De ce am cazut in robia
comunista - Partea I
de Anonim publicat la 02.07.2009
De ce am cazut in robia comunista
     Războiul ce l-a purtat România contra Rusiei bolsevice pentru apărarea fruntariilor tării, ca orice intâmplare istorică, nu poate fi circumscris in limitele lui cronologice, 22 Iunie 1941 - 23 August 1944.
Substanta acestui război s'a strâns de mult mai de departe; el are o serie de antecedente care fac parte integrantă din propria lui natură.
Această pre-istorie a lui e tot atât de important să fie cunoscută si examinată, dacă vrem să-i intelegem tragicul final.
Nu am pierdut războiul intr'un singur moment, cum ar fi Stalingradul, si nici datorită unei singure decizii, Teheran, care a dus la impărtirea Europei in sfere de influentă, ci l-am pierdut, asa zicând pe drum, in decursul perioadei ce s'a scurs dela un război la altul, prin acumularea unui lung sir de erori si adversităti.
Dacă adversitătile nu puteau fi evitate, iesind din sfera vointei nationale, erorile puteau fi eliminate, fiind de competenta guvernantilor.
In paginile care urmează voi încerca să expun această lentă eroziune a posibilitătilor noastre de a ne înfrunta cu comunismul, in conditiuni ca să ne putem salva tara dela cotropire si robie.

     Voi arăta cum, pe parcursul celor două decenii de viată românească liberă, acei ce aveau răspunderea destinelor natiunii au luat rând pe rând apa dela moara natiunii si au trecut-o în albia comunismului, până ce biata moară românească, lipsită de fortă, a întepenit.
Pierderea independentei nationale este rezultatul unui lung proces de degradare a politicei noastre interne si externe, săvârsit de oameni de cea mai felurită spetă, începând dela inconstienti până la trădători si agenti ai inamicului.
     1. Latenta amenintare
     Biruinta comunismului in Rusia atârna ca o sabie a lui Damocle deasupra capului nostru, în asteptarea unui moment propice ca să ni-l reteze.
Dacă in prima fază a revolutiei rusesti, am profitat de haosul creat si de desmembrarea imperiului tarist pentru a recupera Basarabia, mai târziu, si pe măsură ce regimul iesit din revolutie se consolida, trebuia să ne cutremurăm de ceeace ar putea să se întâmple neamului nostru in viitor si cu înfrigurare să ne pregătim cuirasa de care să se izbească atacurile dusmane.
Această mobilizare permanentă a spiritului national contra monstrului care ne pândea de dincolo de Nistru era cu atât mai usor de realizat cu cât poporul nostru cunostea bolsevismul din propria lui experientă.
Armata română a trebuit să se înfrunte in 1917 cu bandele de soldati rusi sovietizati cari părăseau frontul in masă si amenintau Iasii, unde se aflau Regele si guvernul tării. Tot cu arma in mână, la cererea fratilor basarabeni, a trebuit să curătim provincia dintre Prut si Nistru de aceleasi hoarde care prădau si ucideau si tot cu pretul sângelui vârsat am alungat pe bolsevicii care se cuibăriseră la Budapesta, salvând nu numai Romănia, ci si întreaga Europă Centrală de invazia comunistă.
Chiar in interiorul tării s'au produs, între anii 1919 -1922, alunecări spre stânga si a fost nevoie de interventia armatei si de sănătoasa reactiune a tineretului universitar ca să se stingă focarele de agitatie.
Dar fiara bolsevică, înfrântă pentru moment în încercările ei de a deveni stăpâna Europei printr'un singur asalt revolutionar generalizat, nu era biruită. Ea s'a retras in vizuina moscovită, de unde pregătea revansa.
Viitoarele revărsări ale comunismului asupra vecinilor nu vor mai fi brusce si necontrolate -lectiile depe Vistula si Budapesta le-au folosit- ci o măiastră combinatie de intrigă, diplomatie si fortă.
Victimele de mâine vor trebui să fie in prealabil cloroformizate, să li se adoarmă instinctul de apărare, să fie prinse ca într'o pânză de paianjen de retelele conspiratiei comuniste încât atunci când va veni ceasul loviturii de gratie, acestea să nu mai opună decât o slabă rezistentă.
     2. Tragedia începe cu partidele
     E greu de priceput cum aceste semne premergătoare, care nu mai lăsau niciun dubiu asupra intentiilor si planurilor de agresiune ale Uniunii Sovietice contra tării noastre, nu au avut efectul asteptat in pătura conducătoare a tării.
O cat de usoară percepere a primejdiei ar fi trebuit să-i determine pe conducători să elaboreze o politică de lungă durată, care să se transmită ca o permanentă natională, pe deasupra partidelor care se succedau la putere, si al cărei obiectiv să fie întărirea tării in toate sectoarele pentru a face fată oricărei încercări inamice de a forta linia Nistrului
Tot destinul nostru, toată istoria noastră se juca pe această carte.
Vom exista ca natiune si ne vom putea desvolta in conformitate cu aspiratiile noastre nationale numai dacă vom izbuti să împiedicăm puhoiul bolsevic să se reverse peste tara noastră, si vom pierde totul, inclusiv dreptul la o viată liberă, dacă nu vom fi capabili să ridicăm acest dig.
In decada care a urmat primului războiu mondial, 1920-1930, partidele politice, stăpâne pe cârma tării, au dat un lamentabil examen de politică externă. Ele s'au ocupat de fel de fel de chestiuni si au intocmit fel de fel de programe, dar nu au dat atentia cuvenită acelor nouri amenintători care se puteau observa dincolo de Nistru.
Partidele nu au înteles unde zace centrul de greutate al bătăliei, încotro trebue să ne concentrăm toate puterile si rezervele natiunii, care e problema prin excelentă spre care să-si îndrepte îngrijorările si patriotismul lor.
Romania nu se putea culca pe laurii victoriei. Ea era pândită de nenumărate primejdii externe. Exista o ordine de mărime a primejdiilor si partidele trebuia să înceapă prin a organiza dispozitivul de apărare al tării in functie de primejdia principală.
In cazanul moscovit fierbea a ură nestinsă împotriva neamului nostru. Si când armatele Anticristului se vor simti suficient de tari, iar noi vom fi suficient de slabi, si când cei dintâi nu se vor teme de complicatii internationale, ne vor cutropi.
Prizoniere ale unui fel rudimentar de a trata politica externă, toată arta partidelor de a conduce corabia natiumi pe apele nelinistite ale Europei se rezuma la brava formulă a «marilor nostri aliati», ceeace voia să zică că Anglia si Franta, marile puteri care ne-au sprijinit in realizarea unitătii nationale, vor avea ele grijă să ne ocrotească si contra unei agresiuni din partea Rusiei.
Evident că atâta vreme cat sistemul de aliante ridicat pe ruinele celor trei imperii (german, austro-ungar si rusesc), având ca privot puterea militară franceză, îsi mentinea suprematia pe continent, această referintă la « marii nostri aliati» era fără cusur.
Dar cum nimic nu rămăne imutabil in istorie, si raporturile de forte între natiuni se modifică neîncetat. Franta a dominat in afacerile europene in primii ani după răsboi, dar, rănd pe rând, au intrat in actiune alte complexe politico-militare care au rupt echilibrul existent.
In 1922, Italia fascistă se desprinde de sistemul de aliante iesit din răsboi si inaugurează o politică externă proprie.
După câtiva ani de slăbiciune, Rusia sovietică se pune din nou pe picioare sub cnutul dictaturii comuniste, iar in anul 1933, poporul german se strange cu entuziasm sub steagul partidului national-socialist care proclamase ca punct principal din programul său repudierea clauzelor oneroase ale Tratalului dela Versailles.
In tot acest timp de mari prefaceri, partidele politice au rămas anchilozate in formulele ce le mosteniseră dela «preluarea imperiului». Fizionomia politică a Europei suferise schimbări radicale. Europa dela 1922 nu mai era Europa dela 1920, nici Europa dela 1925 si nici Europa dela 1933.
Partidele politice ar fi trebuit să ia act de existenta unor noi constelatii de forte si să adapteze politica externă a României noilor realităti.
Aceasta nu însemna a rupe cu vechile aliante -nu eram pusi in situatia de a opta pentru un sistem sau altul- ci de a lărgi cercul prieteniilor, câstigând noi aliati in latentul conflict ce exista între noi si Rusia.
Singur Generalul Averescu a înteles semnele îngrijorătoare ale timpului si, in al doilea mandat al său, 1926-1927, a strâns legăturile de prietenie cu Italia mussoliniană.
Cu acest gest, a obtinut nu numai recunoasterea alipirii Basarabiei de către Italia, dar a pus si un prim fundament al unei aliante ulterioare care putea să ne garanteze granita Nistrului.
Guvernele cari au urmat nu numai că nu au cultivat bunele raporturi cu Italia, dar au făcut totul ca să le învenineze, creindu-ne o dusmănie inutilă.
Conflictul cu Uniunea Sovietică era inevitabil din cauza ideologiei expansioniste a comunismului.
Poporul român, cu instinctul lui sănătos, si-a dat seama de unde îl pândeste nenorocirea si a manifestat tot timpul o repulsie organică fată de agitatiile comuniste. Tineretul tării s'a ridicat cu un avânt irezistibil ca să blocheze calea acelora care voiau să introducă comunismul in universităti. Numai partidele trăiau intr'o lume ireală, crezându-se la adăpost de raidurile de peste Nistru, dacă invocau fără încetare, ca o formulă magică, atasamentul fată de marii nostri aliati.
Ba mai mult, aceste partide s'au simtit ofensate când Corneliu Z. Codreanu cerea in 1930 «întoarcerea Basarabiei cu fata spre Bucuresti», in loc să fie lăsată pradă agentilor bolsevici, si i-au interzis marsul ce-l proiectase cu tineretul tării peste Prut.
Si asa s'a pierdut o decadă pretioasă, legându-ne sperantele de «fata morgana» a marilor nostri aliati.
Iar acestia cum au onorat încrederea ce ne-am pus-o in ei?
In 1939, ne-au oferit garantii pentru granita de Vest a tării, dar nu s'au legat să apere granita răsăriteană.
In 1940, când am primit ultimatul sovietic, nu ne-am bucurat nîci măcar de un gest de protest din partea Angliei (căci Franta iesise din luptă), adresat Moscovei, pentru călcarea conventiei de definire a agresiunii.
In 1944, un alt moment critic al existentei Statului român, «marii nostri aliati», pe care îi adorau partidele, ne-au părăsit si ne-au învitat să intrăm in abatorul bolsevic...
Si asa s'a pierdut o decadă pretioasă, sub domnia incompetentei si a superficialitătii.
     3. Trădarea lui Titulescu
     Neglijarea pericolului ce ne păstea din stepele Rusiei a luat aspecte grave prin acapararea politicei externe a României de către Nicolae Titulescu.
In timp ce conducătorii partidelor politice pot fi acuzati de diletantism sau de infantilism politic, Nicolae Titulescu reprezintă un caz calificat de trădare.
Astăzi posedăm suficiente dovezi, mai ales după publicarea a o serie de documente de către oficinele istorice ale regimului din tară, pentru a afirma că Titulescu a fost un agent al conspiratiei comuniste.
Serviciile ce le-a adus Moscovei, trădând interesele tării lui si ale întregei Europe, nu pot fi comparate decât cu cele aduse de Sorge sau Canaris, in cursul celui de-al doilea războiu mondial.
Dela venirea national-tărănistilor la putere, in 1928, si până in 1936, când a fost concediat, Titulescu, fie că era sau nu titularul ministerului, controla politica externă a României. Ceeace partidele săvârsiseră din îngustime de vedere, lăsând granita răsăriteană descoperită, Titulescu a urmărit cu bună stiintă si constiintă.

     La plecarea lui, situatia externă a României se înrăutătise, devenind fluidă, fără niciun punct de sprijin real, fără, nicio certitudine, fără niciun aliat care ar putea să ne ajute in caz de nevoie.
Franta, «marele nostru aliat», se intovărăsise cu Uniunea Sovietică!: deci, nu ne mai putea fi de niciun folos; cu Germania si Italia eram la cutite, iar de Rusia Sovietică ne legau niste semnături fără nicio valoare.
Titulescu întreprinse trei operatii fraudulose de politică externă in contra intereselor tării:
A. a făcut tot ce i-a stat in putintă ca să împiedece apropierea Romăniei de Statele revolutiilor nationale, Italia si Germania, mergând până la ofensarea si bruscarea acestor mari puteri;
B. a lucrat cu un zel suspect ca să întroducă Rusia Sovietică in concertul natiunilor civilizate, din care se expulzase singură prin faptele ei criminale.
In 1934, Rusia Sovietică este primită in Liga Natiunilor, iar in 1935 se încheie pactul de amicitie si asistentă mutuală între Franta si Soviete.
La realizarea celor două acte, Titulescu a fost un aprig sustinător al Kremlinului;
C. pentru a linisti opinia publică românească, alarmată de strania atitudine a ministrului nostru de externe, care se făcuse avocatul Rusiei Sovietice in toate forurile internationale, Titulescu s'a întors acasă cu niste petice de hârtie pe care îsi pusese semnătura si Rusia Sovietică.
Unul era pactul de definire al agresiunii, semnat la Londra in 1933, între Soviete si toti vecinii ei. România figurează printre semnatarii acestui act.
Alt instrument diplomatic prin care Titulescu voia să demonstreze tării că relatiile cu Rusia Sovietică s'au normalizat si nu mai avem să ne temem de o agresiune din partea acestui Stat, a fost reluarea raporturilor diplomatice cu Moscova, in 9 Iunie 1934.
Chestiunea Basarabiei fusese eliminată din termenii acordului încat ne putem imagina natura garantiilor ce ni le oferea Uniunea Sovietică.
Ea ne garanta că Basarabia continuă să fie obiect de litigiu între cele două tări...
Când si-a respectat Uniunea Sovietică iscălitura, ca să ne putem încredinta, soarta acordurilor încheiate cu ea?
Trădarea lui Titulescu a fost posibilă pentrucă a întâlnit mediul prielnic in care să se desfăsoare activitatea lui de desorganizare a apărării nationale.
Partidele politice, cu superba lor ignorantă a noii conjuncturi europene, vedeau in Titulescu un strălucit continuator al glorioasei mosteniri a războiului de intregire, alături de «marii nostri aliati».
Dar ei nu îsi luau osteneala să cerceteze cum ne va ajuta Franta in eventualitatea unui atac rusesc, cănd ea însăsi era legată printr'un pact militar cu Uniunea Sovietică...
Din momentul încheierii acestui pact, Franta nu mai putea conta in tabloul aliantelor românesti si trebuia substituită cu o altă putere, in spetă Germania.
Partidele nu intelegeau jocul subtil a lui Titulescu, care le specula nivelul redus al inteligentei lor politice pentru a-si împlini obligatiile luate fată de Internationala Comunistă.
Partidele îi dăduseră lui Titulescu o semnătură in alb. Tot ce făcea el era bun făcut, purtând pecetea celei mai mari iscusinte politice.
Atât Maniu, Brătianu, cât si ceilalti sefi mai rnărunti ai partidelor, cu rari exceptii, îi purtau un adevărat cult si îi sorbeau cuvintele casicum ar fi fost rostite de un oracol.
Dar Titulescu mai dispunea si de altă acoperire ca să-si exercite fără niciun control politica lui de subminare a sigurantei externe a tării.
Manevrele lui de progresivă înfeudare a României intereselor sovietice nu s'ar fi putut realiza fără de consimtământul Regelui Carol al II-lea.
Regele era de acord cu aceasi politică de apropiere de Moscova, pe care el însusi o patrona si urmărea să o realizeze.
Ultima lovitură si cea mai gravă pe care o pregătea Titulescu in contra tării lui a fost să transforme România intr'o bază de înaintare a trupelor sovietice spre Europa Centrală.
Această actiune trădătoare care, dacă s'ar fi realizat, ne-ar fi transformat in pasalâc rusesc cu 8 ani mai inainte, a putut fi împiedecată la vreme gratie energicelor proteste ale lui C. Z. Codreanu, Octavian Goga, George Brătianu, Mihail Sturdza si ale altor oameni politici si diplomati.