Coelo - Partea III de Constantin Noica publicat la 27.06.2009
Individ si cunoastere spornica
     Daca, trecīnd acum de la constiinta cunoscatoare la cea traitoare, chibzuiesti ceva mai bine, te īncredintezi ca omul modern nu poate īncerca altceva, fata de stiintele timpului sau, decīt un simtamīnt de dusmanie.
Atītea stiinte si cunostinte, īngramadite unele peste altele. Cum sa te mai descurci cu ele, cum sa mai ajungi la capat si, mai ales, cum sa vezi dincolo de ele?
Īntreaba pe un ins al zilelor noastre cam despre ce e vorba īntr-o stiinta oarecare, de pilda īn fizica. El te va duce īntr-o buna biblioteca de specialitate, īti va arata un raft īntreg de tratate si-ti va raspunde: Fizica īnseamna toate aceste tratate amanuntite plus cele care nu s-au scris, privitoare la descoperiri care nu s-au facut īnca! Raspunsul poate fi, de altfel, nitel schimbat; noi nu simtim mai putin ca, īn fond, asa stau lucrurile.
Fizica, īntocmai ca orice alta stiinta, apare omului modern drept o culegere de īnvataturi dobīndite cu greu, unele sigure, altele mai degraba aproximative, dar constituite pe cīt se poate de trainic, clasate, rīnduite si consemnate īn lucrari, pe care nu ai decīt sa le iei īn cercetare spre a te lamuri ce e cu stiinta respectiva.
Nu ai decīt sa le iei īn cercetare — e īnsa un fel de a vorbi. Caci numarul tratatelor e mare, iar īnvatatura care e cuprinsa īn ele ti-e straina, e īn afara de spiritul tau, asa cum e īn afara de el tot ce se īnfatiseaza gata facut.
     Omul modern simte īn chip hotarīt ca adevarurile stiintei īi preexista. Ele se afla īnregistrate pe anumite tabele — fara sa vrei te gīndesti la tabelele īnregistratoare ale empiristilor -, unde fiecare adevar sta cuminte la locul lui, precum cuvintele īntr-un dictionar, si asteapta sa fie gasit si folosit de catre cel care se īntīmpla sa aiba nevoie de el.
Nu reprezinta stiintele noastre, asa cum le vedem de obicei, capitole dintr-un dictionar? Nu e idealul pozitivismului stiintific alcatuirea unei enciclopedii de adevaruri?
Daca adevarurile ar face omului modern impresia ca īi preexista numai īn īntelesul ca se afla, dinainte de cercetarea sa, consemnate undeva īn tratate, lucrul īnca nu ar avea urmari prea īnsemnate. Īn fond, aceasta n-ar reprezenta decīt o serioasa economie de timp, si nimic nu ne īncīnta mai mult decīt o economisire de timp si inteligenta, īnsotita de o sporire a puterii omului.
Dar constiintei moderne i se pare ca adevarurile īi preexista si īntr-un alt īnteles, mai grav: acela ca s-ar afla īnscrise īn realitatea īnsasi, ale carei legi noi venim doar sa le dezvaluim.
Stiintele ar fi deci īn afara de om, de vreme ce adevarurile lor īi preexista īn sīnul chiar al realitatii. Stiintele — dupa convingerea aceasta amintita si ceva mai sus — n-ar īnsemna nimic altceva decīt dezvaluirea mecanismului firii īnsesi, mecanism care nici vorba ca pare sa preexiste mintii cercetatorului, de vreme ce si natura cercetata e presupusa de el ca preexistenta.

     Natura īnsasi e un dictionar, pretinde omul de azi; daca īi prinzi cheia, atunci poti sa dezlegi tainele lumii, taine care nu sīnt altceva decīt rīnduielile ei. Stiind azi cīte ceva din aceste rīnduieli, nu-ti īnchipui ca le stii pe toate. Morala omului de azi pare a fi: pune-te pe lucru, caci, īn afara de ceea ce ai descoperit, sīnt multe altele pe care nu le-ai descoperit īnca. Adevarurile asteapta sa fie scoase la lumina. Ele te asteapta, ascunzīndu-se cercetarii tale uneori, iesindu-ti īn cale alteori, dar uimindu-te īntotdeauna prin ceea ce au neasteptat īn ele.
     Cum sa nu dusmaneasca omul modern astfel de stiinte?
Adevarurile acestea care-i preexista — atīt īn īntelesul ca se gasesc, īn parte, gata facute īn tratatele acelea impunatoare si numeroase, cīt si īn īntelesul ca, īn rest, se pot gasi īn sīnul naturii, al acelei naturi ce nu īnceteaza niciodata sa ne uimeasca — reprezinta o lume rece, o lume rigida si obiectiva.
Totul e strain constiintei, care, coplesita de atīta noutate, nu se mai regaseste pe sine nicaieri.
Umilit si niciodata īndestulat, asa este omul modern. Umilit, caci toata aceasta stiinta, pe care el nu a iscat-o, ci doar a īntīlnit-o, īl depaseste; neīndestulat caci, īnchipuindu-se ajuns la capatul stiintelor constituite, el banuieste si altceva dincolo de ele.
Totul e facut sa-l intimideze; mai mult īnca, sa-l īngrijoreze. Caci nu s-ar putea sa rasara dintr-o data un adevar adīnc tulburator, neasteptat de grav? De unde stim noi ca adevarurile pe care nu le-am dezvaluit īnca sīnt la fel de nevinovate precum cele pe care le-am dezvaluit? Cine ar putea spune ce ne asteapta, ce adevar tragic, ce semnificatie noua care va arunca un val de lumina, dar si unul de panica, peste mintile noastre pīna atunci amortite?
Si nu sīntem noi, oamenii moderni, atunci cīnd privim stiintele īn felul de mai sus, īntocmai locuitorilor din pestera lui Platon, dar pe care ne asteapta ceva si mai tragic decīt pe aceia: nu ramīnerea, pe tot timpul vietii, īn īntunericul plin de semnificatii, ci tocmai dimpotriva, perspectiva de a iesi odata la lumina, spre a vedea ca interpretarea noastra de umbre era prea confortabila si prea placuta fata de īntelesul plin de spaime ce ne īntīmpina odata iesiti afara?
     Sentimentul ca totul e posibil, īn ordine practica si īn ordine teoretica deopotriva, caracterizeaza īnca, de cele mai multe ori, atitudinea omului de azi fata de stiinta sa. Īn ordine practica, nu ni se pare exclus sa reusim cele mai extraordinare inventii; nu am si reusit cīteva? Nimeni nu īmpiedica pe omul modern sa imagineze īnfaptuite, ca un nou Jules Verne, toate nascocirile cu putinta: orase suspendate īn aer, comunicarea cu planeta Marte sau captarea īntr-un singur sīmbure, manevrabil de catre om, a unei uriase cantitati de energie electrica.
Toate acestea sīnt spre gloria omului si dovedesc, īn primul moment, stapīnirea ce a stiut sa cīstige asupra naturii. Dar ele se īntorc degraba īmpotriva omului — procesul e prea cunoscut spre a starui asupra-i —, si atunci par a-i dovedi slabiciunea sa.
Creatia se ridica īmpotriva creatorului — constata toti istoricii civilizatiei de azi, īn frunte cu Spengler. Sentimentul momentan de putere al omului se preface īn sentiment de groaza. Totul e posibil, adica cea mai īnspaimīntatoare inventie, cea mai uluitoare masina ucigasa.
Nu s-a inventat dinamita, nu s-au gasit gazele toxice? Tehnica nu se ridica, īntreaga, īmpotriva-i?
Tot ce poate omul este prea putin pe līnga ce se dezlantuie īmpotriva sa. Daca este glorios pentru el sa poata uneori isca energii nebanuite, e cu atīt mai umilitor pentru el sa stie ca nu e īn stare a le stapīni pīna la capat si ca e cu putinta ca tehnica sa-l īndobitoceasca.
Cine stie ce are sa se mai nascoceasca?
     Omul de azi traieste sub teroarea neprevazutului: el īl asteapta, īl alimenteaza, crede īn el si se mira daca nu i se iveste zilnic, pregatind omului o catastrofa mai tulburatoare decīt orice catastrofa geologica, pentru ca e mai absurda si mai omeneasca.
Dar īn ordine teoretica īsi atinge culmea procesul de intimidare a constiintei moderne. Īn definitiv, inventiile sīnt sortite sa slujeasca pe om, si chiar daca-l īngrijoreaza cu privire la viitor ele nu pot, de cele mai multe ori, decīt sa-l satisfaca īn ce priveste prezentul. E destul de umilitor pentru noi sa nu stim ce ne rezerva tehnica de acum īnainte, ba deseori sa nu ne lamurim si aparam prea bine nici cu privire la ce s-a facut pīna acum.

     Dar stiinta practica aduce atīta confort imediat, atīta bunastare, īncīt trebuie sa fii prea lucid spre a resimti cu adevarat o umilire.
E mai īntelept sa īnchizi ochii — si sa profiti. Totul e posibil, īti spui, deci si nitel bine, pe deasupra celui prezent.
Dar īn ordine teoretica?
Straduinta de a īntelege a dus si aci la rezultate destul de multumitoare pīna acum, de vreme ce s-au gasit pentru fenomenele naturii cīteva īntelesuri cuprinzatoare. Se vor gasi altele, si sistemul nostru de cunostinte se va rotunji. Cine stie totusi ce ne asteapta si aci? Nu vom descoperi īntr-o zi un adevar absolut care sa primejduiasca fiinta noastra morala, asa cum nici un adevar relativ n-o facea?
Sa dam o singura pilda spre a ilustra spaima — ascunsa ori deschisa — sub apasarea careia traieste omul obisnuit de azi atunci cīnd priveste stiinta sa teoretica si perspectivele ei.
Sa presupunem ca omul despre care vorbim e un crestin īnca. E crestin, dar crede si īn stiinta, īn puterea ei de a dovedi, īn capacitatea ei de a progresa. Cīte exemple de soiul acesta nu īntīlnesti īn veacul al nouasprezecelea, veac care e cu mult mai putin ateu decīt se tradeaza la suprafata? Iar crestinul nostru asteapta lamuriri de la stiinta. Nu īn materie religioasa: aci el n-are nevoie de adevarurile stiintei: ci pur si simplu pentru īntelegerea fenomenelor din universul acesta fizic.
Totusi nu poate interveni stiinta si īn ce priveste fenomenele universului moral?
Crestinul o stie, si de aci īncepe īngrijorarea sa. Ce s-ar face el, de pilda, daca ar afla īntr-o buna zi, pe cale cīt se poate de pozitiva, ca e absurd sa creada īn nemurirea sufletului?
Cei mai multi filozofi crestini īi spusesera totusi ca, fara nemurirea sufletului, īnvatatura sfīnta pierde mult din īntelesul ei. Si cīte dezbateri n-au fost, īn istoria teologiei, pentru asigurarea punctului acestuia de doctrina.
Apoi, propria sa viata sufleteasca ar fi zdruncinata de o asemenea descoperire a stiintei. El stie ca n-ar trebui sa sovaie, īntrucīt credinta sa trebuie sa depaseasca satisfactia unei rasplati sau teama unei pedepse; dar nu poate, omeneste, sa nu se resimta de asa ceva. De aci spaima sa ca stiinta va gasi un īnteles de viata sufleteasca, īnteles care sa īnlature supravietuirea. Si mai mult īnca: daca aceeasi atotputernica stiinta va hotarī, īntr-alta data, ca nici despre suflet nu are prea mult rost sa se vorbeasca? Īnchipuiti-va un crestin care nu admite ca sufletul exista dincolo de mecanismul naturii; un crestin care sa creada ca totul se insereaza īn lumea fizica si se explica prin ea, asa īncīt e de prisos sa vezi īn lumea morala altceva decīt un fenomen de suprafata ori īncoronarea lumii fizice.
Nu, e de neīnchipuit asa ceva. Si pentru ca el e īnca un bun crestin, toata īncrederea sa īn stiinta se preface īn spaima: aceea ca stiinta sa nu progreseze atīt de mult īncīt sa-i distruga lui temeiurile vietii morale.
Nu e groaznic sa traiesti si sa hranesti īn tine gīndul ca tot ce ai mai bun s-ar putea narui dintr-o data prin aflarea unui singur īnteles? Iar omul de azi traieste īntr-o astfel de groaza.
     Īntelesurile pe care nu le stim, īntelesurile pe care s-ar putea sa le stim īn sfīrsit sīnt pentru fiinta noastra tot atītea primejdii. Cum sa te feresti de ele de vreme ce tot tu le-ai iscat? Acum e prea tīrziu ca sa mai dusmanesti cu succes stiinta si tot raul pe care vrea ea sa ti-l aduca.
Lumea din jurul nostru s-a organizat, realitatea exterioara constiintei a prins īntelesuri, iar toate acestea par sa ti se impuna de īndata ce pornesti sa le cauti. Ai putea sa nu le cauti, sa īnchizi ochii, sa te minti. Dar tu, om modern, esti cinstit. Tu n-ai sa te minti. Ai sa lasi spaima sa creasca fara masura. Cu atīt mai mult va creste, cu cīt te simti mai singur. Si esti singur, de vreme ce lumea ti-e straina, de vreme ce totul e pus la punct īn ea. Nu mai e nevoie si de tine. E cumplita suferinta de a fi singur, dar aceasta este soarta ta, fiinta supranumerara, ivita pe lume sa iei act de ea si atīta tot. E, parca, īmpotriva-ti o conspiratie a lucrurilor tinzīnd sa te uluiasca si izoleze. Īn toiul acestei desfasurari la care nu participi, stii doar un lucru: ca totul e posibil. Iar daca totul e posibil, smereste-te si asteapta.
     Si toate acestea pentru ce? Pentru ca, poate, nu se raspunde cum trebuie īntrebarii de temelie a cunoasterii. Deseori nici nu urcam pīna la o asemenea īntrebare, ci filozofam īn marginea ei, īnfatisīnd si dezlegīnd tot ce reiese din ea si numai pe acestea. Iar īntrebarea — spre a preciza mai bine ideile din capitolul trecut — este: daca a īntelege īnseamna a gasi ori a pune īntelesuri.
Cei mai multi — si trebuie sa recunoastem ca ei sīnt adesea dintre cei care nici nu-si pun explicit problema — raspund, constient sau inconstient: a gasi.
Unii, mai lucizi, īncearca sa arate ca raspunsul e: nici a gasi īntelesuri, nici a pune, ci a alege (ca si cum poti alege de altundeva decīt tot din materialul gasit)
Īn sfīrsit, cei de-ai treilea raspund: a īntelege īnseamna atīt a gasi cīt si a pune īntelesuri, de vreme ce mintea noastra foloseste, dar si transforma materialul cunoasterii, dīnd o prelucrare a lui.
Cele trei atitudini au totusi un punct comun: recunoasterea ca īntelesurile noastre gasite, alese ori prelucrate, oricum ar fi, sīnt pīna la urma īntelesurile lumii īnsesi.
     Īntre cele trei pozitii deosebirea poate parea mare si este, chiar, asa.
- Prima presupune o lume gata facuta, nu numai ca realitate, dar si ca semnificatie. Legile care lucreaza īn sīnul realitatii sīnt ale realitatii. Cel care nu le cauta acolo nu le gaseste defel; iar īn schimb cel care le cauta acolo le gaseste īntru totul. N-ai mai avea nevoie, potrivit tezei acesteia, sa ratacesti pe caile ratiunii īn truda de a afla adevarul.
Daca te īntorci de partea experientei, īntīlnesti acolo tot ce-ti trebuie pentru a te lamuri asupra naturii si fenomenelor ei.
- Cea de-a doua teza presupune si ea o lume gata facuta ca realitate, dar nu mai acorda ca īntelesurile ei pot fi luate īntocmai cum ni se īnfatiseaza si īn toata multiplicitatea lor. Mintea noastra trebuie sa intervina macar īntr-atīt īncīt sa cīntareasca, sa aprecieze si sa aleaga. Tot īn sīnul realitatii gasesti īntelesurile, dar nu gasesti acolo tot ce-ti trebuie; sau, mai precis, gasesti ceva mai mult decīt īti trebuie: nu ramīne prin urmare decīt sa-ti alegi criteriile d upa care opresti sau īnlaturi un īnteles īntīlnit īn lumea din afara, si atunci stiintele vor fi constituite.
- Īn sfīrsit, cea de-a treia teza, izvorīta dintr-un spirit critic mai dezvoltat, crede ca realitatea nu ofera mintii decīt un material, pe care aceasta trebuie sa stie cum sa-l ridice la rangul de cunostinta.
Cine nu cauta īn sīnul realitatii īntelesurile nu le gaseste defel; dar cel care le cauta acolo nu le gaseste chiar īntru totul, caci īntre o experienta si o cunostinta este o cale destul de lunga.
Si apoi — sustine teza aceasta — nu este experienta īnsasi patrunsa de anumite elemente rationale?
Experimentam noi la īntīmplare, sau o facem dupa anumite norme si cu interese care nu sīnt decīt ale mintii noastre?
Iata deci masura īn care s-ar putea spune ca īntelesurile realitatii nu sīnt īntru totul gasite īn sīnul acesteia, ci sīnt, īn parte, puse si de catre mintea omului.
     Daca, prin urmare, cele trei teze se deosebesc destul de serios īntre ele, potrivirea cu privire la un punct e cu atīt mai plina de tīlc.
Am vazut ca aceasta potrivire consta īn a afirma ca, oricum ar fi capatate, īntelesurile asupra realitatii sfīrsesc prin a da socoteala de realitatea īnsasi.
Chiar daca pozitivistii sīnt de acord: constiinta nu gaseste cunostinte, ci prelucreaza materialul īnfatisat ei — odata legile realitatii determinate, ei nu cred mai putin ca aceste legi sīnt ale lucrurilor.
Convingerea aceasta īi si face pe cei mai multi sa accepte drept dogma adevarurile ce se īntīlnesc īn tratatele stiintei, caci ele nu sīnt, dupa spusele lor, adevaruri ale oamenilor, ci ale lucrurilor. De aceea, odata determinate, ele ne sīnt propuse de-a gata īn tratatele scrise pīna acum.
Si mai sīnt tratatele care nu s-au scris īnca! Ce sens ar avea sa ne gīndim la acestea, daca nu s-ar presupune ca legile preexista mintii? Iar cele trei teze de mai sus cred asa ceva.
Ultimele doua admit, poate, ca nu exista cunostinte gata facute; dar exista, spun ele, o lume gata facuta, ale carei īntelesuri sīnt sau tind sa fie, īn ultima instanta, oricare dintre īntelesurile mintii noastre. Asadar, a īntelege īnseamna a gasi, ori cel mult a regasi, īntelesuri?
Īnsa am vazut īn ce dispozitie sufleteasca aduce pe omul modern o asemenea convingere. Ea īl intimideaza la īnceput, pentru a-l paraliza pīna la urma prin spaima fata de neasteptat pe care i-o sadeste īn suflet.
Si apoi, daca lumea e organizata dinainte de ivirea noastra, nu numai ca ea ne copleseste ca obiect de cunoastere, dar ne si stapīneste ca existenta. De vreme ce toate īntelesurile sīnt natura, noi īnsine sīntem natura. Singurul privilegiu pe care-l avem, pe deasupra celorlalte existente naturale, e de a ne sti locul īn sīnul ei. Altfel, cunoasterea noastra nu ne poate ridica dincolo de natura, caci ea īnsasi nu este altceva decīt una din formele de manifestare ale acesteia.
Sfīrsim prin a cadea īntr-un naturalism care nu e defel spre demnitatea omului. Ce nesemnificativa e cunoasterea atunci cīnd nu te scoate din natura, ci te integreaza īn ea; si ce umilitoare, atunci cīnd nu-si domina obiectul, ci se lasa covīrsit de el.
     Despre actul cunoasterii se spune totusi ca este cel mai nobil dintre actele omenesti.
Nu cumva tocmai pentru ca, īn sensul amintit, īmbogateste natura cunoscuta?
Nu cumva pentru ca, dupa cum am spus, īn loc sa o reediteze, el o duce mai departe?
Si ar fi prea putin sa-l numim un act de reproducere; caci el nu este asa ceva nici īn īntelesul ca ar oglindi natura, dīndu-ne o copie credincioasa a ei, si nici īn cel ca ar perpetua-o, facīnd sa rodeasca samīnta de viata din sine.
Un act de perpetuare nu īmbogateste natura, ci o desavīrseste: e īnca natura.
Cunoasterea, īn schimb, e īntīia noastra libertate fata de natura. Nu e firesc, atunci, ca ea sa īnsemne demnitatea noastra omeneasca īnsasi? Dar omul nu are īntotdeauna gustul libertatii. Īi plac anumite subjugari, de pilda subjugarea la obiect. Se simte mai bine sa fie dominat decīt sa domine: la īnceput din confort, apoi din superstitie. Dar ceea ce i se parea la īnceput mai chibzuit de presupus se īntoarce īmpotriva sa, īntocmai unei nechibzuinte.
Lumea īi este straina; chiar stiinta din tratatele altora īi e straina. Evident, el īsi īnsuseste īntr-un fel aceasta stiinta, demonstrīndu-i din nou adevarurile. Dar demonstreaza pe inventiile altora, pe lucruri moarte, nu pe propriile sale inventii. De aceea si pedagogia sa e īntr-atīt de neīndestulatoare.
     Cīnd privesti stiintele drept gata facute — si cīt de raspīndit e felul acesta de a le privi, īn lumea contemporana —, īti interzici orice elan al inteligentei, orice libertate.
Cum sa mai īnvete niste minti care nu mai au nimic de spus? Cu ce imbold? Cu ce interes?
Si īncetul cu īncetul omul devine subjugat obiectului, care-i porunceste si-l intimideaza. Īn fata unei lumi de realitati si cunostinte gata facute, lume pe care i se parea comod la īnceput s-o accepte, omul se simte acum temator, īngrijorat.
Subjugarea la obiect īncepuse prin a fi o prejudecata, pentru a sfīrsi prin a fi o primejdie.
Ceea ce e de admirat la oamenii de stiinta e tocmai ca nu se lasa intimidati de stiinta lor. Admiri īn omul de stiinta idealismul, convingerea ca el poate lua lucrurile de la īnceput, ca le poate duce mai departe, ca poate spori — nu gasi ori regasi — adevarurile. Pozitivist nu e el, desi afirma adesea ca adevarurile sale sīnt ale lucrurilor īnsesi (o face spre a gasi un capat al gīndirii sale care, īn principiu, ar trebui sa fie īn necontenit neastīmpar).
Pozitivist e admiratorul sau necritic, cel care crede ca stiintele se īntīlnesc īn realitate sau se desprind din realitate, nu ca se impun acesteia. Omul de stiinta cu adevarat activ da marturie, prin urmare, mai degraba ca a īntelege īnseamna a pune decīt a gasi īntelesuri. Iar o data cu el īncepe s-o creada si filozoful.
Cīt de linistitoare e o asemenea convingere, dar īn acelasi timp si cīt de grea de raspundere! Ea e linistitoare mai īntīi pentru ca īnlatura spaima, īnlatura pe acel „totul e posibil“ de pe planul teoretic, cel putin, daca nu si de pe cel practic.
Nu totul e posibil, ci doar atīt cīt se afla īn noi sau, mai bine, cīt este īn masura noastra sa punem. Daca e o primejdie, atunci nu e cea de a ne surprinde pe noi īnsine prin cine stie ce īnteles ruinator, i primejdia de a nu prescrie destul lucrurilor si noua īnsine, asa īncīt gestul nostru sa fie ridicat la rangul de etica si presupunerea noastra la cel de cunostinta legala.
Dar ceea ce e cu adevarat linistitor e faptul ca, prin felul cel nou de a vedea lucrurile, izbutim o īmpacare a omului cu stiinta sa. Acum nu mai sīntem desprinsi de stiinte; ele nu ne mai sīnt straine, caci apar gata facute, nu ne mai preexista. Un sentiment de familiaritate ne leaga de ele: o anumita intimitate.
Si nu iese de aci chiar o noua pedagogie?
Sa nu mai dusmanesti stiintele, caci ele nu te mai coplesesc; sa le privesti drept propria ta īntelepciune, desfasurata si mai ales īn desfasurare — iata un fel de a preda care nu e īntotdeauna cel de azi si care ar fi de folos tocmai azi, cīnd cunostintele omului par a nu se mai proportiona defel constiintei sale.
     Cunostinta e īnsa pe masura constiintei noastre; si tocmai de aci se nasc raspunderile acesteia.
Daca a īntelege īnseamna a pune īntelesuri, nimic nu ne autoriza sa credem ca putem pune īn chip arbitrar īntelesurile noastre.
Dimpotriva, sīnt de pus acele īntelesuri ce ar putea fi puse de catre orice constiinta asezata īn fata problemelor īnaintea carora sta fiecare acum. Si tocmai aceasta am vazut ca īnseamna: obiectivitate.
Ce e anarhic aci? Si totusi se vorbeste de anarhie. Se spune: cum e cu putinta ca propria mea constiinta sa prescrie legi lumii? Cum e cu putinta ca adevarul sa fie relativ la om, stiinta la constiinta, cosmosul la individ?
Nu cadem īn cel mai anarhic dintre individualismele cu putinta si nu e aceasta anarhia lumii moderne, anarhie ce īncepe prin conscientialismul lui Descartes si se definitiveaza cu idealismul lui Kant? Dar pacatul spiritului modern nu e ca asculta prea mult de filozofii sai.
Unii ar spune ca nu asculta destul. Obiectia de individualism anarhic tulbura pe nedrept constiinta omului modern. Īn fapt, el nici n-ar trebui s-o ia īn seama: caci nimeni nu slujeste mai bine idealul universalitatii decīt tocmai cel care se trudeste sa puna īntelesuri, nu sa le afle. El are ca norma obiectivitatea, si prin aceasta nimeni nu evita mai mult decīt el anarhia. Nu s-a īntīmplat oare asa — spre a da exemplul cel mai cunoscut — la īnceputul veacului al saptesprezecelea?
Lumea iesea atunci de sub dominatia scolasticii. Aristotel nu mai era autoritate, dogmele crestine nu mai dominau filozofia.
Ce neasemuit prilej de anarhie! Cum sa nu se īmbete mintea omului de o libertate care acum era deplina! Si totusi omul nu s-a īnselat pe sine. Īn loc sa rataceasca īn lumea arbitrarului, īn loc sa pacatuiasca prin subiectivitate, omul veacului al saptesprezecelea — Descartes sau un altul — s-a apucat sa cerceteze daca nu cumva si-ar putea prescrie o metoda.
Ramas singur, prin urmare, omul cauta metode. Īn locul autoritatii pe care o accepta orbeste, el cauta reguli pe care sa si le impuna critic. Īn locul dogmatismului, el cauta īn sine elementele obiectivitatii.
Aceasta īnseamna anarhie? Poate. Anarhia de a introduce legi acolo unde pīna acum domnea superstitia; anarhia de a cauta si cīntari aceea ce altii cred ca au de-a gata.
     Nu poate fi anarhie acolo unde se desteapta raspunderea. Iar doctrina care crede ca a īntelege īnseamna a pune īntelesuri desteapta īn mintea noastra o raspundere grava: nu sīnt de pus decīt acele īntelesuri care satisfac conditiile obiectivitatii. Subiectivitatea este — dupa cum o arata idealismul filozofic — purtatoare de obiectivitate.
E drept ca īntrebarea care ramīne fara raspuns īn cadrul realismului, si anume: care e criteriul adevarului? - s-ar putea pune si aici.
Caci, s-o recunoastem, nu exista un criteriu desavīrsit al obiectivitatii. Nu poti sti cu siguranta daca o cunostinta este īntru totul obiectiva sau nu, dupa cum nu puteai sti nici daca ea este īntru totul adevarata.
O teorie stiintifica ce prezinta anumite chezasii de obiectivitate se poate dovedi insuficienta, nu gresita, si atunci sīnt de adus noi īntelesuri, care sa cuprinda pe cele vechi si sa le dea o mai mare īnfatisare de obiectivitate, fara sa atinga poate nici acum obiectivitatea desavīrsita, ce ramīne un ideal.
     Dar, īn comparatie cu doctrina adevarului, cea a obiectivitatii are, macar, trei trasaturi de superioritate.
- Īn primul rīnd, nu crede īn nici un soi de lucruri gata facute. Nu exista pentru doctrina obiectivitatii, asa cum exista pentru cea a adevarului, legi gata facute, functionīnd īn sīnul realitatii si pe care intelectul sa le determine si sa si le īnsuseasca.
Nu exista pentru el nici cunostinte gata facute, nici lume gata facuta.
Totul se elaboreaza, cunostintele despre lume se contureaza din ce īn ce mai bine, iar o data cu ele lumea īnsasi. Cunoasterea noastra despre lume o sporeste, īn sensul ca-i da o structura, īi impune un echilibru, o configureaza; īntr-un cuvīnt, o face sa fie ceea ce este: lume.
- Īntr-un al doilea rīnd, obiectivitatea depaseste adevarul prin aceea ca are, macar, o norma, chiar daca nu are si un criteriu de universala aplicatie. Este norma pe care i-o da prototipul ei, cunoasterea matematica.
Obiectivitatea are un ideal: īnfaptuirea tipului matematic de cunostinte.
Doctrina adevarului nu are decīt o prescriptiune: adecvatia dintre un intelect, despre care nu stim ce virtuti de transcendenta are, cu un lucru, despre care nu stii niciodata ce este.
Care este norma adevarului si dupa ce prototip se corecteaza el? Se va spune, cumva, ca tot dupa matematici? Dar atunci trebuie sa se admita ca adecvatia dintre intelect si obiect nu reuseste decīt atunci cīnd obiectul e creatia intelectului, ca īn matematici.
Si de ce sa se ceara intelectului sa gaseasca, iar nu sa puna, īntelesuri — asa cum face tocmai obiectivitatea, īn truda ei de a da socoteala spiritului de „lume“ —, de vreme ce doar īn ultimul caz reusita era desavīrsita? Fiindca prin urmare stie ce vrea, adica sa fie de tip matematic, īnvatīnd astfel dupa ce prototip sa se corecteze īn desfasurarea ei, doctrina obiectivitatii stie si ce trebuie sa prescrie.
Doctrinarii adevarului sīnt departe de a sti atīt.
- Īn sfīrsit, īn masura īn care se poate vorbi de un criteriu al obiectivitatii, el are īnca o superioritate asupra celui al adevarului: oricīt de greu ar fi primul de atins, el este īnca un criteriu omenesc. Se poate spune la fel despre ultimul?
A vorbi despre anarhie acolo unde e metoda si unde se nazuieste dupa obiectivitate este o gluma.
Idealul obiectivitatii disciplineaza īn chip potrivit intelectul. Puterea ei merge atīt de departe, īncīt pe drept cuvīnt spunea un filozof ca, daca un geometru ar gasi īn vis o noua demonstratie a uneia din propozitiunile sale, demonstratia nu ar fi mai putin adevarata (adica obiectiva).
Chiar īn vis, prin urmare, obiectivitatea triumfa: conditiile psihologice nu mai intereseaza īn cazul ei; ele sīnt depasite, chiar daca o afirmatie obiectiva nu va fi niciodata un adevar „obiectiv“, adica ceva exterior constiintei.
Caci — si acum lucrul se īntelege mai bine — doar prin restrīngere la subiectivitate se dobīndeste un grad oarecare de obiectivitate.
Daca matematicianul are īntotdeauna dreptate e pentru ca se restrīnge la anumite reguli, care sīnt regulile jocului sau.
Tocmai de aceea el nu dovedeste nimic, decīt ca jocul sau poate fi jucat, adica interpretarea sa reuseste. Iar aceasta e mult, desi nu duce la alte cīstiguri. Noi vrem īntotdeauna sa cīstigam altceva.

     Dar cum sa transcenzi, daca ti-ai facut o norma din a nu depasi constiinta?
Cum ai sa „descoperi“, cīnd nu faci decīt sa „pui“?
Un copil care savīrseste cum trebuie o adunare, spune Descartes, stie tot ce poate afla īn aceasta materie spiritul omenesc.
Sa admitem ca se mai pot afla cīteva lucruri īn marginea operatiei de adunare: nu se va afla niciodata mai mult decīt īngaduie jocul pe care ti l-ai propus, adica matematicile pur si simplu.
Pentru ca intelectul īsi propune singur activitatea, īsi prescrie singur regulile, īsi pune singur īntelesurile de care are nevoie spre a dezlega problemele sale cu privire la „lume“, el raspunde despre tot ce e cunostinta omeneasca.
E o raspundere grea, dar care nu trebuie sa īngrijoreze: ea este pe masura constiintei, e īn capacitatea spiritului nostru.
     Daca īnsa pīna acum īl ameninta pe om singuratatea de care se nelinisteau modernii, singuratatea īn fata stiintelor si a lumii, neputinta de a domina, subjugarea la obiect — acum īl asteapta o noua singuratate, una puternica, de intelect care elaboreaza si dezleaga.
Cīt este de greu sa te privesti drept purtator al unui astfel de intelect!
Atunci cīnd te integrezi īntr-o lume, īntr-o ordine prestabilita, cīnd o accepti ca preexistenta, cu stiintele si adevarurile ei, te scutesti de cea mai grea sarcina: cea de a gasi elementele de universalitate din tine; caci ti se pare ca le ai, de vreme ce apartii unei ecumenicitati.
     Dar cīnd te desfaci de lume, de prejudecata, de obiect, abia atunci īncepe raspunderea. Trebuie sa te descoperi purtator de sensuri valabile, si doar asa regasesti nu obiectul — caci de el te poti lipsi īntotdeauna —, ci lumea, lumea aceea de care nu te poti lipsi defel, pentru ca o ai „substanta“ cu substanta īn tine.
Exista prin urmare doua singuratati:
una prin saracie, prin īngrijorare, prin spaima;
alta prin putere, prin vointa metodica, prin activitate.
Omul care poarta cu sine toata lumea este si el singur; dar, īn singuratatea sa, el poarta cu sine toata lumea.
Iar toate lucrurile acestea ar putea capata o transcriptie teologica.
Ne-am putea īntreba: lucrurile au sensuri, sau le dam noi, doar?
Daca au ele īnsele, atunci Dumnezeu a trebuit sa creeze lumea bucata cu bucata, pentru a semnifica, prin fiecare din partile lumii, tot ceea ce este astazi semnificatie.
Daca nu, atunci n-a trebuit sa creeze decīt o singura fiinta; cea datatoare de īntelesuri.
Si sensul cel mare al lumii nu e oare, asa cum spunea filozoful, tocmai de a avea īn mijlocul ei aceasta fiinta capabila sa-i dea scopuri si, pīna la urma, sa-i fie scop dupa ce i-a dat forme si īntelesuri?
Nu uita ca Dumnezeu te-a trimis pe lume sa-l īnlocuiesti: sa dai sensuri, sa creezi, sa duci īnceputul sau īnainte.
Vezi sa nu-ti pierzi timpul.