Istoria religiilor - Partea VIII de Ion Pachia Tatomirescu publicat la 16.08.2009
Unirea vlahilor sub sceptrul lui Samos
     - 623 – 658 (8798 – 8833 E. V.): Statul Nord-Dunarean al Dacoromânilor lui Samos. Imparatul de Constantinopol, Heraclius, nemairaspunzând solicitarilor Dacoromânilor / Valahilor (în baza “legamântului aurelianic”) din tarile de râuri / munti ale Dacoromâniei Nord-Dunarene, aflate sub teroarea avaro-slavilor, reunirea fortelor autohtone, carpatodunarene se arata stringenta; în anul 623 (8798 E. V.) se creeaza Statul Dacoromânilor lui Samos (numele conducatorului este legat, deopotriva, de numele Dumnezeului Cogaionului / Sarmizegetusei, Samasua / Samos, dar si de «tara de râuri / munti” de la râul Samos / Somes).
a) 625 (8800 E. V.): Samos alunga Slavii-Sârbi / Serbi din provinciile nord-dunarene, Alutuania / Oltenia si Banatua / Banat, peste Dunarea Clisurii Cazanelor (Portilor de Fier), în Imperiul Bizantin; Sârbii (dupa cum relateaza si Constantin Porfirogenetul, în lucrarea Administratia / Conducerea împaratiei – cf. Fontes, II, 657 sqq.), «prin mijlocirea comandantului de osti, care conducea atunci orasul Singidunum / Belgrad», au cerut sa li se dea «alt pamânt de locuit»; Heraclius a colonizat în zona Singidunum / Belgrad pe Sârbi ca «supusi ai împaratului roman; împaratul a adus misionari din Roma, i-a botezat, ia învatat sa îndeplineasca în cinste legile bunelor purtari si le-a impus credinta crestina» (Fontes, II, 665).
b) 626 (8801 E. V.), iulie-august: spre deosebire de Slavii- Sârbi, Avaro-Slavii alungati de Samos din Dacoromânia Nord-Dunareana, la sudul sacrului fluviu dacic, devasteaza Peninsula Balcanica si asediaza chiar Constantinopolul; sunt zdrobiti de armata imperiala a lui Heraclius, la 10 august.
c) 630 (8805 E. V.): Samos alipeste statului sau valah / dacoromânesc nord-dunarean «tinuturile carintiene» de sub stapânirea “cneazului” Valuk, tinuturi apartinând astazi Sloveniei.
d) 631 (8806 E. V.): Samos înfrânge Francii la Wogastisburg.
e) 634 (8809 E. V.): împaratul Heraclius încheie “un tratat” cu Kubrat, hanul uniunii triburilor protobulgare din stepele nord-ponto-caucaziene (din asa-zisa “Bulgaria Mare”), pe care-l “cinsteste” «cu demnitatea de patricius», sa intre cu Bulgarii – ca “foederati” – în Valea Dunarii si sa hartuiasca pe Dacoromânii / Valahii din Statul lui Samos, spre a-i slabi puterea.
De fapt, Bulgarii lui Kubrat – prin jafurile întreprinse – declanseaza intrarea în «marele declin» a majoritatii oraselor-cetati dacoromânesti din Valea Dunarii si chiar din Dunogaetia / Dobrogea (apartinând imperiului).
- 636 – 675 (8811 – 8850 E. V.), aprox.: Uniunea Dacoromânilor / Valahilor din cele Sapte tari de Râuri / Munti din Valea Dunarii de Jos («statul / uniunea celor sapte triburi»), dupa modelul Statului lui Samos, de la Portile de Fier pâna la Nistru, spre a face fata noilor valuri de populatii / triburi migratoare, avaro-slave, germanice, protobulgare / bulgare etc.

     a) 673 – 674 (8848 E. V.): împaratul bizantin, Constantin al IV-lea Pogonatul, reamintindu-si de «Legamântul de la Aurelian» si de Dacoromânii / Valahii de la Dunarea de Jos, terorizati de triburile avaro-slabe, bulgaro-slave, germanice s. a., dar mai degraba determinat de Uniunea Dacoromânilor / Valahilor din cele Sapte Tari de Râuri / Munti din Valea Dunarii de Jos, declanseaza o campanie anti-bulgaro-slava la nordul Dunarii si al Marii Getice / Negre, soldându-se cu biruinta imperialilor atât pe uscat cât si pe apa; totusi, nu a reusit sa distruga Oglu, adapostul din mlastinile nord-pontice, dintre Nistru si Nipru, al hanului bulgar Asparuh.
b) 681 (8856 E. V.): tratat între împaratul Constantin al IV-lea Pogonatul si hanul bulgar Asparuh, prin care se permite Bulgarilor sa se aseze în Imperiul Bizantin – Dacoromânia / Dacia Pontic-Moesica, în calitatea de “foederati”, în regiunea Varnei / Odessos si la est de Hemus / Stara Planina, recunoscându-i ca “tarat” cu capitala la Aboba- Pliska, apoi la Preslav, desigur, “în coasta” dacoromânescului Stat al Celor Sapte Tari de Râuri / Munti de la Dunarea de Jos.
- 701 – 800 (8876 – 8975 E. V.): un secol de “oarecare prosperitate” pentru Dacoromânia, dupa cum se atesta mai ales arheologic; soarta Dacoromâniei (“încrezatoare înca în «Legamântul de la Aurelian»”, dar si în Ortodoxie / Crestinism) este înrâurita (“malefic” / “benefic”) de urmatoarea serie de împarati greco-bizantini: Iustinian al II-lea (705 – 711, “a doua împaratire”, gratie ajutorului pe care i-l da hanul bulgar, Tervel, rasplatit în anul 716 cu titlul de cezar), Filippikos Bardanes (711 – 713), Anastase al II-lea Artemius (713 – 715), Teodosie al III-lea (715 – 717), Leon al III-lea (717 – 741), Constantin al V-lea Copronimul (741 – 775), Leon al IV-lea Chazarul (775 – 780), Constantin al VI-lea (780 – 797), Irina (797 – 802).
a) 730 (8905 E. V.), ianuarie: maleficul Edict împaratesc al lui Leon al III-lea de interzicere a «cultului icoanelor...» se rasfrânge si asupra vietii crestine din Dacoromânia.
b) 733 (8908 E. V.): între provinciile imperiale retrase de sub jurisdictia Papei Grigore al III-lea de catre Leon al III-lea se afla si cele din Dacoromânia de Vest; si Illyria trece sub autoritatea Patriarhului constantinopolitan.
c) 787 (8962 E. V.): vestitul centru religios-crestin-ortodox dacoromânesc de la Morisena / Morissenadunum (Cenad-România), de pe Muresul Inferior, este condus cu multa diplomatie de episcopul valah / dacoromân, Ursu («Ursus»), în ciuda presiunilor / amenintarilor “ringului avar” din Pannonia.
d) 788 (8963 E. V.): Dacoromânii din Carintia (Slovenia) trec sub stapânire carolingiana.
e) 791 – 796 (8966 – 8971 E. V.): «ringul pannonic al Avarilor» este anihilat de Carol cel Mare; Dacoromânia de Vest trece sub autoritatea Bisericii de Roma si “sub sceptrul” conducatorului Francilor, Carol cel Mare, încoronat ca împarat de catre Papa Leon al III-lea (la 25 decembrie 800).
- 796 – 805 (8971 – 8980 E. V.): dupa raidurile / incursiunile lui Pepin, fiul lui Carol cel Mare, din 796 – 797 (8971 – 8972 E. V.), pentru anihilarea “ultimelor cuiburi avare” de la Dunarea de Mijloc, episcopul de Salzburg si horepiscopul Teodoric pornesc o campanie de crestinare a Slavilor si a Avarilor (câti se mai aflau “în afara ringului” distrus de Carol si Pepin), desigur, risipiti printre satele dacoromânesti / valahice si crestin-ortodoxe din Pannonia; în anul 803, horepiscopul – dupa cum spun cronicile – prinde un Zodan (“sef”) avar si îl crestin-boteaza cu numele sau, Teodor (cf. NPIst, 256).
- 801 – 900 (8976 – 9075 E. V.): soarta Dacoromâniei în secolul al IX-lea este înca în mâna împaratilor greco-biznatini: Nikefor I Logothetul (802 – 811), Staurakios (811), Mihail I Rhangabe (811 – 813), Leon al V-lea Armeanul (813 – 820), Mihail al II-lea Gângavul (820 – 829), Teofil (829 – 842), Mihail al III-lea Betivul (842 – 867), Vasile I Macedoneanul (867 – 886), Leon al VI-lea înteleptul (886 – 912); grecimea constantinopolitana, Patriarhia de Constantinopol duc o politica de distrugere, de “scindare” a Dacoromânitatii, pe de o parte, prin încurajarea / sustinerea unei formatiuni statale- tampon, a unui “tarat bulgar” între Dunare si Hemus, si, pe de alta parte, prin inventarea unei “limbi sacre”, slavona, de propagare a Crestinismului-ortodox, “în opozitie” cu latina Bisericii de Roma, aruncând astfel în obscurantism spiritualitatea Dacoromâniei / Valahiei, a Dacoromânitatii Crestine.
a) 812 (8987 E. V.): tratat între împaratul de Constantinopol, Mihai I, si îm-paratul Carol cel Mare, prin care Dacoromânia de Vest si Venetia sunt retrocedate Imperiului Bizantin.
b) 836 (9011 E. V.): oastea dacoromâneasca nord-dunarean- munteneasca, de sub comanda lui Cordila (în Cronografia lui Leon Grammaticus: «Cordyles») se constituie într-un zid de netrecut în fata expansiunii “taratului” Bulgarilor; Dacoromânii si Bulgarii «s-au lovit cu razboi» si «Bulgarii n-au putut trece dincolo (de Dunare) si au recurs la Unguri»; «pe neasteptate s-au ivit Hunii cu multimi nenumarate»; Dacoromânii / Valahii «s-au rânduit pentru lupta si au rezistat»; «i-au pus pe fuga»; «dintre sefii mai marunti» ai Valahilor / Dacoromânilor de la comanda corpurilor de oaste, s-a remarcat «Leon, din neamul gemostilot / gramostean-aromân, ajuns conducator de stol» (Fontes, II, 653).
c) 850 (9025 E. V.), aprox.: Chiril (827 – 869, aprox. ) si Metodiu (815 – 885, aprox.), doi frati-carturari macedoromâni / aromâni din Tessalonic, sunt angajati de Patriarhia din Constantinopol sa inventeze un alfabet pentru limbile slave si sa traduca din greaca într-o limba pe întelesul tuturor neamurilor slave, slavona, cartile bisericesti; Chiril preia o serie de litere din alfabetul dacic / valahic (dacoromânesc-arhaic), cunoscut si din Cosmografia lui Aethicus Dunareanu / d’Ister, din alfabetul grecesc, latin etc., alcatuind alfabetul slavon ce-i poarta numele, adica alfabetul chirilic.
d) 836 – 852 (9011 – 9027 E. V.): Constantinopolul accepta alipirea la “taratul bulgar” de sub conducerea lui Boris- Mihail – cu conditia de a crestina Bulgaro-Slavii – a Macedoniei Centrale si a sudului Albaniei.
e) 862 – 863 (9037 – 9038 E. V.): Chiril si Metodiu sunt trimisi de Patriarhia din Constantinopol sa propage Crestinismul printre Slavii ce patrunsesera în Dacoromânia de Vest, în Moravia si în Pannonia; istoricul A. D. Xenopol a subliniat faptul ca «poporatia româneasca din Moravia» a fost slavizata (datorita si campaniei fratilor Metodiu si Chiril, ori a urmasilor acestora), «dar ea a pastrat numele ei poporan; capitala regiunei se numeste Valah-Me-zerici...» (XIRD, II, 191).
f) 870 (9045 E. V.): Metodiu, arhiepiscop în nord-vestul Dacoromâniei, în Moravia de Sus si în Boemia, cade prizonier ostilor france, fiind scos din închisoare peste zece ani, la interventia Papei (când e recunoscut ca episcop moravo-boemian).
g) 875 – 895 (9050 – 9070 E. V.): aprox.: Voila este “rege de arme” (“dux”, “jupan”) al “tarii de râuri / munti” a Banatului, despre a carui bogatie graieste peste veacuri tezaurul valah cu inscriptii de la Sânnicolaul Mare.
h) 879 (9054 E. V.): în fruntea Episcopiei Dacoromâne / Valahe din Moravia, cu sediul în orasul Margu, este numit de Patriarhia din Constantinopol un episcop grec, Agaton, cunoscut în documente drept «Agaton al Moravelor», pentru ca avea “în pastorire” si “o episcopie a Slavilor” patrunsi în zona si “crestinati cu vreo zece ani mai înainte” de fratii Metodiu si Chiril. - 885 – 915 (9060 – 9090 E. V.), aprox.: Monu Marut (în documente: «Menumorut») este “rege de arme” (“dux” / “jupan”) în Pathissia de Sus (Valea Tisei Superioare) si Crissiana, “tari de râuri / munti” ale Dacoromâniei Nord- Dunarene, înca fidel Constantinopolului, aidoma celorlati “vlaho-regi” carpato-dunareni, în baza «legamântului de la Aurelian».
- 880 – 910 (9055 – 9085 E. V.), aprox.: “rege de arme” / “duce” al Pathissiei de Jos / Sud (tinutul dintre Tisa / Seghedunum si Dunarea de Mijloc) este Dacoromânul Saleanus («Salanus»), cel ce controla “drumurile sarii” spre Europa de Centru / Vest.
a) 893 (9068 E. V.): “taratul bulgar”, sub conducerea lui Simeon, cunoaste maxima expansiune.
b) 894 (9069 E. V.): împaratul Leon al VI-lea declara razboi tarului Simeon, fostilor “aliati bulgari”.
- 895 – 930 (9070 – 9105 E. V.): aprox.: Vlad («Glad») este “rege de arme” / “duce” al “tarii de râuri / munti” a Banatului.
a)895 (9070 E. V.): Leon al IV-lea, neputând birui pe Simeon, tarul Bulgarilor, al Slavilor si al Dacoromânilor sud-dunareni, angajeaza triburile maghiare / ungare ale lui Arpad de la Atelkuz (azi, “tinutul Lebedia-Ucraina”) si alte triburi turcice nord-pontice, «dându-le daruri imperial-bizantine substantiale», ca sa treaca Dunarea si sa atace dinspre nord taratul “dusman”; negociatorul cu Arpad este Nichita Scleros, comandantul flotei bizantine rapide de la Gurile Dunarii – dupa cum ne informeaza Cronografia lui Leo Grammaticus. Pierdut fiind razboiul cu tarul Simeon, Leon al VI-lea este obligat sa încheie «un tratat de pace» cu «un tribut anual».
b) 896 (9071 E. V.): tarul bulgar Simeon nu iarta pe “aliatii unguri / maghiari” ai împaratului Leon al VI-lea si mobilizeaza împotriva lui Arpad, împotriva Atelkuz-ului, “neamurile bulgare nord-cauzaziene” (câte mai erau în “Bulgaria Mare”), cu “triburile aliate acestora”, si triburile Pecenegilor; triburile unguresti / maghiare, ce se ospatau din bogata prada din Dacoromânia Dunareana, sunt prinse ca într-o menghina: din sud-est, sud si sud-vest, ataca Bulgarii; din rasarit ataca Pecenegii; în vest, la Nistru, se ridica scutul dacoromânesc-moldovenesc, taindu-li-se orice legatura cu Imperiul Bizantin “aliat”; Ungurii / Maghiarii sunt macelariti, salvându-se prin nord, în frunte cu Arpad, doar sapte triburi; Atelkuz-ul (“Ungaria Mare”, dupa modelul caucazian- donetian al “Bulgariei Mari”) este ocupat de Pecenegi.
c) 896 – 897 (9071 – 9072 E. V.): prin “întelegerea” dintre Arpad si Leon al VI-lea de Constantinopol (care trimisese un sol la “regele de arme” al Pathissiei de Nord si al Crissianei, Monu Marut), cele sapte triburi ungare / maghiare trec prin pasul Dukla, patrund în Valea Tisei, o strabat, “sub calauzirea” razboinicilor dacoromâni / valahi, trecând Dunarea si asezându-se în Pannonia imperial-bizantina, ca “foederati”, tot între autohtoni Dacoromâni / Valahi, dar si lânga mai vechii “foederati”, unii “federati” deja “crestinati”, Slavii vestici, ori lânga Bulgari si Avari “în curs de crestinare”: «... terram – Pannoniae – habitarent Slavi (Avarorum) – Bulgari et Blachi ac pastores Romanorum » (apud. NPIst, 265).
d) 896 – 927 (9071 – 9102 E. V.): tarul Simeon sprijina pe discipolii lui Chiril si Metodiu, între care se evidentiaza Clement, Naum s. a. (din “scoala de slavizare” si de distrugere a Dacoromânitatii, pregatita de grecimea din Patriarhia de Constantinopol), sa întemeieze scoli între Dunarea de Jos si Hemus / Balcani, având ca “sacra limba de predare” slavona.
- 901 – 1000 (9076 – 9175 E. V.): soarta Dacoromâniei în secolul al X-lea d. H. este pecetluita de Patriarhia Constantinopolului, de Biserica Romei (Papalitate) si de seria urmatorilor împarati greco-bizantini: Alexandru (912 – 913), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913 – 920), Romanos I Lecapenos (920 – 944), Constantin al VII-lea Porfirogenetul (945 – 959), Romanos al II-lea (959 – 963), Nikefor al II-lea Focas (963 – 969), Ioan I Tzimiskes (969 – 976) si Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976 – 1025).

     a) 906 (9081 E. V.), aprox.: cronica anonimului notar al regelui maghiar Bela (al II-lea / al III-lea ?), «Gesta Hungarorum» (XIX – XX), confirma indirect – prin raspunsul categoric dat de “regele de arme” al Crissianei, Monu Marut, “regelui maghiar Arpad” – faptul ca, în orizontul anului 906 (ca si în secolul contemporan “Anonimului Notar”), înca mai era valabil, mai “functiona benefic”, dinspre Constantinopol, dupa 636 de ani, Legamântul de la împaratul Aurelian: «Iar ducele Arpad (...) a trimis soli (...) la ducele Monu Marut (“Menumorut”), cerându-i ca din drepturile stramosului sau, regele Attila, sa îi cedeze pamântul de la fluviul Somes pâna la hotarul Nirului si pâna la poarta Mezesului. în adevar, trimisii lui Arpad, Usubuu si Veluc, au trecut peste râul Tisa în vadul Lucy si dupa ce au plecat de aici, ajungând în fortareata Bihor, au salutat pe ducele Monu Marut si i-au prezentat darurile pe care ducele lor i le trimisese. La urma însa, comunicându-i ce aveau de zis din partea ducelui Arpad, au pretins teritoriul numit mai sus. Ducele Monu Marut i-a primit însa cu bunavointa si, încarcându-i cu diverse daruri, a treia zi le-a cerut sa se întoarca. Si le-a dat raspuns, zicându-le: “Spuneti lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori îi suntem ca un amic, cu toate ce-i sunt necesare fiindca e om strain si duce lipsa de multe. Teritoriul însa ce l-a cerut bunavointei noastre nu îl vom ceda niciodata, câta vreme vom fi în viata. Si ne-a parut rau ca ducele Saleanus (“Salanus”) i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frica, dar ceea ce se tagaduieste. Noi însa, nici din dragoste, nici din frica, nu-i cedam din pamânt nici un deget, desi a spus ca are un drept asupra lui. Si vorbele lui nu ne tul-bura inima ca ne-a aratat ca descinde din neamul lui Attila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Si chiar daca a rapit acela prin violenta aceasta tara de la stramosul meu, acum însa, gratie stapânului meu, împaratul din Constantinopol, nimeni nu poate sa mi-o smulga din mâinile mele”. Si spunându-le aceasta, le-a dat drumul sa plece».
b) 910 – 940 (9085 – 9115 E. V.), aprox.: Gelu este “rege de arme” / “dux” în “tara de râuri / munti” a Somesului.
c) 915 – 920 (9090 – 9095 E. V.), aprox.: se ridica Biserica Ortodoxa de la Garvan-Tulcea, «peste ruinele cetatii antice Dinogetia»; «descoperirile facute pe popina Bisericuta (Garvan, jud. Tulcea) atesta folosirea si prelucrarea fierului, a bronzului, a plumbului si chiar a mercurului» (BMIst, 31).
d) 943 (9118 E. V.): inscriptia comemorativa a “regelui de arme” (“dux” / “jupan”) dacoromân al Dunogaetiei / Dobrogei de Nord, Dimitrie, descoperita în localitatea Mircea Voda (jud. Tulcea / România); Const. C. Giurescu noteaza: «Inscriptia, în limba slava, de la Mircea Voda, este o inscriptie comemorativa, gasita în anul 1950, cu prilejul unor sapaturi; în ea este numele unui “jupan”, adica al unui stapânitor feudal, Dimitrie, si data 6451, dupa cronologia bizantina, adica 943 era noastra. Inscriptia nu este întreaga, deoarece începutul lipseste.» (IIR, 25).
e) 945 – 1317 (9120 – 9492 E. V.): bratul fluvial si orasul Sulina (Selinas) «schela bizantina»; din 1318, «schela genoveza» (BMIst, 31).
f) 969 – 976 (9144 – 9151 E. V.): în vremea împaratului Ioan Tzimiskes, Imperiul Bizantin îsi întinde granitele la Carpatii Meridionali si la nordul Deltei Dunarii, peste toate tarile de râuri / munti, adica peste diurpanatele / jupanatele dacoromânesti-nord-dunarene, dintre Olt si Nistru (cf. NPIst, 254).
g) 972 (9147 E. V.), martie – mai: Dacoromânii-moesieni, sprijiniti de armatele imperial-bizantine de sub comanda împaratului Ioan Tzimiskes, lupta cu impresionant eroism pentru eliberarea de sub invadatorii rusi, condusi de Sviatoslav, bineînteles, adusi “ca aliati” de Bulgari; se dau batalii la Pulpudava, la Preslav (e capturat “basileul Bogor / Boris”), la Drista / Durostor (Silistra) etc.; dintre razboinicii dacoromâni, se distinge tânarul comandant Teodor Miazanoapte; «împaratul Ioan, zdrobind domnia Rusilor si gândurile lor îndraznete prin încercarile razboiului», în 972, a desfiintat sud-dunareanul «Tarat Bulgar» si a repus «Moesia sub stapânirea Românilor, s-a întors în Bizant si a iernat acolo, oferind supusilor daruri, ca de obicei, si osptete abundente» (Fontes, II, 697), dupa cum noteaza cronicarul Leon Diaconul.
h) 972 (9147 E. V.): dacoromânescul oras-cetate, Durostoruma / Durostorum devine “capitala” themei bizantine Paristrion / Paradunavon.
i) 982 – 992 (9157 – 9167 E. V.): Bisericile Crestin- Ortodoxe din pesterile Dealului Tibisir-Basarabi (jud. Constanta); «pe peretele din creta (...) sunt zgrafiate datele 982 si 992, alaturi de alte inscriptii (...), ornamente etc.»; în baza Dealului Tibisir «a fost descoperita o cariera de creta, din care se extrageau prin cioplire blocuri pentru construirea “valului de piatra” aflat la 1 – 2 km distanta la nord de Murfatlar» (BMIst, 31).
j) 990 – 1000 (9165 – 9175 E. V.), aprox.: «în fata Dealului Dervent, la 9 km în aval de com. Ostrov (jud. Constanta), este construita Cetatea de pe ostrovul Pacuiul lui Soare, fortareata (...) a Imperiului Bizantin...» (BMIst, 32).
- 1001 – 1100 (9176 – 9275 E. V.): soarta Dacoromâniei în secolul al XI-lea d. H. este marcata benefic de doua mari personalitati din Constantinopol, împaratii Vasile al II-lea, Bulgaroctonul (976 – 1025), si Alexios I Comnen (1081 – 1118), între cei doi împarati defasurându-se cincisprezece “împaratiri efemeride” (Constantin al VIII-lea, Romanos al III-lea, Mihail al IV-lea, Mihail al V-lea, Teodora, Constantin al IX-lea, Mihail al VI-lea, Isac I, Constantin al X-lea, Evdochia, Romanos al VI-lea, Mihai al VII-lea Ducas, Nikefor al III-lea s. a.), reflectând marea instabilitate economico-sociala / politica, la care se adauga si Marea Schisma (din 16 iulie 1054), cu malefice consecinte si în întregul spatiu al Dacoromânimii.
a) 1002 – 1003 (9177 – 9178 E. V.): «Gesta Hungarorum» mentioneaza în orizontul anului 1002 (9177 E. V.) «Regatul Ultrasilvaniei / Transilvaniei», sub conducerea “regelui de arme dacoromân”, Iulea («Gyla / Gyula»), opunându-se misiunii catolic-apostolice a regelui Ungariei, Stefan I.
b) 1018 (9193 E. V.): dupa anihilarea “Taratului Bulgar al lui Samuil», Vasile al II-lea Bulgaroctonul readministreaza tinuturile respective în themele imperial-bizantine: Bulgaria, Sirmium si Dalmatia; cronicarii consemneaza: «Imperiul Bizantin ajungea pâna la Adriatica si stapânea Dunarea, iar Peninsula Balcanica nu cunostea alt stapân» (IIvb, 335).
c) 1030 – 1241 (9205 – 9416 E. V.): la Morisena / Morisenadunum (Cenad-România) functioneaza o scoala dacoromâneasca frecventata de 30 de elevi; de asemenea, functioneaza si o Scoala de Teologie (crestin-ortodoxa), atât pentru Dacoromânia Nord-Dunareana, cât si pentru Boemia, Polonia, Tarile Germane etc.; a fost distrusa de marea invazie tataro-mongola.
d) 1040 – 1041 (9215 – 9216 E. V.): în Dacoromânia Sud- Dunareana, are loc rascoala antibizantina a Valahilor condusa de Petru Delian.
e) 1050 (9225 E. V.): cronicarul persan Gardâzi noteaza, în Podoaba istoriilor, ca în Dacia / Dacoromânia Nord- Dunareana, de la Tisa pâna la Nistru, locuieste «un popor din Imperiul Roman (az Rum)», Poporul Valahilor, «un popor de crestini».
f) 1054 (9229 E. V.), iulie 16: Schisma cea Mare «marcheaza începutul declinului Bizantului ce va sfârsi prin cucerirea otomana (1453)», dar si o anume “prosperitate economica” a Dacoromâniei secolelor XI – XIII.
g) 1068 (9243 E. V.): invazie a Pecenegilor în Crissiana, îndreptându-si atacul spre cetatea-resedinta a “regelui de arme” dacoromân; Pecenegii sunt înfrânti lânga Dabâca.
h) 1094 (9269 E. V.): la solicitarea lui Pudila, “rege de arme” / “duce” al Dynogaetiei / Dobrogei, desigur, în baza «legamântului de la Aurelian», împaratul bizantin, Alexios I Comnen, porneste campania împotriva invadatorilor cumani (cf. NPIst, 275).
- 1101 – 1200 (9276 – 9375 E. V.): tarile de râuri / munti ale Daciei / Dacoromâniei îsi urmeaza destinele (istorice) tot sub înrâurirea Constantinopolului si a Romei; din Constantinopol, “decid” soarta Daciei / Dacoromâniei împaratii: Alexios I Comnen (1081 – 1118), Ioan al II-lea Comnen (1118 – 1143), Manuil I Comnen (1143 – 1180), Alexios al II-lea Comnen (1180 – 1183), Andronic I Comnen (1183 – 1185), Isac al II-lea Anghelos (1185 – 1195) si Alexios al III-lea Anghelos (1195 – 1203); în fata invaziilor / amenintarilor fiintei nationale valahe / dacoromâne, atunci când împaratii din Constantinopol nu mai respecta spiritul «legamântului de la Aurelian», “tarile de râuri / munti” din Dacia / Dacoromânia Nord-Dunareana reactioneaza firesc, “în spiritul veacului”, reunindu-si puterile / fortele în formatiuni statale, de data aceasta, de tip evmezic.