Nicolae Iorga despre Mihai Eminescu de Dan Ion Predoiu publicat la 28.04.2009
Nicolae Iorga despre Mihai Eminescu ca precursor al ideii originii noastre dacice
     A existat o perioadă din viaţa lui Eminescu când poeziile sale, cu referire la originea dacică a poporului român, iau fost refuzate la publicare, cu excepţia - Rugăciunea unui dac..
Poezia .Memento Mori., Diorama sau Panorama desertăciunilor care, în cuprinsul istoriei universale, includea şi sublinia strălucirea neamului dacic, a fost frântă şi, din ea, atunci s-a tipărit doar prima parte, .Egipetul., deşi toată fusese citităşi apreciată într-una din şedinţele de la Junimea
Cenzori erau adepţii Şcolii Ardelene, care susţineau originea latină a poporului român, iar cel mai reprezentativ cerber al marelui poet a fost Titu Maiorescu, greco-catolic, obedient faţă de Roma ecleziastică, care generase ideea originii latine a poporului român.
Dar în articolele de ziar, al cărui redactor-şef a fost, Eminescu şi-a exprimat argumentat convingerea privind originea dacică a poporului român.
     Întreaga sa operă: poezii, scrieri, teatru, articole etc., în manuscris, a ajuns, după moartea poetului, la Titu Maiorescu, care 13 ani mai târziu, în 1902, se hotărâse, după cum relatează Nicolae Iorga, cu un gest dispreţuitor să le dea Academiei Române, ca un material istorico-literar oarecare.
Abia după acea dată opera poetului, în totalitatea sa, oprită de la publicarea în timpul vieţii, a început să vadă lumina tiparului.
Dilema a continuat, scrierile istorice despre originea dacică a poporului român fiind impuse spre nepublicare. Piesa de teatru "Decebal", care include concepţia dacică a lui Eminescu, a apărut publicată, în forma completă, abia în 1990, sub îngrijirea lui Petru Creţia.
     În articolul "De la Haţeg la Grădişte si la cetatea lui Decebal , publicat de Nicolae Iorga în "Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească" se vorbeşte totuşi despre locuitorii acelor meleaguri, în 1906: şi tot dacii au învins, stăpânii vechi cari s-au svârcolit sub lance şi au sângerat de săbii. Tot ei prin puterea neînfrântă a vitejiei lor şi a sfintei lor răbdări.
Căci, iată, daci adevăraţi, daci noi de peste două mii de ani, daci cum aceşti săteni de aice. Iată opincile, iată ţarii sprinteni, iată cămaşa albă, zeghile grele, saricile miţoase, căciula greoaie, înaltă, umflată, ca o cunună.

     Faţă de Roma, a cărei eternitate a pierit în pulbere, ciobanul dac s-a ridicat din ţărână şi-a durat iarăşi bordeiul de lemn, s-a aşezat în el cu datinile sale neatinse şi stăpâneşte până astăzi în umbra uriaşă a Retezatului, cu ţesăturile lor roşii, opincile lor răsfrânte, graiul lor apăsat, cu turmele lor, cu ura lor împotriva oricărui domn şi stăpân pentru a sădi acelaşi adevăr de neclintită trăinicie a dacilor.
Marele istoric Nicolae Iorga recunoştea astfel, implicit, încă din 1906, în plină campanie latinistă, valabilitatea ipotezei lui Mihai Eminescu privind originea noastră dacică.
Iată imensele descoperiri de vestigii istorice dacice care i-au întărit convingerea şi i-au alungat orice dubii.
Vestit a fost pe vremuri poporul acesta românesc prin marea şi sfânta lui tăcere, spunea Iorga.
Făcut pentru luptă şi îndurare, cerbicos şi îndărătnic, nebiruit sufleteşte şi în cele mai înfricoşate nenorociri, trăit pe marginea unei prăpăstii în care era desprins să se uite necontenit fără a ameţi, el impunea prin cumpătarea minunată a rostirii gândurilor sale, prin aspra disciplină pe care o impune cuvântului.
     Nicolae Iorga, apropiat lui Titu Maiorescu, deşi adept al părerii privind originea latină a poporului român, văzând în ansamblu opera poetică şi literar-istorică a lui Eminescu, îl laudă pe acesta pentru ideea originii dacice a poporului român, pronunţându-se în diferite rânduri asupra profunzimii analizei istorice făcute de Eminescu, numindu-l fără sfială .istoric şi gânditor de geniu..
Nicolae Iorga spune că: Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam.
Omul Eminescu aducea cu dânsul din adâncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vast şi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfrăţiri seculare.
Nicolae Iorga precizează apoi: Un om ca dânsul îl vom avea din nou numai când peste o epocă limpede va domina o minte înaltă, având curajul de a rămânea sus, pe pisc, orice ape învălmăşite s-ar zbate la picioarele muntelui.
Iar apoi: De patruzeci de ani se vorbeşte necontenit de Eminescu, cu o admiraţie fără margini, o iubire ca aceia a credinciosului către sfântul ocrotitor.
După 1900, în sfârşit, putem privi în comoara de mari lucruri neisprăvite, amânate sau uitate, ce au mai rămas de pe urma acestui cuprinzător geniu , cu mult mai presus de timpul şi mediul său. Nu suntem în stare a preţui după cuviinţă fiecare parte din opera lui.
Şi asta, pentru că n-avem mijloace de a-l urmări în alcătuirea individualităţii sale., care n-a înaintat decât după cunoaşterea deplină a drumului, după întrebarea tuturor acelor ce-l străbătuse, şi s-a îndreptat totdeauna după o îndelungată dezbatere cu sine însuşi.
El însuşi se afla să iasă la iveală cu o scriere nouă, şi o făcea numai după o amănunţită chibzuire a cuprinsului, în apriga luptă pentru desăvârşire a acestui cinstit între cei cinstiţi., căci, Eminescu nu obişnuia a da lămuriri asupra scrierilor sale.
"Opera lui întreagă, (are) numai caracterul general românesc. E cel dintâi scriitor român care scrie către toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor."

     Eminescu e întruparea literară a constiinţei româneşti, una şi nedespărţită.
Aceasta. e şi valoarea lui politică, marea şi covârşitoarea lţa sa literară.
Întemeindu-se pe tot ce simţim noi, el s-a ridicat într-un nebiruit avânt spre culmile culturii moderne. De aceea el e vrednic de pomenire oriunde se luptă cu întunericul adânc şi cu vântul vrăjmaş, o licărire din conştiinţa neamului. După 1876, .apare influenţa austriacă, iar Iorga precizează: "avem acum un istoric..
Eminescu nu este explicabil, dacă se lasă deoparte, măcar una din aceste influenţe care au lucrat asupra sufletului lui, aşa de complex."
Sub toate aceste înrâuriri diverse, în lumea din Viena s-a creat spiritul acela nou, pe care geniul lui Eminescu la întrupat cu o splendoare care mai târziu numai a fost preţuită căci nici un sunet de trâmbiţă nu a vestit apariţia zeului celui nou.
Cine crede că "Rugăciunea unui dac" vine de la Eminescu, singur, se înşeală. Tot ce avem de la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu împiedicat de a pune în valoare imensele lui posibilităţi.
Intensele lui aripi se vedeau stingherite în odăile pline de veselie unde se strângeau membrii Junimii. Aceştia nu erau oamenii a căror aprobare trebuia să o aibă.
Gândiţi-vă la Eminescu, care a încercat până şi teatru, din subiecte ale trecutului nostru ; au rămas fragmente uitate prin hârtiile lui. Gândiţi-vă la Eminescu vorbind unei mulţimi care să-l înţeleagă.
Şi ce s-ar fi ales din oamenii pe care i-ar fi încurajat şi condus către aceeaşi biruinţă a sufletului românesc, ridicat la înălţimile cele mai mari ale cugetării contemporane?
     În Eminescu, trăieşte întreaga Europă metafizică. În adâncul sufletului său chinuit este ceva din deznădăjduitul Prometeu; are pentru naţia română sentimentul unei mame iubitoare care- şi pleacă privirile asupra copilului bolnav.
Şi pentru aceste sentimente de compasiune, faţă de tot ce formează istoria plină de suferinţă a acestei naţiuni, îi suntem recunoscători lui, şi nu numai poetului.

     Eminescu are capacitatea de a reprezenta un întreg popor, în totalitatea sa. Într-adevăr, ce nu a cunoscut Eminescu din viaţa, faptele şi gândul poporului său?
Eminescu a fost, cel mai autentic reprezentant al aspiraţiilor româneşti, identificat în întregime cu poporul său, Eminescu a fost totodată un european al timpului său.
El este unul din acele rare spirite, în care ţi se pare că auzi nu omul, ci însuşi poporul, reunit şi întruchipat întrun glas. La Eminescu, legenda e de o candoare şi o limpezime fără pereche, care redă vitejia carpatină.
A iubi pe Eminescu - anume datoria de a gândi şi de a scrie ca el- de a trăi o viaţă ca a lui: viaţa unui om care nu s-a folosit nici de munca nici de sprijinul altora, care s-a oferit jertfă întreagă pentru poporul său.
Eminescu făcea orice lucru din toată inima; ."aşa încât nu e un rând din ce-a lăsat el, care să nu merite o cercetare de aproape şi o respectuoasă consideraţie."
     Ca apoi să conchidă: "orice rând din Eminescu merită să fie tipărit."
Părerea lui Eminescu despre originea dacică a poporului român răzbate din întreaga sa operă, poezii, articole de ziar, scrieri, note, teatru etc. În articolul "Studenţii din Viena" din 14 noiembrie 1876, după ce face o analiză a activităţii studenţilor noştri prilejuită de serbarea jubileului de 5 ani al "Societăţii studenţilor români din Viena", Eminescu face remarca: ".Mica societate de ceva peste 50 (de) membri cuprinde tineri din toate unghiurile ţărilor române, ea este o Dacie în miniatură, voioasă, activă şi plină de încredere în viitor. Acolo găsim copii de pe malul Nistrului alături cu alţii din valea Crişului, a Mureşului, a Dâmboviţei şi a Dunării.
Faţă de acest tablou de frăţie nu putem zice decât: Prosit naţie!."
Ideea l-a incitat şi, trei zile mai târziu, într-un articol din 17 noiembrie 1876 cu referire la soarta celor care locuiau pe teritoriul Daciei lui Decebal, Eminescu zice: "Aşadar idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian - atunci se considera că toată Dacia lui Decebal fusese cuprinsă de Traian, punct de vedere ce convenea adepţilor teoriei privind originea latină a poporului român, fără să se ia în considerare faptul că Traian a ocupat doar o treime din Dacia - este menţinerea unităţii reale, a limbii strămoşeşti şi a bisericii naţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge, şi cine ştie dacă nu-i de preferat celei politice."
În publicistică, subliniază o seamă de aspecte proprii ideii originii dacice a poporului român.
În articolul "Ideia Daco-română ca aspiraţie" din 7 octombrie 1880, Eminescu precizează că: " reamintirea originii romane şi a latinităţii noastre era timp îndelungat contragreutatea ce se opunea unui ideal politic care se promitea a se realiza cu ajutorul slavilor."
În articolul "Labirintul istoriei noastre" (Ms 2257/ 24-27): Noi românii, născuţi şi crescuţi româneşte, abia ne putem strecura prin labirintul istoriei noastre. Nu trebuie să fie cineva istoric mare ca să ştie că oraşul dacic Sucidava a trebuit neapărat să existe cu vreo câteva sute de ani înaintea lui Dragoş.
În acelaşi articol, Eminescu spune: Era un popor brav care-a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.
Cu precauţie, Eminescu se exprimă: Căci nu mă-ndoiesc că sunt şi din români a căror străbunici au fost daci.
În articolul "Adevăratul spirit al poporului", din 1 aprilie 1881, Eminescu remarcă: "Oricine înţelege ce înseamnă rasa, semuit cu acel neam de oameni, cu acel tip etnic, care, revărsându-se deoparte din Maramureş, de alta din Ardeal (spre Muntenia n.n.) au pus temelia statelor române în sec. al XIII-lea şi al XIV-lea şi care prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestor ţări de la 1200 şi până la 1700.

     Nu se ştia pe vremea lui Eminescu că Roma ecleziastică interzisese la 362 folosirea numelor de dac şi de Dacia, interdicţie care a durat între secolele IV şi XIII şi care a fost ridicată abia după Cruciada a IV-a din 1204 când papa Inocenţiu al III-lea a dat dezlegare de pomenire a numelui dacilor.
"Există multe indicii - zice Eminescu - "atât în numirile localităţilor şi (a) râurilor, precum şi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii statelor noastre."
În adevăr, pe când găsim în Ţara Românească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pârâu numit Argestru care se revarsă din stânga în Bistriţa, râu ce izvorăşte din Maramureş. Pe când în Ţara Românească aflăm Câmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Câmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare.
Înainte sau abia după formarea statelor române, vedem românii de sub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere omoloagă fac moldovenii ce pribegesc în Polonia, să se judece după dreptul românesc.
Şi aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost consuetudinar la carele ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atât de viu în conştiinţa poporului, atât de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii noştri Domni n-au găsit de cuviinţă să-l codifice.
În fine, unitatea actuală a limbei vorbite, dovedeşte că şi în această privire erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeşti, care înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind, limba era aceeaşi; numai termenii materialul de vorbire diferea pe ici pe colo.
E indiferentă chestiunea dacă elementele ce compuneau acest sâmbure de popor modern erau tracice sau latine şi chirilirice, destul numai că, din al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea acvarilor în Tracia (în 579), oastea condusă de Martin şi Comenţiol e compusă din oameni ce vorbesc româneşte. Tot acest neam apare mai târziu în Dacia, iar asupra originii lui se ceartă până azi învăţaţii.