, la vechile raporturi eteronomice între religie si diferitele aspecte ale vietii, ca si ale creatiei, a devenit imposibila.
In vechile teocratii împaratia lui Dumnezeu nu se atingea în mod real. Ea era numai simbolizata, semnificata în formele si emblemele externe. Azi ceea ce se manifesta este vointa de a atinge real împaratia lui Dumnezeu sau a dracului, în toate sferele existentei; o vointa deci de teonomie libera, deosebita, în acelasi timp, si de autonomie si de heteronomie.
Constiiinta, morala, artele, starul, economia trebuie sa devina religioase, în mod liber însa, si din interior iar nu prin constrângere.
Nici o teologie nu conduce din afara procesul constiintei mele si nu îmi impune norme. Constiinta este libera.
Insa nu mai pot realiza scopurile constiintei fara sa ma întorc spre experienta religioasa, fara o initiere religioasa în misterele existentei.
In aceasta sunt deja un om al Evului Mediu, nu un om al Istoriei modeme. Nu caut autonomia religiei, caut libertatea în religie.
Nici o ierarhie eclesiastica nu conduce si nu regularizeaza azi viata sociala si viata statului. Nici un clericalism nu va putea sa foloseasca forta externa. Nu pot recrea statul si societatea, supusa însa descompunerii, decât în numele principiilor religioase.

     Eu nu caut autonomia statului si a societatii în fata religiei, ci fundamentul si întarirea statului si societatii în religie. Nu vreau, pentru nimic în lume, sa fiu eliberat de Dumnezeu, vreau sa fiu liber în Dumnezeu si pentru Dumnezeu.
Când se epuizeaza miscarea îndepartarii de Dumnezeu si începe miscarea spre Dumnezeu, când însasi miscarea îndepartarii de Dumnezeu ia caracterul unei miscari spre diavol, atunci începe Evul Mediu si sfârsesc timpurile moderne.
     Dumnezeu trebuie sa redevina centrul vietii noastre întregi, gândirea noastra, sentimentul nostru, singurul nostru vis, singura noastra nadejde. Setea mea de o libertate fara limita are nevoie sa fie înteleasa ca un conflict cu lumea, nu cu Dumnezeu.
Criza culturii actuale este începuta de mult. Marii sai initiatori o simteau.
Razboaiele, revolutiile, catastrofele externe nu au facut decât sa manifeste în afara criza interna a civilizatiei.
Revolutia începe înauntru înainte de a se declara în afara.
Cultura este simbolica prin natura, întelegând prin aceasta ca ea creeaza în viata prezenta valori spirituale care sunt „semnul" unei vieti care va veni, al unei vieti eterne pentru care viata actuala este numai pregatirea si figura. Din aceasta lume spirituala ea nu realizeaza în viata pamânteasca (eu nu vorbesc de viata ascunsa a sufletelor) decât semne, - ea nu poate sa o perceapa real si imediat. Aceasta natura simbolica a culturii scapa foarte adesea acelora pe care îi leaga formele traditionale ale acesteia. Ea nu apare decât constiintei simboliste, care tinde sa o întreaca si sa atinga realitatea unei lumi spirituale.
Astfel, teocratia istorica era numai simbolica si nu lasa sa se vada decât semne si nu chiar realitatea însasi a regatului lui Dumnezeu.
Oamenii, însa, care au instituit teocratia nu îsi dadeau seama si pentru aceasta se înclinau cu atâta veneratie înaintea ei. Oamenii care au constiinta de simbolism religios trebuie sa tinda la instaurareaa reala a împaratiei lui Dumnezeu, adica la o transfigurare autentica a vietii.
Constiinta, arta, morala, statul -chiar viata exterioara a Bisericii - nu transfigurau real viata, nu atingeau chiar fiinta, ele nu puteau instaura aici pe pamânt decât simboluri de transfigurare, decât semne ale unei fiinte mai mult ca reala.
Este tocmai acest simbolism al culturii în care se încarnau si marirea si frumusetea ei, pe care lumea moderna l-a ruinat.
     Civilizatia secolelor al XlX-lea si al XX-lea neaga simbolica sacra a culturii si vrea o viata reala, vrea sa stapâneasca viata si sa o transfigureze. In acest scop ea a produs tehnica sa formidabila.
Pe de o parte, criza culturii provine din civilizatia realista, din setea sa de viata si de putere; pe de alta parte, în chiar sânul culturii, ea depinde de aparitia unei vointe religioase care aspira la o transfigurare reala a vietii, sa atinga fiinta noua, pamântul nou si cerul nou.
Dorinta de a transfigura cultura în realitate ontologica provoaca criza culturii. Aceasta este constienta la oamenii mari ai culturii, ai carei organe sunt. Caci aceasta vointa de realitate totala, adevarata vointa ontologica, nu îsi gaseste satisfactia în activitatile împartite si autonome ale culturii; ea tinde spre unitate, spre integralitate, însa, cu criza de care vorbesc se produce o coborâre a formelor seculare de cultura, arta, filosofie etc.
In epoca noastra, viata intelectuala nu are centru spiritual vizibil si recunoscut.
Universitatea a încercat sa fie acest centru; ea nu mai are nici o autoritate spirituala. Sefii gândirii modeme nu sunt academicieni.
Nici filosofia academica, nici arta academica nu au influenta vitala. Este acelasi lucru cu politica parlamentara care trece alaturi de viata.
Procesele vitale se declara spontan si nu pe cai oficiale. Astfel trebuie sa mearga lucrurile în epocile de crize si de catastrofe.

     Centrul spiritual, într-un viitor iminent, nu va fi ca în Evul Mediu numai Biserica. Or, astazi, viata Bisericii se dezvolta pe cai care nu sunt oficiale, ci invizibile la exterior. Hotarele Bisericii nu apar clar, ele nu se pot arata cu degetul ca un obiect material. Viata Bisericii este misterioasa si caile ei nu pot fi întelese de ratiune. Duhul sufla unde vrea. In viata Bisericii apar, de asemenea, miscari creatoare care, la prima vedere - oficial si pur rationalist - par straine Bisericii. Caci criza culturii consista tocmai în aceasta, ca ea nu poate ramâne într-o neutralitate umanista pe terenul religiei, dar ca, inevitabil, ea trebuie sa devina fie o civilizatie atee si anticrestina, fie o cultura sacra însufletita cu totul de Biserica, o transfigurare crestina a vietii.
Aceasta presupune o miscare creatoare în viata Bisericii, o manifestare completa a adevarului crestin asupra omului si vocatiei sale în univers, o manifestare deplina a misterului creatiei. Adevarurile antropologiei si ale cosmologiei nu au fost înca suficient de explicate de crestinismul conciliilor ecumenice si al dascalilor Bisericii. Biserica este cosmica prin natura sa si în ea se întoarce întreaga plenitudine a fiintei. Biserica este cosmosul crestinat, acesta trebuie sa înceteze de a fi un adevar teoretic si abstract, pentru a deveni un adevar viu si practic.
Biserica trebuie sa treaca din perioada în care templul domina într-o perioada cosmica. Religia timpurilor modeme devenise, de asemenea, o parte deosebita de cultura. I se rezervase un loc separat si destul de mic.
Din nou trebuie ca ea sa devina totul - o forta transfiguratoare si iluminatoare a întregii vieti prin interior - ea trebuie, ca forta spirituala eliberata, sa transfigureze viata în întregime.
Crestinismul ajunge la o epoca în care intelectualitatea va juca un rol foarte important, cum a fost aceasta în timpul marilor dascali ai Bisericii, începând cu Sfântul Clement din Alexandria
„Poporul" se separa de credinta, sedus de învatamântul ateist si de socialism.
     Noul Ev Mediu va triumfa asupra atomismului Istoriei modeme. Acest atomism este învins în mod mincinos de catre comunism, însa cu adevarat - de Biserica si de spiritul ecumenic. Noul Ev Mediu, ca si cel vechi, este ierarhic în structura sa, pe când Istoria moderna respingea ierarhismul pe toate planurile.
Omul nu este, în univers, un atom facând parte dintr-un mecanism indiferent, ci un membru viu al unei ierarhii organice; el apartine, în mod organic, unor unitati reale. Ideea chiar a personalitatii este legata de ierarhie, deci atomismul distruge personalitatea în caracterul ei original.
Noi traim într-o epoca în care o libera întoarcere la principiile ierarhice este pretutindeni inevitabila. Acestea numai marturisesc armonia cosmica a creatiei
. Comunismul însusi, antiindividualist, antiliberal, antidemocrat este ierarhie în felul sau. El neaga libertatile si egalitatile formale si îsi fabrica ierarhia sa satonocratica. El tinde a fi o Biserica de minciuna, o comuniune de minciuna. Nu se mai pot opune comunismului ideile antiierarhice, umaniste si democratice ale Istoriei modeme; nu i se poate opune decât o alta ierarhie ontologic întemeiata, o Comuniune organica, reala.
Vechile idei conservatoare si monarhice, zise de dreapta, care au dainuit în diferite tari înaintea razboiului si revolutiei, erau în fond idei individualiste. Ele comportau, în bazele lor, un umanism aristocratic tot asa cum un umanism democratic se gasea, în principiu, în ideile oamenilor de stânga sau ale progresistilor. Autoafirmatia umanista se gasea implicata în monarhia lui Ludovic al XlV-lea si a lui Ludovic al XV-lea ca si în cea a lui Wilhelm si a tarilor.
Contra afirmarii aristocratice si umaniste se ridica de la sine, totdeauna, afirmarea democratica; contra monarhiei omenesti absoluta se ridica democratia omeneasca absoluta.

     Tarul si nobilimea nu au mai mult dreptul la putere decât poporul si lucratorii.
Iata pentru ce, în general, nu exista drept omenesc la putere; orice dorinta de putere este un pacat. Ispita puterii dovedita de un Ludovic al XIV-lea sau Nicolae I este un pacat comparabil celui al lui Robespierre sau Lenin.
Puterea este o datorie si nu un drept si puterea nu este dreapta decât când nu se revendica în propriul nume, ci numai în numle lui Dumnezeu, în numele Adevarului.
Timpurile modeme priveau puterea ca un drept si se ocupau cu delimitarea drepturilor la putere. Noul Ev Mediu trebuie sa priveasca puterea ca o datorie. Orice viata politica întemeiata pe lupta pentru dreptul la putere trebuie sa fie considerata ca o viata ireala, fictiva si vampirica.
In ea nu este nimic ontologic. Politica, în noua cazuri din zece, este totdeauna minciuna, înselaciune si numai în al zecelea caz ea cuprinde în sine un element de realitate: organizarea puterii indispensabila existentei lumii, adica a puterii lui Dumnezeu.
     Patrundem într-o epoca în care credinta în orice fel de politica este uzata, în care activitatea politica nu va mai juca rolul pe care l-a jucat în Istoria moderna; aceasta va trebui sa cedeze locul proceselor spirituale si economice reale.
Ierarhismul natural al vietii îsi va relua drepturile sale si personalitatile înzestrate cu o mare forta realista vor trebui sa ocupe locurile cuvenite.
Fara aristocratie spirituala, viata nu ar putea sa se dezvolte si o miscare de reactie contra acestei entropii sociale, care cuprinsese societatile democratice contemporane, va deveni necesara.
Sistemul „actiunii directe", spontaneitatea în manifestarea personalitatilor si a grupurilor sunt chemate sa rastoarne vechea politica. Aceasta, care nu era facuta decât din reproduceri, va ceda prioritatea la ceea ce viata are imediat.
Partidele politice si liderii lor îsi vor pierde, desigur, importanta; nu din partide vor iesi oameni de valoare.
Parlamentele trebuie sa dispara, cu viata lor fictiva si vampirica de excrescente crescute pe trupul poporului, incapabile de a îndeplini vreo functie organica.
Bursa si presa nu vor mai fi stapânele existentei.
Viata sociala se va simplifica, se va întoarce spre procedee elementare în lupta pentru existenta.
Ea va trebui sa revina la izvoarele primitive, sa se faca mai putin artificiala. Este probabil ca oamenii se vor grupa si se vor uni, nu sub embleme politice - care sunt totdeauna secundare si fictive - ci sub semne economice de un interes imediat si dupa categorii de arta si de munca.
Vechile caste si clase vor disparea si, în locul lor, se vor vedea aparând grupe profesionale de munca spirituala si materiala.
     Un mare viitor asteapta uniunile profesionale, cooperativele si corporatiile si tocmai aceasta este marca unei întoarceri la Evul Mediu, pe baze noi.
Parlamentele politice de vorbarie vor fi înlocuite prin parlamente profesionale, reprezentând corporatii reale, acestea neluptând pentru o chestiune de putere politica, ci silindu-se sa rezolve problemele vitale pentru ele însele, nu pentru interesul politicii
Viitorul societatii apartine tipului sindicalist, dar, bineînteles, cu totul în alt sens decât acel al sindicalismului revolutionar. Singura politica valabila este aceea în care un radicalism social ferm va tine seama de principiile ierarhice ale puterii.
Chiar în anarhism este o parte de adevar, întrucât se opune etatismului si predominarii exagerate a semnului guvernamental. Noul Ev Mediu va fi în mod fatal si în grad suprem „demotic" si nu va fi deloc democratic.
Chiar de azi, masele muncitoare si straturile populatiei joaca un mare rol în destinele guvernarii
. Toata politica viitoare va trebui sa tina seama de aceasta si sa caute mijloacele care vor îngadui sa margineasca pericolele, pe care puterea maselor face sa le încerce cultura calitativa.
In Rusia taranul va avea un rol preponderent. Aceasta nu înseamna deloc ca masele populare, care nu mai pot fi întoarse la starea care precede catastrofa mondiala, vor obtine puterea politica prin democratie, dreptul de sufragiu universal etc.
Experienta revolutiei ruse a aratat clar ca masele populare nu cauta intotdeuna expresia sensului lor social în democratie. Democratiile sunt inseparabile de dominatia claselor burgheze si de sistemul industrial-capitalist.
Masele sunt, de obicei, indiferente la politica, ele nu au niciodata destula forta pentru a ajunge la putere. Este mult mai aproape de adevar a presupune ca taranii si lucratorii a caror greutate sociala creste fara încetare vor tinde la reprezentarea profesionala si corporativa, la principiul „sovietic", dar, în acceptia adevarata a cuvântului, nu urmarind fictiunea care acopera dictatura partidului comunist în Rusia sovietelor.
Uniuni sociale se vor însarcina a scapa statul si societatea de ruina lui. Inteleg uniuni esential vitale: unele profesionale, corporative, economice, altele spirituale. Aceste uniuni vor face societatea si statul noului Ev Mediu. Nevoile spirituale si materiale ale maselor sunt acelea care vor cere sa fie satisfacute si nu aspiratiile lor la putere.
     Puterea nu a apartinut si nu va apartine niciodata marelui numar. Aceasta contrazice natura chiar a puterii. Puterea are, într-adevar, o natura si o structura ierarhica. Va fi tot astfel în viitor.
Poporul nu poate sa se guverneze el singur, îi trebuie conducatori.
In republicile democratice, desigur, nu este poporul acela care guverneaza, ci o minoritate infima de sefi de partide politice, de bancheri, de jurnalisti etc.
Ceea ce se cheama suveranitatea poporului nu este decât un moment în viata poporului, revarsarea puterii instinctive a poporului.
Structura societatii si a statului, constituirea ordinii sociale merg totdeauna împreuna cu manifestarea inegalitatii si a ierarhiei, cu atributia suveranitatii la o parte determinanta a corpului social.
Nu este imposibil ca unitatea societatilor si a statelor care vor participa la noul Ev Mediu sa se închege în formele monarhiei.
Masele pot ele însele sa doreasca un monarh, sa recunoasca pe sefii lor, pe eroii lor. Dar, daca monarhiile sunt înca posibile, ele vor fi, fireste, de un nou tip, strain celui al vechii Istorii moderne - mai apropiata de timpul medieval - în ele vor domina trasaturile cezarismului.
Gândesc de mult si deja am exprimat aceasta idee în 1918 si 1919 ca noi (în mod particular) mai cu seama în Rusia, ne apropiem de un tip original, care s-ar putea numi „monarhie sovietica", monarhie sindicalista, monarhie cu o noua fata sociala.
Vechiul legitism este mort. El apartine celeilalte Istorii si înseamna a alerga dupa o fantoma, a urmari restaurarea sa.
Monarhiile noului Ev Mediu nu vor fi monarhii formal legitimiste. In ele, principiul realismului social va birui asupra formalismului juridic.
Monarhii nu vor mai fi înconjurati de caste, ci de organe profesionale si culturale unite într-o structura ierarhica.
Puterea va fi tare, adesea dictatoriala.
Forta instinctiva a poporului va decerna personalitatilor alese atributele sacre ale puterii. Nu se poate forta poporul la monarhie. El este acela care, prin mijloace reale si vitale va decide formele de guvernare, în functie de credintele sale, dar un asa fel de „suveranitate a poporului" care, într-un oarecare sens, a existat totdeauna, nefiind însa democratie.
De altfel, trebuie considerata chestiunea formelor puterii ca o chestiune întâmplatoare si secundara.
Societatile viitoare vor fi, desigur, societati muncitoare. La baza lor va fi pus principiul muncii spirituale si materiale si nu al unei munci în care nu se tine seama de calitate, ca în socialism. Asa a fost totdeauna ideea crestina. Excesul de ragaz si marea lene a claselor privilegiate din Istoria moderna va înceta.
Aristocratia se va pastra înca, dar va dobândi un caracter spiritual, mai curând de natura psihologica decât sociologica.
     Viata ve deveni mai austera si mai saraca, ea nu va mai avea stralucirea din Istoria moderna. Sunt aproape timpurile care vor cere o extrema tensiune a spiritului omenesc, o imensa munca. Se va ajunge sa se elaboreze un tip special de viata monastica în lume, un fel de ordine noua.
Problema sensului religios se va pune în fine, a sfintirii religioase a muncii, de care Istoria moderna nu a vrut sa stie nimic pentru ca se înversuna sa scape omul si clasele sociale de jugul muncii.
Munca, ea însasi, trebuie sa fie înteleasa ca o creatie.
Capitalismul si socialismul au mecanizat problema muncii, de aceea, aceasta problema nu a existat în ochii lor.
Limitarea trebuintelor si un mare efort de munca în toate clasele societatii va caracteriza noua perioada istorica. Numai cu acest pret va putea subzista omenirea saracita.
In interior, centrul de gravitatie al existentei va trebui sa fie transpus de la mijloacele de a trai, care absorbeau exclusiv pe omul Istoriei modeme, la scopurile vietii. Ceea ce implica o conversiune a vietii însasi, a substantei sale interioare, în loc de o proiectie a vietii în afara, în timp, în viitor.
     Ideea de „progres" va fi aruncata ca falsificând adevaratele scopuri ale vietii. Progresul va înceta cu deznodamântul Istoriei modeme.
Va fi viata, va fi creatia, va fi conversiunea în Dumnezeu sau diavol, dar nu va mai fi „progres" în sensul în care îl lua secolul al XlX-lea.
Este necesar sa întrerupem accelerarea miscarii timpurilor, care ne duce spre neant, si sa dobândim gustul eternitatii.
Dar, paralel cu aceasta, o alta vointa va lucra, care va avea drept scop extinderea puterii civilizatiei fictive si aceasta va fi spiritul lui Antihrist Ceea ce va caracteriza, de asemenea - îmi pare - noul Ev Mediu, este ca femeia va juca, în acesta, un mare rol.
Cultura exclusiv masculina a fost epuizata, minata de de razboiul mondial.
Or, în acesti ultimi ani de mari încercari, femeia a început sa joace un rol considerabil; ea s-a ridicat la culmi înalte.
Femeia este mai legata decât barbatul sufletului lumii, primelor forte elementare si, prin femeie, omul comunica cu acestea.
Cultura masculina este prea rationalista, ea s-a îndepartat prea mult de misterele imediate ale vietii cosmice, ea se întoarce la aceasta prin femeie. Femeile joaca un rol surprinzator de important în desteptarea religioasa a epocii noastre, ele sunt predestinate a fi - ca în Evanghelie -purtatoarele de aromate.
Ziua era timpul dovedit al predominatiei exclusive a culturii masculine.
Noaptea este timpul în care elementul feminin îsi redobândeste drepturile sale.

Aceasta extindere a rolului femeii în perioada viitoare a Istoriei nu înseamna deloc dezvoltarea miscarii de emancipare feminina a Istoriei moderne, care îsi propunea sa faca femeia asemenea barbatului, sa conduca femeia pe o cale masculina. Era aceasta o miscare anteierarhica si egalizanta, negând calitatea originala a naturii feminine.
Principiul masculin trebuie sa domine principiul feminin si sa nu fie robul lui, cum s-a vazut aceasta adesea, în Istoria moderna, în Franta de pilda. Nu femeia emancipata si devenita asemenea barbatului, ci „eternul feminin" va avea un mare rol de jucat în perioada viitoare a Istoriei.
Acest rol va fi legat- de criza natalitatii si a familiei, care constituie una din cauzele profunde ale nemultumirii mondiale, de care suferim acum. Crestinismul nu îsi poate opri sperantele sale la reproducerea speciei, la acest element îndreptat spre „infinitul rau" al generatiilor succesive.
Problema fundamentala a vietii este tocmai problema transfigurarii sexului, a iluminarii elementului feminin, a trasformarii energiei generatoare în energie creatoare.
Generatia naturala a batrânului Adam trebuie sa fie transformata si transfigurata în generatia spirituala a noului Adam. De aceasta se leaga descoperirea sensului mistic al dragostei, a dragostei transfigurate si îndreptate nu spre timp, ci spre eternitate. Aici, noi trecem dincolo de marginile Istoriei modeme si, iesind din lumina ei rationala, patrundem în noaptea Evului Mediu.
     Nu se poate aborda aceasta tema cu vocabularul Istoriei modeme. Un simptom al apropierii noului Ev Mediu este difuziunea învatamintelor teosofice, gustul stiintelor oculte, reaparitia magiei. Stiinta, ea însasi, se întoarce la izvoarele sale magice si, în curând, vom avea revelatia caracterului magic al tehnicii. Religia si stiinta încep sa intre în contact si necesitatea unei „gnoze" religioase apare.
Noi reintegram atmosfera „minunatului" asa de straina Istoriei modeme si iata ca redevine posibila magia alba si neagra
De asemenea vor învia discutiile pasionate asupra misterului vietii divine.
Astfel trecem la o perioada spirituala.
Viitorul este dublu si noi nu credem sa fie indispensabil si obligatoriu a ne astepta la un viitor vesel si stralucit.
Iluzia fericirii pamântesti nu mai are nici o putere asupra noastra. Sentimentul raului devine mai tare si mai ascutit în noul Ev Mediu.
Puterea raului va creste si va lua forme noi pentru a cauza dureri noi.
Libertatea spiritului însa a fost îngaduita omului, libertatea de a-si alege calea sa.
Crestinii trebuie sa-si îndrepte vointa lor spre creatia unei societati crestine si a unei culturi crestine, sa puna mai presus de orice cercetarea împaratiei lui Dumnezeu si a adevarului sau.
Multe lucruri depind de libertatea noastra, adica de eforturile creatoare ale omului, într-adevar, doua cai sunt posibile. Presimt o crestere a fortelor raului în viitor; dar am vrut sa determin trasaturile pozitive posibile ale societatii viitoare.
Suntem oameni ai Evului Mediu nu numai pentru ca astfel este soarta fatalitatii Istoriei, dar, de asemenea, pentru ca o vrem. Voi, voi sunteti înca oameni ai Istoriei moderne pentru ca nu vreti sa alegeti.
In presimtirea noptii, sa te înarmezi spiritualiceste pentru lupta contra raului si sa-ti ascuti facultatea de a distinge si elabora o noua noblete.