Peregrinarea catre adevar de Rafael Noica publicat la 21.06.2009
Peregrinarea catre adevar
     Nu prea stiu de unde sa īncep, dar v-as spune cīte ceva din viata mea.
Acasa am primit putina īnvatatura crestineasca. Mergeam la biserica din cīnd īn cīnd, mai ales la Pasti, aprindeam lumīnarea, apoi plecam acasa si ciocneam ouale. Putin mai mult decīt asta poate, dar nu prea mult.

     Īntr-o zi, cīnd am īnceput sa-mi dau seama ca exista nu numai Biserica Ortodoxa, ci exista si o Biserica Catolica, exista si ”pocaiti”, cum se numeau īn Bucuresti (”pocaitii” fiind sectantii), am īntrebat-o pe mama de ce exista atītea Biserici.
Trebuie sa va spun ca mama, fiind englezoica, era botezata anglicana. A trait 40 de ani īn Romānia, cīnta prin coruri ortodoxe, mai ales la o biserica unde era preot un prieten al familiei noastre, un om foarte bun, caruia īi sīnt īndatorat, cred, mai mult decīt īmi dau seama, si pentru influenta prezentei lui asupra familiei.
Cu toate acestea, mama nu a īnteles sensul adīnc al Ortodoxiei, al Bisericii Ortodoxe.
Nici ea nu avusese o educatie crestina. Tatal ei fusese cīntaret īntr-un cor englezesc, la Catedrala din Coventry, care a fost bombardata īn razboiul trecut, dar, ca multi altii din generatia lui, a devenit ateu. Altfel era om bun si chiar a murit cu Biblia īn mīna. Asa ca nici mama mea nu avea o educatie duhovniceasca.
Dar si mama si tata m-au īnvatat respectul fata de cele sfinte, pentru care le-am fost mereu īndatorat.
Deci am īntrebat-o pe mama de ce sīnt atītea Biserici: Ortodoxa, Catolica, Protestanta si ce diferenta este īntre ele. Si mama mi-a spus, saraca: ”Pai, diferenta este mai ales ca ortodocsii si catolicii gīndesc ca trebuie sa slujesti lui Dumnezeu cu toata frumusetea din lume, pe care El a creat-o, cu icoane, cu muzica, cu tot ce se poate mai frumos, īn timp ce protestantii gīndesc ca trebuie sa lasi toate astea, caci nu sīnt esentiale si sa te concentrezi pe rugaciune, īntr-o forma simpla, despuiat de tot ce nu este esential”.
     Divortasera parintii mei pentru ca mama sa recapete cetatenie engleza si, eventual, sa putem merge īn Apus. Parintii voiau sa ne dea noua, copiilor (mai am o sora), o copilarie si o educatie mai libere decīt se anuntau ca vor fi īn tara aceasta.
Īn ’55 am plecat, cu nadejdile si planurile pe care le-am gasit, de multe ori dupa aceea, la multi dintre cei care veneau din tarile acestea īn Apus si am trecut prin toate greutatile si dezamagirile pe care toti ceilalti le-au īncercat.
     Eram copil si, fara multa educatie duhovniceasca, amestecam libertatea, asa cum o īntelegem noi pe pamīnt – adica libertatea de expresie, putinta de a face tot ce vrei, de a voiaja – cu libertatea īn duh, rugaciunea si viata bisericeasca.
Dar, de mic copil era ceva īn mine care ma atragea catre cele duhovnicesti si cred ca – numai Dumnezeu stie de unde īncep toate – drumul vietii mele are legatura cu un moment al copilariei, de care īmi amintesc.
Nu stiu cum a īnceput, dar tin minte ca aveam la un moment dat sentimentul mortii, un sentiment asa, vag.
Cineva īmi vorbise despre aceasta, probabil mama, si-mi amintesc ca aveam o oroare de moarte, cum avem toti. Si ma intrebam: ”Daca ne nastem, de ce trebuie sa murim?”. Neavīnd educatie duhovniceasca, nu stiam atunci (lucrul acesta l-am aflat mai tīrziu) canu Dumnezeu a facut moartea si ca moartea este boala omului, dusmanul omului.
Si īncercam si eu sa ma mīngīi, asa cum faceau si semenii mei, ca tot mor, ca asa e facuta lumea, ca si animalele, si frunzele, si florile au un sfīrsit si, deci, de ce nu si eu?
Dar moartea nu era numai un fel de cosmar īn viata mea; fara sa-mi dau seama atunci, eram deja pe un drum de cautare duhovniceasca; exista ceva īn sufletul meu, pe care-l pot formula acum, dar, fireste, atunci n-as fi reusit nicidecum: era o īntelegere printr-o reducere la absurd.
Moartea era absurdul total al vietii.
     Īntrebarea mea, pe care n-o puteam formula atunci, la vīrsta de 6-7 ani (poate si mai īnainte, nu-mi dau seama), era: ”Daca totul se termina cu moartea, atunci viata mai are vreun sens?”.
Dar fiindca de bine, de rau, credeam īn Dumnezeu si, deci, si īn vesnicie, tare parea imposibila si de-a dreptul fara sens realitatea mortii.
Daca este īntr-adevar un Dumnezeu si viata se reduce la moarte, atunci moartea trebuie sa ascunda ceva, poate tocmai sensul vietii.
Cīnd ai o problema si nu sti sa-i gasesti rezolvarea, īntrebi la dreapta si la stīnga, desi īntrebarile tale, uneori, n-au nimic de-a face cu aceasta problema.
Īntrebam, de exemplu, la vīrsta de 7 ani, cīnd ma pregateam sa ma duc la scoala: ”De ce se duce omul la scoala?”.
Simteam ca o sa fie o pierdere de vreme, o pierdere de copilarie, īn sensul ca nu-mi aduce raspunsul la ce cautam eu.
Nimeni n-a stiut sa-mi raspunda, fiindca nici n-a īnteles cineva ce era īn sufletul meu.
Pentru mine, īntrebarea s-ar fi putut traduce: care-i sensul vietii si ce aduce scoala, īnvatatura, la acest sens an vietii?
Trebuie sa va spun ca observ acum, la vīrsta asta, ca am avut īntotdeauna tendinta catre simplu, catre esential. Si m-a impresionat cuvīntul acesta al mamei, motiv pentru care am ramas atunci cu o oarecare simpatie fata de protestanti.
Ajungīnd īn Anglia, acolo nu mai era Biserica Ortodoxa Romāna. Erau una sau doua biserici rusesti si cīteva biserici grecesti, dar n-aveam de gīnd sa ma duc undeva unde nu īntelegeam limba.
M-a dus mama de mai multe ori la biserici anglicane. Acolo īntelegeam limba, dar atmosfera era foarte saracacioasa, as zice acum, foarte rece, plicticoasa chiar. Nu īn sensul ca te-ar apuca cascatul īn biserica, ci īn sensul ca nu te hranea cu nimic.
Cautarea mea m-a trecut prin mai multe crize.
Iata una din ele:de ce trebuie sa ne ducem la biserica, sa ne rugam? Nu ne putem ruga si acasa? Si īntrebarea asta si-o pun multi, chiar si astazi, dar o ridicau multi din generatia mea si, desi nu ma rugam acasa, gaseam ca este destul sa te rogi acasa. Asa ca doar cautam. Nu ma rugam, asa cum numim noi rugaciunea, dar eram totusi īn cautare.
Si am īntīlnit o comunitate de baptisti, condusa de un om īntr-adevar remarcabil.
Trebuie sa spun ca sectantii si catolicii, īn Apus nu sīnt ceea ce cunoasteti aici, pentru ca aceia nu sīnt oameni care se dezlipesc de Biserica Ortodoxa. Acolo ei nu cunosc altceva. Au numai ceea ce au primit si ei īn forma pe care au mostenit-o. Si, deci, nu este duhul acesta īnrautatit, care poate fi īntr-o tara ortodoxa, unde multi ori s-au dezlipit de Biserica Ortodoxa, din tot felul de motive, ori vin din afara, cum se face acum si aici si incearca sa pescuiasca īn apele ortodoxe pestii Bisericii.
Am participat la viata religioasa, nelegat de forme exterioare, cu gīndul ca am gasit īn forma aceea baptista, asa cum era īn acea biserica, o forma mai curatita, mai simplificata a slavirii lui Dumnezeu.
Am ramas acolo cam un an, un an si jumatate, pīna cīnd am ajuns, īn cautarile mele duhovnicesti, īn Franta, īntr-o enclava romāna (īn Anglia eram singur: erau putini romāni atunci si ne vedeam din cīnd īn cīnd, dar nu mai era Biserica Romāna. Preotul plecase īn America si, deci, nu mai ramasese mare lucru prin anii ’50).
Deci, īn Franta ma gaseam īn mediu romānesc, unde am continuat cautarile mele, mai ales īn discutii cu un om pe care īl apreciam foarte mult pentru simplitatea, pentru smerenia lui si, īn acelasi timp, pentru adīncimea trairii lui.
Si nu atīt prin conversatie, cīt printr-o īncercare grea, prin care m-a trecut Domnul; putin cīte putin m-a atras Maica Domnului īnapoi in Biserica īn care am fost nascut si botezat, de data aceasta cu descoperirea ca Biserica Ortodoxa nu este o Biserica īntre altele, ci este, pur si simplu, firea īn care Dumnezeu l-a creat pe om.
Esenta Ortodoxiei este firea omului. Si a luat īn istorie nume de dreapta slavire, nume foarte frumos si foarte sugestiv, adica nume care tradeaza, daca vreti, ceea ce au cautat

     Parintii cei adevarati, care n-au cautat nici slava lumeasca, nici filosofie mai adevarata, ci au cautat un singur lucru: sa ramīna īn dreapta slavire, descoperita de Īnsusi Dumnezeu; au īncercat sa pastreze nestricata viziunea acestei firi omenesti.
Pentru vindecarea acestei firi, care s-a smintit prin pacat, a fost nevoie ca Dumnezeu Īnsusi sa Se īntrupeze si sa devina om adevarat, adica nu numai īn sensul de om īn carne si oase, ci fara pacat, om fara sminteala, Adam cel nou.
Acest Adam a fost īn stare, fie si prin moarte si prin iad sa completeze calatoria pe care Adam cel dintīi n-a completat-o si, īnviind ”a treia zi, dupa Scripturi” si la 40 de zile īnaltīndu-Se la ceruri ca om, a asezat de-a dreapta Tatalui firea omeneasca.
Si acum, pentru prima data īn Creatie, omul a devenit om complet.
Aceasta este viziunea pe care au primit-o Sfintii Apostoli si pe care au pastrat-o Parintii nostri, ramīnīnd īn istorie cu numele de dreptslavitori.
Altii au vrut sa fie universali, altii au protestat, fiecare cu filosofia si gīndurile lor.
Si deci, m-a miluit Bunul Dumnezeu – īn loc sa Se supere de ratacirile mele – asa cum a fost miluit si Fiul ratacitor de catre tatal lui, care nici macar nu l-a lasat sa-si rosteasca cuvīntul pocaintei pīna la capat, ci l-a īmpodobit cu toate podoabele mostenirii, mostenire pe care o risipise pīna atunci – asa si pe mine m-a miluit Dumnezeu cu īntegerea asta.
Si an dupa an mi s-a adeverit din ce īn ce mai mult, tocmai īn Apus, unde sīntem atacati si īmbulziti de toate ”vīnturile” care exista pe pamīnt, de la cele mai nevinovate poate, pīna la cele mai īndracite, sataniste si, cu ajutorul Domnului, traim an dupa an rugaciunea si Liturghia noastra de acolo.
Si ne īnvata si Parintele Sofronie sa nu ne fie frica de nimeni si de nimic.
Nu propovaduim īn sens de prozelitism, dar cine vrea ne gaseste si, fiecare īn felul lui, cu trairea si cu radacinile lui din care a iesit, gaseste cīteodata la noi mīngīiere si īntelegere duhovniceasca, īntr-o lume foarte īntunecata si foarte greoaie .

     Noi, īn manastirea noastra, pretuim foarte mult legaturile cu tarile si popoarele ortodoxe, care ne īntaresc īn trairea si īn greutatile pe care le avem de dus.
Si eu, daca va rugati pentru mine, caci ma cunosteti dupa nume, o sa va fiu recunoscator, daca ma pomeniti cīteodata īn rugaciunile voastre cele sfinte.
Mi se spunea ca-mi trebuie o baza, o cultura si nu mai stiu ce, lucruri pe care, sīnt convins, toti le-ati auzit. Eu simteam, dar nu stiam cum sa argumentez, la 7, 8 sau 10 ani, ca raspunsul la toate framīntarile mele este Dumnezeu. Si m-a trecut Domnul prin tot felul de pribegii pīna am ajuns, cum vedeti, la calugarie.

Cīnd mi s-a dezvaluit calea aceasta – calugaria – am simtit-o, īntr-adevar, ca fiind cautarea mea din copilarie.
     Īntre timp am pribegit si la alte credinte, fiindca eu nu aveam constiinta a ceea ce este Biserica si nu īntelegeam de ce sīnt mai multe Biserici.
Credeam ca, mai mult sau mai putin, toate sīnt valabile si, pīna la un punct, este si acesta un adevar.
Īnsa lucrul specific, pe care nu-l īntelegeam, era Īmpartasania, Sfīnta Īmpartasanie īn Biserica Ortodoxa.
Credeam ca-i un simbol si, daca-i un simbol – minunat, nu-i asa? – pīinea ca trup si vinul rosu ca sīnge, eram gata (poate m-am si ”īmpartasit” īn alte biserici, dar nu-mi aduc aminte) sa ma duc si, daca Domnul a zis sa facem asa, facem asa. Dar nu īntelegeam de ce.
M-a trecut Domnul prin protestantism si, ca bun protestant, am īnceput sa citesc Biblia.
Si īn Biblie m-am poticnit īn mod special la capitolul al VI-lea din Evanghelia Sfīntului Ioan, unde Domnul Iisus vorbeste asa de clar si asa de deschis despre Sfīnta Īmpartasanie, dar nu ca de un simbol. El vorbeste acolo de Trupul Sau, spunīnd ca cine nu manīnca Trupul Fiului Omului si nu bea Sīngele Lui, nu are viata īn sine.
Si eu īncercam sa īnteleg ce īnseamna aceasta, de ce vorbeste asa de concret? Īnsa m-am mai consolat un pic vazīnd ca pīna si Apostolii s-au smintit de acest cuvīnt greu de īnteles, pentru care unii L-au si parasit, spunīnd: ”Acesta este un cuvīnt greu de primit si cine-l poate primi?”. Si Domnul S-a īntors catre cei 12 ucenici si i-a īntrebat: ”Si voi Ma veti parasi?”. Apostolul Petru I-a raspuns: ”La cine ne vom duce, Doamne, cine altul are cuvīntul vietii?”.
Si eu m-am agatat cu dintii si cu ghearele de cuvīntul Apostolului Petru si am ramas, ca sa zicem asa nesmintit. Adica asteptīnd pīna ce Domnul īmi va arata calea.

     Printr-o poveste destul de lunga, cu crize, pe care le vad acum cu mult interes (atunci cu multa durere si greutate, cu anxietate – cum se zice – cu adīnca neliniste si tulburari, pe care le-am trecut), mi-a aratat Domnul pīna la urma ce īnseamna Īmpartasania. Si iata cum.
Pe cīnd eram īnca protestant, l-am provocat pe un ortodox sa-mi spuna de ce ortodocsii arata atīta evlavie preotilor lor, īncīt le saruta si mīna.
Si dīnsul, foarte smerit si blīnd, mi-a zis: ”Pai, nu stiu; eu, personal sarut mīna care-mi poate da ceea ce nu pot avea fara preot”.
Si eu l-am īntrebat: ”Ce-i asta? Ce poate un om sa-ti dea, ceea ce tu, om fiind ca si el, nu poti sa ai?”.
Si mi-a raspuns, tot asa blīnd si smerit: ”Prea Cinstitul Trup si Sīnge al Domnului si Mīntuitorului nostru”.
Si atunci mi-am dat seama dintr-o data ca era vorba de ceea ce numim noi īn Biserica ”Taina” si, pentru prima oara, am īnteles mai concret, mai constient, ce īnseamna Taina.
Si eu credeam īn Taina. Toate-s taine īn viata asta, pīna si creatia, pīna, as zice, si informatica, īn voga astazi (si eu, la manastire, m-am ocupat de computer si am gasit acolo o mare taina descoperita omului).
Dar, evident, atunci cīnd e vorba de Duh si de Dumnezeu, de vesnicie, acolo sīnt taine deja la un alt nivel.
Deci, ca sa revin la ce spuneam mai īnainte, am cerut aceluiasi domn, prin care m-a ”lovit” Domnul cu parul īn cap, sa aranjeze cu preotul sa ma spovedesc si sa ma īmpartasesc si de atunci sīnt iarasi īn Biserica Ortodoxa.
     Acolo s-a īntīmplat un lucru, poate cel mai important al vietii mele.
Īn criza mea, tot cautam sa īnteleg de ce Ortodoxia ar fi mai adevarata decīt protestantismul īn care credeam atunci si pe care īl socoteam o forma mai curatita a crestinismului, nu ca Ortodoxia, care mi se parea īnchistata de tot felul de lucruri cu icoane, cu podoabe, cu cīntari, cu ceremonii.
Eu credeam ca protestantismul era un crestinism esential si observ ca m-a interesat īntotdeauna esentialul, esenta lucrurilor.
Si as īncuraja si īncurajez tot mereu tineri si pe cei cu care vorbesc, ca trebuie īntelese lucrurile esentiale, īn adīnc, si nu periferal (sic!).
Cautam cu nesat viata adevarata, īn toate directiile vietii noastre, prin cultura, prin calatoriile noastre duhovnicesti, ba chiar si īn pacat.
Si īn pacat omul, pīna la urma, īsi cauta menirea lui cea adevarata. Dar pacatul nu este adevar si de aceeaceea ce Domnul nu ne-a dat ca porunca, noi numim pacat, nu īn sens moral sau etic, ci īn sens ontologic, al firii. Chiar daca noi nu īntelegem deplin poruncile, avem īncredere īn Dumnezeu, Care ne-a dezvaluit noua ceea ce stie El mai bine ca ne trebuie, fiindca El ne-a facut si El ne dezvaluie, prin cuvintele Sale, care sīnt nazuintele noastre si unde gasim hrana ce o cautam cu atīta pofta, adica viata vesnica.
Si la putina vreme dupa īntoarcerea mea la Ortodoxie, mi-a venit si chemarea calugariei, pe care am simtit-o ca fiind raspunsul la īntrebarile ce mi le puneam din copilarie si, cu timpul, am īnteles ca moartea detine sensul vietii si vad acum ca existenta noastra aici, pe pamīnt, nu este decīt un al doilea stagiu al trecerii noastre dintru nefiinta īntru ceea ce ne cheama Dumnezeu, fiinta lui Dumnezeu, adica vesnicia.

     Primul stagiu a fost viata noastra īn pīntecele maicii noastre.
A fost o gestatie ”mecanica”, unde s-a format sistemul acesta, trupul acesta, potrivit penrtu a putea trai īn existenta pamīnteasca, pe care ne-o da Dumnezeu.
Īn existenta aceasta, se petrece o a doua gestatie: am murit ca sa ne nastem aici, am murit pentru viata noastra precedenta, īn pīntecele maicii, si acum īncepe, de cīnd ni se contureaza personalitatea, dialogul nostru cu Dumnezeu.
De acum, Dumnezeu nu mai face nimic īn viata noastra, decīt daca Īl lasam, daca zicem ”Amin” cuvīntului Lui, daca avem īncredere īn El.
Prin toate formele pe care ni le-a dat īn istorie, Domnul ne cheama, ne da īncredere īn El, ne arata ce poate si ce vrea sa faca cu noi si, prin acest dialog īntre sufletul nostru si Dumnezeu, Parintele ceresc continua creatia omului, de data asta nu fara voia omului.
Nimic nu face fara voia noastra (este foarte importanta notiunea aceasta a libertatii omului); Dumnezeu face apel la libertatea noastra si ne īnvata īn viata aceasta ca si ea este o ”gestatie” pentru viata care va sa fie, adica viata vesnica.
Īn pīntecele maicii ni se formau madularele, de care n-aveam nevoie acolo. Ce cautau acolo mīini si picioare; ce aveam de facut cu nasul, cu ochii si cu gura? Acestea erau īnsa pentru viata ce avea sa fie dupa aceea.
     Multi dintre intelectualii nostri se smintesc si nu cred īn rugaciune, nu cred īn duhovnicie si pare normal asa; cu intelectul ramas īn limitele vietii acesteia, nu se poate vedea o ratiune a lucrurilor duhovnicesti, fiindca ele sīnt madularele vietii ce va fi.
Spre deosebire īnsa de starea de dinainte de nastere, Dumnezeu nu ne formeaza madularele acestea decīt prin voia noastra libera, care voie libera se exprima prin credinta pe care ne īncurajeaza Dumnezeu sa o avem si o cultiva zilnic īn noi.
Zic ca Dumnezeu o cultiva īn noi mai mult decīt o cultivam noi.
Deci, raspunzīnd prin liberul nostru arbitru lui Dumnezeu, Īi dam putinta sa continue īn noi creatia Sa; Dumnezeu ne īnvata īn viata aceasta sa īncepem noi īnsine sa taiem ombilicul dintre noi si pīntecele creatiei acesteia.
Si aici īncepe, īn starea cazuta a omului, durerea si tragismul vietii duhovnicesti, care trebuie vazute īn perspectiva vietii vesnice.
Si, precum pruncul, īn pīntecele maicii sale, nu stie nimic, ci lasa firea sa faca ce stie ea cu el, asa si noi, īn pīntecele vietii acesteia, sa ne īncredintam īntru totul Domnului.
Si chiar sa colaboram, prin rugaciune si prin participarea la Tainele Bisericii, care sīnt energiile vietii ce va sa fie.
Īncepīnd de la Botez, despre care Sfīntul Pavel zice ca este deja o moarte īn Hristos – ne pogorīm īn moarte, īn apa botezului, si iesim din ea īnnoiti īntru viata cea noua, īn Hristos; prin eforturile ascetice ale vietii noastre, īnvatam, putin cīte putin, sa ne īndepartam, sa ne detasam, īn masura īn care ne este cu putinta, de elementele vietii acesteia si sa gustam ceva din viata cea vesnica, adica al treilea stadiu.
Vom muri pīna la urma si trupeste, vom muri definitiv vietii acesteia, ca sa ne putem naste definitiv īn cea care va sa fie.
     Fiecare criza, cīnd vine, este cea mai puternica.
Īmi aduc aminte acum de cuvīntul Parintelui Sofronie, care spune ca ”drumul mīntuirii este o urcare pe Golgota”.
Ori, la fiecare pas, ai acelasi efort de a te ridica mai sus, cu aceeasi greutate, la care se mai adauga, as zice eu, oboseala.

     Fiecare criza care vine omului este pentru prima oara si ma intereseaza īntrebarea asta, fiindca acum īncep sa-mi dau seama ca fiecare criza a fost, īntr-adevar, o continuitate a drumului.
Foarte important este faptul ca nu exista criza care sa nu vina cu īmbogatire.
Tot ce este durere īn viata asta, nu este decīt o nastere, īncepīnd chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul dupa cadere. Dumnezeu i-a spus Evei ca īn dureri va naste copii.
Si am observat – si acum īmi este din ce īn ce mai clar – nu numai ca īn durere se nasc copiii, dar ca fiecare durere este o nastere de copil si acel copil esti tu, care suporti durerea, care treci prin criza.
Dealtfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul ca notiunea ”criza” vine de la grecescul ”krisis”, care inseamna judecata.
Īn criza, Dumnezeu judeca viata mea. Deci criza este o judecata pe care Dumnezeu o manifesta fata de mine sau fata de o natiune (profesorul acela vorbea de crizele si pribegiile prin care a trecut Israel īn Vechiul Testament, de robirile la alte neamuri etc.), prin care Dumnezeu ma invita sa judec si eu viata mea.
Prin criza, gīndul Domnului este sa vad ce este adevarat si ce nu este adevarat īn viata mea.
Deci criza este clipa īn care putem si noi judeca, īn care se manifesta judecata lui Dumnezeu.
Īmi pare rau ca īn romāneste nu exista un cuvīnt ca ”defy” sau ”chalenge”, din limba engleza; exista termenul apropiat provocare, care este mai peiorativ decīt īn limbile Occidentului; deci, e vorba de o provocare si o invitatie īn acelasi timp a lui Dumnezeu sa mergem mai departe.
Si, asadar, fiecare criza este un pas īnainte; fiecare criza, pentru ca n-ai mai trecut-o, este cea mai mare.
Si īn sensul asta, cu īnfricosare astepti sa vezi ce alte crize īti mai aduce viata; si as zice ca si eu astept. Dar si cu nadejde astept, cu alte īmbogatiri si ramīn la rugaciunea: ”Doamne, cum stii Tu, miluieste-ne pe toti”.
     Am scris o singura carte, care se numeste ”Gīnduri”. Am scris-o, mai ales, din īndemnul cuiva, care se astepta ca fiul lui Noica sa scrie o carte.
Si cīnd a deschis aceasta carte, prima pagina era alba, a doua era alba si toate celelalte la fel.
Acum, la sfīrsitul vietii mele, ma gīndesc sa scriu alta carte care s-ar numi ”Memorii”, fiindca asa scriu toti oamenii mari.
Or, cum eu mi-am pierdut memoria, aceasta carte va fi asemenea celei dintīi!
     Multi cunoasteti, probabil, ca acest cuvīnt – ”filosofia” – īnseamna īn greceste ”iubirea īntelepciunii”.
Or, pentru noi, īntelepciunea este Īntelepciunea lui Dumnezeu, este Īnsusi Fiul lui Dumnezeu īntrupat, Hristos.
Si pentru noi alta īntelepciune nu exista. Si, daca aceasta īntelepciune este nebunie – si este nebunie pentru lumea asta – atunci sa fim si noi ”nebuni”, fiindca īntelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om.
     Iubirea este cuvīntul la care putem reduce toate poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu, Care a facut pe om dupa chipul si asemanarea Lui, Care a facut cerurile si pamīnturile, stie, fara īndoiala, de ce l-a facut pe om, ce cauta, de ce traieste omul si, mai ales, de ce moare.
Dumnezeu ne-a dat porunca iubirii de Sine si a iubirii de aproapele. Īn acest cuvīnt ”iubire”, spune Domnul, se cuprind toata legea si Proorocii si, putem adauga, tot restul. De ce? Pentru ca Dumnezeu Īnsusi este iubire.
     Alt cuvīnt pe care mi l-am amintit a fost un cuvīnt pe care Parintele Sofronie ni l-a dat īntr-o mica cuvīntare, cīnd m-a tuns calugar īn 1965. Va marturisesc ca o parte din cuvīntarea lui n-am auzit-o, fiindca mintea īmi era parca īn alta parte. Dar m-a trezit un cuvīnt pe care mi l-a spus, anume ca nu se poate sa nu biruim. Deci, am cerut Domnului sa-mi dea sa īnteleg īn viata de monah, care sīnt conditiile ca sa fie cu putinta sa biruim. Si cred ca am īnteles. Este vorba de tinerea cuvīntului Domnului.
     Ati trecut prin iad si n-a fost prima oara, caci neamul nostru, ca si alte neamuri, mai ales cele ortodoxe, au trecut prin iad. Demonul stie unde sa atace. Dar, precum Iov sau Iosif īn Vechiul Testament, daca ne tinem de cuvīntul acesta al lui Dumnezeu, Cel mai sfīnt decīt toti sfintii, e cu neputinta sa nu biruim. Numai sa ramīnem cu Domnul.
     Pribegia mea m-a ajutat la un lucru foarte important.
Īntotdeauna am avut o mica problema cu un sentiment prea patriotic sau prea nationalist. Ma gīndeam ca, daca m-as fi nascut īn neamul celuilalt, as fi avut la fel ”agatarea” aceasta fata de origine.
Or īn pribegie, prin anii '70, am īncercat sa fac si eu ceva pentru neamul meu si limba mea si am vrut sa traduc īn romāneste viata Sfīntului Siluan.
Trebuie sa va spun ca m-am poticnit la primul cuvīnt; absolut la primul cuvīnt pe care l-am īntīlnit si mi-am dat seama ca nu mai eram decīt un strain, ca nu mai ramasese mult din romānismul meu.
De prin anii '80 am mai avut contact cu literatura romāna si mi s-a mai īmprospatat limba. Dar prin anii '70 a fost perioada cea mai saracacioasa. Aproape ca-mi uitasem limba, nu mai eram obisnuit sa o īntrebuintez.
Īn '72 tata a venit sa ne viziteze si vorbeam cu el īn romāneste, īnsa cu multa greutate. Nu gaseam cuvintele. ”Ruginise” oarecum memoria cuvintelor romānesti.
Deci, poticnindu-ma de primul cuvīnt si descoperind ca nu mai sīnt decīt un strain, ca toate limbile pe care le stiu nu sīnt, mai mult sau mai putin, decīt limbi straine, am trait durerea cu care se traieste constatarea asta si am simtit un fel de eliberare ca originea nu este mai importanta decīt faptul ca existi.
Omul cred ca nu se īmbogateste dispretuind vreo realitate oarecare. Originea īti este cuibul, ca al pasarilor. Pasarea se naste īntr-un cuib, pīna-i cresc aripile si īsi ia zborul, creste īn cuibul acela, dar dupa aceea, de multe ori, nu se mai īntoarce īn acel cuib niciodata.
Omul, īn orice caz, īsi face aripi duhovnicesti catre fiinta lui, catre vesnicia lui si zboara acolo, īn vesnicie. Si acesta a fost un pas īn cautarea aceea, de multe ori neconstientizata, catre ceea ce este vesnic si esential si care este mesajul ascuns īn ceea ce altfel ar fi o grozavie de nespus – moartea.

     Vedeti, īn cautarea mea am ajuns si la calugarie.
Am trecut prin mai multe faze, dar niciodata prin ateism.
Am avut si acolo o intuitie care nu m-a lasat niciodata sa neg, adica sa ma opun gīndului lui Dumnezeu. Dar multe dubii si neīntelegeri am avut. Am trecut, ca si mai toata lumea care cauta, prin crize, mai mult sau mai putin adīnci, care m-au adus la un rezultat mai mult sau mai putin spectaculos.
Unul dintre cele mai mari, poate cel mai mare, a fost revenirea la Ortodoxie, si Bunul Dumnezeu, profitīnd de prostia mea, īn loc sa ma pedepseasca – asa cum ne gīndim noi ca face Dumnezeu (fiindca si noi ne facem un dumnezeu dupa chipul si asemanarea noastra, de prea multe ori) mi-a descoperit Ortodoxia ca fiind firea omului.
     Prin cadere, omul si-a iesit din aceasta fire, a cazut din firea lui si a trebuit ca Īnsusi Dumnezeu sa vina īn istoria omului, sa-Si ”suflece mīnecile” si sa spuna; ”Uite, omule, vin Eu sa fiu om, caci tu n-ai aflat, n-ai stiut cine esti”.
Dumnezeu a venit īn istorie sa fie El om, a trait toate nefericirile noastre si toate rezultatele caderii noastre, a trebuit sa traiasca si moartea noastra, sa treaca si prin iad si acolo Dumnezeu a dat o singura lovitura. Pīna acolo Dumnezeu a fost blīnd ca un miel, dar acolo Mielul a distrus portile iadului si cum cīntam la Īnviere, prin moartea Lui a biruit moartea, a savīrsit un lucru pe care primul Adam n-a stiut si n-a putut sa-l savīrseasca, din cauza caderii.
Dar prin Īnviere, Īnaltare si sedere de-a dreapta Tatalui, El a parcurs drumul pe care ar fi trebuit sa-l faca macar un om si, deci, īn Hristos, omul s-a desavīrsit si s-a schimbat. Acesta este sensul Noului Testament.
     As vrea sa va īndemn pe toti sa vedeti ceea ce este launtric si esential, fiindca odata ajuns la asta, omul nu poate muri. Si acestea sīnt cuvintele pe care Parintele Sofronie mi le-a spus de multe ori, mai ales īn ultimii patru ani.
Pentru om nu exista moarte si, īn clipele cele mai tragice ale vietii, ori īn ce fel ar fi tragice, o mare mīngīiere este credinta ca omul nu poate muri. Mare mīngīiere este sa stii ca toate valurile vietii sīnt provizorii.
Fata de vremea īn care simteam tragedia aceasta de a īnchide ochii la toata frumusetea lumii, acum din ce īn ce mai mult vad ca frumusetea aceasta nu este decīt un simbol al realitatii ultime. Deci, viata de acum o vad īntr-un aspect dublu. Un aspect caruia i-as zice funtional. De exemplu: mīncarea, bautura si toate lucrurile care te tin īn viata au doar o functiune.
Chiar lucrurile care ne īmbata cu frumusetea si cu tot felul de atrageri sīnt functionale. Fara ele, īntr-o oarecare masura, murim sau scadem īn viata.
Exista īnsa si un aspect simbolic, care tradeaza ceva din vesnicie. Si simtirea omului se agata de simbol ca si cum ar fi realitate.
Biserica, Maica noastra. Ne naste īntru vesnicie, aratīndu-ne ca trebuie sa ne dezlipim de acestea, pentru ca ele nu sīnt decīt niste dezvaluiri īntr-o forma foarte redusa a ceea ce ochiul n-a putut vedea, urechea n-a putut auzi si la inima omului nu a putut intra, adica cele pe care Dumnezeu le-a pregatit pentru cei ce-L iubesc.
Deci la aceasta o sa ma opresc.

     Biserica am trait-o ca pīntecele maicii si lumea toata este Biserica īn sensul ei simbolic. Biserica este acolo unde este creatia lui Dumnezeu si glasul lui Dumnezeu cheama pe om dintru nefiinta īntru existenta si din existenta īn Biserica, iarasi īntru fiinta lui Dumnezeu. Biserica este acolo unde omul realizeaza aceasta chemare a lui Dumnezeu si unde se cultiva toate simbolurile acestea īn ceea ce au ele mai adevarat, īn aspectele cele mai veridice, prin care ele pot prezenta vesnicia.
Ma gīndesc la iconografie, la poezia liturgica, la muzica liturgica. Ce sa mai vorbesc de lucrurile esentiale ale Bisericii, adica rugaciunea, care este convorbirea personala a omului cu Dumnezeu si Sfintele Taine, care sīnt hrana si puterea acelor lucruri pe care trebuie sa le savīrsim si care sīnt cu neputinta omului singur. Caci si aceasta trebuie sa stim, anume ca ceea ce ni se cere a īmplini īn Biserica, nu este greu; este cu neputinta. Dar ce este cu neputinta omului, Dumnezeu Īnsusi īmplineste pentru om. Si aici intervin Tainele Bisericii si puterea lor care hraneste aceasta nastere si crestere īntru vesnicie, īn fiecare suflet.