Din cronica Akasha - Partea VIII de Rudolf Steiner publicat la 05.04.2009
Desprinderea Lunii
     Trebuie sa ne devina foarte clar faptul ca materialitatea densa pe care o are astazi omul si pe care o considera ca fiindu-i proprie a dobândit-o târziu si în mod progresiv.
Daca dorim sa ne facem o idee de starea corporala pe care o avea în stadiul de evolutie la care ne referim acum, cea mai buna metoda ar fi sa ne reprezentam o masa de vapori sau un nor plutind în aer.
Dar si o atare reprezentare nu se apropie de realitate decât în mod foarte exterior. Caci norul de foc „om“ este însufletit si organizat în interiorul sau.
Comparat însa cu ceea ce omul va deveni mai târziu, trebuie sa ni-l închipuim pe aceasta treapta a dezvoltarii sale ca dormitând, ca având o stare de constienta cu totul crepusculara. Acest om este complet lipsit de ceea ce numim inteligenta, spirit, ratiune.
El se misca mai mult plutind decât mergând, este prevazut cu patru feluri de organe, ca niste membre, care îi permit sa se deplaseze înainte, înapoi, lateral, de fapt în toate directiile.
Cât priveste partea sufleteasca a acestor fiinte, am vorbit câte ceva despre aceasta mai înainte.

     Dar sa nu ne închipuim ca miscarile sau celelalte manifestari vitale ale acestor fiinte ar fi fost dezordonate, dereglate sau irationale. Dimpotriva, ele erau întotdeauna supuse unor legi precise.
Tot ceea ce faceau avea semnificatie si importanta, numai ca puterea diriguitoare, întelegerea nu se afla în fiinta însasi.
Totul era condus de o inteligenta care actiona din afara. Anumite fiinte superioare si mai evoluate decât aceste fiinte umane le înconjurau, ca sa spunem asa, si le dirijau. Caci atributul fundamental al acestui „nor-de-foc“ consta în faptul ca fiintele umane, ajunse în acest stadiu al evolutiei lor, puteau sa se încarneze în el, dar totodata si entitatile superioare puteau sa faca acelasi lucru si, prin aceasta, se aflau în interactiune deplina cu oamenii.
Acestia îsi dezvoltasera dorintele, instinctele si pasiunile pâna la un stadiu când puteau sa se contureze în acest nor-de-foc.
Celelalte fiinte, pe care le-am mentionat, erau însa apte sa actioneze în mod creator, prin inteligenta si prin actionarea lor constienta în interiorul acestui nor de foc; ele posedau si unele facultati care le permiteau sa patrunda în regiuni superioare.
Din aceste regiuni porneau deciziile si impulsurile lor, dar efectele acestora se manifestau în norul de foc. Tot ceea ce omul realiza pe Pamânt îsi avea sursa în aceste relatii bine reglate între corpurile umane sub forma norului de foc, si acele fiinte superioare.
Se poate spune, asadar, ca omul urma o evolutie ascendenta. Trebuia sa dezvolte în acel nor de foc anumite facultati specifice fiintei umane, superioare celor pe care le avusese mai înainte.
Celelalte fiinte, dimpotriva, se straduiau sa coboare în materie. Ele urmareau un drum care le permitea sa-si manifeste puterea lor creatoare, dând nastere unor forme materiale din ce în ce mai dense
. Pentru aceste fiinte, aceasta nu însemna, într-un sens mai larg, nicidecum ceva degradant. Tocmai asupra acestui aspect trebuie sa fim bine întelesi. A dirija forme materiale dense corespunde, de fapt, unei forte si unei facultati mai elevate decât forta de a dirija forme mai subtile. În cursul unor epoci cu mult anterioare din evolutia lor, aceste fiinte superioare au avut o putere limitata, asemanatoare cu cea pe care o are omul în prezent.
Ca si omul actual, aceste fiinte aveau o putere care se limita numai la „viata lor interioara“.
Asupra materiei dense exterioare, înconjuratoare, nu aveau nici o putere. Nimic din ce era dens si exterior nu le da ascultare. De aceea, ele aspirau la o stare care sa le permita sa domine si sa dirijeze prin metode magice obiectele fizice.
În perioada aceea, la care ne referim acum, aceste fiinte se aflau pe o treapta de evolutie avansata fata de om
. Acesta era atunci la stadiul când se straduia sa se înalte pentru a putea încorpora inteligenta abia în materii mai fine, în scopul de a putea actiona ulterior spre exterior; în schimb, acele fiinte superioare omului îsi încorporasera deja, cu mult înainte, inteligenta si detineau acum forta magica ce le permitea sa implice aceasta inteligenta în lumea înconjuratoare.
Fiinta umana se îndrepta, asadar, acum în sus, trecând prin stadiul norului de foc, în timp ce fiintele superioare se îndreptau prin acelasi stadiu în jos, pentru a-si amplifica puterea lor.
În norul de foc pot actiona în mod preferential forte pe care omul le cunoaste ca fiind pasiunile si instinctele sale inferioare. În stadiul norului de foc, atât omul, cât si fiintele superioare se servesc de aceste forte. Ele actioneaza asupra formei umane pe care am descris-o mai înainte, si anume în interior, astfel încât omul poate sa-si dezvolte acele organe care sa-i dea posibilitatea sa gândeasca, sa-si formeze personalitatea.
Dimpotriva, în fiintele superioare, aceleasi forte actionau în stadiul la care ne referim, în asa fel încât le permiteau sa creeze, într-un mod cu totul impersonal, institutiile necesare vietii sociale pe Pamânt.
Multumita acestor fiinte, apar pe Pamânt creatii care constituie amprenta însasi a legilor inteligentei.
Sub efectul fortelor pasionale, în interiorul omului se formeaza organele personale de gândire, iar în jurul sau, aceleasi forte dau nastere unor organisme sociale patrunse de inteligenta.

     Sa ne gândim acum la acelasi proces, dar împins putin înainte, sau, mai curând, sa ne închipuim cele înscrise în Cronica Akasha daca luam în considerare o perioada mai târzie, faza când Luna s-a desprins de Pamânt.
Aceasta a provocat o mare perturbare.
O importanta parte din caldura încorporata în obiectele aflate în jurul omului se pierde si, ca urmare a acestui fapt, aceste obiecte capata o materialitate mai avansata, o mai mare densitate.
Omul se vede obligat sa traiasca într-un mediu racit si nu o poate face decât modificându-si propria sa materialitate. Implicit, procesul de densificare a substantei atrage o modificare a formelor.
Însasi starea aceea de nor de foc a cedat locul unei alte stari cu totul diferite, pe Pamânt.
În consecinta, fiintele superioare, pe care le-am mentionat, nu mai pot dispune de norul de foc ca suport pentru activitatea lor. De asemenea, ele nu-si mai pot exercita influenta asupra manifestarilor din viata intima a omului, ceea ce, mai înainte constituia principalul lor câmp de actiune.
În schimb, dobândesc puteri asupra formatiunilor umane pe care, de altfel, ele însele le creasera din norul de foc.
Aceasta modificare intervenita în orientarea actiunii lor merge paralel cu o metamorfoza a formei umane: una din jumatatile înzestrata cu doua organe de miscare devine partea inferioara a corpului si totodata principalul suport al procesului de nutritie si de reproducere.
Cealalta jumatate este orientata, într-un fel, în sus, iar celelalte doua organe de miscare vor fi precursoare ale mâinilor, iar acele organe care participasera anterior la nutritie si reproducere se transforma în organe de vorbire si de gândire.
Omul începe sa se îndrepte, se ridica în picioare.
Acest fapt este consecinta directa a expulzarii Lunii.
Împreuna cu Luna, se desprind de globul terestru toate fortele care confereau omului, în stadiul norului de foc, capacitatea sa fecundeze el însusi si sa procreeze fiinte asemanatoare lui, fara a avea nevoie de influente venite din afara.
Ansamblul partii de jos a corpului, pe care adesea o numim partea sa inferioara, trece sub influenta organizatoare inteligenta a fiintelor superioare.
Ceea ce aceste entitati mai puteau dirija ele însele în om prin aceea ca masa de forte, izolata acum pe Luna, era înca unita cu Pamântul, acum ele trebuie sa organizeze prin colaborarea celor doua sexe. Acest fapt explica pentru ce initiatii considera întotdeauna Luna ca simbol al fortei de reproducere. Aceste forte sunt, într-adevar, legate într-un fel de Luna, iar entitatile superioare sunt înrudite cu Luna, sunt, ca sa spunem asa, divinitati lunare.
Înainte de separarea Lunii, ele actionau în interiorul omului, servindu-se de fortele de natura lunara, dar dupa aceasta ruptura, ele îsi exercitau influenta din afara pentru reproducerea fiintei umane.
Se poate, deci, spune ca aceste forte spirituale, de natura nobila, care se serveau înainte de norul de foc pentru a actiona asupra instinctelor superioare ale omului, au coborât acum, exercitându-si puterea în planul procreatiei. Într-adevar, în acest domeniu actioneaza si organizeaza forte nobile, de natura divina.
Expunem aici o teza importanta din stiinta spirituala, care se exprima în felul urmator: fortele superioare, nobile, divine, sunt înrudite cu cele aparent inferioare ale naturii umane. Cuvântul „aparent“ trebuie luat într-un sens foarte larg, caci ar însemna sa subestimam în totul adevarurile oculte, daca am vedea în însasi fortele de reproducere ceva inferior. Numai când omul abuzeaza de aceste forte, când le subjuga instinctelor si pasiunilor sale, numai atunci devin daunatoare, dar nu si când le înnobileaza prin aceea ca recunoaste în ele impulsul unor forte spirituale divine.
În acest caz, omul pune aceste forte în slujba evolutiei terestre si îndeplineste planul entitatilor superioare pe care le-am amintit. A înnobila tot ce are atingere cu acest domeniu si-l plasa sub ocârmuirea legilor divine, iata ce sustine stiinta spirituala, si nicidecum a le suprima.
Suprimarea acestor forte nu este decât rezultatul unei interpretari superficiale a principiilor oculte, reduse din eroare la un ascetism contrar unor legi oculte de baza.

     În cealalta jumatate a corpului, în partea sa superioara, omul dezvolta ceva ce scapa influentei entitatilor superioare mentionate. Aici intervin alte fiinte, care si-au întins puterea asupra acestei zone.
Este vorba de acele fiinte care, în cursul unor etape de evolutie precedente, au atins o mai mare dezvoltare, au progresat mai mult decât omul, dar fara a ajunge la nivelul divinitatilor lunare.
Ele nu aveau forta sa-si exercite puterea în interiorul norului de foc.
Dar acum, când s-a ajuns la un stadiu mai avansat si când, datorita norului de foc, s-a realizat în organele de gândire ceva ce aceste fiinte ele însele trebuisera sa realizeze anterior, a sosit momentul sa intre si ele în actiune.
Divinitatile lunare cunoscusera deja inteligenta diriguitoare, care putea actiona în afara. Ele erau deja purtatoare ale acestei inteligente atunci când a început epoca norului de foc. Aveau capacitatea sa actioneze spre exterior asupra lumii înconjuratoare de pe Pamânt.
Dar entitatile de care vorbim nu reusisera în trecut sa dezvolte o inteligenta care sa poata actiona spre exterior. Din aceasta cauza, epoca norului de foc le-a gasit nepregatite.
Dar iata ca acum exista inteligenta, ea exista în om.
Fiintele acestea pun stapânire pe inteligenta umana pentru a actiona prin ea asupra lumii înconjuratoare.
Înainte, divinitatile lunare îsi exercitau influenta lor asupra fiintei umane în întregul ei; acum actiunea lor este restrânsa asupra partii de jos a corpului. Asupra partii de sus se întinde influenta celorlalte fiinte, inferioare, despre care tocmai am vorbit. Omul ajunge astfel sub o dubla înrâurire.
Partea de jos este supusa influentei divinitatilor lunare, dar partea unde se forma personalitatea sa ajunge sub dirijarea acelor entitati numite în mod colectiv, dupa denumirea conducatorului lor, Lucifer.
Divinitatile luciferice îsi desavârsesc, prin aceasta, propria lor evolutie, servindu-se de fortele de inteligenta recent trezite în fiinta umana
Ele nu putusera sa ajunga la acest stadiu de evolutie. Dar acum, ele sunt în masura sa dea oamenilor predispozitii spre libertate, permitându-le sa faca deosebire între „bine“ si „rau“. De fapt, organul inteligentei s-a format la om datorita influentei divinitatilor lunare, dar acesti zei ar fi lasat acest organ într-o stare latenta; ei nu aveau nici un interes sa se serveasca de el, caci aveau propriile lor forte de inteligenta. Fiintele luciferice erau interesate în a dezvolta si a dirija inteligenta umana spre lumea fizica înconjuratoare. În felul acesta, ele au devenit pentru oameni calauze în tot ceea ce poate fi realizat cu ajutorul inteligentei umane. Numai ca fiintele luciferice nu puteau fi altceva decât un fel de instigatori. Aceste fiinte erau în stare sa dezvolte inteligenta la om, dar nu si în natura lor proprîe.
Urmare a acestui fapt, activitatea pe Pamânt cunoaste acum doua tendinte.
Una provine direct de la divinitatile lunare si era, dintru început, conforrna cu legile si regulile ratiunii. Doar divinitatile lunare îsi facusera, cu mult timp înainte, ucenicia si depasisera stadiul în care ar fi putut gresi astfel.
Zeitatile luciferice, dimpotriva, lucrând cu fiintele umane, erau înca în cautarea perfectiunii. Sub conducerea lor, omul trebuia sa învete cum sa descopere legile propriei sale naturi. Condus de Lucifer, omul trebuia sa devina un „egal al zeilor“. Se naste imediat întrebarea: daca entitatile luciferice nu ajunsesera în cursul evolutiei lor la capacitatea unei activitati inteligente în cadrul norului de foc, la ce nivel s-au oprit?
Pâna la ce stadiu al evolutiei terestre au fost capabile sa-si coordoneze actiunea cu aceea a divinitatilor lunare?
Gasim, în Cronica Akasha, raspunsul la aceste întrebari.
Entitatile luciferice au putut sa se asocieze la creatia terestra pâna în mornentul când Soarele s-a desprins de Pamânt. Pâna la acel eveniment, actiunea lor era mai putin intensa decât aceea a divinitatilor lunare, dar faceau parte din ceata zeitatilor creatoare
. Dupa desprinderea Soarelui, începe sa se dezvolte pe Pamânt activitatea norului de foc.
În vederea acestei activitati, zeii lunari erau pregatiti, dar nu si spiritele luciferice. Acestea cunosc atunci a perioada de repaus, de asteptare. Apoi, îndata ce norul de foc s-a destramat, iar fiintele umane au început sa-si structureze organele inteligentei si ale ratiunii, spiritele luciferice au putut sa iasa din starea lar de inactivitate, caci activitatea de creare a inteligentei este înrudita cu activitatea Soarelui.

     Trezirea inteligentei în natura umana echivaleaza cu rasaritul unui soare interior. Aceasta nu o spun în sens figurat, ci corespunde unei realitati. Astfel, când perioada norului de foc s-a destramat pe Pamânt, spiritele luciferice gasesc în interiorul omului posibilitatea de a-si relua activitatea care este legata de Soare.
Aceste consideratii ne permit sa întelegem originea denumirii de „Lucifer“, care înseamna „purtator de lumina“ si, totodata, motivul pentru care stiinta oculta numeste aceste entitati „zeitati solare“.
http://video.google.co.uk/videoplay?docid=6802941617378980551