Drumul doinei - Partea I de Mihail Eminescu publicat la 24.04.2009
Drumul doinei
     „Nu alegem vorbele dupa cum îndulcesc sau înaspresc lucrul, ci dupa cum acopar mai exact ideea noastra. Vorba nu e decât o unealta pentru a esprima o gândire, un signal pe care-l da unul pentru a trezi în capul celuilalt, identic, aceeasi idee, si când suntem aspri nu vorbele, ci adevarul ce voim a-l spune e aspru.
De aceea, nu prea întrebuintam eufemismi. Oricât de împodobit cu titluri si ranguri ar fi un cumulard ori o nulitate, în ochii si sub pana noastra ramâne ceea ce este, iar luxul orbitor al unei virtuti problematice nu ne va îndupleca sa-i dam un atestat de moralitate.
Ne pare rau ca în tara aceasta nu s-au aflat pururi destui oameni care sa aiba curajul de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cu cel figurat”.

     „Am avut neplacuta datorie – caci pentru individ poate deveni o continua neplacere – de-a constata un adevar despre care ma mir ca nu-l formulasera altii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer si se impunea de sine însusi, de-a constata adica, ca tocmai în România poporul românesc n-a ajuns – decât cu rare esceptii – de-a da espresie fiintei sale proprii.
În viata publica, în scoli, în literatura chiar s-a superpus o promiscuitate etnica, din parinti ce nu vorbeau în casa lor româneste, si aceasta patura superpusa e cuprinsa de-un fel de daltonism intelectual fata cu calitatile unuia dintre cele mai inteligente si mai drepte popoare, poporul românesc.
Întâmplarea m-a facut ca, din copilarie înca, sa cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în crucis si-n curmezis, pâna-n Tisa si-n Dunare, si am observat ca modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populatiunilor din orase din care se recruteaza guvernele, gazetarii, deputatii s.a.m.d.
Am vazut ca românul nu seamana nicairi nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, ca acest popor e întâi, fizic, cu mult superior celor numiti mai sus, intelectual asemenea, caci are o inteligenta calda si deschisa adevarului, iar în privirea onestitatii cugetarii si înclinarilor e incomparabil superior acestor oameni.
Am observat si mai mult: ca clasa veche superioara, rea-buna cum o fi fost, seamana în toate cu mult mai mult poporului; ca are mai multa francheta de caracter si incomparabil mai multa onestitate, ca sunt în ea ramasite de vrednicie dintr-o vreme anterioara epocii fanariotilor.
Se putea oare sa nu conchid ca patura superpusa(;) nu e nici româna de origine, nici asimilabila macar?
Dovada cea mai stralucita despre aceasta mi-a dat-o banchetul d-lui C.A. Rosetti, la care mesenii erau într-adevar de-o stranie, de-o absurda promiscuitate.
Din citirea izvoarelor istorice m-am convins ca în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanariotilor, n'am avut clasa de mijloc decât ca slabe începuturi si ca aceasta clasa – esceptie facând de olteni si ardeleni – e cea mai mare parte de origine straina.
De aici abia am putut sa-mi explic revolutia sociala petrecuta în zilele lui Cuza Voda, al carei apogeu e sub domnia lui Carol Îngaduitorul.
Este în realitate nimic mai mult, nimic mai putin decât proclamarea perpetua a predominarii elementelor straine asupra poporului istoric, compus înca pâna azi din tarani mici si mari.
Odata ajuns la aceasta convingere, totul era hotarât pentru mine; era o datorie de-a fi si de-a ramânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, si în contra paturii superpuse de venetici.
M-am convins ca acea ura în contra trecutului, acea aruncare în apa a tuturor traditiilor, acel abis creat între trecutul de ieri si prezentul de azi nu e un rezultat organic si necesar al istoriei române, ci ceva factice si artificial.
Nu omul in abstracto se misca în d[omnul] C.A. Rosetti în contra boiarilor, ci grecul: nu omul in abstracto, Fundescu, înjura în Telegraful, ci tiganul din el.
Românii nu mai sunt o natiune, ci o adunatura de nationalitati.
Negot, functii publice, proprietate fonciara – toate foiesc de numiri straine, carora li-i de România cum ni-i noua de China.
Si asta merge crescendo.
În fiece an, de la venirea lui Carol Îngaduitorul încoace, intra câte 20.000 de straini în tara, un oras întreg de esploatatori. Între acesti 20.000 abia vor fi(;) poate(;) 1.000 de oameni dispusi a munci. Restul sunt oameni incapabili de munca, speculanti, mijlocitori, rase neuropatice, fara musculatura, cari fug de munca ca dracul de tamâie”.

     „Când vede cineva suma imensa de pierde-vara care populeaza orasele, sutele de mii de oameni care se ocupa cu treburi fara de nici o utilitate, e silit a admite ca întretinerea acestor oameni cata sa se traduca undeva, într-un punct al tarii, în munca veritabila, caci numai munca produce bunuri.
Când vedem dar ca se vând taranii cu ziua si cu luna, lucru care se-ntâmpla an de an, de la 1866 încoace, am ajuns la punctul în care pensii reversibile, pomenele bugetare, matasa care-o îmbraca cocotele, misiunile pretinse stiintifice, plagiatele ignorantilor, discursurile insipide, enciclicele d-lui C.A. Rosetti se traduc în munca veritabila, în munca vânduta de administratie pentru a întretine aceste paturi superpus.
Clasele rurale mai au pentru stat si alta însemnatate. Ele nu sunt numai pastratoarele cele mai credincioase ale acelor formatiuni istorice pe care le numim natiune si stat, ci totodata aparatoarele lor în vreme de razboi; ele reprezinta principiul conservator al istoriei. Nu e azi pentru nimeni o îndoiala ca proletarizarea claselor rurale are drept efect nimicirea statului”.
     „Nu se poate tagadui ca nemultumirea generala e mai mare decât oricând, ca nu e om – nu cu vro minte deosebita sau pretentios, ci oricum l-ar fi lasat Dumnezeu – care sa nu simta ca Parlamentul e în mare parte compus din farsori
Nu se poate tagadui cu toate acestea ca un fel de apatie generala a cuprins tara, ca ea nu mai poseda nici un fel de elasticitate a puterilor ei în fata complicatiunilor, ca ceea ce se observa în genere e un fel de nepasare, de dezinteres în cestiuni politice, încât chiar încercarile de galvanizare facute prin proiectele de reforma(;) nu produc efect asupra publicului.
Sunt o suma de oameni – desigur nu prosti – capabili din contra de-a se interesa de orice manifestatiune a activitatii omenesti afara de una singura, de politica.
Naufragiul pe care l-au suferit aproape toti în iluziile lor politice [î]i împinge sa caute un refugiu, un liman asigurat înlauntrul egoismului lor chiar.
Nimic n-a putut sa cauzeze atâtea deceptiuni decât acea himera care se pretinde arta de-a guverna si care nu însemneaza la urma urmelor decât triumful limbutiei si a[l] siretlicului, triumful inteligentelor sterpe asupra celor adevarate.
Orice-ar face un ins în lume, orice ocupatiune cu care s-ar deda de gust ori de nevoie, care e scopul ce urmareste? O sporire morala a persoanei sale însasi, o augmentatiune a fiintei sale. Aceasta augmentare se gaseste pretutindeni, în toate ramurile de munca, de aspiratiuni: meserie proasta – afara de meseria politica– nu exista.
La ce serveste politica?
Câta înjosire, câta umilire, câta împutinare a omului nu cuprind acele esplicatiuni mai mult ori mai putin întortocheate, acele precautiuni oratorii, acele vorbe cu doua întelesuri, reticentele neleale, scuzele, fagaduintele de-a nu mai face pe viitor ceea ce s-a facut în trecut, programele propuse s.c.l.
Niciodata strengarul n-a tremurat asa înaintea dascalului, niciodata lacheul parvenit nu s-a aplecat înaintea stapânului sau ca lacheii politici înaintea pretinselor suveranitati politice.
Nu e unul care sa-si spuie vreodata gândirea de-a dreptul si întreaga, nu e unul sa n-aiba recurs la circumlocutiuni si cârciocarii, unul care, vorbind, sa nu fi ascuns sau sa nu fi exagerat ideea sa, unul care sa nu fi justificat într-o masura oarecare portretul ce Sallust [î]l face de Catilina… simulator ac dissimulator – dibaci a simula ceea ce nu e si a disimula ceea ce este”.
     „Pâna azi înca România e în pericolul de-a deveni ceea ce erau republicele în decadenta ale Greciei si Roma în timpul discompunerii sociale.
Dupa câte vedem astazi nu se mai poate admite ca dezvoltarea României a fost normala. Din contra: a fost în gradul cel mai mare anormala, sacrificându-se, în favorul ei, bunastarea, sanatatea si moralul tocmai a acelor clase pe cari liberalismul esploatator si ignorant pretindea a le emancipa.
Ceea ce dar a adus dezvoltarea de pân-acum n-a fost o noua clasa de producatori, nu ridicarea muncitorului la un nivel mai nalt de cultura si de bun trai, ci o clasa de stapânitori, o aristocratie noua, compusa din oameni cu putina stiinta de carte dar cu multa impertinenta, cu mult spirit de sicana si de-o rusinoasa mladiosie de caracter.
Admitem ca apreciatiunile oamenilor asupra cestiunilor de pura politica sa poata fi determinate prin temperamentul fiecarui: ca unul sa creaza ca e bun ceea ce altul crede ca ar fi rau.
Dar oare tot astfel e cu realitatea? Tot astfel e când ochii cari vad atribuie realitatii relele pe care ea le cuprinde în adevar?
Zilnic vedem foile guvernamentale(;) laudând starea actuala, batjocorind pe cea din trecut.
Suntem departe de a fi laudatores temporis acti în mod absolut; ceea ce afirmam însa în puterea cuvântului este ca, cu acele trebuinte putine ale societatii din trecut si cu mijloacele prisositoare de-a le realiza, starea oamenilor era mai fericita decât azi.
E drept ca bogatii enorme nu se gramadisera în lazile industriasilor politici, dar ceea ce nu exista deloc si nicairi era mizeria. Nu era om în tara care sa n-aiba o ocupatiune certa, o piata sigura pentru munca sa. Azi e fara-ndoiala altfel”.

     „De sase sute de ani – am zis – viata României e legata de proprietatea istorica, de proprietari istorici. De sase sute de ani acestia în timp de cadere, aproape numai ei au tinut sus ideea statului si a nationalitatii române.
„Da! Familiile vechi sunt menite a se stinge, pentru ca n-a vrut Dumnezeu ca un copac al padurilor sale sa creasca pâna la cer.
Da! În locul stejarului secular stejarul cel tânar se-nalta(;) – neam vine si neam trece – aceasta e legenda veacurilor.
Dar nu e indiferent pentru un popor ce rasare în locul stejarului, nu [e] indiferent când plante parazite, oricât de trecatoare ar fi ele, îsi înfig radacinile în trunchi si ajung mai repede sus decât stejarul.
Nu e indiferent pentru un popor carui principiu se datoreaza ridicarea unui om în mijlocul lui: daca ea se datoreste tariei, curajului, energiei – tot atâtea numiri diverse pentru principiul puterii de munca si pentru barbatie – sau daca ea se datoreaza speculei, apucaturilor, instinctelor feline si oarecum femeiesti ale omenirii.
Nu e indiferent pentru viata unui popor ca, în loc de stejar, sa rasara slabul si pururea de vânt leganatul mesteacan. Nu e indiferent daca cei ce se ridica au sau nu radacini adânci în pamântul tarii.
Nu e, c-un cuvânt, indiferent daca soarta unei tari e condusa de oamenii ei proprii sau de aristocratia diferentelor de pret si a diferentelor de opinii, de aristocratia cursului de bursa si a limbutiei”.
     „Coruptibilitatea în sine si ca rau constant(;) atârna de adâncimea culturii, de valoarea pe care oamenii o dau adevarului recunoscut. Coruptibilitatea de moravuri si superficialitatea de educatie merg mâna în mâna.
Figura cu roata, împrumutata mecanicei, ne da ocazia de-a repeta un adevar foarte vechi: nici o lege electorala, nici o constitutie, nici o punere la cale omeneasca nu e în stare sa ridice în mod spontan treapta de cultura pe care se afla un popor, precum nici o vorba, nici un volum scris nu e în stare a înmulti puterea unui copil.
Acest spor nu se câstiga decât prin munca.
O munca crescând în progresiune mica, dar continua, va spori puterile copilului la maximul posibil; o munca intelectuala, crescând asemenea în progresiune, va spori cultura unui popor la maximul ei si prin aceasta capacitatea lui de a întelege interesele publice.
Dar pentru aceasta trebuie timp, una la mâna, economie de forte, doua la mâna.
Cine însa cheltuieste fortele nationale pentru a întretine cu ele clase întregi de Caradale si de Serurii, de oameni improductivi, incapabili de munca si avizati la buget si la favori guvernamentale, acela nu poate pretinde sa aiba ce cheltui pentru cultura poporului sau.
Blocul de marmura din care-ai taiat un satir nu mai e bun sa tai din el pe Minerva.
Cum vedem, decrepitudinea morala si intelectuala de care suntem izbiti merge în paralel cu degenerarea fizica; una serveste de complement celeilalte.
Astfel, tot progresul de care ni se împuiaza urechile exista numai la suprafata; fundul este o adevarata mocirla. Pe când droaia satisfacutilor si a chivernisitilor zilei se rasfata în onori si se îngrasa din sinecure, masa natiunii sufera de toate neajunsurile fizice si morale.

     Hrana taranului este redusa astazi la cea mai simpla espresiune, pentru ca toata munca lui de peste an nu ajunge sa plateasca nenumaratele biruri pe cari stapânirea(;) i le-a pus în spinare.
Daca [el] reuseste a-si scapa vita din batatura din gheara teribilului perceptor, vine peste noapte hotul si i-o fura si, oricum ar face, el este obligat sa ramâie tot sarac.
În asemenea conditiuni este de toata evidenta ca tara merge catre o adevarata ruina.
S-a zis, si cu drept cuvânt, ca taranul este temelia casei.
Ori, slabindu-se necontenit aceasta temelie, edificiul întreg al statului român poate sa se pravaleasca. Daca aceia cari au în mâna soarta si viitorul tarii nu vad primejdia, atât rau pentru ei, - atât mai rau mai cu seama pentru cetatenii cari-i sufar înca în fruntea afacerilor publice.
Este un adevar dureros astazi ca administratiunea(;) n-are alta preocupatiune, nu urmareste alt scop decât mantinerea sa la putere prin toate mijloacele putincioase, morale si imorale. Aceasta explica pentru ce, de(;) ani, asistam la repetirea uneia si aceleiasi drame, care se numeste decadenta fizica si morala a României.
Grija prefectului(;) nu este(;) pe satean (în sens larg pe truditor n.n) de al ajuta si a-l ocroti în vremuri de nevoie, de a-l învata principie de igiena casnica, de a-l îndemna sa nu lase în parasire biserica, de ai inspira idei de patrie si de solidaritate nationala(;). Sub domnia acestor falsi patrioti prefectul nu mai este mentorul si parintele administratilor sai; el este sicarul puterii centrale, asupritorul lor.
Ce-i pasa acestei slugi credincioase, care, lipsita de orice valoare proprie, nu însemneaza ceva decât prin partidul din care face parte, ce-i pasa lui Chiritopol(;), bunaoara, daca numarul mortilor din judetul sau întrece pe al nascutilor, daca epizootia decimeaza vitele locuitorilor, daca tâlharii se înmultesc, daca siguranta publica descreste, si daca belsugul de odinioara al satelor este înlocuit prin saracie lucie?

     Nu pentru îndreptarea acestor rele a fost numit el prefect; el are o misiune mai înalta, mai nobila si mai demna de dânsul: aceea de a asigura alegerea de deputat a unui Iepurescu, a unui Dimancea, a unui Patârlageanu si a atâtor alte talente distinse (si a atâtor alte nulitati venale n.n.) cari onoreaza partidul sau.
Din momentul ce aceasta grea sarcina este realizata, prefectul îsi freaca mâinile cu satisfactiune, caci rolul sau a încetat.
Cât timp, prin urmare, destinele tarii, vor fi încredintate pe mâinile unor astfel de oameni, pentru cari cuvintele de patriotism si de conservatiune nationala nu sunt decât mijloace întrebuintate pentru capatuiala partidului, vom avea sa înregistram cu durere bilantul de care am vorbit mai sus si care se traduce prin degenerarea fizica si intelectuala a natiunii.

 
 Un singur remediu exista în adevar în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toata rigoarea, cu tot esclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevarului; adevarul, acest corelat intelectual al muncii. Dar munca, nu nimicuri, nu mânare de musti la apa; si adevar, nu fraze lustruite si negustorie de vorbe”.
   „Reteta cea mai simpla în contra saraciei ar fi urmatoarea: Fiece organism omenesc, prin inspirare de oxigen si prin combinarea acestuia cu carbonul în acid carbonic, dezvolta caldura. Caldura produce putere musculara si intelectuala sau ceea ce c-un termen din fizica se numeste: echivalentul mecanic al caldurii. Acest echivalent omul îl poate întrebuinta spre a produce lucruri utile sau îl poate cheltui dormind la umbra.
Deci fiecine sa miste numai din mâni, sa produca obiecte de utilitate si nu va exista saracie.
Acest sfat însa îl poti da unui om în toata firea si nestricat.
Pungasul care traieste înselând pe altii, desfrânatul care fuge de lucru ca dracul de tamâie vor râde de tine daca le vei da sfatul sa munceasca, sa întrebuinteze într-un mod util echivalentul de putere mecanica pe care îl produce organismul lor viu.
Taranul întrebuinteaza acest echivalent mecanic pentru a ara, a semana, a secera; adica pentru a da materiei o forma noua, aceea a grânelor, de o utilitate incontestabila.
Ce fac însa (;)alti[i] cu acest echivalent, la ce întrebuinteaza mecanismul fizicului lor pretios?
Spre a produce lucruri de utilitate? Fereasca Dumnezeu.
Unii, nefacând nimic, îl pierd pur si simplu, unii joaca carti, altii scriu articole insipide de gazete, altii precupetesc lucruri ce nu sunt produse de ei, scumpindu-le artificial, c-un cuvânt: secaturi, pierde-vara, si cum [î]i mai cheama, nu fac decât o întrebuintare inutila de mecanismul lor de munca cu care i-a înzestrat natura. Echivalentul mecanic se pierde pe nimicuri si pe zadarnicii.
Daca consideram pe om ca pe-o masina care trebuie alimentata cu material combustibil, a carui ardere se preface în putere si care putere cata a se-ntrebuinta la productiune, daca e sa nu se prefaca fara nici un folos în acid carbonic, si dac-am face bilantul celor mai multi, punând de-o parte suma de bunuri ce o consuma si de alta parte ceea ce în schimb produc, am ramânea uimiti de risipa, de irosirea de puteri vii ce se face în aceasta tara.
Mii de franci, reprezentând zeci de mii de kilogrami metrici de putere vie, i se dau ca pensie reversibila unui om ce nu e-n stare a scrie decât nerozii; mii de franci se dau pentru a plati venalitatea cutarui deputat, ignoranta cutarui profesor, coruptiunea cutarui functionar, tradarea si felonia cutarui ofiter superior, negustoria de vorbe a cutarui advocat.
Milioane de kilogrammetri de putere se cheltuiesc pentru a întretine mii de masini omenesti cari nu sunt bune de nimica si nu sunt în stare a produce nimic.
Caci, când e vorba de productiune, nu trebuie s-o luam dupa cum o ia limbajul ordinar, care nu tine seama nici de utilitatea lucrului produs, nici de cheltuielile ce le exige actul productiunii.
Productiune nu poate fi numita decât opera din care rezulta un produs superior serviciilor de tot felul pe care le-a absorbit operatiunea. Numai obtinându-se acest bilant poate fi vorba în adevar de productiune.
Cât costa însa tacerea unui deputat? Mii de franci.
Cât produce? Nimic.
Cât costa pledoariile? Milioane.
Ce produc? Absolut nimic.
Cât costa plagiatorii intelectual sterpi cari uzurpeaza catedre universitare si secundare? Sute de mii.
Ce produce însa un om care însusi nu stie nimic?
Nimic, fara îndoiala.
Însa cine-a introdus mizeria aceasta economica si intelectuala, domnia ineptiei si a ignorantei, daca nu liberalismul?
Liberalismul a scos din gunoi oameni ignoranti si netrebnici cari, în loc de a fi avizati sa se hraneasca din munca proprie, li senlesneste a trai din munca altora. Liberalismul a înmultit clasa consumatorilor improductivi, cari nu adauga, prin toata negustoria lor de vorbe, un centigram la greutatea grâului nostru, liberalismul înmulteste functiile, atragând din ce în ce mai multi incapabili în serviciile publice”.
     „Toate darile câte împlinesc(;) venitul(;) anual al statului se platesc de catra acelas pamânt si de catra aceeasi munca. Si nu numai darile. Literele asezate în sir de zatarul foii liberale sunt platite cu fire de grâu; hârtia pe care se tipareste, condeiul cu care se scriu articolele asemenea. Cine plateste în ultima linie toate acestea decât productiunea, adica taranul si proprietarul? Oare samsarul care cauta grâu, grânarul care-l cumpara, corabia care-l transporta, comisionarul care-l primeste, toti acestia, cari platesc ei însisi dari, le platesc de la ei, sau venitul, precum si darea, nu consista decât în câtimi pe care le iau din acelas grâu, pe drumul de la mâna celui ce-l produce pân-la gura consumatorului?
Daca valoarea reala a unei banite ar fi însemnata cu litera V, toate actele de mijlocire, pâna ce ajunge la Marsilia, sunt reprezentate prin valori negative (V-a-b-c…-x).
Aceasta serie de transmisiuni si mijlociri poate fi atât de lunga încât suma reprezintata prin ele sa mistuie aproape valoarea întreaga a produsului, iar producatorul sa nu capete aproape nimic, adica un pret de batjocura pe munca sa.
Cine dar plateste darile si din ce se platesc ele, mai cu seama într-o tara în care [aproape] numai taranul munceste, iar [cei mai multi dintre] ceilalti traiesc din mijlociri?
Cine alt decât munca ce se-ntrebuinteaza pentru producerea grâului, lânei s.a. pe de o parte, munca pe de alta, care le da o schimbare de forma si preface lâna în postav, bumbacul în pânza bunaoara?
La noi, unde nu se opereaza nici un fel de schimbare de forma decât cea mai primitiva, aceea de-a prepara pamântul pentru ca, din carbon, oxigen, azot, [h]idrogen si alte câteva substante, sa se produca grâne, cine sa plateasca darile decât cel care le produce pe aceste?
Samsarul nu produce nimic; negustorul nu adaoga absolut nimic nici la calitatea, nici la cantitatea produsului; perceptorul nu da ajutor pamântului în activitatea lui chimica. Daca perceptorii, advocatii, negustorii ar sti sa faca din carbon, [h]idrogen, oxigen si azot ceea ce planta face din ele, adica faina si albumina, admirabili oameni ar fi toti.
Dar pentr-un asemenea lucru toate seriile de oameni de mai sus sunt absolut netrebnice; cu aceasta se-nsarcineaza saruri acidofosforice si alcaline, cari fac serviciul gratis, fara remiza si fara dobânzi la dobânzi, si-l fac de-ar exista perceptori ori nu, de-ar fi ori n-ar fi politiciani, gazetari, proroci si alte soiuri(;).

     Taranul este singurul care contribuie la aceasta productiune, caci arând pamântul, [î]l face capabil de-a absorbi elementele ce-i trebuiesc din aer si din apa si de a le combina în materia organica a plantei nutritoare.
Asadar pamântul si munca lui platesc la urma urmelor toate darile, oricum s-ar percepe ele si oricum s-ar numi; ba înca ele hranesc toate clasele de mijlocitori.
Secretul unei sanatoase dezvoltari economice ar fi asadar de-a elimina pe cât se poate termenii mijlocitori si a face ca valoarea oferita de producator sa ajunga întreaga sau aproape întreaga în mâna consumatorului.
Cu cât mai numeroase vor fi mâinele prin cari trece un obiect de consumatiune, fara a i se fi modificat forma, cu atât mai multe ocazii sunt de-a-l impune indirect; darile indirecte sunt dar asa cu toate escamotate asupra aceluiasi obiect, asupra aceluias producator. Prin mijlociri si remijlociri taranul ce produce grâul e sarac si lucratorul care-l manânca în Marsilia asemenea.
Si-n acelasi timp în care agenti fiscali ucid oamenii si lumea tipa de saracie, de neputinta de-a suporta atâtea misiuni în strainatate, atâtea pensii reversibile, atâtea rascumparari, atâta lux guvernamental si atâta brigandaj parlamentar, în acelasi moment foile oficioase ne spun ca finantele merg bine, ca mai trebuiesc câteva zeci de milioane pentru poduri peste Dunare si pentru noua linii de cai ferate.

     Apoi – deie-ni-se voie – (;)în trecutul cel odios, omul cu car, cu boi, cu pamânt platea un galben pe an si atâta tot. Nici chiar darea aceasta, cât de mica, nu se repartea în mod nedrept. Satul se aduna, facea cisla, platea fiecare dupa averea lui, vornicul aduna banii si – fara leafa si fara remiza – îi ducea cinstit la samesie.
Nici hotii, nici bilete ŕ souche fara iscalituri, nici perceptori, nici nimic.
Vazând oare mizeriile de acum, nu avem cuvânt sa spunem ca e epoca noilor fanarioti?
Zi cu zi se adauga greutatile asupra tarii si, cu toate acestea, populatia ei producatoare n-a primit nimic în schimb cu aceste greutati.
Tot plugul lui Mircea Voda brazdeaza acest nefericit pamânt si, pe când, dupa vechile asezaminte, taranul nu datorea pentru pamânt si pasune decât 12 zile pe an si aducerea unui car cu lemne de Craciun, astazi guvernul decreteaza ca macar 2 zile pe saptamâna sa fie ale taranului.
Toata diferenta între munca celor 12 zile ale codului consuetudinar si munca actuala a taranilor o înghit clasele de mijlocitori, caci taranul acum sta mai rau decât înainte.
Si-n asemenea conditii detestabile, când vedem producatorul tot atât de incult, însa cu mult mai sarac decât sub regimul vechi, când se constata ca însasi constitutia fizica a poporului nostru degenereaza, ca nu mai mergem înainte, dar, prin degenerare, pierdem si posibilitatea progresului, tot atunci limbuti lustruiti, închinatori de vorbe, ne spun zilnic pe zeci de coloane ce imense progrese ar fi facut România”.
     „Când ne aducem aminte de bunul-simt de-odinioara a[l] poporului nostru ne atmosferizam oarecum c-o alta epoca, plina de senin si de cumintie, lipsita de pretentii, sanatoasa.
Poporul citea pe atunci scrierile unui Anton Pann, ale unui Gherasim Gorjan.
Azi citeste Dramele Parisului, Mizeriile Londrei, Misterele Puscariei
Nu era vreun lucru mare Tilu Buhoglinda, Arghir ori Leonat din Longobarda, dar formau – de bine de rau – o atmosfera intelectuala de-un admirabil bun-simt si adesea cu mult haz.
În orice caz nu se corumpea fantazia oamenilor si nu li se vicia judecata.
Astazi, dac-am judeca intelectul popular dupa ceea ce el citeste, am trebui sa ramânem uimiti de coruptia de fantazie si judecata care se introduce sistematic în el, dar totodata am înceta de-a ne mira de ce acest ogor al creierului omenesc a devenit atât de primitor pentru orice idee supta din degete, de ce judecata omului din popor nu mai e în stare de-a rezista nici celei mai comune sofisme facute de-o gazeta guvernamentala, de ce acest teren e atât de pregatit pentru a primi absurdul în el si a ramânea indiferent fata cu cele mai elementare adevaruri.
E desigur ceva elementar ca o reforma, înainte de-a fi introdusa, sa fi devenit necesara, sa fie ceruta de cineva, de grupuri ale populatiunii sau de populatiunea întreaga.
Ceea ce va cere lumea nu e sa-i luati ochii cu formari, deformari si reformari; munca va cere.
Daca avem nevoie de ceva este mai înainte de toate o administratie cu stiinta de carte si insuflata de spiritul probitatii; acelasi lucru se cere de la judecatori, de la profesori, de la orice organe ale statului.
În loc dea restitui poporului prin munca serioasa ceea ce va da ca buget al cheltuielilor, ne veniti zilnic cu aerul tragic al Dramelor Parisului si al Mizeriilor Londrei, sa cereti ba reformarea legii electorale, ba electivitatea magistratilor, ba câte toate.
Toate acestea nu ajuta nimic, nu usureaza c-un graunte macar sarcina sociala, din contra o îngreuie fara de niciun folos si tara sta tot pe loc, taranul ara tot cu plugul lui Mircea cel Mare, administratia tot rea, scoala tot mediocra, justitia tot înjghebata din oameni ce vor sa-si faca în tribunale practica de advocatura.
Dupa cum ni se pare noua, legile si organizarea politica ar fi putut sa ramâie cu totul aceleasi cari erau înainte de 1700; nu lar fi durut pe nimenea capul de toate acestea. De ce cautam în legi, în forme si în reforme scrise ceea [ce] nu este, nu poate fi cuprins în ele: probitatea aplicarii lor si cunostintele tehnice de resort?
Legile cele mai bune nu fac din subprefect om cu stiinta de carte(;); legi scrise nu pot înlocui munca, nu probitatea, nu cunostintele si practica afacerilor publice.
Acesta este însa blestemul demagogiei, de-a vedea relele acolo unde nu sunt si de-a nu le recunoaste acolo unde sunt în adevar.
Ele sunt în ignoranta(;); ele sunt în lipsa de probitate, în lipsa de crestere si de cultura; în contractarea de trebuinte straine, pe cari ineptia de-a munci nu le poate satisface decât recurgând la mijloace maloneste si la sarlatanerie politica.
Acestea sunt relele ce trebuiesc combatute, nu legea electorala(;)”.
     „Nu exista fara îndoiala o mai mare tiranie decât cea demagogica. Nu-i vorba, nici absolutismul unui singur om nu-i vro poama. S-aci te pomenesti ca un individ cu sistemul nervos compromis prin vitii si desfrânari se constituie în reprezentant absolut al statului si-i impune ca lege fel de fel de insanitati cari-i trec prin minte, far-a tinea seama nici de deprinderile abituale ale oamenilor, nici de necesitatile aievea ale statului.
Dar la despotii din mila lui Dumnezeu se întâmpla totusi ca interesul lor propriu si interesul statului sunt pana la un grad oarecare identice: despotul stie ca puterea statului e puterea sa proprie si deja interesul sau [î]i impune mai multa circumspectiune în dictarea masurilor sale.
La demagog lucrurile stau cu totul altfel. Si el dispune de-o putere absoluta, caci si demagogii sunt toti tirani si liberalismul lor e-o fraza, dar interesul statului nu este identic cu al lor propriu. Ei n-au absolut nici un interes ca masina guvernamentala sa functioneze exact si regulat; din contra, cu cât dezordinea si neclaritatea de idei va fi mai mare, cu atât demagogul e mai sigur de-a ramânea sus.
Si demagogii sunt aproape toti vitiosi, netrebnici, lasi ca caracter si nerozi ca minte(;), lipsiti cu totul de un complex de idei morale care sa constituie normativul unei vieti oneste si serioase, fara stapânire pe faptele si cugetul lor, dar pe lânga aceste rele se adaoga si acela ca interesele lor private si personale sunt departe de-a fi identice cu ale statului, sunt din contra opuse acestora, caci statul, cu natura sa permanenta si moralizatoare, este cel mai mare adversar al destrabalarii de idei si de instincte.
De aceea ei cauta sa-l sape în toate chipurile, sa-i sustraga toate elementele de statornicie.
Daca-am numara zecile de mii de feneanti cari, direct ori indirect, traiesc, fara nici o munca musculara sau intelectuala, din sudoarea poporului de jos, am întelege de ce azi exista o cestiune sociala si de ce înainte nu putea sa existe.
În adevar de la 1270 si pâna în zilele de acum(;) nu întâlnim în izvoadele tarii nici umbra de cestiune agrara ori sociala.
Ce cestiune agrara putea exista în adevar când clase dominante foarte putin numeroase se întemeiau pe baza larga a unui popor numeros?
Piramida avea temeliile largi si vârful ascutit, multi dedesupt, putini deasupra, si de-aceea mergeau bine si cei multi dedesupt si cei putini deasupra; de aceea pe atunci boierul numara banii lui cu banita, iar taranul pe ai lui cu causul; si suflet de om din tara aceasta nu cunostea mizeria, decât doar din auzite.
Iata dar cauza adevarata a raului: stricarea proportiei între clasele consumatoare si cele producatoare. Azi, în locul a o mâna de oameni cari nu-i cereau poporului românesc decât 10 milioane pe an pentru conducerea afacerilor lui publice au venit zeci de mii de postulanti si de lefegii cari-i cer aceluiasi popor, acelasi ca numar si ca putere de productiune, de douazeci de ori pe atâta, caci azi si Giani e boier, si Carada este, si multi altii al caror numar nu mai are sfârsit.
Asta e buba, onorabila tagma!
În generatia întâia erati unde v-a gasit Ypsilant al d-voastra, la coada trasurilor, si-n generatia a doua toti boieri, toti scosi din cutie, toti rozând pita lui Voda cum vine vorba, si toti nemuncind nimic, nepricepându-va la nimic, toti având o singura pravalie si un singur negot, pravalia principiilor ponosite si spalate-n sapte ape, negotul vorbelor goale din cari nici paserile n-au cu ce se satura.
Munca, onorabila tagma, iata ce vi se cere(;). Munca vi se cere si poporul nu va mai fi apasat, caci nu va avea de cine sa fie apasat.
Fiti economic si social ceea ce sunteti intelectual si moraliceste; fiti plebea care-ati fost, plebea scursa din câtesipatru unghiurile lumii pe ulitele oraselor noastre, si poporul românesc nu ar mai avea a se plânge de apasare, ci ar deveni tot acela care-a fost mai înainte”.
     „Caine, ce ai facut pe Abel? suntem în drept a va întreba.
De când tineti puterea în mâna ce ati facut cu acest popor pe care l-ati momit întotdauna cu fraze sforaitoare si care nu v-a întrebat niciodata de unde ati venit si unde va duceti?
Apostoli ai unui liberalism înselator, ati falsificat simtul natiunei prin promisiuni irealizabile, considerând negresit ca a promite e nobil, dar a-si tine cuvântul e burghez.
Patrioti fatarnici, v-ati prefacut ca varsati lacrime pe nenorocirile poporului si, îndata ce ati ajuns la guvern, cea dentâi grije a voastra a fost de-a arunca sortii pe camasa lui si de a va împarti functiunile si grasele sinecure, caci niciodata nu v-ati gândit decât la satisfacerea poftelor voastre nesatioase.

     Ati întreit darile sateanului, l-ati executat cu dorobantul si i-ati vândut cenusa din vatra, l-ati batut si torturat prin subprefectii si agentii vostri si astazi pozati în aparatorul lui(;).
Aroganti în cuvinte, când a fost vorba de fapte ati îngenuncheat înaintea strainului si i-ati oferit fata fara sa va gânditi ca palma aplicata pe dânsa o resimtea tara pe obrazul ei.
Cu gura plina de principie mari, n-ati neglijat niciodata micele voastre interese si, de(;) ani, prezentati tarei spectacolul scandalos ce-l vedem în istoria popoarelor numai în timpuri de decadenta; îmbuibati însa nesatisfacuti, va certati unii pe altii, va acuzati între voi de imoralitate, va aruncati în fata epitetele de cumularzi si concesionari – toate acestea în ochii natiunei uimita de atâtea turpitudini!
Ati comis pacatul neiertat de care istoria va va cere compt sever: acela de a fi zdruncinat cu desavârsire sentimentul onestitatii între cetateni.
Ah! raspunderea va este teribila, caci o natiune corupta este o natiune pierduta. Lumea v-a vazut cu mirare transformându-va de azi pe mâine în milionari, fara sa poata a-si explica secretul acestei extraordinare schimbari.
Cetateanul onest si-a zis atunci cu descurajare ca secretul avutiei nu e în munca, ci aiurea: îndoiala s-a introdus în sufletul lui, dezgustat, el a repetit cuvântul lui Catone: Virtutea e o fictiune.
Exemplul pornind de la cap, contagiunea s-a latit, cangrena a coprins parte din corpul social, si astazi ameninta sa pravaleasca natiunea în prapastie.
Va trebuie satirici ca Juvenal si ca Barbier spre a va descrie, cu vii culori, opera voastra, de care singuri va spaimântati.