Ganduri soptite - Partea II de Alexandru Nemoianu publicat la 30.06.2009
Traditia - continuare
     Cu enormă îngrijorare am auzit de greva ceferistilor din România. Îmi pare nespus de rău când aud de suferintă si necazuri omenesti. Dar această grevă îmi pare că reprezintă un lucru care trebuia să vină. Cred că în chip „instinctiv“ acei oameni îsi dau seama că pactul făcut, în numele dar fără întelegerea lor, cu puterile întunericului, începe să îsi arate coltii.
În spatele si sub mantia multicoloră a „globalismului“, „integrărilor“, etc se desluseste fata hâdă a „tatălui minciunii“.
Că oamenii încep să simtă, dacă nu să înteleagă, asta este un lucru bun dar, efectiv, mă doare inima gândindu-mă la ce multă suferintă va fi până ce vom putea iarăsi stăpâni „carul cu boi“ pe care, în care si prin care am străbătut câteva bune mii de ani. Dar poate că nu am dreptate ai as vrea să fie asa.

     Starea din România acuma este contactul, doar contactul, cu satanismul care joacă, crede el, triumfător peste majoritatea planetei. Ar trebui să fim recunoscători că tărâmul românesc este lovit as zice „la urmă“. (Asta, cred, din pogorământ pentru isichasm si viata pustnicească de mii de ani, încă mai înainte de Ortodoxie).
Trăim începutul marilor dureri. Iar faptul că simt ce se întâmplă acolo este datorat faptului că sufleteste si mental sunt acolo cu o intensitate dureroasă. Ce îmi pare miraculos este faptul că acolo sunt oameni care înteleg (este cu mult mai greu să vezi „perspectiva“ din imediata apropiere) ce se întâmplă si că majoritatea lumii, încă de acuma, stie că ceva nu este cum trebuie (instinctiv, „greva ceferistilor").
In acest context, trădarea intelectualitătii sau, oricum a unei bune părti a ei („elita de mahala“), o simt ca o înfrângere personală.
Sunt cei prin care „sminteala“ vine în lume si sminteala trebuie să vină „dar vai de cel prin care vine“ (Una dintre putinele amenintări ale Mântuitorului dar cu atâta mai înspăimântătoare.) Individual, înclestarea de memorie si de „modelul“ strămosilor nostri nu mai sunt optiuni estetice ci necesităti mântuitoare. Iar dincolo de asta, rămâne făgăduinta si îndemnul vesnic: „Nu vă temeti!"
Ceea ce ne lipseste (de fapt nu avem răbdarea si perseverenta de a dezvolta acest simt) este capacitatea de a „asculta“ răspunsurile ce ni se dau mereu, în toate împrejurările.

Îmi amintesc că anul trecut la Nasterea Sfântului Ioan Botezătorul (patronul meu si al casei din Borloveni) eram într-o piată bucuresteană si cu ce enormă bucurie am cumpărat un buchet de flori de „drăgaică“. (Nici nu stiusem că aceste flori există.) Iar „drăgaica“ si „sânzienele“ ne urcă la pustnicii pesterilor carpatine care au fost si sunt din veac si care tin Neamul în fiintă.
     Stiam, direct si indirect, despre cele ce au loc în tară. De fapt, acest gen de actiuni în acest moment au loc în toată lumea simultan.
Părerea mea este că cei care se cred „călare pe caii cei mari“ sunt în panică.
Evident furia acestei stări se revarsă asupra Bisericii în primul rând. Terenul este pregătit de mult; prin anumite fundatii, „intelectualii“ (elita de mahala) si eiusdem farinae.
„Cazul“ Tanacu a fost ultima diversiune menită să stârnească „furia“ poporului. Părerea mea este că vor reusi să facă rău dar marginal. Nu vor putea lovi în esenta care are o incredibilă capacitate de regenerare.
Pe alt plan, în momentul de faţă lupta este una de „transee“, corp la corp. Fiecare suntem chemati să facem tot ce putem personal si, în rest, suntem în Mâinile lui Dumnezeu.
Nu este de fel usor dar în acelasi timp este o vreme în care se nasc Cavaleri.
Aveti curaj si răbdare (adică lăsati si lui Dumnezeu un „spatiu“ de actiune.
Până astăzi niciodată nu a abandonat ceea ce este al LUI. Si ce bine ar fi ca si noi să fim în această categorie.)
     Eu sunt un om păcătos, destul de lenes, cu nespus de multe hibe si dureri înăbusite. (O vreme am fost cotropit de slăbiciuni din care am iesit, de fapt am fost tras afară, de o Putere pe care am simtit-o în lucru si enervată. Fără menajamente si, nu sunt nebun, efectiv fată către fată. „În trup sau afară din trup nu stiu, Dumnezeu stie“.
Lăsati-vă purtati de rugăciune, fără imaginatie (care este teologhisire si poate fi foarte periculoasă). Mai bine încă lăsati-vă purtatide rugăciunea inimii: „Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul“.
Nu vă fie frică!
Mă grăbesc să îmi exprim enorma bucurie si satisfactie pentru „descoperirea“ lui Ioan Drăgusanul. Nu este cu putintă că toti să fim nebuni si în acelasi chip. Mai degrabă îmi pare că timpul nu mai are răbdare."Dacă acestia nu vor striga atunci pietrele vor vorbi“.
Vremea marilor dezvăluiri s-a apropiat.
     Ce se întâmplă în România nu este întâmplător. Prigoana nouă pornită împotriva Bisericii Ortodoxe („cazul“ Tanacu; acea înscenare cretină; până si fosta securitate întocmea „cazurile“ mai credibil) nu putea rămâne fără răspuns.
Atitudinea „intelectualilor“, a „elitei de mahala“ (Patapievici, Mihaies, „Tismeneanu“ si alti eiusdem farinae) si pasivitatea „poporului“, îndobitocit de statul în fata televizorului si de nefăcutul nimica, aduc asupra noastră ce se vede. („Problema“ României ar fi, deci, „cazul“ Tanacu si nu miile de copii vânduti ca jucării sexuale. De necrezut!)
Dumnezeu nu se asteaptă ca să fim eroi (ne stie prea bine ce suntem) dar se mânie atunci când, fără măcar să ni se ceară, mâncăm ce nu se cuvine!
Foarte multă vreme, în România, am tot „asteptat“ si stat în umbra fratelui meu (pe care l-am iubit si iubesc din toată inima dar de care o Putere mai mare decât a mea si fără măsură mai înteleaptă, m-a separat si de fapt apărat. Si de el si de cei cu care este asociat).
Apoi am ajuns, prin aceiasi Voie, în această sihăstrie care s-a dovedit pentru mine mântuitoare.
Nu îmi este „teamă“ de cel viclean, îmi este teamă să nu fac rău, celor care îl confruntă prin gânduri rău spuse. În plus scriu greu si nu o pot face pe temei „programat". Incerc să fac ce pot si cred că dacă reusesc ceva este un dar care vine din dragostea ce o am pentru Neamul românesc.
Sunt profund încredintat că Dumnezeu se „bucură“ atunci când avem si minimala recunostintă pentru Lucrurile Lui.
     În singurătatea mea sunt semne că în sine gândurile noastre, rostite si nerostite, (cum sunt spre exemplu si scrisorile care nu ajung la destinatie) îsi împlinesc un rol. Spunea în unul din Jurnalele sale Ernst Jünger, unul dintre Sfintii veacului XX, că aceasta este dovada existentei noastre în două planuri. Chiar dacă în planul apropiat avem perceptia „esecului“, în planul etern ele „savârsitu-s-au“.
     Ati stat martori unui miracol; furia cu care Cel Atoatebun, a întors pe Români la El. Acel potop, sunt total încredintat, a oprit, sau oricum amânat, dezlăntuirea prigoanei anticrestine. Care va avea loc oricum dar nu va fi distrugătoare în spatiul românesc, un spatiu „special“, unul dintre centrele sfinte, „rămăsiţă păstrată prin har“, pe care Dumnezeu le tine Siesi spre mărturie si sub un Gând pe care nu îl putem pătrunde.
Acea „faptă“ este de împlinit si se împlineste. Nu suntem decât umili si nevrednici slujitori ai Celui care întotdeauna biruie. (Dar, fiind desăvârsit „Cavaler“, o face discret si doar cu voia noastră).
     Nespus de interesant dialogul Florea-Grama. Doi creatori reali (si, „rara avis“, de calitate si caracter) exprimă limpede un punct de vedere care, nu am îndoială, este răspunsul ce îl vor primi în scurtă vreme gasca Patapievici, Mihăies, „Tismeneanu“ si toti „sorosistii“.
Între cele spuse de Dl. Grama cel mai mult mi-a plăcut si am aflat exactă observatia că pe Patapievici Neamul românesc si cultura românească nu îl bagă în seamă; dar nu cred că Patapievici — pe care în mod curent, din 2000, cel putin, încoace, îl numesc H.R.Patapievici-Animalul — si gasca pot fi asemuiti lui Sadoveanu, Zaharia Stancu, etc.
Acestia din urmă erau mari scriitori, efectiv maestri ai scrisului. Mai degrabă i-as asemui lui Roller, Alexandru Toma, Liuba Kisinevski.
La fel exactă si creatoare am aflat observatia că ei (HRP si eiusdem farinae) sunt un pol negativ care în chip necesar potentează pozitivul, binele.
Asociatia Scriitorilor Români Crestini îi va surpa pe acesti (grupul pomenit) mercenari ai răului.
Cuvintele lui Dimitrie Grama sunt pline de adevăr si miez. Un singur lucru cred că îl greseste.
Este prea sfios, cumva „apologetic“ (asta mă tem că este un „englezism“ unde „apology“ înseamnă scuză defensivă). El, privind lucrurile din „afară“ si cu dragoste, le vede asa cum sunt.
Dar că în ce face Patapievici si eiusdem farinae ar fi si altceva decât vointa de a face rău nu încape îndoială. Sunt oameni răi, slugoi fără obraz, nerusinati si fără frică de Dumnezeu, servitoare de bordel. (As vrea să observati la unii dintre ei felul în care vorbesc. Spre exemplu, Andrei Pippidi caută să mimeze graiul boierimii muntene. Dar în fapt vorbeste ca servitorii lor.) Este foarte posibil ca să fie doar unelte ale „tartorului“ cel mare dar asta nu este scuză.
Dumnezeu fărâmă nu doar „răul“ ci si instrumentele prin care se face arătat.
Dar dincolo de asta este nespus de îmbucurător faptul că nu suntem singuri si că, mai mult, ne „acordăm“ la un trecut viu care nu va muri. (Asa cum se stie „Dumnezeu este al viilor si nu al mortilor“.)
     Ca si potopul, căldurile sunt semn al unei mânii binecuvântate având de scop smerirea.

     Omul de gheată este o marionetă cretină. (Vorba „tovarăsului“ Lenin.) Nu va putea face decât zgârieturi, de fapt el este doar prilejul ce se oferă fiecăruia si la toti de a alege între bine si rău.
De libertate si obligativitatea de a face această optiune nu vom scăpa nici noi, cum nu au scăpat cei ce au fost mai înaintea noastră si cei care vor veni după noi. Amintiti-vă: „Căci Dumnezeu avea un plan mai bun ca acestia să nu ia, fără noi, desăvârsirea.“ Sus inima! Titlul mesajului Dumneavoastră („Imago Satanae“) m-a înfiorat. Nu am primit imagine. O aştept. În orice caz mâine este Schimbarea la Faţă. Strălucirea Energiilor necreate, a Luminii celei neapropiate între noi. Nu o va stinge o mână de neisprăviti.
Despre Pământul Românesc si Neamul Românesc sunt însă tot mai încredintat că stă sub o pavăză specială, că se numără în „rămăsita rămasă prin Har“.

Ceva se precipită!
Aberatia climatică este mult mai frecventă în această parte a lumii; clima este brutală, „topească“ si nu întâmplător.) Pentru zona „noastră“ ce are loc este în adevăr amenintător, este un avertisment, o încercare a forta trezire si trezvie.
Dumnezeu să aibă milă de noi!