Cabala- Partea IV de Rav Michael Laitman publicat la 02.05.2009
Cabala-metodica eliberarii din sclavia egoismului
     Creatorul ne trimite situatii în care sa descoperim ca natura noastra egoista este sursa neplacerilor, noi investindu-ne toate resursele în satisfacerea dorintelor vane. Despartirea de ego, de interesul propriu care însoteste pe om la fiecare pas, elibereaza omul de jugul existentei.
Metoda prin care ne eliberam din aceasta robie, numita egoism, se numeste Cabala, ea ne învata cum sa traim cele ce ni se întampla, fara dureri.
     Creatorul a emanat întreaga lume aflata în jurul nostru, între El si punctul din inima noastra, în mod special, ca sa ne duca spre dorinta de a ne desparti de ego si în acelasi timp, de chinuri.
Pe de alta parte ea ne conduce la dorinta de a-L întalni pe Creator, de a-L percepe.
Dorinta sincera echivaleaza în spiritualitate cu fapta, caci o dorinta genuina duce neaparat la înfaptuire.
Putem ajunge la o astfel de dorinta doar cand ne saturam de a mai suferi, ea începand cu vointa de a înceta de a suferi.
De aici încolo, suntem gata sa renuntam la ego, cauza raului.
Dupa renuntarea la ego urmeaza despartirea de interesele personale. Încetand sa mai sufere, omul este gata pentru întalnirea cu Creatorul, este pregatit pentru a-L percepe.
     NU exista liber arbitru, desigur, cand esti împins din spate, fara sa fi fost întrebat, spre evadarea din suferinta.
Alegerea e posibila într-o situatie neutra, cand omul nu se mai afla în criza, cand poate alege între 2 posibilitati, aceea de a-si urma dorintele obisnuite, sau eliberarea de ego, de buna voie.
Alegerea o face prin prevederea viitorului, pentru evitarea suferintei pe care deja a cunoscut-o.
Omul care e hotarat sa continuie pe acest drum, renuntand la calea egoului, trebuie sa-si concentreze si sa-si consacre toate gandurile ,Creatorului. De asemenea, el trebuie sa înceteze a se mai gandi doar la el însusi, aceasta fiind cauza tuturor suferintelor.
Efortul permanent de a-si controla gandurile, eliminandu-le pe cele nedorite, se numeste efortul Corectarii, TIKUN. Concesiuni atat de mari se pot face doar în urma unor încercari destul de crancene, care sa-l determine pe om sa renunte la ego, la suferinta.
Un om care a ajuns la o astfel de pregatire interioara, este fericit si împacat cu sine si cu gradul la care a ajuns, denumit lumea viitoare.
Din acest moment tot ceea ce face este consacrat Creatorului.
În ce priveste cerintele materiale, se restrange la strictul necesar, nepermitandu-si a se prefera pe sine, de frica suferintei provocate în el de orice intentie egoista.
În faza finala a progresului spre lumea spirituala, un Mekubal este perfect indiferent în ce priveste propriile lipsuri materiale, e plin de experienta în ce fel sa-si canalizeze ideile spre Creator în viata cotidiana, cu familia, la lucru etc, avand aparenta unui om obisnuit. Dupa atata munca învestita, aceasta îndemanare devine obisnuinta, iar apoi, o a doua natura.
De aici trece cu usurinta la faza a doua a vietii sale spirituale, devenindu-i o placere faptul ca poate darui, daruindu-i Creatorului prin faptele sale.
     Placerea primita de mekubal nu este obisnuita, ci este un sentiment infinit, atat în timp cat si în intensitate, fiind la nivel supraomenesc.
Un mekubal se contopeste cu CREATORUL în dragoste eterna, absoluta. Aceasta contopire este însusi scopul creerii lumii, initiata prin desprinderea unei particele din EL.
Contopirea cu Creatorul este posibila doar dupa îndeplinirea urmatoarelor etape:
- suferinta în lumea aceasta,
- renuntarea la placeri, renuntarea permanenta la placeri prin alegere libera
- si în final, etapa îndreptarii intentiei - kavanah - a oricarei dorinte si ganduri, spre Creator.
Dupa acestea se deschide în fata omului calea spre o noua viata, plina de voluptati spirituale si de odihna eterna, precum a fost „programul” primordial al CREATIEI.
     Forta spirituala numita LUMINA CABALEI, poate sa-l ajute pe om a se debarasa de ego, sursa durerilor. Aceasta forta are efect asupra acelora ce nu pot trai fara spiritualitate.

     Aceste persoane vor gasi în studiul cabalei sprijinul necesar si recomandatiile de urmat ca sa scape din colivia intereselor personale.
Lupta neîncetata de a învinge egoul nu e scutita de suferinta, dar este si mai amar pentru ei a continua viata ca mai înainte.
Lumina Cabalei îi confera omului în cautare forta spirituala necesara pentru a voi si a iesi din EU-l sau, simtindu-se prin aceasta cu adevarat liber.
Pentru cei care nu simt în viata spirituala o necesitate vitala, „lumina cabalei” devine întuneric, si cu cat vor studia mai cu sarg, cu atat vor deveni mai egoisti, neîntrebuintand studiul Cabalei spre scopul unic si sacru caruia i-a fost destinat, „matarat haBriah” , „Scopul Emanatiei”, acest scop fiind - contopirea cu Creatorul.
     Situatia în care omul recunoaste Guvernarea suprema a Creatorului si o ÎNDREPTATESTE pe deplin, se numeste LINIA DREAPTA - kav yemin, sau credinta - EMUNAH.
Din momentul în care omul face primii pasi pe calea dezvoltarii spirituale si progreseaza în ea, el trebuie sa actioneze de parca ar stii cu siguranta ca este înconjurat si dominat de forta Creatorului absoluta si generoasa fata de tot UNIVERSUL.
Desi constient de situatia reala a sa ca neposedand nimic din cele dorite, observand pe cei din jur ca suferind fara sfarsit, totusi trebuie sa-si aminteasca faptul ca întelegerea sa este de fapt limitata, fiind reflectarea propriului sau ego.
Tabloul adevarat al lumii i se va dezvalui omului doar cand va atinge starea de altruism absolut, la care stadiu va avea credinta mai puternica decat aparenta lumii materiale, etapa denumita - „credinta deasupra ratiunii”.
OMUL nu are posibilitatea sa-si aprecieze corect situatia reala, înainte de a-L percepe pe Creator si de a-i sesiza Supravegherea, Providenta Divina; omul nu-si da seama daca se afla în ascensiune spirituala, sau în cadere.
El poate crede orice, cand de fapt se afla în situatia opusa. De exemplu, el poate crede ca se afla în coborare, cand de fapt este în plina ascensiune, situatie în care Creatorul îi prezinta pe deplin cine este cu adevarat, cand e paralizat de lipsa oricarei placeri, neputand face nimic. Dar este astfel apropiat de adevar, chiar mai mult decat anterior, cand se bucura ca un copil, pur si simplu.
Acum, crescandu-i întelepciunea, îi cresc durerile, dar adevarul este ca omul e înaltat pe scara spirituala.
Din contra un om poate crede ca se afla în ascensiune spirituala, cand de fapt e în situatia opusa. Numai cei care pot sesiza pe Creator ca Guvernator absolut peste toti, sunt capabili sa-si dea seama de pozitia adevarata în care se afla. Cu fiece zi ce trece sunt mai constienti de caracterul lor adevarat, realizand cat este de neputincios omul de unul singur sa se corecteze, sa se trasforme în altruist.
Cu cat este mai disperat, cu atat i se adreseaza mai ardent Creatorului, implorandu-L sa-l elibereze din închisoare, vazand ca nu are nici o sansa sa se ajute singur, ci doar adresandu-I-se prin rugaminti din adancul inimii; iar atunci El îi va sosi în ajutor.
Un supliciu atat de profund, sincer, disperat, din adancul inimii, este posibil doar dupa ce si-a epuizat toate optiunile, si devine constient de acest lucru: ca a ramas cu nimic.
Atunci, dorinta unica, ardenta de a percepe pe Creator conduce la rugaciunea adevarata, izvorata din intraga sa fiinta : de a fi eliberat de inamicul cel mare al sau, egoismul.
Aceasta dorinta de a fi salvat, necesita o minune din afara lui, si el într-adevar se roaga pentru un miracol, iar Creatorul îi va raspunde atunci si numai atunci, prefacandu-i inima de piatra, a egou-lui într-o inima palpitand de spiritualitate.
Înainte ca acest miracol sa aiba loc, înainte sa fie corectat de Creator, omul care paseste pe drumul transformarii spirituale se simte mai rau pe zi ce trece, se simte din ce în ce mai egoist cu fiecare progres, iar de fapt în acest timp e cel mai putin egoist.
Întelege profund situatia sa,de aceea e înclinat sa se vada pe sine tot mai rau si nu ca o persoana mai buna.
Cu cat cunoaste mai profund natura sferelor spirituale, cu atat e mai convins de natura tocmai opusa a sa.
Consacra din ce în ce mai mult efort pentru studiu si spre a întelege cauzele adevarate ale diverselor situatii.
În aceasta perioada e posibil sa fie cuprins de deznadejde si epuizare, însa trebuie sa învinga aceste sentimente si sa mentina o stare de spirit de optimism si de bucurie, bazandu-se pe încrederea în faptul ca Creatorul guverneaza asupra tuturor si asupra a toate cu bunatate absoluta.
Aceasta „credinta dincolo de ratiune”, îsi croieste calea spirituala pentru a primi „Lumina Creatorului”.
Una din piscurile înaintarii pe aceasta cale, este cand omul simte ca a depus tot efortul posibil din partea lui, dar în van. Din acest moment el poate sa strige din abisurile inimii: sa fie ajutat de catre Boreh, caci acesta e momentul de percepere absoluta, fara nici o îndoiala ca straduintele omenesti sunt aici fara efect.
Pana la acest moment de revelatie, omul înca are iluzii în ce priveste propriile puteri de a atinge scopul dorit.
Tot timpul în care omul se încrede înca în propriile forte, el nu se poate minti si nu poate sa strige cu adevarat dupa salvarea din cer.
Dimpotriva, este purtat de orgoliul egoist spre a-si mari eforturile, spre a continua sa încerce.
Doar disparitia iluziei capacitatii proprii, îl îngenunchiaza pe om, ducandu-l la încetarea experimentelor sterile, îl conduce la abdicarea cu mainile ridicate spre Creatorul sau, implorandu-L sa-l salveze de propria sa natura.
Încrederea în existenta si unicitatea Creatorului are loc cand omul se accepta ca fiind, împreuna cu tot ceea ce-l înconjoara, un instrument în mana Lui.
     Atingerea Emanatorului este posibila numai aceluia care se contopeste total cu Creatorul, Boreh, si s-a ridicat la gradul de „OLAM HA-ATILUT”.
La aceasta se ajunge dupa o munca îndelungata, depusa pentru dezvoltarea dorintelor potrivite, culminand cu sentimentul ca „NU ESTE NIMENI ÎN AFARA DE EL”.
Olam haAtilut, este lumea reala, si în ea actioneaza cei care au reusit sa-si anuleze EU-l propriu si astfel sa se contopeasca cu Lumea adevarata.
În aceasta lume nu exista altceva decat vointa si autoritatea Creatorului.
Omul care nu a ajuns la gradul de a percepe pe Creator, nu trebuie sa se complaca în ideea ca totul este în puterea Creatorului, iar el nu trebuie sa faca nimic.
De asemenea, el nu trebuie sa-si imagineze ca a ajuns la acest grad, înainte de a fi intrat în lumea numita Olam ha- „ATILUT”.
     Înainte de a intra în aceasta lume ,Olam ha-Atzilut, omul trebuie sa actioneze conform cu ideea ca el, prin activitatea sa de om e responsabil de acest proces, de la începutul, si pe tot parcursul sau. La sfarsitul acestui proces, el trebuie sa creada si în faptul ca tot ceea ce a atins prin munca sa, ar fi obtinut oricum, fiindca tot universul se desfasoara dupa programul ratiunii superioare, cea a „Programarii EMANATIEI”.
     Omul nu poate sa conceapa însemnatatea iubirii absolute si a altruismului. Aceste sentimente sunt opuse intereselor personale, egoismului, care sunt trasaturile sale înnascute, si care îi determina fiece miscare.
Altruismul, dorinta de a se darui celorlalti,este daruita de SUS, si doar putini sunt alesi spre a o cuprinde.

     Iar în acest caz, dat fiind faptul ca oricum altruismul e daruit din ceruri, pentru ce oare trebuie sa ne ostenim atat de mult, pana la epuizare, pentru a-l realiza?
Doar singur Creatorul are puterea sa transforme natura omului, înzestrandu-l cu însusiri cu totul noi.
Raspunsul este:da, este absolut necesara munca grea „de jos”.
Este nevoie de o rugaciune, care sa fie expresia vointei uriase dinapoia ei, vointa care nu s-ar ivi niciodata, fara sa fie depuse aceste eforturi, care duc la recunoasterea neputintei omenesti.
Credinta si pregatirea omului, consolidate „de jos în sus”, pregatesc terenul pentru raspunsul dat de Creator, „de sus”.
Doar astfel este gata omul sa accepte noile caracteristici care constituie împreuna Sufletul.
A ne masura cu împotrivirea ficarei celule din noi de a-si schimba natura, împotrivirea întregii fiinte de a abdica in fata altruismului care apartine Creatorului, conduce la îngenunchiere si la rugaciunea spre obtinerea unui miracol.
Din mijlocul disperarii si a înfrangerii potentialului uman, se întareste credinta, EMUNAH, în atotputernicia Creatorului, care raspunde doar la supliciul venit din adancul inimii, purtandu-l spre altruism, dorinta de a se darui celor dinafara lui.
În urma acestei metamorfoze, omul este apropiat de Creatorul sau.
     Se poate ajunge la concluzia ca merita a investi în aceasta metamorfoza a eului, pe calea negarii. Cand analizam drumul care nu duce nicaieri, alergarea neîncetata dupa existenta zilnica, dupa vanitatile acestei lumi, ne întrebam daca n-ar fi posibil sa castigam ceva în plus
Adevarul este ca, deja în timpul pregatirii, prin efortul depus ca sa atingem aceasta metamorfoza, avem parte de perceptia scopului si a importantei vietii, care creste în noi în mod treptat, coplesindu-ne de bucurie si placere, si care devin din ce în ce mai puternice pe masura ce înaintam pe aceasta cale si pe masura ce investim mai mult din noi însine.
Efortul depus devine neinsemnat pentru cei care simt maretia Creatorului, pentru ei nu exista decat sentimentul de bucurie.
Acest sentiment se aseamana cu cel simtit de noi cand aducem un cadou persoanei pe care o iubim, cand nu ne asteptam la nimic în schimb, fiind încantati doar pentru aceasta ocazie, de a-i oferi cadoul.

     Tot astfel simte un dansator sau sportiv care nu sufera din cauza efortului depus, ei traind pentru aceasta profesie.
Cei care celebreaza maretia Creatorului, abia asteapta o ocazie oricat de mica, sa faca ceva de dragul Lui. Iar ceeace parea candva munca grea, devine acum întruchiparea voluptatii si a libertatii.