Cezara - Partea II de Mihail Eminescu publicat la 15.01.2009
Cezara
     – Contesa, voi face pe parintele d-tale sa te sileasca ca sa fii a mea.
– Cine se-ndoieste c-o poti face aceasta, cine, ca esti, în stare s-o faci. Tatal meu îti datoreste bani si d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Va veti învoi amândoi asupra pretului, ca doi oameni de onoare ce sunteti... dar pâna nu-ti sunt femeie, am dreptul de a te ruga sa ma scutesti... Vei avč destul timp sa ma chinuiesti, când îti voi fi femeie.

    - Frumoasa contesa îi întoarse spatele si se uita din fereastra pe ulita. Ea începu sa râda, caci vazu pe-un batrân mucalit silindu-se a taič mutre evlavioase, pentru a impune trecatorilor.
Ieronim si Onufrei steteau în ulita; Onufrei, numarând metaniile, ce le tinea în mânile unite pe pântece, Ieronim c-o fata de-o adânca si nobila seriozitate.
Marchizul Castelmare se uita lung si salbatec asupra acelei copile, ce-i dispretuia amorul, apoi iesi uite, trândind usa dupa sine.
– Ce frumusel e calugarul cela, sopti contesa zâmbind. Si ce mucalit batrân... Pare un paiazo într-o rola de intrigant. Ce nobile trasaturi are tânarul... pare un demon... frumos, serios, nepasatori. Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în Caderea îngerilor..., dac-am putč pune mâna pe calugar...
– Maiestre! striga ea tare, apropiind doua scaune de fereastra.
Intra un batrân c-o bluza de catifea, cu fata înalta si senina, c-o barba sura, s-apropie de copila c-o întrebare pe buze.
– Vino lânga mine... Sezi ici... Ia te uita la acel calugar tânar! Ce frumos demon în Caderea îngerilor! nu-i asa?
– Ce frumos Adonis( Venus si Adonis – în mitologia greaca, tânarul acesta de o mare frumusete a fost iubit de Venus – poate si o aluzie la poemul lui Shakespeare.) în Venus si Adonis, zise pictorul surâzând, d-ta Venus, el Adonis.
– Eei! Asta-i prea tare.
Francesco-i apuca mâna într-a sa si apropie gura de fruntea ei frumoasa.
– Esti copila, zise el încet, si de ce nu? Tu vrei sa iubesti.... toata fibra inimei tale tremura la aceasta vorba... Vrei dar ca un barbat pe care nu-l iubesti, acel Castelmare, sa te ia de sotie? Stii ca sunt bogat... stii ca te iubesc ca pe fiica mea... stii ca tatal tau te-ar vinde, daca i s-ar plati pretul ce-l cere, caci e sarac, desfrânat, jucator... si ca nu-i o alta cale, ca sa scapi de nenorocire, decât fugind de aceasta casa. Vrei un parinte?... Iata-ma... Vrei o casa? A mea îti sta deschisa! Vrei un amant, Cezara... iata-l. Si eu am iubit... cunosc din tinereta aceasta dulce turbare...
Tu esti însetata dupa ea... si cu toate astea ai fi în stare sa scapi din mâna cel mai frumos model de pictura... un înger de geniu, caci demonii sunt îngeri de geniu... ceilalti cari au ramas în cer sunt cam prostuti.( Aceeasi idee si în Geniu pustiu.)
– Dar bine, tata, n-o s-alerg eu dupa el, zise ea, rosie ca focul.
– Vrei s-alerg eu dupa el?
– Ei, nu...
– Ei, da... Complimentele mele, domnisoara, zice Francesco, repezindu-se spre usa.
L-ar fi oprit... nu-i venea la socoteala... sa nu-l opreasca nu se cadea. Ea nu facu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de fata. Pictorul iesi zâmbind cu rautate, dar cu deosebire încântat de mutrele ce le taia Cezara... contrazicatoare, turburi, desperate...
Ea ramase-ntr-o confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era... Inima tremura-n ea... l-ar fi omorât daca ar fi fost al ei... Era nebuna. Dar ce frumoasa, ce plina, ce amabila( amabila – mai degraba în sensul originar de buna de iubit, decât de politicoasa, pe care-l are azi.) era ea!

     Fata ei era de-o albeata chilimbarie, întunecata numai de-o viorie umbra, transparitiunea acelui fin sistem venos, ce concentreaza idealele artei în boltita frunte si-n acei ochi de-un albastru întuneric, cari sclipesc în umbra genelor lungi si devin prin asta mai dulci, mai întunecosi, mai demonici. Parul el blond pare-o bruma aurita, gura dulce cu buza dedesupt putin mai plina parea ca cere sarutari, nasul fin si barbia ratunda si dulce ca la femeile lui Giacomo Palma( Giacomo Palma (Jacopo Negretti - Palma Vecchio, – 1480-1528) – pictor italian influentat în crearea Madonelor de Bellini si Giorgione.). Atât de nobila, atât de frumoasa, capul ei se ridica c-un fel de copilatoara mândrie, astfel cum si-i ridica caii de rasa araba, s-atunci gâtul nalt lua acea energie marmoree si doritoare totodata ca gâtul lui Antinous( Antinous – tânarul de frumusete legendara, favorit al împaratului Hadrian, adesea reprezentat în pictura si sculptura.).
Ea-si culca capul într-o mâna si privi la acel tânar calugar cu o indefinibila, resignata dorinta. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decât de gluma, a carei realitate, ce-i drept, i-ar fi si placut.

     Ce întunecoase bucurii simtea inima ei în acea privire... cum ar fi dorit... ce ar fi dorit...? Ah! cine o spune, cine-i poate spune, si care limba e-ndestul de bogata, ca sa poata exprima acea nemarginire de simtiri, cari se gramadesc nu în amor însusi, ci în setea de amor. Ea viseaza-n fereastra... sa viseze numai... n-ar fi un pacat analiza simturilor ei?...