Fabula caii singuratice - Partea I de Artur Silvestri publicat la 01.07.2009
Fabula caii singuratice- Partea I
     Analiza unui posibil tipar repetitiv în istoria literaturii noastre începe prin relevarea unui fond de nefericire a împlinirii operei.
Dincolo de tragedii vizibile si care impresioneaza, de genul unor scriitori care îsi sfârsesc viata nedrept de tineri precum Vasile Cârlova, Pavel Dan sau Nicolae Labiș, în traseele scriitorilor români se remarca o anumita repetitivitate a «geniului pustiu, personajul dramei nationale, exponentul dacic sacrificat».
Aceste analize ale damnarii si condamnarii scriitorului de exceptie, posibil genial supus «malaxorului românesc», capata astazi alte semnificatii prin perspectiva analizei evolutiei carierei scriitorului si propriei sale morti, venita ca o ghilotina în plina putere creatoare si la vârsta celei mai prolifice maturitati creatoare.
Dar, haideti sa recitim poate din alta perspectiva si cu alta cheie ce scrie autorul : «El este cel chemat a face mult în timp scurt »...
Ce presentiment urias!
Si continua: «convocând energii irosite anterior si organizând ocaziile risipite. Modelul impresioneaza. Heliade-Radulescu, Hasdeu, Eminescu, Iorga si Pârvan, Lucian Blaga, Cantemir si Stolnicul deschid nesfârsite santiere ce ar fi reclamat, spre a se încheia vreodata, contributii de generatii, fiind evidenta aci nazuinta, de nu chiar necesitatea consimtita a individului reprezentativ, a constructiei peste fracturi.»
     Literatura protoromâna: Scoala literara de la Tomis
     Studiul porneste de la incontestabilitatea unui fond autohton pe care se aduna în straturi traditia patristica. Devenirea crestina a autohtonilor are un fel de naturalete. Scriitorul consemneaza parerea ca «Zamolxis era socotit de nu putini dintre Parintii crestini drept un povatuitor acceptabil si intoleranta ce însoteste de obicei modificarile de credinta nu atinge pe geti.»

     Sursa documentarii este evident Ioan G.Coman cu studiul sau Scriitori bisericesti din epoca straromâna, iar ideile contrazic de multe ori pe Pârvan.
Acesta scrie în Getica: «Evident întreaga poveste e o naivitate rationalista greceasca. Tot batrânul Herodot îsi da bine seama de adevar. Zamolxis e zeu (urmeaza citatul în greaca, care semnifica demon local al getilor) si nu un om, un reformator filosof, precum euhemerizantii de mai târziu cu Poseidon în frunte, au cercat sa faca a se crede. Iar celalalt nume de Gebeleizis dat aceleiasi divinitati confirma perfect calitatea de simplu atribut divin, si a numelui de Zamolxis.»
Suntem de fapt în plina disputa între specialisti, citez aceste surse pentru a demonstra ca mediul nu era de fel prielnic nici dezbaterii si nici nuantarilor.

     Tot ce tine de protoromânism, de epoci departate, este teritoriul disputelor unor cunoscatori care sunt extrem de dezbinati si care nu cad de acord. Însasi regretata Maria Gimbutas, careia românii îi datoreaza fara s-o stie atât de mult din relevarea fondului necunoscut legat de scrierea de la Tartaria, nu reprezinta pentru unii o sursa valabila.
În pofida congreselor internationale care se tin, reunesc elita cercetarii internationale si dau verdicte în acest sens.
Acestea sunt fie lasate la o parte, fie minimalizate de cercetatorii oficiali români.
Scriitorul accentueaza maniera originala de penetratie crestina începând cu misiunea Sfântului Apostol Andrei în Scitia si la traci «coborând în vremurile de dinainte de împaratul Traian». Evident despre aceasta penetratie crestina si altoire naturala pe arborele zamolxian putem face doar supozitii.
Scriitorul remarca «Indistinct între cultele Daciei imperiale, numeroase acestea si aratând o persistenta de razboi religios facut împotriva getilor.» Scriitorul nu neaga si nu minimalizeaza importanta «întoarcerii dacilor liberi» care coborau din nord catre sud si chiar o renastere a ritualurilor asa-zis pagâne, cum Romulus Vulcanescu însusi evoca în Mitologia sa.
Este elogiul spiritului getic persistent si care în mod logic nu dispare nici dupa ocupatie si nici dupa diferite confruntari.
Dar literatura româna începe evident prin a fi creatie de limba latina alaturi de literatura vorbita, aceea, risipita nu stim unde si metamorfozându- se apoi în surse de folclor.