Eu am ales, din felurite motive, să trăiesc izolat, la limita sihăstriei.
La început, asta a fost greu dar apoi m-am obianuit ai, acuma,
agitatia si aglomeratia mi se par, concomitent, hazlii si producătoare
de spaimă (sau, oricum, inconfort).
Ca profesie, sunt istoric; în România am făcut si arheologie,
nu cu mare pasiune ci pentru prilejul
de a sta cu oameni „simpli“ si autentici. Nu sunt nici un mare istoric,
nici un om foarte învătat. Încerc să trăiesc cinstit si nădăjduiesc că
sunt crestin Ortodox.
În relatia cu România, si cu Românii, am plecat de la credinta
că emigrantii au un singur drept si o singură obligatie: să îi iubească
neconditionat.
În viată am avut enormul privilegiu de a îmi petrece vacantele
exclusiv într-un sat de munte retras, în Valea Almajului: Borlovenii-Vechi.
Familia mea maternă avea acolo un statut special.
Toate notiunile fundamentale
(de la pădure la munte, de la rău la viată si moarte) acolo
le-am învătat si abia târziu mi-am dat seama si de asta.
Tot târziu mi-am
dat seama că modelul existential românesc nu numai că este străvechi
dar si că este o alternativă credibilă. În această întelegere am
mai priceput că „elita de mahala“ — intelectualii la modă — fac Românilor,
poate inconstient, cel mai mare rău cu putintă.
Vorbind de rău modelul
românesc si acceptând orice model străin, ei creează temeiul
ocupatiilor si subjugărilor.
Atâta că modelul românesc este nespus
de încăpătânat si are o vitalitate care dovedeste multe lucruri. Între
altele, de ce a fost acest neam adus în fiintă.
De fapt, eu scriu pentru a mă justifica sau a justifica acel privilegiu
de care pomeneam. Fiind singur — nu sunt de tot sihastru, sunt
însurat, am un fecior doctor si câtiva prieteni, aici, la „Vatra Românească“,
între ei si, acuma, Episcopul Irineu Duvlea, fost staret la Sâmbăta
— si evitând „faima“, nu am posibilitatea să „verific“ părerile mele.
Uneori am crezut că sunt smintit. Dar faptul că acest fel de gândire,
modest exprimat, este împărtăsit si de altii verifică, printr-un al treilea,
că măcar potential acest fel de gândire este acceptabil.
Numele meu este Alexandru Toma si astăzi, se „întâmplă“ să fie prăznuirea Sf. Apostol
al cărui nume îl port si căruia mă rog zilnic. Să fie doar „întâmplare"?
Chiar asa si tot este minunat.
Suntem în două „istorii“ paralele. Una contrafăcută si mereu
prostituată, a triumfalistilor, si cealaltă — a neamului în ceea ce are
autentic si vesnic. Evident că „reconquista“ va sosi si va fi biruitoare
dar, chiar dacă este de folos contemplarea, si actiunea are părtile ei.
Istoria românească este presărată de dezastre si neîmpliniri.
După standardele lumii si priviti din afară, nu suntem un popor de „câstigători“.
Dar, în acelasi timp, oricine se va uita la Români si la trecutul
lor, cu minimală bună credintă, nu va putea să nu rămână uluit de
unitatea lor, „de limbă si lege“, de buna lor dispozitie, de echilibrul lor
sufletesc.
Toate trăsăturile, caracteristice si semnificative, românesti arată
că există o continuitate colectivă vie a unei întelegeri străvechi a
diferentei dintre bine si rău ori, altfel spus, a unui „model existential“,
a unei „Traditii“, a unei mosteniri primită si trecută din generatie în
generatie.
„Traditia“ este un întreg si între ea si „traditii“ există o diferentă
de categorie. Căci „Traditia“ nu înseamnă osificare si încă mai putin
memorizare. „Traditia“ este o entitate vie, care trebuie înteleasă si
pentru a fi înteleasă trebuie trăită. Ea se poate schimba în formă dar
rămâne mereu aceiasi în duh.
În momentele critice, limită, ea se poate
strânge până la esentă, care este indestructibilă.
Iar în clipele de răgaz
se extinde si arată în forme multiple, neasteptate, uluitoare.
Traditia „nu cade niciodată“.
Atunci când acceptăm si dacă vom accepta că Traditia este o
entitate vie si colectivă, este doar firesc să ne întrebăm cine sunt cei
care o poartă sau o fac cu putintă.
Cred că Traditia este o entitate colectivă care fiintează prin persoane
si comunităti.
În cazul persoanelor, întrebarea „cum anume?“
este destul de simplu de răspuns. În cazul persoanelor, Traditia este
componentă a pecetiei personalitătii. Ea, Traditia, este încorporată mereu,
de la nastere si până la moarte, prin însusirea modelelor din jur, prin
trăirea în lume si alegerea liberă a binelui si răului, prin întelegere,
prin inspiratie.
Acceptarea Traditiei la nivel personal este o optiune liberă.
Prin urmare, valorile ei pot fi respinse sau, foarte trist, nestiute.
Cred că acestea sunt cazuri-limită (ceea ce nu exclude posibilitatea
ca în anume circumstante istorice numărul celor aflati într-o atare
conditie să nu poată fi foarte mare), cazuri de criză istorică si împrejurări
în care apar „monstrii“, tipuri aberante.
În cazul colectivitătilor,
grupurilor, situatia este, paradoxal cred, mai simplă.
Traditia nu dispare, nu poate fi eliminată. Ea se mentine prin colectivităti retrase,
prin trupuri colective esentiale (Biserica) care au o infinită putere de
„contaminare“ a celor din jur, prin exemplu viu.
În plus, Traditia este
capabilă să se adapteze circumstantelor temporare cu mare dibăcie.
Îsi schimbă vestimentatia, coloritul, forma dar îsi păstrează esenta.
Se poate restrânge la esente, la arhetip, si apoi, iar când circumstantele
se schimbă, poate exploda fără hotar.
Dar dincolo de toate, trebuie
bine-înteles că si în împrejurarea în care Traditia este fără putintă de
cădere, fiecare persoană ar trebui să contribuie la îmbogătirea ei.
Între formele colective păstrătoare de Traditie si persoane ar trebui să fie
o permanentă si esentială conlucrare, „sinergie“.
După părerea mea, Traditia este un dat si alcătuieste pecetea
individualitătii si a persoanelor care alcătuiesc un Neam si a Neamului
în întregul său. Este foarte cu putintă si cred direct potrivit să spunem
că nu întâmplător anume Neamuri au anume Traditie si nu alta. Tot
potrivit îmi pare a spune că a te tine în Traditia Neamului căruia îi
apartii este nu o obligativitate ci o stare naturală. Ruperea de Traditia
neamului are efecte catastrofice.
Pentru a fi mai clar:
Cred că există cel putin trei stări ce nu pot fi distruse; persoana,
familia si neamul. Atingerea distructivă a uneia dintre ele poate
avea si, mai întotdeauna, are efecte distrugătoare. Chiar si atunci cînd
ea s-ar face involuntar, din prostie.
Într-o întelegere mai largă, Traditia este cea care ne face să
fim, de fapt să devenim, ceea ce din început am si fost (am fost lăsati
să fim).
Într-o asemenea întelegere, Traditia transcende starea
imediată si încorporează pe cei care suntem, cei care au fost si
cei care vor să fie în Neam. În sine, ca persoane, ne putem abate
din Traditie, putem cădea; dar în comuniune suntem în ea si contribuim
la devenirea ei, din nou, spre a deveni ceea ce din început am si fost.
Esenta lucrării divine este originalitatea.
Pecetea identitătii de neam este expresia intentiei din vesnicie.
Deslusirea si cultivarea acestei identităti, unice, nerepetabile, miraculoase
(căci întreaga stare existentială este una de miracol si gratie)
înseamnă pătrunderea unei mari taine; întelegerea rostului pentru
care am fost adusi în fiinta.
Din nou trebuie bine înteles că „descoperirea“
unei taine nu este „meritul“ nostru. Această descoperire este
tot cu semnificatie vesnică si Dumnezeiesc didactică.
Cât priveste vechimea acestei peceti mă tem că nu o vom sti
niciodată. Este asemenea încercării de a afla capătul Celui si Celor
fără de început si sfârsit; a celor dintotdeauna.
În acest context, îmi pare că Nicolae Densusianu este
singurul care a înteles ceva din esenta
Neamului Românesc. Ceea ce spune el este de fapt o poveste si un
mit de initiere.
Tot ce este important în lume se află inclus în Neamul
Românesc dar exprimat unic. Este si asta semn al lucrării vesniciei
si Divinului. Esenta lucrării divine este originalitatea (nici o frunză,nici
un fir de iarbă nu este „simetric”,identic cu altul) iar a negativitătii pure
— imitarea, maimutăreala.
Personal am „râvnă“ deosebită pentru Sfântul Ioan Botezătorul.
„Întâmplarea“ face ca El să fie si patronul casei din Borloveni.
Astăzi am primit, în plic separat, vol.II din „Memoria ca un concert
baroc“. Am citit cartea cu înfrigurare si apoi, pagină după pagină,
tot mai înfricosat si uluit. Nu vreau să vorbesc de calitatea cărtii
ci de altceva. Pagină după pagină am descoperit, asezat temeinic, frumos,
organizat, modul în care gândesc si simt.
Mi se pare absolut uluitor si fără îndoială că este un „dar“ al Sfântului Ioan.
Mai întâi, ca să mă smerească, arătându-mi cum trebuie să se scrie, dar si ca să
mă linistească.
De ce spun acest lucru din urmă? Atunci când am început să
scriu, am făcut-o cu teamă si sfială. La început chiar, am căutat cumva
să mă „încadrez“ în normele existente.
Din fericire, fiind singur si liber,
am ajuns la concluzia că asta nu ajută pe nimeni si mai ales îmi face
rău, căci mint. Si atunci, am hotărât să scriu asa cum simt sau
asa cum mi se porunceste, prin inspiratie si dintr-un loc pe care
doar îl bănui.
Mi-am luat acest risc dar în mine de multe ori am socotit
că poate m-am rătăcit ori pierdut mintea.
Dar iată că astăzi întregul meu sistem de gândire si simtire se
„verifică“ prin această carte. Iată că există un om si o persoană, mai
înteleaptă si mult mai dăruită ca mine, care gândeste la fel. Nu se
poate ca brusc doi factori să dea acelasi rezultat. Înseamnă că nu
sunt nebun!
Dar mai înseamnă ceva. Înseamnă că vremea marilor dezvăluiri
s-a apropiat.
|
În discutarea vechimii Românilor si a modelului lor existential,
a rostului lor de a fi, există o dificultate creată, poate cu voie si poate,
până la un punct, fără voie.
În istoriografia si antropologia românească există, de vreo trei
sute de ani, o fascinatie cu „modelele“ la modă.
Această înclinatie are mereu urmări tragice.
Dacă un Neam renuntă la identitatea sa,
la modelul lui existential, trecerea fizică în subjugare si irelevantă
nu mai este decât un detaliu în asteptare si asteptare scurtă.
Cred că această obsesie, cu modelele la modă, poate fi cel mai bine
ilustrată de imprejurarea că un dezastru istoric, cucerirea romană,
a fost prezentat ca „certificat de nastere“ al Neamului Românesc. Iar
această obsesie cu „modelele“ la modă, a generat si prăpastia dintre
ceea ce este real si autentic în lumea românescă si formele suprapuse,
între ele si „statul“.
Aceste lucruri pot fi relativ lesne dovedite. Metoda cercetării
„regresive“ va afla de fiecare dată că în spatele celui mai vechi
document istoric despre Români se ascunde o realitate încă mult
mai veche; că „întâiul“ document de fapt nu face decât să constate
o realitate în fiintă, a cărei vechime nu poate decât fi bănuită.
Asa sunt toate documentele de hotărnicie din Maramures, Moldova,
Banat etc. Asa sunt toate districtele „românesti“ din spatiul Ardealo-
Banatic. (Atunci când aceste „districte“, de fapt „Tări“ românesti, apar
pomenite în documentele de cancelarie, ele apar ca extrem de amănuntit
organizate, ca organisme vechi si bine stabilite.)
Iar prăpastia dintre real si formă la Români până azi poate fi
dovedită. Spre exemplu, prin drumurile sătesti.
În hotarul fiecărui sat românesc, există sumedenie de drumuri,
folosite de localnici si care deservesc ideal nevoile comunitătii, dar drumurile
„oficiale“, „noi“ si care deservesc nevoile „formei“ moderne sunt
zgârieturi, care complică si în fond îndepărtează, separă, comunitătile
între ele.
Vechimea „modelului existential“ românesc, „momentul“ aparitiei
lui (care înseamnă intrarea semnificativă în fiintă a Neamului Românesc)
nu o vom putea stabili niciodată, căci este dintotdeauna, din
vesnicie si vesnicia este o categorie care are putin în comun cu lungimea
timpului si mult mai mult cu clipa.
Vechimea identitătii neamurilor,
tinând de Vointa Divină, nu o vom putea „demonstra“, o vom putea
doar contempla.
Dar o primă conditie către apropierea de acel moment
va fi să încetăm a mai ironiza documentele si cărtile care nu se închină
„modelelor“ la modă si, implicit, a avea curajul să spunem ceea ce este
incomod unei „traditii“ istoriografice, în fond de dată foarte recentă.
O discutie despre istoriografie, istorie si izvoare este foarte utilă.
Dar mai înainte de a începe discutia, este foarte util să ne amintim
că toate, absolut toate disciplinele îsi stabilesc ipoteze de lucru, metodă
si mijloace de lucru care se subordonează unui postulat, unei credinte.
În această întelegere este, sau ar trebui să fie, înteles că istoriografia
care slujeste credinta în „modelele“ schimbătoare si de import
îsi va numi „izvoare“ sursele care îi folosesc scopul. Vor fi considerate
„valide“ surse selectate, autorităti selectate si va fi desconsiderat sau
direct insultat tot ce nu slujeste demonstratiei din capul locului făcute.
În mai multe feluri suntem confruntati cu un joc ale cărui reguli sunt
stabilite de câstigător care, la caz, îsi rezervă dreptul de a schimba
regula în mijlocul jocului!
Cei care cred în „modelul existential“ românesc, în întelegerea
românească a rostului vietii, fac o enormă greseală metodologică dacă
vor căuta să îsi demonstreze credinta prin regulile asezate de cei ce
cred altminterea.
Cei care cred în autenticitatea si identitatea românească
trebuie să se adreseze altor izvoare si altor metode.
În primul rând trebuie plecat de la realitate. Realitatea nu este
un accident, este o consecintă si consecinta unui proces foarte îndelungat.
Astfel rămâne un fapt că neamurile nu se schimbă sau, mai exact,
nu îsi schimbă „firea“. (Ca modest exemplu, as oferi „cazul“ Românilor-
Americani. Aflati în cea mai competitivă si necrutătoare societate pe
care a cunoscut-o istoria ei s-au adaptat, s-au strâns la esente, s-au
preschimbat, până la nivelul de a-si uita limba maternă, dar nu si-au
schimbat „firea“, au rămas credinciosi modelului existential românesc).
În această înţelegere si plecând de la această realitate trebuie să vedem
temeiurile, „izvoarele“ acestei dăinuiri si continuităti spirituale care tratează
mileniile ca pe o clipă iute — trecătoare.
Cred că răspuns putem afla uitându-ne cu grijă la alcătuirea comunitătilor
de bază, temeinice, la sate. Hotarul fiecărui sat românesc
spune despre străvechimea „modelului“. Chiar dacă satul s-a mutat
în hotar, si-a schimbat „vatra“, alcătuirea lui a rămas mereu aceiasi
cum aceleasi au rămas si structurile spirituale care slujesc comunitatea
sătească.
Iar atunci când căutam să reconstituim înapoi, regresiv,
mereu vom afla că forma, întâi pomenită în „izvoarele“ scrise, nu
face decât să repete o realitate mult anterioară si în esentă identică.
Satul românesc este esential identic satului, să zicem, neolitic si sihăstriile
Ortodoxe sunt mult prea asemănătoare cu cele, iarăsi să zicem,
dacice pentru ca o negare a continuitătii să fie cu putintă.
Către acest tip de „izvoare“ trebuie să ne întoarcem.
Am Patericul Românesc
si alte lucrări ale Arhimandritului Ioanichie Bălan. (Inclusiv cea despre
Mosul Gheorghe din Sugag). Acest tip de lucrări sunt izvoarele scrise,
sau parte din ele, ale istoriei românesti asa cum o întelegem si unul
si altul si cum este. (Nu a „modelelor“ impuse si artificiale si artificioase).
În întelegerea istoriei (adică rostului de a fi) românesti legătura
dintre om si loc este evidentă si ea nu este întâmplătoare, este
necesară.
Atunci când socotim că „neamurile“ sunt aduse în existentă cu
rost si pentru a împlini un rost, am fi cu totul inconsecventi logic dacă
ne-am îndoi că mijloacele cuvenite împlinirii „rostului“ nu ar fi puse la
îndemână sub voia unei întelepciuni mereu desăvârsite. Iar unul dintre
aceste „mijloace“ este chiar „locul“, geografia destinată unui anume
neam si tot ce tine de ea.
În înteles mai larg este si aici arătarea Întrupării
ca legatură desăvârsită, dar neamestecată, între trup si duh
Iar „realitatea“ românească înseamnă constantă într-un model viu si
inventiv care renaste mereu si mereu, „acelasi fiind si neschimbat fiind“.
Ceea ce a făcut cu putintă această incredibilă continuitate a fost cu
precădere „ၢara românească“.
În tot lungul Carpatilor, de o parte si alta a lor, de la extremul
Nord si până la Sudul Dunării, în fiecare vale intramontană, superb
definită geografic, găsim grupuri de câte cincisprezece, douăzeci de
sate, alcătuind o „Ţară“. Fiecare cu personalitate unică si toate alcătuind
un întreg de o unitate si armonie miraculoasă.
Fiecare dintre documentele scrise care, „pentru întâia“ dată, pomenesc câte o asemenea
„tară“ nu face decât să consemneze străvechimea lor. Faptul că
întemeierea, organizarea lor, era desăvârsită si tinând de un plan fără
egal apare fără putintă de tăgadă. Iar această vechime nu poate fi
aflată, ea merge, din adânc în adânc, până la vremea imediat postedenică.
O împrejurare a rămas cumva nebăgată în seamă desi este
luminătoare.
„Ţările“ românesti (care în spatiul ardealo-bănătean sunt numite,
de către documentele de cancelarie, „districte“) aveau rosturi militare
si aceste rosturi militare, foarte multe dintre ele, si le-au păstrat
si sub diferitii cuceritori de o clipă. Dar aceste rosturi militare au fost
mereu si au rămas strict defensive. „Ţările“ românesti apărau si nu
promovau un model. Acesta este semn sigur de vechime, certitudine existentială,
statornicie si sigurantă duhovnicească, garantie întru vesnicie.
Acuma câteva ceasuri am primit prin postă volumul I din „Vremea
Seniorilor“. Continui să îl citesc. Oricum, Prefata (de fapt urias
si stufos studiu de doctrină metodologică a „românismului“ în tot ce
are el autentic si vesnic), si „scrisoarea înlăcrimată“ dau cheia întelegerii
textului. Nici măcar nu stiu dacă sunt clar.
Nu sunt un om foarte inteligent si, în plus, sunt grăbit să spun;
dar, în acelasi timp, sunt un om cinstit sufleteste si care încearcă să
înteleagă. Iar statul în singurătate mi-a deschis dimensiuni care nici
măcar nu bănuiam că sunt posibile.
Ce am înteles din cartea aceasta este enorma cantitate de
„dovezi“ despre ceva ce am intuit umblând pe dealurile si pe hotarul
Borloveniului.
Că vechimea noastră este fără început si rostul nostru unic.
Am înteles încă odată pericolul modelelor de împrumut si hidoasa
lor complexitate (ca stare antitetică a simplicitătii sfinte) care este de
la necuratul.
Cât de linistitor este să afli că au fost si au rămas „seniori“ care
stiu si Adevărul, si Calea, si Viata.
|
