Fabula caii singuratice- Partea I
Analiza unui posibil tipar repetitiv în istoria
literaturii noastre începe prin relevarea
unui fond de nefericire a împlinirii operei.
Dincolo de tragedii vizibile si care impresioneaza, de genul
unor scriitori care îsi sfârsesc viata nedrept de tineri
precum Vasile Cârlova, Pavel Dan sau Nicolae
Labiș, în traseele scriitorilor români se remarca o
anumita repetitivitate a «geniului pustiu, personajul
dramei nationale, exponentul dacic sacrificat».
Aceste analize ale damnarii si condamnarii scriitorului
de exceptie, posibil genial supus «malaxorului
românesc», capata astazi alte semnificatii prin
perspectiva analizei evolutiei carierei scriitorului si
propriei sale morti, venita ca o ghilotina în plina putere
creatoare si la vârsta celei mai prolifice maturitati
creatoare.
Dar, haideti sa recitim poate din alta perspectiva
si cu alta cheie ce scrie autorul : «El este cel chemat
a face mult în timp scurt »...
Ce presentiment urias!
Si continua: «convocând energii irosite anterior si
organizând ocaziile risipite. Modelul impresioneaza.
Heliade-Radulescu, Hasdeu, Eminescu, Iorga si Pârvan,
Lucian Blaga, Cantemir si Stolnicul deschid nesfârsite
santiere ce ar fi reclamat, spre a se încheia
vreodata, contributii de generatii, fiind evidenta aci
nazuinta, de nu chiar necesitatea consimtita a individului
reprezentativ, a constructiei peste fracturi.»
Literatura protoromâna:
Scoala literara de la Tomis
Studiul porneste de la incontestabilitatea
unui fond autohton pe care se aduna în straturi
traditia patristica. Devenirea crestina a autohtonilor
are un fel de naturalete. Scriitorul consemneaza
parerea ca «Zamolxis era socotit de nu putini dintre
Parintii crestini drept un povatuitor acceptabil si intoleranta
ce însoteste de obicei modificarile de credinta
nu atinge pe geti.»
Sursa documentarii este evident Ioan G.Coman
cu studiul sau Scriitori bisericesti din epoca straromâna,
iar ideile contrazic de multe ori pe Pârvan.
|
Acesta scrie în Getica: «Evident întreaga poveste e o
naivitate rationalista greceasca. Tot batrânul Herodot
îsi da bine seama de adevar. Zamolxis e zeu (urmeaza
citatul în greaca, care semnifica demon local al getilor)
si nu un om, un reformator filosof, precum euhemerizantii
de mai târziu cu Poseidon în frunte, au cercat
sa faca a se crede. Iar celalalt nume de Gebeleizis dat
aceleiasi divinitati confirma perfect calitatea de simplu
atribut divin, si a numelui de Zamolxis.»
Suntem de fapt în plina disputa între specialisti,
citez aceste surse pentru a demonstra ca mediul nu
era de fel prielnic nici dezbaterii si nici nuantarilor.
Tot ce tine de protoromânism, de epoci departate,
este teritoriul disputelor unor cunoscatori care sunt
extrem de dezbinati si care nu cad de acord. Însasi
regretata Maria Gimbutas, careia românii îi datoreaza
fara s-o stie atât de mult din relevarea fondului
necunoscut legat de scrierea de la Tartaria, nu
reprezinta pentru unii o sursa valabila.
În pofida congreselor internationale care se tin, reunesc elita
cercetarii internationale si dau verdicte în acest sens.
Acestea sunt fie lasate la o parte, fie minimalizate
de cercetatorii oficiali români.
Scriitorul accentueaza maniera originala de penetratie
crestina începând cu misiunea Sfântului
Apostol Andrei în Scitia si la traci «coborând în vremurile
de dinainte de împaratul Traian». Evident despre
aceasta penetratie crestina si altoire naturala pe
arborele zamolxian putem face doar supozitii.
Scriitorul remarca «Indistinct între cultele Daciei imperiale,
numeroase acestea si aratând o persistenta de
razboi religios facut împotriva getilor.» Scriitorul nu
neaga si nu minimalizeaza importanta «întoarcerii
dacilor liberi» care coborau din nord catre sud si
chiar o renastere a ritualurilor asa-zis pagâne, cum
Romulus Vulcanescu însusi evoca în Mitologia sa.
Este elogiul spiritului getic persistent si care în
mod logic nu dispare nici dupa ocupatie si nici dupa
diferite confruntari.
Dar literatura româna începe
evident prin a fi creatie de limba latina alaturi de literatura
vorbita, aceea, risipita nu stim unde si metamorfozându-
se apoi în surse de folclor.
|
