Un nou Ev Mediu - Partea II de Nicolai Berdiaev publicat la 05.11.2009
Sfarsitul Renasterii
     Impartirea clasica a Istoriei în trei paiti: veche, medievala si moderna va fi în curând parasita; ea se va exclude din cartile noastre de studiu.
Istoria contemporana se ispraveste si iata ca începe o era necunoscuta, careia va trebui sa i se dea un nume. Intr-adevar, suntem iesiti din cadrul Istoriei.
E un fapt care s-a facut simtit, si înca destul de acut, când a izbucnit razboiul mondial (primul razboi - n.n).
Pentru cei de atunci, care erau mai clarvazatori, era evident ca o întoarcere la existenta burgheza si linistita de dinaintea catastrofei ar fi un lucru imposibil. Ritmul Istoriei se schimba: el devine catastrofic.
Oamenii care presimteau viitorul aveau de mult constiinta ca erau iminente catastrofe si distrugeau simptomele spirituale ale acestora, sub aparentele unei vieti linistite si bine întocmita.
Aceasta, pentru ca evenimentele se desfasoara în realitatea spiritului înainte de a se manifesta în realitatea externa a Istoriei. A fost ceva clatinat si distrus în sufletul omului modem, înainte de a se fi zguduit si distrus valorile sale istorice.
Si faptul ca azi întregul univers intra în disolutie nu trebuie sa mire pe cei care au fost atenti la transformarile spiritului.

     In zilele noastre se pare ca vechile si secularele temelii ale lumii modeme se clatina.. Tot ceeea ce în Europa parea stabilizat prin obicei se deplaseaza.
In nici o parte - si despre orice ar fi vorba - nu se mai simte pamântul tare sub picioare, terenul e vulcanic si toate eruptiile sunt posibile si în sens material si în sens spiritual.
Lumea veche, Europa centrala se lasa câstigata de o lume noua: Extremul Occident - întelegând America sau Extremul Orient - întelegând Japonia, misterioasa pentru noi si aproape fantomatica, ca si China.
Si, din adâncul vechii Europe, se ridica elemente dezlantuite, care rastoarna temeliile pe care se asezase cultura sa îmbatrânita într-o neîntrerupta continuitate cu antichitatea.
Ar fi trebuit sa fii miop pentru ca sa negi ca civilizatia europeana era pe punctul de a traversa o criza, care trebuia sa aiba, istoriceste, o importanta mondiala si ale carei urmari s-ar pierde într-un viitor îndepartat si indeterminabil.
Ar fi fost copilaresc si superficial sa-ti închipui ca s-ar fi putut opri prin mijloace exterioare aceasta vertiginoasa miscare de devastare, careia îi este sortita vechea noastra lume pacatoasa pentru a reveni, cu mici schimbari, la viata trecuta dinainte de razboi si de revolutia rusa. Patrundem în regatul necunoscutului si netraitului si intram în el fara bucurie, fara speranta luminoasa.

     Viitorul e întunecat.
Nu mai putem crede în teoriile progresului, care au sedus secolul al XlX-lea si în virtutea carora viitorul apropiat ar trebui sa fie totdeauna mai bun, mai frumos, mai placut decât trecutul care se duce.
Noi suntem, mai degraba, înclinati sa credem ca mai binele, mai frumosul, mai placutul se gaseste nu în viitor, ci în eternitate si ca el era, de asemenea, în trecut, întrucât trecutul se împartasea din eternitate si nastea din etern.
Ramâne de explicat aceasta criza a civilizatiei europene, deschisa de mult din diferite parti si care azi este în apogeul manifestarii sale.
     Istoria moderna, care se încheie, a fost conceputa în epoca Renasterii. Asistam la sfârsitul Renasterii.
Culmile culturii, tot ceea ce era creatie omeneasca în împaratia artei, ca si în cea a gândirii, faceau de mult sa se ghiceasca o epuizare a Renasterii, ca un fel de sfârsit al unei întregi epoci mondiale.
Aceasta urmarire înversunata de noi cai de creatie era vadita proba a sfârsitului Renasterii.
Dar ceea ce se petrece pe culmea vietii se rasfrânge si în adâncul ei, în fondul chiar al vietii sociale se prepara, de asemenea, sfârsitul Renasterii.
Caci Renasterea înseamna un tip complet al „senzatiei universului" si al culturii si nu numai un ansamblu de creatii eminente.
Viata omului, viata popoarelor este un organism întreg ierarhic, în care sunt legate, inseparabil, functiile superioare si inferioare. Este o legatura între ceea ce se petrece pe înaltimile vietii spirituale si în adâncul vietii materiale a societatii.
Asa ca sfârsitul Renasterii este sfârsitul unei întregi ere istorice - a întregii Istorii contemporane - si, nu doar, stingerea uneia sau alteia dintre formele istorice.
Sfârsitul Renasterii este tocmai sfârsitul acestui umanism care îi servea drept baza spirituala. Or, umanismul nu era decât o renastere a antichitatii, o noua morala si o dezvoltare a stiintelor si artelor, el mai era un nou sentiment al vietii si o noua legatura cu universul; acestea au aparut în aurora timpurilor moderne pentru a determina Istoria.
Iata ca acest nou sentiment al vietii si aceasta noua legatura cu universul au ajuns la sfârsitul lor, toate posibilitatile lor sunt sleite.
S-a mers pâna la capatul cailor umanismului si Renasterii; nu se mai poate înainta pe aceste cai.
In fond, întreaga Istorie moderna a fost o dialectica imanenta de autorevelatie, apoi de autonegatie a acelorasi principii care motivasera înflorirea sa.
Sentimentul umanist al vietii si-a pierdut de mult prospetimea sa, s-a epuizat si nu mai poate fi încercat asa patetic ca în zilele tinerei efervescente a umanismului.
In adâncul umanismului au izbucnit contradictii distrugatoare; un scepticism morbid i-a minat energia.
Credinta în om si în fortele autonome care îl sustineau este zguduita pâna în adânc. Ea condusese Istoria moderna, dar aceasta s-a însarcinat sa o distruga.
Liberul vagabondaj al omului, nemaicunoscând nici o autoritate superioara, nu a întarit credinta în el însusi; din contra: a slabit iremediabil aceasta credinta si a compromis constiinta pe care o avea de identitatea sa.
" Umanismul nu a întarit, ci a slabit pe om; acesta e deznodamântul paradoxal al Istoriei moderne. De-a curmezisul autoafirmarii sale, omul s-a pierdut în loc sa se gaseasca.
Daca omul european a intrat în Istoria moderna plin de încredere în sine si în puterile sale creatoare, daca totul, în aurora acelei epoci, îi parea ca depinde de arta sa, careia nu îi vedea nici frontiere, nici limite, acum el iese din aceasta pentru a patrunde într-o epoca necunoscuta, cu o mare descurajare: cu credinta sa sfarâmata - credinta pe care o avea în popriile forte si în puterea iscusintei sale - amenintat de pericolul de a-si pierde pentru totdeauna sâmburele personalitatii sale.
Ah, nu e de loc stralucit omul iesit din Istoria moderna! Si ce tragica neasemanare între începutul si sfârsitul acestei Istorii! Prea multe sperante au fost distruse. Imaginea chiar a omului a fost întunecata.
Si spirite înzestrate cu oarecare intuitie s-ar întoarce cu placere în Evul Mediu pentru a-i cere înapoi adevaratele origini ale vietii omenesti - pentru a-l cere înapoi pe om, într-un cuvânt. Timpul nostru e timp de decadere spirituala, nu de ridicare

     Istoria moderna e o întreprindere care nu a reusit, care nu a glorificat pe om, cum a lasat pe acesta sa nadajduiasca. Fagaduintele umanismului nu au fost tinute. Omul încearca o oboseala imensa si e cu totul gata sa se sprijine pe orice fel de colectivism în care ar dispare definitiv individualitaea omeneasca. Omul nu-si poate îndura parasirea sa, singuratatea sa.
     Cu Renasterea, fortele omului au fost lasate fara nici un frâu si jocul lor impetuos a creat o noua cultura, a întemeiat o noua Istorie. Adica toata cultura acestei epoci mondiale care, în scoli, este numita „Istoria timpurilor moderne", cu experienta libertatii omenesti.
Omul nou a vrut sa fie autorul si stapânul vietii sale, fara ajutorul de Sus, indiferent fata de sanctiunile divine. Omul s-a smuls din centrul religios caruia îi fusese supus toata viata sa în timpul Evului Mediu; el a vrut sa mearga pe o cale libera si independenta.
Angajându-se pe aceasta cale, i s-a parut europeanului timpurilor moderne ca, pentru întâia oara, s-a descoperit omul si lumea omeneasca - comprimati de Evul Mediu.
Si multi înca, în zilele noastre, orbiti de credinta umanista, îsi închipuie ca descoperirea omului se datoreaza umanismului si începutului timpurilor moderne.
Totusi, pentru ca a adus pâna la maxima acuitate toate antinomiile vietii si a intrat în cunoasterea propriilor sale origini, epoca noastra începe sa înteleaga ca trufia umanismului era o fatala ratacire si un abuz de sine însusi si ca la radacina credintei umaniste se ascundea o autonegatie virtuala a omului si a caderii sale.
Când omul, asa cum am spus-o, a rupt cu centrul spiritual al vietii, el s-a smuls din adânc si a trecut la suprafata. Indepartarea sa de centrul spiritual al vietii l-a facut din ce în ce mai superficial si, prin aceasta, si-a pierdut propriul sau centru spiritual.
O astfel de dezaxare a esentei omenesti înseamna ruina constitutiei sale organice. Omul a încetat sa mai fie un organism initial.
Organele subordonate ale vietii omenesti, eliberându-se de legatura lor organica cu centrul adevarat, s-au proclamat ele însele centre vitale. In consecinta, omul a devenit din ce în ce mai superficial.

     In secolul nostru, ajuns în punctul culminant al erei umaniste, omul european se ridica într-o stare de secatuire teribila. El nu mai stie unde« centrul vietii sale. Sub picioarele sale nu simte adâncime.
El se consacra unei existente ordinare; traieste pe doua dimensiuni ca si cum ar locui pe suprafata pamântului, nebanuind ceea ce e dedesubtul lui si ceea ce e deasupra.
Este deci o distanta formidabila si o formidabila contradictie între începutul si sfârsitul erei umaniste.
La început, cresterea libertatii în fortele noului om din Europa se semnaleaza printr-o admirabila si stralucitoare înflorire de opere de geniu. Se cunoscuse vreodata la om, într-adevar, un elan creator asa de viu ca în aceste prime timpuri ale Renasterii? Atunci se afirma libera creatie a omului, libertatea artei sale.
Dar el era înca aproape de izvoarele spirituale ale vietii, nu se îndepartase înca atâta în miscarea sa spre suprafata.
Omul Renasterii e un om dedublat apartinând la doua lumi. Aceasta face, complexitatea si bogatia puterii sale creatoare.
Nu se mai poate lua, în ceasul actual, începutul Renasterii ca o simpla reproducere a antichitatii si ca o simpla întoarcere la pagânism.
Ceea ce e adevarat este faptul ca în acel timp subzistau multe elemente crestine si principii medievale. Un om caracteristic al secolului al XVI-lea, ca Benvenuto Cellini, venit la apusul Renasterii, nu era decât un pagân, dar, de asemenea, si un crestin.
Nu, Renastera nu era si nu putea fi în întregime pagâna. Oamenii Renasterii se hraneau din atmosfera antichitatii; cautau în ea izvorul liberei creatii a omului; îi împrumutau forma perfecta a imaginii lor, dar nu erau deloc oameni care aveau spiritul antic.
Erau oameni în sufletul carora vuia furtuna iesita din coliziunea principiilor pagâne si crestine, antice si medievale.
Nu putea exista în sufletul lor acea limpezime clasica si acea unitate pierduta pentru secole si deci arta lor nu putea produce forme absolut desavârsite sau determinate, în mod clasic perfecte.
Sufletul crestin e otravit de sentimentul pacatului, setos de rascumparare si îndreptat spre o alta lume. Aceasta e ceea ce a omorât vechea lume pagâna.
     In Istorie, o renastere e posibila, daca acest cuvânt înseamna o retrospectie a modelelor antice de creatie, dar nici o renastere nu poate fi o întoarcere, adica restaurarea unei epoci deja traita.
Pricipiile creatoare ale epocilor trecute, catre care sunt întoarse renasterile, lucreaza într-un mediu nou foarte complex cu noi principii si creeaza tipuri de cultura cu totul diferite de tipurile vechi.
Astfel, miscarea romantica de la începutul secolului al XlX-lea nu va fi nici ea o întoarcere spre Evul Mediu; într-adevar, principiile medievale catre care se îndreapta romantismul fusesera sfarâmate în sufletul omului, pe când el parcurge o noua istorie.
Oamenii Renasterii, de asemenea, nu au semanat mai mult oamenilor antichitatii, nici grecilor si nici romanilor. Ei traisera în Evul Mediu, fusesera botezati si apa botezului.
Niciodata în crestinismul Europei pagânismul nu poate fi un pagânism adânc. Putea numai sa complice sufletul europeanului; nu putea sa stabileasca unitatea lui, în el.
Sufletul oamenilor Renasterii era, într-adevar, asa de complex ca niciodata acestia nu ar fi putut fi buni pagâni.
Este usor de studiat aceasta dualitate, aceasta complexitate în arta si viata unei figuri centrale ca Botticelli. Renasterea exista deja în profunzimile Evului Mediu si primele sale mobile au fost cu totul crestine.
Sufletul medieval, sufletul crestin s-a trezit la vointa creatiei. Aceasta trezire ia fiinta în secolele al XII-lea si al XIII-lea. Ea se semnaleaza printr-o înflorire parfumata de sfintenie, care este cea mai mare culme pe care poate s-o atinga spiritul creator al omului.
Intovarasita de elanul misticii si filosofiei scolastice, Renasterea medievala inspira arta gotica si pictura primitivilor italieni, a caror renastere e crestina.
Sfintii Dominic si Francisc, Ioachim de Flore si Sfântul Thomas D'Aquino, Dante si Giotto, iata adevarata renastere a spiritului omenesc, a creatiei omenesti si care nu este fara legatura cu antichitatea.
In epoca renasterii medievale si crestine exista deja, în modul de creare, o relatie cu natura, cu gândirea omului, cu arta, cu totalitatea vietii. Este ceea ce se întelege prin prima Renastere italiana -Trecento: cea mai mare epoca a istoriei europene, punctul sau culminant.
Atunci ascensiunea fortelor creatoare ale omului era ca replica unei revelatii omenesti la revelatia divina. Astfel era considerat umanismul crestin dupa spiritul Sfântului Francisc si al lui Dante.
Dar imensele nadejdi si profetii care se întemeiaza pe aceasta prima renastere crestina nu vor fi realizate asa de curând.
Multe elemente din ea întreceau timpurile. Trebuia sa mai treaca omul printr-o stare de dedublare sau separatie. Omul trebuia sa faca nu numai experienta fortelor sale, dar si pe aceea a neputintei sale.
Quattrocento este esential o epoca de dedublare. Atunci a avut loc, o repet, violenta coliziune a principiilor crestine si pagâne si ea s-a tradus în întreaga ordine a Facerii.
In operele quattrocentistilor nu asistam la ceva în mod complet sfârsit; se pare ca ele dovedesc mai multa putere în intentii decât în rezultate.
Dar este un farmec bizar în chiar aceasta lipsa de perfectiune si de desavârsire. Aceasta dedublare a quattrocentistilor dovedeste imposibilitatea unei Renasteri pur pagâne în lumea crestina.
Si esecul quattrocentistilor este un esec grandios. Formele realizate prin operele secolului urmator - înteleg magnifica Renastere romana - dau impresia unei mai mari reusite. Dar aceasta perfectiune în forme si aceasta reusita nu vor fi, totusi, decât aparente ale clasicismului.

     Nimic cu adevarat clasic, nimic perfect desavârsit pe pamânt nu este posibil în lumea crestina.
Nu e o întâmplare ca arta secolului al XVI-lea a fost îndreptata repede spre un academism fara viata, care a degenerat.
Din punct de vedere spiritual, cu secolul al XVI-lea italian, dedublarea a devenit o decadenta, o dezagregare a sufletului crestin.
Umanistii epocii Renasterii nu au rupt în mod absolut cu crestinismul; nu s-au ridicat contra Bisericii, dar starea lor religioasa a fost raceala si indiferenta.
Ei nadajduiau sa descopere pe om îndreptându-se hotarât spre aceasta lume si întorcând spatele celeilalte. Si prin aceasta au pierdut profunzimea.
Omul descoperit de ei, omul Istoriei noi, nu va fi profund, ci va fi constrâns sa rataceasca la suprafata vietii. Pe aceasta suprafata, libera de orice legatura cu profunzimea, omul va încerca sa-si experimenteze fortele creatoare.
Va produce mult, dar va sfârsi prin a se epuiza si prin a pierde credinta ce si-o pusese în sine însusi.
     Nu era un efect al întâmplarii faptul ca individualitatea omului în secolul al XVI-lea se manifesta prin crime odioase.
Umanismul a putut elibera energiile omenesti, dar nu se poate spune ca, spiritualiceste, a ridicat pe om; dimpotriva, l-a secat. Aceasta consecinta era cuprinsa în principiul sau.
La baza istoriei noi se afla o rupere a omului de profunzimea spiritului sau; o rupere a vietii si a întelesului ei.
Ce legatura este între Sfântul Francisc sau Dante si secolul al XVI-lea si al XVII-lea?
Renasterea a înfaptuit multe lucruri mari; ea a adus multe valori pretioase culturii omenesti; totusi, ea nu a reusit pentru ca problema pe care o punea era insolubila.
Prima renastere crestina nu a reusit, dar nici renasterea pagâna. Or, mersul Istoriei moderne dateaza de la Renastere.
In Istorie se constata totdeauna o tragica divergenta între conceptia teoretica si realizarea practica.
In Istoria moderna, ceea ce s-a realizat este cu totul altceva decât au visat primii umanisti si parintii Renasterii. Prevedeau ei, oare, ca urmarile noului lor sentiment al vietii, al ruperii cu profunzimile spirituale si cu sensul spiritual al Evului Mediu, al initiativei lor creatoare, vor fi secolul al XlX-lea si masinile lui, materialismul si pozitivismul lui, socialismul si anarhismul lui, sleirea energiei spiritual-creatoare, careia i-au dat loc?
Leonardo, care a fost, poate, cel mai mare pictor al lumii, este responsanbil de mecanizarea si materializarea vietii noastre, de neînsufletirea ei, de parasirea sensului celui mai înalt al vietii. Nu stia nici el însusi ce prepara.
Renasterea a purtat în maruntaiele sale tot ceea ce trebuia ca sa te faca sa izbucnesti. Ea a eliberat fortele creatoare ale omului si a exprimat cea mai ridicata putere a artei sale.
In aceasta, ea se gasea pe linia adevarului; dar tot ea a despartit pe om de sursele spirituale ale vietii; ea a negat pe omul spiritual - care nu poate sa nu fie creator - pentru a afirma, în locul sau, exclusiv, pe omul natural, sclav al necesitatii.
Triumful acesta al omului natural asupra celui spiritual, în Istoria moderna, trebuia sa daca la sterilitatea creatoare, adica la sfârsitul Renasterii, la autodistrugerea umanismului.
Renasterea a fost o încercare grandioasa, care consta în a urmari fortele omului în liberul lor joc. Omul si-a închipuit ca întreaga viata poate fi preocuparea artei sale. El s-a întors spre aceasta natura pe care, în Evul Mediu, o credea apartinând raului. In natura cauta izvoarele vietii si creatiei. Si, la începutul raporturilor sale cu ea, a simtit-o retraind, regenerându-se.
Blestemul a fost ridicat Omul a încetat sa se teme de demonii sai care înspaimântau atâta pe oamenii Evului Mediu. Pe nesimtite - în ce-l priveste - omul a patruns în vârtejul vietii naturale, dar el nu s-a unit cu natura prin interior.
El s-a supus, spiritualiceste, materialitatii sale, dar a ramas separat cu sufletul sau. Renasterea închidea în ea însasi samânta mortii; iata pentru ce se gasea, la temelia ei însasi, contradictia distructiva a umanismului, a acestui umanism care, pe de o parte, ridica pe om si îi atribuia puteri nelimitate si, pe de alta parte, nu vedea în el decât o fiinta marginita, nestiutoare de libertatea spirituala.
Pentru a preamari pe om, umanismul l-a privat de asemanarea divina si l-a supus necesitatii naturale. Renasterea bazata pe umanism a descoperit fortele creatoare ale omului ca fiinta naturala si nu spirituala. Dar omul natural, smuls din omul spiritual, nu poseda surse inepuizabile pentru creatia sa; el este destinat sa sece, sa traiasca la suprafata vietii.
Ultimele produse ale Istoriei modeme au aratat-o, ele fiind cele care au condus, spre sfârsitul Renasterii, la autonegatia umanismului, la golul unei vieti superficiale si descentrate, la sleirea puterii creatoare.
Liberul joc al fortelor omenesti nu putea dura indefinit.
Si, în secolul al XlX-lea, acest joc creator ia sfârsit, nu mai da impresia de bogatie, ci de deznodamânt; greutatea si povara vietii cresc. Antinomia fundamentala a umanismului se agraveaza si se evidentiaza în lungul Istoriei moderne. Ea face sa se treaca de la umanism la contrarul acestuia. Umanismul lui Feuerbach si Auguste Comte, apostolii „religiei umanitatii", nu mai are aproape nimic comun cu cel al Renasterii. El merge mai departe, el adânceste antinomia umanismului; totusi, nu se mai gaseste în el acea fierbere a fortelor creatoare, se presimte, mai degraba, catastrofa ce o ascunde.
Evul Mediu salvase fortele creatoare ale omului si preparase splendida înflorire a Renasterii.
Omul intra în Renastere cu experienta medievala, cu prepararea medievala. Si tot ce a fost grandoare autentica în Renastere avea o legatura cu Evul Mediu crestin.
     Azi omul intra într-un viitor necunoscut, cu experienta Istoriei moderne si preparatia ei. Si el intra în aceasta epoca nu. Toate acestea dau de gândit.
In prima sa manifestare, umanismul a fost cel mai fecund si mai stralucit. Si toata arta pe care a produs-o provine din Renastere. In manifestarea sa initiala, umanismul si-a luat refugiul la sursele eterne ale artei omenesti - la anchtitate. Dar nu ne mai e posibil sa credem ca arta Renasterii este fructul unei întoarceri la pagânism, al unei recidive a pagânismului înauntrul lumii crestine. Ar fi dovada unei priviri superficiale a lucrurilor.
Umanismul se hranea din antichitate - asta se întelege - dar era un fenomen nou, un fenomen de Istorie moderna si nu antica.
Activitatea creatoare a omului era complet cuprinsa în catolicism. Si întreaga mare civilizatie europeana - înainte de toate latina - era, în fundamentele sale, o cultura crestina si catolica. Ea prinsese radacina în cultul crestin. Catolicismul, el însusi, era deja saturat de antichitate; se stie pâna la ce punct era el o adoptare a culturii antice.
In Evul Mediu cultura antica era viata catolicismului si, tot prin el, ea a fost parasita în timpurile, moderne. Numai astfel o renastere istorica a fost posibila.
Si Renasterea nu a fost, ca Reforma, îndreptata contra catolicismului. In catolicism se desfasura o activitate omeneasca colosala, care avea drept tinta suveranitatea papei, dominarea lumii prin biserica catolica, crearea unei imense culturi medievale.
Aceasta este ceea ce distinge catolicismul de ortodoxia orientala. Catolicismul nu numai ca ridica pe om spre cer, dar îi trezea si frumusetea si gloria pe pamânt. In aceasta este marele sau secret. Tendinta spre cer si viata eterna nasc frumusetea si produc puterea în viata pamânteasca temporara. Ascetismul lumii catolice medievale era o excelenta preparatie pentru creare.
El a salvat si a concentrat puterile creatoare ale omului. Asceza medievala era o scoala extraordinara pentru om; ea dadea spiritului o calire sublima. Si omul european din Istoria moderna a trait din ceea ce a dobândit spiritualiceste la aceasta scoala. El e dator întru totul crestinismului. Nici o alta scoala de spiritualitate nu a putut sa-l puna la încercare si sa-l disciplineze. Omul european si-a cheltuit fortele sale, el s-a irosit, s-a epuizat si, daca ramâne spiritualiceste viu, este numai datorita temeliei crestine din sufletul sau. l-a ferit astfel de decadere.
Umanismul, la începuturile sale, era înca aproape de crestinism, el se adapa la doua surse: antichitatea si crestinismul. El nu era creator si stralucitor în rezultatele sale decât în masura apropierii sale de crestinism.
Când el s-a smuls din fondul spiritual si a trecut la suprafata, atunci a început sa degenereze.
Nu deodata însa s-a hotarât sa înfatiseze pe om fara Dumnezeu si contra lui Dumnezeu. Umanismul acesta nu a fost al lui Pico della Mirandola, al lui Erasmus si al diversilor alti gânditori ai Renasterii. Dar în umanism se ascundea o samânta de negatie si din ea a iesit acest umanism al timpurilor moderne, ale carui fructe ultime s-au vazut în zilele noastre si care înseamna cu adevarat negarea omului.
Singur acel umanism care era înradacinat în crestinism si care constituie o mai completa dovedire a revelatiei crestine afirma pe om si creeaza frumusetea; dar el este legat de antichitate.
Umanismul, care rupe cu crestinismul, rupe, prin aceasta, si cu antichitatea si distruge, astfel, de doua ori pe om, rozând bazele lui antice si crestine. Aceasta este, evident, în cele din urma, opera umanismului.
Traditia sacra a culturii e legata prin mii de fire de traditia sacra a Bisericii crestine si o rupere completa cu aceasta traditie duce la decaderea culturii, coborând calitatea acesteia.
Epuizarea Renasterii în Istoria contemporana, slabirea energiei sale creatoare sunt urmarile îndepartarii sale si de crestinism si de antichitate; si toate acele renasteri partiale pe care istoria noastra le-a cunoscut au fost o întoarcere si la crestinism si la antichitate. Noul om european ori se hraneste din principii antice si medievale ori altfel se epuizeaza, se secuiateste si cade.
Dedublarea Renasterii, sfârsirea interioara încercata de omul Renasterii, devine tema Istoriei moderne. Ea e o desfasurare de idei si fapte, în care noi vedem umanismul distrugându-se prin propria sa dialectica; caci pozitia omului fara Dumnezeu si contra lui Dumnezeu, negatia imaginii si a asemanarii cu Dumnezeu în om duc la negatia si la distrugerea omului; afirmatia pagânismului contra crestinismului duce la negatia si distrugerea antichitatii.
Imaginea omului - imaginea sufletului si trupului sau - este opera antichitatii si crestinismului.
Umanismul timpurilor modeme rupând cu crestinismul se îndeparteaza de datele antice ale imaginii omenesti si o altereaza.
     Reforma a fost un alt aspect al acestui proces al Istoriei noi, care a dat Renasterea; este nascuta din miscarea umanista, prin revolta noului om al Istoriei moderne.
Dar ea este pricinuita de temperamentul unei alte rase, temperamentul rasei germanice de nord, saraca de soare, neînzestrata cu darul picturii si al plasticii dar înzestrata spiritualiceste cu o adâncime originala.
Suflul unei noi spiritualitati e importat prin rasa germanica în cultura europeana. Renasterea nu fusese o revolta si o protestare, ci o manifestare a spiritului creator. In aceasta sta frumusetea Renasterii; aceasta este semnificatia ei eterna.
Reforma, din contra, va fi mai degraba o revolta, o protestare, decât o creatie religioasa, ea va fi îndreptata în contra traditiei religioase.
Mistica germana a fost creatoare, o minunata manifestare a spiritului; dar Reforma, care, din punct de vedere religios, a fost sterila, nu a fost deloc o manifestare mareata a spiritului.
La început se gasea în Reforma si mult catolicism; ea era un eveniment care se petrecea în sânul catolicismului. Luther a fost un calugar catolic. Tot ce era profund, tot ce era autentic religios în Reforma era legat de adevarul etem al crestinismului; era o sete de purificare, de reînnoire, de regenerare în sânul catolicismului chiar.
Va gasi în Luther un moment, dar un singur moment de înalt adevar: acea nevoie din el de eliberare spirituala.
Din nenorocire, negatia l-a facut sa iasa din calea sa.
Revolta si protestarea, inerente Reformei, au produs aceasta evolutie a Istoriei moderne, care a sfârsit cu „luminile" secolului al XVIII-lea, cu rationalismul, cu revolutia, si, în fine, cu ultimele sale efecte: pozitivismul, socialismul si anarhismul.
"Luminile" nu sunt decât un slab reflex al Renasterii, o ultima reforma a autoafirmatiei umaniste. Dar nu se mai gaseste în ea spirit creator, Renasterea este secata.
     In ceea ce priveste rationalismul secolului al XVIII-lea, daca este un fenomen esential distinct de spiritul creator al Renasterii, este, totusi, în geneza sa, legat înca de aceasta. „Luminile" sunt pedeapsa temporara a Renasterii, rascumpararea pacatelor mândriei umaniste, a acelei autoafirmatii, care a tradat sursele divine ale omului.
Astfel, pe calea artistica, scoala din Bologna a însemnat condamnarea lui Michelangelo si Rafael pentru ca spiritul, care predominase în secolul al XVI-lea, trebuia sa aduca moartea.
Pe astfel de drumuri spiritul creator se vestejeste.

     Savonarola a fost avertisment pe caile înselatoare ale Renasterii. Aceasta si-a epuizat fortele sale creatoare, dând loc unei violente miscari istorice în care nu vor mai fi creatii puternice.
Revolutia franceza, pozitivismul si socialismul secolului al XlX-lea sunt, în acelasi timp, consecintele umanismului, ale Renasterii, ca si simptomele sleirii puterii creatoare ale acesteia.
     Pentru a ajunge la Renastere a trebuit ca fortele creatoare ale omului sa se adune din belsug. Mai întâi este o magnifica înflorire care se întinde apoi în tot lungul istoriei timpurilor modeme. Aceasta profunzime o datora omul aetscismului medieval. Totusi, omul modem arata nerecunostinta catre spiritul care îi salvase puterile. Istoria moderna a trait pe o profunzime de forte creatoare, iar fortele omului, cu timpul, s-au cheltuit.
Se cuvenea omului Europei modeme sa epuizeze toate iluziile umaniste pâna la capat pentru a a junge, în culmea istoriei sale, la autodistrugere, la cladirea fundamentelor chiar ale identitatii omenesti.
Totul face sa se creada ca drumul pamântesc al istoriei omului nu constituie decât o încercare spirituala pentru el, o preparare pentru o alta viata.
Toate realizarile istoriei reprezinta tot atâtea esecuri formidabile. Renasterea nu a izbutit; nici Reforma si „Luminile".
De asemenea, nu au izbutit nici revolutiile inspirate din „lumini" si sperantele pe care le aduceau cu ele s-au distrus. In acelasi fel nu va izbuti socialismul în actiune.
In viata istorica a umanitatii niciodata nu s-a realizat ceea ce omul si-a propus ca scop. Dar, fara .stirea sa, se creeaza enorme valori, pe care el nu le-ar fi prevazut niciodata. Renasterea nu a izbutit, ea nu a ajuns la perfectiune, la desavârsire în domeniul frumosului si al bucuriei pamântesti vrând sa învie antichitatea; totusi, valorile pe care le-a produs sunt formidabile si esecurile sale chiar poarta semnele unei nemuritoare frumuseti. Astfel au fost cele ale quattrocentului, epoca de dedublare, cum am spus-o.
     Renasterea a fost punctul de plecare al istoriei timpurilor modeme. Dar Reforma si „Luminile", pozitivismul secolului al XlX-lea, socialismul si anarhismul, toate acestea sunt descompunerea Renasterii, evidentierea contradictiilor intrinseci ale umanismului si saracirea progresiva a puterilor creatoare ale omului.
Cu cât omul european se îndeparteaza de Renastere, cu atât fortele sale creatoare se altereaza. Momentele sale de cea mai grandioasa înaltare ramân legate de o întoarcere spre Evul Mediu, îl aduc la izvoarele crestinismului - cum s-a întâmplat, bunaoara, la începutul secolului al XlX-lea, cu miscarea romantica si, la sfârsitul secolului al XlX-lea, cu miscarea neoromantica si simbolista.
Avem puternice motive sa credem ca puterile creatoare ale omului nu pot fi regenerate si identitatea omului restabilita decât printr-o noua epoca de ascetism religios. Numai o astfel de epoca, singura o astfel de epoca, revenind la sursele spirituale ale omului, va putea sa concentreze toate puterile acestuia si sa împiedice ca identitatea sa sa se pulverizeze cu totul.
Omul trebuie sa ajunga la aceasta, ajuns odata la culmea istoriei sale noi. Nu mai trebuie sa se bizuie pe o noua renastere de nici un fel dupa secatuirea puterilor sale spirituale, dupa ratacirea în pustiul vietii, dupa zguduirea asa de puternica a identitatii omenesti.
Daca ar trebui sa se stabileasca o analogie, ar trebui sa se spuna atunci ca ne apropiem nu de Renastere, ci de un început întunecos de Ev Mediu si ca va trebui sa trecem printr-o noua barbarie civilizata, printr-o noua disciplina, printr-un nou ascetism religios, înainte de a vedea nascând zorile unei noi si inimaginabile Renasteri.
     Totul este asa de uzat în istoria omeneasca încât te întrebi daca nu cumva puterile creatoare ale omului nu se vor trezi - de astadata -îndreptate înspre alta lume.
Puterile naturale au limite, încrederea în sine a omului natural îl duce la decadere pentru ca a negat izvoarele vietii. Omul natural, smuls din omul spiritual, îsi creeaza o viata de fantasme, este fermecat de bunuri iluzorii. Trebuie admisa aceasta lege ca omul, într-o existenta pamânteasca, limitata si relativa, nu este susceptibil a crea frumosul si valorosul decât atunci când crede într-o alta existenta nelimitata, absoluta, nemuritoare. Raportul exclusiv al omului cu aceasta existenta muritoare si limitata sfârseste prin a roade energia sa creatoare, îl duce la satisfactia de sine, îl face sec si superficial.
Omul spiritual e singurul si adevaratul creator, afundându-si radacinile sale în viata infinita si eterna. Dar umanismul a renegat pe omul spiritual, a parasit eternul pentru temporal, a întarit pe omul naturii pe suprafata limitata a pamântului. Si aceasta fiinta, care a vrut sa se încreada numai în sine, se gaseste fara aparare în mijlocul elementelor dezlantuite care îl asediaza.
Fata omului nu poate fi pastrata de fortele omului natural, ea postuleaza pe omul spiritual. Fara curentele ascetismului religios, care pune distantele, care subordoneaza inferiorul superiorului, mentinerea personalitatii e imposibila. Istoria moderna însa a fost cladita pe aceasta iluzie: ca personalitatea putea înflori fara ajutorul marilor curente de ascetism religios. Istoria moderna, iesita din Renastere, a descoperit individualismul, dar acesta a adus ruina individualitatii omului, distrugerea personalitatii - si asistam azi la deznodamântul crud al individualismului lipsit de baza spirituala. Individualismul a golit individualitatea omeneasca, a lipsit personalitatea de forma si consistenta, a nimicit-o.
     E o lege generala ca individualitatea omului e puternica si înfloritoare atunci când admite realitatile si valorile supraindividuale si supraomensti si se supune lor. Individualitatea omului este nimicita si se vestejeste din momentul ce le neaga.
Individualismul face fara sens întelesul vointei individualitatii omenesti, îndreptata de acum spre neant, lipsita de scop - si umanismul înselator a dus pe om la aceasta secatuire care a transformat sufletul omenesc într-un pustiu.
Totusi, prin umanism se pusese o problema colosala a carei tema era omul. In dialectica tragica a istoriei moderne vad aceasta tema care se afirma. Si aparitia chiar a umanismului nu trebuie considerata ca o adevarata neizbânda, ca un rau absolut. Experienta umanista prezinta o semnificatie pozitiva. Soarta a voit ca omul s-o traiasca. Omul trebuia sa treaca prin libertate si în libertate sa accepte pe Dumnezeu. Acesta era sensul umanismului.
     Fazele umanismului, care marcheaza a doua jumatate a secolului al XlX-lea si începutul secolului al XX-lea, corespund unei stingeri definitive a Renasterii, unei sleiri definitive a puterilor ei creatoare. Jocul liber si impetuos al multiplelor forte ale omului a ajuns la termenul sau. Nu mai este nici o urma de spirit al Renasterii, tot ceea ce este spiritualiceste semnificativ si creator la sfârsitul secolului al XlX-lea si al XX-lea este îndreptat spre sursele religioase, cu adevarat crestine, ale omului. Curentele pagâne ale acestei perioade sunt superficiale si ar fi zadarnic a cauta în ele spiritul antichitatii. Omul, care a abuzat de cultura, nu este omul unei renasteri, ci al unei decadente care este una dintre formele sfârsitului Renasterii. Omul a ajuns în culmea culturii Istoriei noi într-o stare de epuizare si de sfârsire, încovoiat sub greutatea unei istorii devenite prea complicata în urma rupturii sale cu centrul religios.
Omul nu poate suporta izolarea în care l-a aruncat epoca umanista. El se destrama din pricina acestei razletiri, nascoceste imitatii de comuniuni si legaturi spirituale; îsi creeaza biserici false. Sociologismul extrem constituie tocmai partea rea a adâncii izolari si a marii razletiri a omului. Atomii separati în interior tind sa se uneasca la exterior. Sociologismul extrem - în acceptia sa filosofica - nu este decât o alta fata a individualismului extrem, a atomizarii societatii omenesti. Individualitatea omului, care începe sa se ridice în epoca Renasterii, subzista înca în unitatile spirituale organice si se hranea din ele.
Ea nu prezenta aspectul unui atom izolat, ci se dezvolta liber, crea având sub ea o baza spirituala. Ea nu se dedase înca cu totul socialarizii pentru a scapa de rasletirea sa si de foamea sa spirituala si materiala. Socializarea transofrmata în religie este deznodamântul incontestabil al Renasterii, epuizarea acestei individualitati omenesti care se ridicase în epoca Renasterii.
Individualismul si socialismul extrem sunt doua forme ale acestui deznodamânt. Si în una si în cealalta individualitatea omului este compromisa, identitatea omului se întuneca. Umanismul abstract, separat de bazele divine ale vietii, de solidaritatea spirituala, trebuia sa duca la distrugerea omului si identitatii sale.
Identitatea omeneasca, ca orice autoritate autentica, nu este continuta decât în taria spirituala care imprima pecetea unitatii divine pe orice multiplicitate omeneasca; ea dispare în abstractie si izolare. Procesul umanismului, în timpurile modeme, este trecerea omului de la taria spirituala, în care totul este legat organic, la abstractia rasletitoare în care omul se transforma într-un atom izolat. In aceasta trecere de la concret la abstract, omul Istoriei noi spera sa-si obtina libertatea, sa-si afirme individualitatea, sa dobândeasca o energie creatoare. Omul a vrut sa se elibereze, sa scape de aceasta gratie divina care îi alcatuise imaginea si care îl hranea spiritualiceste.
     Umanismul abstract înseamna ruperea cu gratia, negarea ei. Dar, de fapt, viata nu este concreta decât în gratie; viata în afara de gratie este o viata abstracta. Pe acest teren se zidesc toate iluziile umanismului. Tot ce pare omului eliberare, redobândire a individualitatii si energiei sale creatoare, nu este decât o robire a fiintei sale spirituale vâltorii firesti, o dezagregare a individualizarii sale. Aceasta se vadeste definitiv în culmea procesului Istoriei moderne.
Umanismul a luat pe om în afara de concret, nu cu legaturile sale spirituale, ci pe cale abstracta, ca si cum ar fi fost vorba de un atom al naturii închis în el însusi.
Aceasta tendinta nu s-a afirmat deodata în epoca Renasterii, ci s-a determinat progresiv în cursul Istoriei noi. Si ea, inevitabil, trebuia sa duca la un individualism si socialism extrem, care sunt doua forme ale atomizarii, ale descompunerii abstracte a societatii si personalitatii.

     Cei doi oameni care domina gândirea timpurilor noi, Fr. Nietzsche si Karl Marx, au ilustrat cu o generala putere aceste doua forme ale autonegarii si autodistrugerii umanismului. La Nietzsche umanismul se tagaduieste sub forma sa individualista; la Marx, sub forma sa colectiva.
Individualismul abstract si colectivismul abstract s-au nascut din una si aceeasi cauza: sustragerea omului de la bazele dumnezeiesti ale vietii, despartirea sa de concret.
Nietzsche este copilul umanismului timpurilor moderne si victima lui. El plateste pacatele acestuia. In destinul lui Nietzsche, umanismul devine contrariul lui. Nietzsche simte ca omul este „rusine si umilinta". El este setos sa-l vada ca se înalta; vointa sa aspira la supraom. Morala lui Nietzsche nu admite valoarea personalitatii omenesti; ea rupe cu umanul si predica asprimea fata de om în numele scopurilor supraumane, în numele viitorului si al sublimitatii.
Supraomul înlocuieste la Nietzsche pe Dumnezeul pierdut El nu poate si nu vrea sa se mentina numai în uman. Cu individualismul suprauman al lui Nietzsche imaginea omului dispare.
In acelasi fel dispare omul în supraumanul colectivist al lui Marx. Spiritualiceste, Marx a iesit din religia umanista a lui Feuerbach. Dar în el, de asemenea - desi în alt fel - umanismul se transforma în contrariul sau, adica în antiumanism. Marx simte individualitatea omeneasca precum mostenirea unei vechi lumi burgheze, el cere ca ea sa se înalte prin colectivism. Morala lui Marx nu admite valoarea personalitatii omenesti. Si el rupe cu umanul si predica asprimea fata de om în numele colectivitatii, în numele statului viitor - al statului socialist.
Colectivitatea înlocuieste la Marx pe Dumnezeul pierdut. Nici el nu poate si nu vrea sa se mentina în uman; este, într-adevar, în colectivismul lui Marx ceva neuman, antiuman chiar, personalitatea omului dispare, identitatea omului se întuneca. Colectivismul lui Marx nu admite individualitatea omeneasca, cu viata sa interioara infinita, pe care o admitea si glorifica nu de mult umanismul lui Herder si Goethe.
Marx este, de asemenea, copilul legitim al Istoriei noi, ca si Nietzsche. Si în unul si în altul se consuma sfârsitul Renasterii, dar în mod deosebit. Nietzsche este întors spre Renastere, vrea sa traiasca impulsia creatoare a Renasterii, dar el a trecut pe un alt plan, în care nu mai este posibil sa regaseasca izvoarele Renasterii istorice.
Marx întoarce spatele pentru totdeauna Renasterii, ca unei lumi burgheze; el este setos de o epoca noua, în care nici nu se poate macar visa de supraproductie creatoare.
Nici opera lui Nietzsche, nici a lui Marx nu au însemnat triumful omului. Ele au demascat numai iluziile umaniste. Dupa ei, nu mai este nici un mijloc de a vedea în umanism un ideal încântator si plin de vraja si credinta naiva în uman a devenit o imposibilitate.
Omul va fi negat si de Max Stirner, care va da umanismului o alta lovitura brutala. Regatul intermediar al omului, al umanului se descompune, cedeaza.
Extremitatile, limitele apar, hotarele omului au fost trecute; a te mentine numai în uman este imposibil. Renasterea care se sfârseste, Renasterea care a fost liberul joc al puterilor regatului intermediar al omului, pretentia de a crea o viata perfecta, fericita si frumoasa în acest regat umanist, a fost distrusa în timpurile modeme.
Democratizarea si extensiunea sa i-au fost fatale. Umanismul creator nu poate subzista decât într-o selectie a societatii omenesti. Astfel era în epoca Renasterii. „Luminile" si revolutia au introdus nivelarea în regatul umanist si au elaborat dezagregarea lui interioara. Renasterea se întemeiase pe o inegalitate; si ea nu era posibila decât prin aceasta. Setea de egalitate, care a cuprins pe omul contemporan, a marcat sfârsitul Renasterii. Aceasta este „entropia" în viata sociala.
     Sfârsitul istoric al Renasterii aduce cu sine dezagregarea a tot ceea ce fusese organic.
Renasterea pastrase înca structura organica a vietii. Viata era înca în ea, ierarhizata, ca orice viata organica. Aceasta miscare de secularizare nu era decât un început care trebuia sa sfârseasca prin mecanizarea vietii. La început, în primele sale faze, aceasta secularizare era luata drept eliberarea puterilor creatoare ale omului; dar puterile umane, iesind din starea organica, s-au supus, inevitabil, starii mecanice.
Aceasta nu se vede chiar de la început. Câtva timp, omul traieste în iluzia ca este liber de orice legatura organica, el nu banuieste ca va intra ca piesa în ansamblul mecanic.
Aceasta perioada intermediara în timpul careia europeanul nou s-a crezut eliberat de „organic", fara a se crede supus „mecanicului", constituie timpul adevaratei Renasteri, care se închide catre secolul al XVII-lea si al XVIII-lea.
Apogeul societatii europene a vazut desfasurându-se puterile omenesti smulse din adâncul lor, dar nesimtindu-le înca supuse mecanicii egalizante.
Ori, în secolul al XlX-lea, în Europa se produce, deodata, una dintre cele mai teribile revolutii pe care le-a încercat umanitatea în cursul istoriei sale.
In viata omului, masina si-a facut intrarea sa triumfala si se poate spune ca ea a tulburat întregul ei ritm organic. Masina a distrus întreaga structura seculara a vietii omenesti, în mod organic legata de viata naturii. Mecanizarea vietii distruge triumful Renasterii si face imposibila dezvoltarea creatoare a vietii.
Masina omoara Renasterea. Ea pregateste o noua epoca, epoca civilizatiei. Cultura, hranita din simbolica sacra, moare.
Oamenii Renasterii nu stiau, nu pricepeau ca pregateau triumful masinii în lume, ca îndepartarea definitiva de Evul Mediu trebuia sa duca la domnia masinilor si la înlocuirea structurii organice prin mecanizare.
Structura organica a vietii este ierarhica, adica cosmica. In organismul cosmic partile sunt supuse întregului, sunt legate de centru. In ordinea organica centrul e presupus drept scop al vietii partilor. Orice organism este ierarhie.
Când partile se desfac de întreg si înceteaza de a servi centrul organic, pe nesimtite, ele se supun unei naturi inferioare.
Epoca Renasterii îsi reclama gloria de a fi descoperit nu numai pe om, dar si natura. Oamenii Renasterii se întorc catre natura plini de evlavie, ei se instruiesc la scoala naturii si imita formele ei exterioare. Acest raport al Renasterii cu natura, în prima sa perioada, se întovaraseste cu încântarea produsa de formele naturii si de bucuria vietii naturale. Numai câtiva mistici si teosofi ai Renasterii vor patrunde mai adânc natura. Ceea ce apare cu Renasterea nu este exclusiv o descoperire.
     Urmarile introducerii masinii în viata omului sunt nenumarate. Ele se întind asupra vietii sale spirituale si asupra a tot ceea ce el produce. Stiinta si arta se gasesc atrase de mecanizare; în ele s-a imprimat divizarea unitatii organice pe care o produce masina în întreaga sfera a vietii. Arta contemporana, în ultimele sale curente, rupe cu Renasterea deoarece rupe pentru totdeauna cu antichitatea.
In arta contemporana, îndreptata exclusiv asupra viitorului pe care îl adora, sunt menite distrugerii si trupul omului si formele lui eterne. în ea, imaginea omului trebuie, în sfârsit, sa dispara. Futurismul care, în sine, reprezinta un simptom mai serios decât se pare, distruge imaginea naturii si a omului; astfel, el vrea sa elimine pentru totdeauna caracterul propriu al artei Renasterii, care consta în întoarcerea completa spre formele eterne ale naturii si ale omului.
Futurismul este simptomatic pentru sfârsitul Renasterii. El distruge opera lui Michelangelo si a lui Leonardo. Futurismul a rupt cu totul cu antichitatea, cu principiile formelor eterne ale artei. Formele pe care Renasterea le cauta proveneau din doua izvoare: natura si antichitatea. Futurismul le neaga pe amândoua. El nu îsi cere formele nici de la natura, nici de la om, el i le cere masinii. Futurismul cade în desfasurarea procesului prin care se opereaza dezmembrarea organica a oricarei unitati mecanice si umane. Futuristii sunt atrasi într-o miscare al carei sens nu îl prind, caci au constiinta prea imperfecta despre semnificatia propriei lor miscari. Ceea ce ramâne - oricare ar fi valoarea proprie a futurismului -este ca imaginea omului, sufletul si trupul acestuia pier într-o astfel de arta; ele sunt divizate de furtunile omenesti si nu ramân din ele decât sfarâmaturi.
Cubismul unui mare pictor ca Picasso dezmembreaza deja trupul omului si tulbura identitatea artistica a omului. Pictura futurista, în care curentele de mâine au înlocuit repede pe cele de azi, împing înca mai departe divizarea identitatii omenesti. Marginile oricaror forme naturale au fost violate; totul trece în orice forma, iar omul în obiecte neînsufletite; anunturi de ziare, bucati de sticla si tocuri de pantof patrund în orice forma naturala pentru a o distruge.
Formele trupului omenesc fiind tot formele antice, distrugerea lor este ruptura definitiva cu antichitatea. Poezia futurista, de asemenea, descompune sufletul omenesc, introduce în sufletul omului aceleasi anunturi de gazeta, bucati de sticla si tocuri de pantof; ea supune sufletul zgomotului automobilelor si aeroplanului.
Aceasta descompunere a sufletului omenesc era atrasa înca de impresionism. Sufletul omului se descompunea în senzatii deoarece se pierduse centrul sufletului
. Astfel, în masura în care îsi cauta reazemul sau în sine însusi, omul era condus la ruina propriei sale imagini. Smuls din radacinile sale spirituale, din radacinile sale eteme, iata-l supus puterii devastatoare a vremii.
Futurismul este produsul autoafirmarii omului; însa futurismul este sfârsitul umanismului, autonegarea lui. In futurism omul se pierde pe sine însusi, înceteaza de a avea constiinta identitatii sale proprii. Omul este dominat de colectivismul neomenos si nu este o întâmplare ca futurismul a aratat ca se adapteaza asa bine formelor extremiste ale colectivismului social.