Calatorie la Ixtlan - Partea I de Carlos Castaneda publicat la 15.07.2009
"Oprirea lumii" -Intalnirea
     Sâmbata, 22 mai 1971, am plecat la Sonora, în Mexic, sa ma întâlnesc cu don Juan Matus, un vrajitor indian Yaqui, pe care îl cunosteam din 1961. Mi-am spus ca vizita din ziua aceea nu avea sa se deosebeasca în vreun fel de nenumaratele dati, în care ma dusesem sa-l vad în cei zece ani de când îi eram ucenic.
Evenimentele care au avut loc în acea zi si în cele urmatoare au fost totusi importante pentru mine. Ucenicia mea a luat sfârsit cu acea ocazie.
Nu a fost vorba de o retragere arbitrara din partea mea, ci de o încheiere hotarâta cu buna stiinta. Am prezentat deja experienta uceniciei mele în doua lucrari precedente: Învataturile lui don Juan si Cealalta realitate.
     Ideea de baza în ambele carti era aceea ca, în deprinderea tainelor vrajitoriei, elementele-cheie sunt starile de realitate neobisnuita produse prin ingestia unor plante psihotrope.
În aceasta privinta, don Juan era un expert în utilizarea a trei asemenea plante: Datura inoxia, îndeobste cunoscuta sub denumirea de buruiana jimpson, Lophorphora williamsii, cunoscuta ca peiota, si o ciuperca halucinogena din specia Psilocybe.
Modul în care am perceput lumea ca efect al acestor plante psihotrope a fost atât de ciudat si de impresionant, încât m-am vazut nevoit sa presupun ca aceste stari reprezinta singura cale de comunicare si de învatare a lucrurilor pe care încerca sa mi le spuna.
Aceasta presupunere era gresita.
     Pentru a evita orice neîntelegeri în privinta lucrului meu cu don Juan, as dori ca, în acest stadiu, sa lamuresc urmatoarele chestiuni.
Pâna acum nu am încercat, în vreun fel sau altul, sa-l plasez pe don Juan într-un context cultural. Faptul ca el se considera un indian Yaqui nu înseamna ca stiinta sa în materie de vrajitorie este cunoscuta sau practicata de indienii Yaqui în general.
Toate conversatiile avute cu don Juan pe timpul uceniciei mele au fost purtate în limba spaniola, iar faptul ca am reusit sa obtin explicatii cuprinzatoare în legatura cu sistemul lui filozofic se datoreaza în exclusivitate modului perfect în care stapâneste aceasta limba.
Am pastrat obiceiul de a ma referi la acest sistem folosind termenul de vrajitorie si la don Juan folosindu-l pe acela de vrajitor, deoarece este vorba de termeni pe care îi folosea el.
Întrucât am fost în masura sa notez cea mai mare parte a celor spuse la începutul uceniciei si toate conversatiile din fazele ulterioare, am adunat o cantitate voluminoasa de notite. Pentru a le da o forma usor de citit, pastrând totusi caracterul uimitor de unitar al învataturilor lui don Juan, am fost nevoit sa le redactez, dar ceea ce am eliminat este, dupa parerea mea, lipsit de importanta pentru ideile pe care doresc sa le subliniez.
     În cazul muncii mele cu don Juan mi-am limitat eforturile doar la a-l considera drept vrajitor si la a obtine acces la cunostintele sale.
În scopul prezentarii punctului meu de vedere, trebuie sa explic întâi conditia de baza a vrajitoriei, asa cum mi-a prezentat-o don Juan. El spunea ca pentru un vrajitor lumea de zi cu zi nu e reala, asa cum credem noi ca este. Pentru un vrajitor, realitatea sau lumea pe care o cunoastem e doar o descriere.
În vederea validarii acestei premise, don Juan si-a concentrat toate eforturile pentru a ma conduce la o convingere clara ca ceea ce am în minte ca lume este mai degraba o descriere a lumii, o descriere ce mi-a fost insuflata din momentul nasterii. Spunea ca oricine vine în contact cu un copil e un profesor care îi descrie acestuia încontinuu lumea, pâna în momentul în care copilul e capabil sa o perceapa asa cum îi este descrisa.
Dupa don Juan, nu retinem acest moment uimitor deoarece nici unul dintre noi n-ar putea avea un punct de referinta pentru a face vreo comparatie. Totusi, din acel moment, copilul e un "membru". El cunoaste descrierea lumii, iar apartenenta sa devine deplina, banuiesc, în momentul în care e capabil sa-si traduca toate interpretarile perceptuale proprii, pe care, conform descrierii, le valideaza.
     Deci, pentru don Juan, realitatea vietii noastre normale consta dintr-un nesfârsit sir de interpretari perceptuale, pe care noi, indivizii care tinem de un grup specific, am învatat sa le facem în comun.
Ideea ca interpretarile perceptuale care formeaza lumea constituie un flux este conforma cu faptul ca ele se succed în mod neîntrerupt si sunt rareori puse sub semnul întrebarii. De fapt, realitatea lumii pe care o cunoastem e considerata atât de evidenta, încât premisa de baza a vrajitoriei, potrivit careia realitatea noastra e doar una formata din multe descrieri, poate fi considerata cu greu drept o presupunere serioasa.
Din fericire, în cazul uceniciei mele, don Juan nu-si punea problema daca eu voi lua sau nu propunerea sa în serios, continuând sa-si elucideze problemele în pofida opozitiei mele, a neîncrederii mele si a esecului meu de a întelege ceea ce spunea el. De aceea, ca profesor în vrajitorie, don Juan s-a straduit sa-mi descrie lumea din prima clipa în care ne-am întâlnit. Dificultatea în a-i accepta conceptele si metodele decurgea din faptul ca unitatile descrierii sale mi-erau straine, fiind incompatibile cu ale mele. Controversa sa consta în faptul ca el ma învata cum "sa vad", actiune opusa notiunii de "a privi" si ca "oprirea lumii" era primul pas care ducea la "vedere". Ani întregi am tratat ideea "opririi lumii" drept o simpla metafora. Abia spre sfârsitul uceniciei mele, în timpul unei conversatii initiatice, au început sa se clarifice scopul si importanta acestei idei, ca fiind una din afirmatiile principale ale cunostintelor lui don Juan.
     Eu si don Juan am discutat despre lucruri diferite într-o maniera relaxata. I-am povestit despre un prieten al meu si dilema acestuia cu copilul sau de noua ani. Copilul, care traise la mama sa în ultimii patru ani, statea acum cu prietenul meu, care-si punea problema ce sa faca cu el. Prietenul meu spunea ca la scoala copilul era slab, nu se putea concentra si nu îl interesa nimic. Avea o comportare ciudata si obisnuia sa fuga de acasa.
- Prietenul tau are într-adevar o problema, a spus don Juan râzând.
Voiam sa continuu sa-i spun despre toate lucrurile "teribile" pe care le facea copilul, dar el m-a întrerupt.
- Nu mai trebuie sa-mi spui nimic despre baietelul acela. Nici tu, nici eu nu mai trebuie sa-i urmarim actiunile în gândurile noastre în nici un fel.
Vorbea sec, cu tonul ferm, dar a zâmbit apoi.
- Ce poate face prietenul meu?
- Cel mai rau lucru pe care-l poate face e sa-l puna pe copil sa fie de acord cu el.
- Ce vrei sa spui?
- Vreau sa spun ca acel copil nu trebuie lovit sau speriat de tatal sau, atunci când nu se poarta cum vrea el.
- Dar cum îl poate învata ceva, daca nu îl intereseaza nimic?
- Prietenul tau ar trebui sa lase pe altcineva sa bata copilul.
- Nu poate lasa pe altcineva sa se atinga de micut! - am spus eu surprins de sugestia sa.
Pe don Juan parea sa-l fi bucurat reactia mea si a râs.
- Prietenul tau nu e un luptator. Daca ar fi fost, ar fi stiut ca cel mai rau lucru pe care îl poate face cineva e sa se confrunte cu fiintele umane într-un mod nepoliticos.
- Ce ar face un luptator, don Juan?
- Luptatorul procedeaza strategic.
- Tot nu înteleg ce vrei sa spui.
- Vreau sa spun ca, daca prietenul tau ar fi fost un luptator, si-ar fi ajutat copilul sa "opreasca lumea".
- Cum poate face asta?
- Ar avea nevoie de putere personala. Ar trebui sa fie un vrajitor.
- Da, dar nu este.
- În acest caz, trebuie sa foloseasca procedee obisnuite pentru a-si ajuta fiul sa-si schimbe ideea despre lume. Nu e "oprirea lumii", dar actioneaza în acelasi mod.
     L-am rugat sa-si explice afirmatiile.
- În locul lui, as începe prin a angaja pe cineva sa-l bata pe copil. L-as angaja pe cel mai urât om pe care l-as gasi.
- Sa sperie un copil?
- Nu doar sa sperie un copil. Micutul trebuie sa fie "oprit", dar, daca e batut de tatal lui, nu va reusi. Daca vrei sa "opresti" pe cineva, trebuie sa ramâi în afara cercului care-l preseaza. Astfel poti directiona presiunea.
Ideea era uimitoare, dar cumva îmi placea. Don Juan îsi tinea barbia în palma stânga. Bratul stâng îi statea lânga piept, pe o cutie de lemn ce servea drept o masa scunda. Ochii erau închisi, dar pupilele i se miscau. Am simtit ca ma privea printre genele închise. Gândul m-a speriat.
- Spune-mi mai mult despre ce trebuie sa faca prietenul meu cu baiatul.
- Spune-i sa mearga si sa aleaga foarte atent un tip urât. Spune-i sa aleaga unul tânar. Unul care mai are putere în el.
Don Juan a descris apoi o strategie ciudata. Trebuia sa îl instruiesc pe prietenul meu sa-l puna pe tip sa-l urmareasca unde se duce cu copilul. Omul va trebui ca la un semn prestabilit, când copilul se poarta necuviincios, sa sara dintr-un tufis, sa ia copilul si sa-l bata bine. Dupa ce omul îl sperie, prietenul tau trebuie sa-l ajute pe baiat sa-si revina, în orice mod poate. Daca va urma aceasta procedura de trei-patru ori, te asigur ca acel copil se va simti altfel si se va comporta diferit. Îsi va schimba ideea despre lume.
- Dar daca frica îl raneste?
- Frica nu raneste pe nimeni, niciodata. Ceea ce raneste spiritul e sa ai pe cineva mereu în spatele tau, sa te bata, spunându-ti ce sa faci si ce sa nu faci.
Când baiatul se va fi redresat, spune-i prietenului sa mai faca un ultim lucru pentru el. Trebuie sa gaseasca un copil mort, poate la spital sau la cabinetul vreunui doctor.
Trebuie sa-si ia copilul acolo si sa-i arate baiatul mort. Trebuie sa-l lase pe copil sa atinga corpul cu mâna stânga în orice loc, în afara de burta cadavrului.
Dupa ce baiatul face asta el va fi schimbat. Lumea nu va mai fi aceeasi pentru el.
     Mi-am dat seama atunci ca, de-a lungul anilor, don Juan mi-a aplicat acelasi tratament, desi pe o scara diferita, tactici identice cu cele sugerate pentru prietenul meu.
L-am întrebat despre asta. El a spus ca a încercat mereu sa ma învete cum sa "opresc lumea".
- Înca nu ai reusit, a spus el zâmbind. Se pare ca nu functioneaza nimic, pentru ca esti prea încapatânat. Daca ai fi fost totusi mai putin încapatânat, de acum probabil ca ai fi reusit sa "opresti lumea" cu oricare dintre tehnicile pe care ti le-am destainuit.
- Ce tehnici, don Juan?
- Tot ce ti-am spus era tehnica de "oprit lumea".
     Dupa câteva luni de la aceasta conversatie, don Juan a reusit sa realizeze ceea ce urmarea, sa ma învete sa "opresc lumea".
Evenimentul monumental din viata mea m-a determinat sa reexaminez în detaliu munca mea de zece ani. Am înteles ca ideea initiala despre rolul plantelor psihotrope era eronata. Ele nu erau o conditie esentiala pentru descrierea lumii vrajitorilor, ci numai un ajutor pentru cimentarea partilor descrierii pe care eram incapabil sa le percep altfel.
Insistenta mea de a ma agata de versiunea standard a realitatii ma facea surd si orb la cerintele lui don Juan. De aceea, doar lipsa mea de sensibilitate era cea care era îngrijorata de folosirea lor.
Revazându-mi toate notitele, mi-am dat seama ca don Juan mi-a dat cea mai mare parte a noii descrieri, chiar de la începutul asocierii noastre, prin ceea ce el numea "tehnici pentru oprirea lumii".
În lucrarile mele de atunci nu am inclus acele parti ale notitelor, pentru ca nu aveau legatura cu folosirea plantelor psihotrope.
Asa ca acum le-am restabilit pe drept, în ideea învataturilor lui don Juan si le-am expus în primele saptesprezece capitole ale acestei carti.
Ultimele trei capitole se refera la evenimentele care au culminat cu faptul ca am reusit sa "opresc lumea".
     Rezumând, pot spune ca, atunci când mi-am început ucenicia, acolo era o alta realitate, ca sa spun asa, era o descriere magica a lumii, despre care nu stiam.
Don Juan, ca vrajitor si profesor, m-a învatat aceasta descriere. De aceea, ucenicia mea de zece ani a constat în constientizarea acestei realitati necunoscute, prin dezvoltarea descrierii ei, adaugind, în mod treptat, parti din ce în ce mai complexe, pe masura ce înaintam în cunoastere.
     Terminarea uceniciei însemna ca am învatat o noua descriere a lumii, într-o maniera autentica si convingatoare, devenind astfel capabil sa obtin un nou mod de a percepe lumea, care se potrivea cu descrierea cea noua. Cu alte cuvinte, obtinusem calitatea de membru. Don Juan a declarat ca, pentru a reusi sa "vad", trebuie sa "opresc lumea".
A "opri lumea" era într-adevar o transformare specifica anumitor stari de constiinta în care realitatea de zi cu zi e alterata, deoarece fluxul interpretarii, care de obicei curge neîntrerupt, a fost oprit de un tip de circumstante straine acestui flux.
În cazul meu, setul de circumstante straine de fluxul normal al interpretarii mele era descrierea magica a lumii. Conditia lui don Juan pentru "oprirea lumii" era ca trebuie sa fii convins; cu alte cuvinte, trebuie sa înveti noua descriere într-un sens total, în scopul de a o compara cu cea veche, iar în acest fel sa spargi certitudinea dogmatica, pe care o împartim cu totii, ca validitatea perceptiilor noastre sau realitatea lumii în perceptia noastra nu poate fi pusa la îndoiala.
     Dupa "oprirea lumii", urmatorul pas era acela de "a vedea". Prin asta, don Juan întelegea ceea ce mi-ar placea sa definesc drept "raspunsul la solicitarile perceptuale ale unei lumi din afara descrierii pe care am învatat s-o cunoastem ca realitate".
Credinta mea e ca toti pasii acestia pot fi întelesi doar în termenii descrierii careia îi apartin; si deoarece era o descriere pe care el a intentionat sa mi-o ofere de la început, atunci trebuie sa permit învataturilor lui sa constituie singura sursa de patrundere în ea.
De aceea, voi lasa cuvintele lui don Juan sa vorbeasca ele însele.

     - Înteleg ca stiti multe despre plante, domnule, i-am spus batrânului indian din fata mea.
Un prieten de-al meu ne înlesnise întâlnirea, apoi a parasit încaperea. Ne-am prezentat unul altuia si batrânul s-a recomandat cu numele de Juan Matus.
- Ti-a spus asta prietenul tau? a întrebat el în treacat.
- Da, el mi-a spus.
- Culeg plante sau, mai degraba, le las pe ele sa ma culeaga, a spus el încet.
     Ne aflam în sala de asteptare a unei statii de autobuz din Arizona. L-am întrebat în spaniola daca ma va lasa sa-l chestionez. Am spus:
- Mi-ar permite domnul (caballero) sa-i pun câteva întrebari? Caballero, cuvânt derivat de la cuvântul caballo (cal), însemna la origine cavaler sau nobil calare.
M-a privii curios.
- Sunt un cavaler fara cal, a spus el zâmbind, apoi a adaugat:
- Ti-am spus ca numele meu e Juan Matus.
Mi-a placut zâmbetul lui. M-am gândit ca trebuia sa fie o persoana care putea aprecia sinceritatea si m-am decis sa-l abordez direct cu o cerere.
I-am spus ca eram interesat sa culeg si sa studiez plantele medicinale si, mai ales, sa aflu despre cactusul halucinogen peiota, pe care l-am studiat la Universitate, la Los Angeles.
     Credeam ca ma prezentasem ca o persoana foarte serioasa. Eram multumit si credeam ca cele spuse erau destul de plauzibile.
Batrânul si-a înclinat încet capul, iar eu, încurajat de tacerea sa, am adaugat ca va fi profitabil pentru amândoi sa discutam despre peiota.
În acel moment si-a ridicat capul si m-a privit în ochi. A fost o privire formidabila. Totusi, nu era amenintatoare sau rea în vreun fel. Era o privire care ma strapungea.
Am ramas cu gura cascata si, brusc, nu am mai putut continua sa vorbesc despre mine. Întâlnirea noastra s-a terminat în felul acesta.
Totusi, îmi ramasese o farâma de speranta. El mi-a spus ca poate o sa-i fac o vizita cândva.
     Ar fi fost dificil sa-mi dau seama de impactul privirii lui don Juan, daca experienta mea de pâna atunci nu m-ar fi ajutat sa decelez unicitatea acelui eveniment.
Când am început sa studiez antropologia si astfel l-a întâlnit pe don Juan, eram deja expert în "a ma descurca".
Îmi parasisem caminul cu ani de zile înainte, iar asta însemna, dupa mine, ca eram capabil sa ma descurc. De câte ori eram respins, puteam sa ma folosesc de lingusire sau, pentru a obtine concesii, de argumente, ori ma suparam; daca nu reuseam nimic, ma vaitam si ma plângeam; cu alte cuvinte, stiam ca puteam face totdeauna ceva în functie de circumstante, dar niciodata nici o fiinta umana nu-mi oprise elanul atât de prompt si de definitiv cum a reusit s-o faca don Juan în acea dupa-amiaza.
Dar nu era vorba doar de a fi redus la tacere; uneori, nu eram în stare sa-i dau o replica oponentului, pentru ca ma oprea respectul fata de el, totusi supararea sau frustrarea mea îsi gaseau exprimarea în gânduri.
Privirea lui don Juan m-a naucit într-o asemenea masura, încât nu mai puteam gândi coerent.
     Am devenit extrem de intrigat de acea privire ciudata si m-am decis sa-l caut.
Dupa acea prima întâlnire, m-am pregatit timp de sase luni citind despre folosirea peiotei la indienii americani, în special despre cultul peiotei la indienii din câmpii. Am studiat fiecare lucrare existenta, iar când am simtit ca eram pregatit, m-am întors în Arizona.
     I-am gasit casa dupa îndelungate cautari printre indienii din zona. Era dupa-amiaza târziu când am sosit si am parcat în fata casei. L-am vazut stând pe o strachina pentru lapte. Parea ca m-a recunoscut si m-a salutat la coborârea din masina.
Câtva timp am schimbat cuvinte de curtoazie, apoi i-am marturisit pe sleau ca fusesem destul de incorect cu el la prima întâlnire. M-am laudat ca stiam multe despre peiota, în realitate nu stiam nimic despre ea. El m-a privit. Ochii sai erau buni.
I-am povestit ca de sase luni tot citeam ca sa ma pregatesc pentru întâlnirea noastra si de data asta stiam foarte multe despre peiota.
A râs. Evident, trebuie sa i se fi parut ceva amuzant în afirmatia mea. Râdea si m-am simtit putin dezorientat si ofensat.
El si-a dat seama de situatia mea si m-a asigurat ca, desi avusesem intentii bune, în realitate nu exista nici un mod de a ma pregati pentru întâlnirea noastra.
Ma gândeam daca nu ar fi trebuit sa-l întreb daca în afirmatia sa era si vreun sens ascuns, dar nu am facut-o; totusi, el parea sa-si fi dat seama de sentimentele mele si a început sa-mi explice la ce se referise.
Mi-a spus ca stradaniile mele îi aminteau de o poveste despre un popor pe care un anumit rege îl persecuta, ucigându-si supusii. În poveste, a continuat el, cei persecutati nu se deosebeau de cei care îi persecutau decât prin faptul ca ei insistau sa pronunte anumite cuvinte într-un fel specific, propriu numai lor; proba se afla, desigur, în parola. Regele a postat blocaje pe drumuri în locurile obligatorii de trecere, unde o persoana oficiala îi cerea fiecarui trecator sa pronunte un cuvânt-cheie. Cei care pronuntau la fel ca regele traiau, iar cei care nu reuseau erau imediat executati.
Miezul povestii era ca un tânar s-a decis sa se pregateasca pentru a trece de bariera învatând sa pronunte cuvântul test exact asa cum o facea regele. Don Juan a spus, adresându-mi un zâmbet larg, ca tânarului i-au trebuit "sase luni" ca sa reuseasca. Apoi a venit ziua marelui test; tânarul s-a apropiat foarte sigur de bariera si a asteptat ca oficialul sa-i puna întrebarea.
Ajuns aici, don Juan si-a oprit foarte teatral povestea si m-a privit. Pauza lui era foarte studiata si mi se parea cam învechita, dar am intrat în joc. Auzisem de subiectul povestirii mai demult. Avea legatura cu evreii din Germania, care puteau fi depistati dupa felul în care pronuntau anumite cuvinte. Stiam de asemenea si ideea finala: tânarul era prins pentru ca persoana oficiala uitase cuvântul-cheie si îl pusese sa pronunte alt cuvânt, care era foarte apropiat, dar pe care tânarul nu învatase sa-l spuna corect.
Don Juan parea ca asteapta sa întreb ce a urmat, asa ca am facut-o.
- Ce i s-a întâmplat? am întrebat, încercând sa par naiv si interesat de poveste.
- Tânarul, care era destul de viclean, si-a dat seama ca persoana a uitat cuvântul si înainte ca acesta sa-i fi putut spune ceva a marturisit ca s-a pregatit sase luni.
A facut o alta pauza si m-a privit cu o stralucire strengara în ochi. De data asta reusise sa-mi clatine siguranta. Confesiunea tânarului era un element nou si nu mai stiam cum se termina povestea.
- Ei, ce s-a întimplat? am întrebat, interesat cu adevarat.
- Tânarul a fost ucis imediat, bineînteles, a spus el si a izbucnit în râs.
     Mi-a placut foarte mult modul în care mi-a trezit interesul, mai ales felul în care a facut legatura cu cazul pe care-l cunosteam. De fapt, parea ca a facut-o sa mi se potriveasca. El râdea de mine într-o maniera foarte subtila si artistica. Am râs si eu cu el.
I-am povestit apoi ca, indiferent de cât de stupid paream, eu m-am interesat cu adevarat de plante.
-Îmi place sa ma plimb foarte mult, a spus el.
M-am gândit ca a schimbat deliberat subiectul conversatiei, pentru a nu-mi raspunde. Nu am vrut sa-l supar cu insistenta mea.

M-a întrebat daca vreau sa ma plimb cu el putin prin desert. I-am raspuns ca mi-ar face mare placere.
- Asta nu e picnic, a spus el pe un ton de avertizare.
I-am spus ca voiam foarte serios sa lucrez cu el. I-am povestit ca aveam nevoie de informatii, de orice fel de informatie despre folosirea plantelor medicinale, si ca voiam sa-i platesc pentru timpul si efortul sau.
- O sa lucrezi pentru mine. Si te voi plati.
- Cât de mult o sa-mi dai?
Am sesizat o nota de lacomie în vocea lui.
- Cât crezi ca e potrivit.
- Plateste-ma pentru timpul meu... cu timpul tau.
     M-am gândit ca era un tip foarte special. Am recunoscut ca nu întelegeam ce dorea. Mi-a replicat ca nu era nimic de spus despre plante, de aceea ar fi imposibil sa-mi ia banii.
M-a privit staruitor.
- Ce faci în buzunar? m-a întrebat încruntat. Te joci cu cureaua?
Se referea la obiceiul meu de a lua notite pe un carnetel, în buzunarele enorme ale hanoracului.
Când i-am spus ce faceam, a început sa râda cu pofta.
I-am spus ca nu voiam sa-l deranjez scriind în fata lui.
- Daca vrei sa scrii, scrie, a spus. Nu ma deranjeaza.
     Ne-am plimbat prin desertul pustiu pâna la lasarea serii. Nu mi-a aratat nici o planta si nici n-a vorbit de ele. Ne-am oprit o clipa sa ne odihnim lânga niste tufisuri mari.
- Plantele sunt niste lucruri foarte speciale, a spus fara sa ma priveasca. Ele traiesc si au sentimente.
Chiar în acel moment în care a facut afirmatia, o pala puternica de vânt a facut sa tremure tufisurile pustii din jur. Ele au produs un zgomot rapid.
- Ai auzit asta? - m-a întrebat punându-si mâna dreapta la ureche ca sa-si îmbunatateasca auzul. Frunzele si vântul sunt de acord cu mine.
Am râs. Prietenul care ne facuse legatura ma avertizase ca batrânul era foarte excentric. M-am gândit ca "întelegerea cu frunzele" era una dintre excentricitatile sale.
Ne-am mai plimbat putin, dar el tot nu mi-a aratat vreo planta si nici nu a cules vreuna. Se prelingea pur si simplu printre tufisuri si le atingea cu blândete
Apoi s-a oprit si s-a asezat pe o piatra sa se odihneasca si sa priveasca în jur.
     Am insistat sa vorbim. I-am spus iar ca voiam foarte mult sa învat despre plante, în special despre peiota. L-am rugat sa-mi furnizeze informatii în schimbul unei recompense financiare.
- Nu trebuie sa ma platesti, a spus. Poti sa ma întrebi ce vrei. O sa-ti spun ceea ce stiu, apoi o sa te învat ce sa faci. M-a întrebat daca sunt de acord. Eram încântat. Apoi a adaugat enigmatic:
- Probabil ca nu e nimic de învatat despre plante pentru ca nu e nimic de spus despre ele.
Nu am înteles ce voia sa spuna sau ce întelegea prin asta.
- Ce ai spus?
A repetat afirmatia de trei ori si apoi întreaga zona a fost inundata de zgomotul unui avion militar, care zbura la joasa înaltime.
- Priveste! Lumea e de acord cu mine, a spus el punându-si mâna stânga la ureche.
     Îl gaseam foarte amuzant. Râsul sau era contagios.
- Esti din Arizona, don Juan? am întrebat, într-un efort de a mentine conversatia în jurul ideii ca el îmi va fi furnizor de informatii.
M-a privit si a dat din cap afirmativ. Ochii sai pareau obositi. Îi vedeam albul din jurul pupilelor.
- Te-ai nascut în localitatea asta?
A dat iar din cap fara sa-mi raspunda. Parea sa fie un gest afirmativ, dar parea de asemenea si ticul unei persoane cu gândul aiurea.
- Dar tu de unde esti? - a întrebat el. - Vin din America de Sud.
- E un spatiu vast. Vii de peste tot?
Ochii sai ma patrundeau din nou când ma privea. Am început sa-i explic circumstantele nasterii mele, dar el m-a întrerupt.
- Ne asemanam. Eu locuiesc aici, dar în realitate sunt un indian Yaqui din Sonora.
- Nu mai spune! Eu vin din...
Nu m-a lasat sa continuu.
- Stiu, stiu, a spus el. Esti cine esti, de unde esti, asa cum eu sunt un indian Yaqui din Sonora.
     Ochii sai erau foarte stralucitori, iar râsul sau era ciudat de schimbator. Ma facea sa simt ca m-a prins cu o minciuna. Aveam o senzatie ciudata de vinovatie. Aveam sentimentul ca el stia ceva ce eu nu stiam sau nu voiam sa-i spun.
Jena mea s-a amplificat. Probabil ca a remarcat-o, fiindca s-a ridicat si m-a întrebat daca voiam sa manânc la un restaurant în oras.
Mergând înapoi spre casa si apoi conducând spre oras, m-am simtit mai bine, dar nu eram tocmai relaxat. Ma simteam amenintat cumva, desi nu puteam gasi motivul.
Am vrut sa-i cumpar o bere la restaurant. A spus ca nu bea niciodata, nici chiar bere. Am râs în gândul meu. Nu-l credeam; prietenul meu îmi spusese ca "batrânul nu era aproape niciodata în toate mintile".
     Efectiv nu ma deranja ca ma mintea în legatura cu bautura. Îmi placea de el; era ceva foarte linistitor în persoana sa
Probabil ca mi se citea îndoiala pe fata, pentru ca el a început sa-mi explice ca obisnuia sa bea în tinerete, dar într-o zi pur si simplu a renuntat.
- Oamenii îsi dau greu seama ca ne putem lepada de orice în viata, oricând, uite asa, spuse el si îsi pocni degetele.
- Crezi ca poti renunta la fumat sau la bautura atât de usor?
- Bineînteles! a spus cu multa convingere. Fumatul si bautura nu reprezinta nimic. Nimic, atât timp cât vrem sa renuntam la ele.
Exact în acel moment apa care fierbea în cafetiera a scos un sunet îngâmfat, mândru, puternic.
- Ai auzit? a exclamat don Juan cu o stralucire în ochi. Apa care fierbe e de acord cu mine.
A adaugat dupa o pauza:
- Un om poate primi confirmari de la orice din jurul sau.
Exact în acel moment, cafetiera a scos un sunet gâlgâitor, cu adevarat obscen.
El a privit la aparat si a spus calm:
- Multumesc.
A dat din cap si apoi a izbucnit într-un râs clocotitor.
     Eram luat prin surprindere. Râsul sau era putin cam zgomotos, dar eram extrem de amuzat de el.
Atunci s-a terminat prima mea sedinta cu furnizorul meu de informatii. Si-a luat la revedere la usa restaurantului. I-am spus ca trebuia sa-mi vizitez niste prieteni si as vrea sa-l vad iar la sfârsitul saptamânii urmatoare.
- Când o sa fii acasa?
El m-a privit scrutator:
- Oricând vei veni.
- Nu stiu exact când voi veni.
- Vino linistit si nu-ti face probleme.
- Dar daca nu esti acasa?
- O sa fiu acolo, a spus zâmbind si a plecat.
     Am alergat dupa el si l-am întrebat daca puteam sa-mi aduc aparatul de fotografiat ca sa-i fac câteva poze, lui si casei sale.
- Asta nu se poate, a spus încruntându-se.
- Dar un casetofon? Te-ar deranja?
- Nici asta nu se poate.
M-am suparat si am început sa ma agit. Am spus ca nu vedeam nici un motiv logic în refuzul sau.
Don Juan a dat din cap negativ.
- Las-o balta, a spus el scurt. Iar daca vrei totusi sa ma vezi, nu mai vorbi despre asta.
Am mai facut o ultima încercare. I-am spus ca pozele si înregistrarile erau indispensabile muncii mele. El mi-a replicat ca un singur lucru e indispensabil pentru tot ceea ce facem, si anume "spiritul".
- Nu poti face nimic fara spirit, a spus. Iar tu nu-l ai. Îngrijoreaza-te de asta, si nu din cauza pozelor.
- Ce vrei sa...?
M-a întrerupt cu o miscare a mâinii si s-a dat câtiva pasi înapoi.
- Ai grija sa te întorci, a spus el încetisor si mi-a fluturat mâna în semn de ramas-bun.
     Don Juan statea pe podea, lânga usa casei sale, cu spatele sprijinit de perete. A întors o strachina de lemn pentru lapte si m-a rugat sa ma asez si sa ma simt ca acasa.
I-am oferit câteva tigari. Adusesem un cartus. El a spus ca nu fumeaza, dar a acceptat cadoul. Am discutat despre frigul noptilor din desert si am atins si alte subiecte obisnuite de conversatie.
L-am întrebat daca îi stricam tabieturile. El m-a privit cu un fel de încruntare si a spus ca nu avea asa ceva si ca puteam sa stau cu el toata dupa-amiaza, daca voiam.
     Pregatisem câteva fise genealogice si de înrudiri si voiam sa le completez cu ajutorul sau. De asemenea, am selectat din literatura etnografica o lista lunga de culturi ce apartineau indienilor din zona. Voiam sa le trec în revista cu el si sa marchez pe lista mea toate elementele care îi erau familiare.
Am început cu fisele rudelor.
- Cum îi spuneai tatalui tau? - am întrebat
- Îi spuneam Tata, a zis el cu o fata serioasa.
M-am simtit putin enervat, dar am continuat, în ideea ca el nu a înteles. I-am aratat fisa si i-am explicat ca un spatiu era pentru tata si celalalt pentru mama. I-am dat ca exemplu cuvintele diferite folosite în engleza si spaniola pentru mama si tata.
M-am gândit ca probabil trebuia sa încep întâi cu mama.
- Cum îi spuneai mamei tale?
- Îi spuneam Mama, a replicat el, pe un ton naiv.
- Vreau sa spun, ce alte cuvinte foloseai ca sa-i chemi pe parinti. Cum îi strigai?- am spus, încercând sa fiu politicos si rabdator.
El s-a scarpinat în cap si m-a privit cu o expresie tâmpa.
- Drace! a spus. M-ai prins. Stai sa ma gândesc.
     Dupa un moment de ezitare, paru sa-si aminteasca ceva si m-am pregatit sa scriu.
- Ei bine, a spus el, ca si cum s-ar fi gândit cu seriozitate, cum altfel sa-i fi strigat? Le spuneam Hei, hei Tata! Hei, hei Mama!
Am râs împotriva dorintei mele. Exprimarea folosita era caraghioasa si în acel moment nu stiam daca era un tip absurd, care ma lua peste picior, sau daca era într-adevar un om simplu.
     Recurgând la toata rabdarea pe care o aveam, i-am explicat ca întrebarile pe care i le pusesem erau foarte serioase si ca pentru munca mea era foarte important sa gasesc formule potrivite.
Am încercat sa-l fac sa înteleaga ideea genealogiei si a istoriei personale a cuiva.
- Care erau numele tatalui si mamei tale?
El m-a privit cu niste ochi limpezi si buni.
- Nu-ti pierde timpul cu prostiile astea, a spus el linistit, dar cu o forta neasteptata.
Nu stiam ce sa spun; era ca si cum altcineva ar fi rostit cuvintele astea. Doar cu o clipa mai devreme era un indian stupid care se scarpina în cap, apoi, brusc schimbase rolurile; eu eram cel stupid, iar el se uita la mine cu o privire indescriptibila, care nu era nici aroganta sau sfidatoare, nici nu exprima ura ori dispret. Ochii sai erau blânzi, limpezi si patrunzatori.
- Nu am istorie personala, a spus dupa o lunga pauza. Într-o zi, mi-am dat seama ca istoria mea personala nu îmi mai era necesara, asa ca am renuntat la ea, ca la bautura.
Nu am înteles exact ce voia sa spuna. Brusc, m-am simtit stingher, amenintat. I-am reamintit ca ma asigurase ca nu-l deranjeaza întrebarile mele. El a confirmat.
- Nu mai am istorie personala, a spus si m-a privit probator. Am renuntat la ea într-o zi când am simtit ca nu mai îmi este necesara.
     L-am privit, încercând sa gasesc întelesuri ascunse în cuvintele sale.
- Dar cum poti sa renunti la istoria personala? - am întrebat pe un ton insistent.
- Întâi trebuie sa ai dorinta asta. Apoi începi sa o reduci armonios putin câte putin
- De ce trebuie sa ai o astfel de dorinta? - am exclamat.
Tineam foarte mult la istoria mea personala. Radacinile familiei mele erau adânci. Simteam într-adevar ca fara ele viata mea nu avea nici un scop, nici o continuitate.
- Ar trebui sa-mi spui, poate, ce întelegi prin a renunta la istoria personala.
- Sa o lasi deoparte, asta înteleg, a replicat el sec.
Am insistat, spunându-i ca nu am înteles propunerea sa.
- Sa te luam pe tine, de exemplu, am spus. Esti un indian Yaqui. Nu poti schimba asta.
- Sunt oare? - a întrebat, zâmbind. De unde stii asta?
- Adevarat! Nu pot sti sigur acum, dar tu stii si asta conteaza. Asta înseamna istorie personala.

     Simteam ca l-am încuiat.
- Faptul ca stiu ca sunt sau nu, un indian Yaqui nu înseamna istorie personala. Doar daca altcineva stie asta, devine istorie personala. Si te asigur ca nimeni nu va sti asta cu siguranta.
Notasem cu stângacie ceea ce a spus. M-am oprit si l-am privit. Nu întelegeam. Mi-am recapitulat impresiile despre el; modul misterios si nemaiîntâlnit în care m-a privit la prima noastra întâlnire, farmecul cu care îmi declarase ca primea confirmari de la orice din jurul sau, umorul sau enervant si agilitatea sa, privirea care exprimase o adevarata prostie, când l-am întrebat despre tatal si mama sa, apoi forta neasteptata a afirmatiilor lui, care m-a surprins nepregatit.
- Tu nu stii cine sunt, nu-i asa? - a spus el, citindu-mi gândurile. N-o sa stii niciodata cine sau ce sunt, pentru ca nu am istorie personala.
     M-a întrebat daca aveam tata. I-am spus ca da. Mi-a replicat ca tatal meu era un exemplu pentru ceea ce avea el în minte. M-a pus sa-mi amintesc ce gândea tatal meu despre mine.
- Tatal tau stie totul despre tine, a spus el. Deci, el are reprezentarea ta.
Stie cine esti si ce faci si nu exista nici o putere pe acest pamânt care sa-l faca sa-si schimbe ideea despre tine.
Don Juan a continuat, spunându-mi ca toti cei care ma cunosteau aveau câte o idee despre mine si ca eu sustineam ideile lor prin tot ceea ce faceam.
- Nu vezi? - a întrebat el teatral. Trebuie sa-ti tot înnoiesti istoria personala, spunându-le parintilor si celor apropiati, ca si prietenilor tai, tot ce faci. Pe de alta parte, daca nu ai istorie personala, nu sunt necesare explicatiile; nimeni nu este suparat sau deziluzionat de faptele tale. Iar mai presus de toate, nimeni nu te va deranja cu gândurile sale.
     Brusc, ideea mi s-a clarificat. Aproape ca o cunosteam, dar nu o examinasem niciodata. Era, într-adevar, o conceptie atragatoare sa nu ai o istorie personala, cel putin la nivel intelectual; totusi, îmi producea un grad de singuratate pe care îl gaseam amenintator si neplacut.
Voiam sa discut sentimentele mele cu el, dar mi-am pastrat controlul; era ceva teribil de nepotrivit cu situatia data. Ma simteam ridicol sa intru într-un conflict filozofic cu un indian batrân, care, evident, nu avea "sofisticarea" unui student.
Reusise întru câtva sa ma distraga de la ideea originala de a-l întreba ceva despre genealogia sa.
- Nu stiu cum am ajuns sa discutam despre asta, când tot ce voiam erau doar câteva nume pentru fisele mele, am spus, încercând sa readuc conversatia la subiectul dorit.
- Este foarte simplu. Am ajuns sa discutam despre asta, pentru ca am spus ca punând întrebari despre trecutul cuiva, nu aduni decât niste prostii.
     Tonul lui era ferm. Simteam ca nu exista nici un mod de a-l face sa devieze, asa ca am schimbat tactica.
- Ideea asta, de a nu avea istorie personala, este ceva ce fac indienii Yaqui?
- E ceva ce fac eu.
- De unde ai învatat?
- Am învatat în cursul vietii mele.
- Te-a învatat tatal tau?
- Nu. Sa spunem ca am învatat singur si acum îti voi dezvalui tie secretul, ca sa nu pleci astazi cu mâna goala.
     Vocea îi devenise soptita. Am râs de ciudateniile lui. Trebuia sa recunosc faptul ca era uimitor. Mi-a trecut prin minte ca ma aflam în prezenta unui actor înnascut.
- Scrie, a spus el încurajator. De ce nu? Se pare ca e mai comod pentru tine sa scrii.
L-am privit si probabil ca ochii mei tradau confuzia. Si-a lovit coapsele si a râs cu mare placere. - E perfect sa-ti stergi întreaga istorie personala, a spus el rar pentru a-mi da timp sa scriu în modul meu stângaci,pentru ca asta te va elibera de gândurile împovaratoare ale celorlalti.
Efectiv, nu puteam crede ce spunea. Am avut un moment de confuzie. El probabil ca mi-a citit pe fata ce se petrecea în mine si s-a folosit imediat de acest lucru.
- Sa te luam pe tine, de exemplu, a spus el. Chiar acum, nu stii daca vii sau pleci. Si asta pentru ca mi-am eliminat istoria personala. Am creat în jurul meu si al vietii mele, încetul cu încetul, o ceata si acum nimeni nu mai stie cu siguranta cine sau ce sunt.
- Dar tu stii, nu-i asa? am intervenit.
- Fii sigur ca... nu stiu, a exclamat el si s-a rostogolit pe podea, râzând de privirea mea surprinsa.
     A facut o pauza destul de lunga, ca sa ma faca sa cred ca va spune ca stia, asa cum anticipam. Subterfugiul lui era foarte amenintator pentru mine. Efectiv, mi s-a facut frica.
- Acesta este micul secret pe care ti-l voi spune astazi, a spus, cu o voce scazuta. Nimeni nu cunoaste istoria mea personala. Nimeni nu stie ce sau cine sunt. Nici chiar eu.
Privea cu ochii întredeschisi nu la mine, ci undeva peste umarul meu drept. Statea cu picioarele încrucisate, spatele lui era drept si totusi parea foarte relaxat.

     În acel moment, reprezenta chiar imaginea impetuozitatii. Mi l-am imaginat ca pe un sef indian, un "luptator cu piele rosie" din povestirile romantioase ale copilariei mele. Nostalgia m-a furat si m-au învaluit cele mai perfide si contradictorii sentimente
Puteam spune sincer ca el îmi placea foarte mult, dar în acelasi timp si ca mi-era o frica de moarte de el. El si-a pastrat privirea aceea ciudata multa vreme.
- Cum poti sa stii cine sunt, când sunt doar asta? - a spus el, cuprinzând împrejurimile cu un semn al capului.
Apoi m-a privit si a zâmbit:
- Trebuie sa creezi o ceata în jurul tau, încetul cu încetul; trebuie sa stergi totul în jurul tau, pâna când nimic nu mai este sigur sau real. Straduintele tale sunt prea reale; purtarea ta este prea reala. Nu mai lua lucrurile asa cum sunt. Trebuie sa începi sa te stergi.
- În ce scop? am întrebat amenintator.
Apoi am înteles ca îmi schita un mod de comportament. În toata viata mea, de câte ori încerca cineva sa-mi spuna ce sa fac, ajungeam la un punct limita; numai gândul ca mi se spunea ce sa fac, ma împingea imediat în defensiva.
- Ai spus ca vrei sa te învat despre plante, a spus el calm. Vrei sa primesti ceva degeaba? Ce crezi ca este asta? Ne-am înteles ca tu pui întrebari si eu îti spun ceea ce stiu. Daca asta nu-ti place, nu mai avem ce discuta.
     Franchetea lui teribila m-a facut sa ma simt prost si a trebuit sa recunosc cu parere de rau ca avea dreptate.
- Hai atunci s-o spunem altfel, a continuat el. Daca vrei sa înveti despre plante, deoarece nu este într-adevar nimic de spus despre ele, printre altele, trebuie sa-ti elimini istoria personala.
- Cum?
- Începând cu lucruri simple, ca de exemplu sa nu spui ceea ce faci cu adevarat. Apoi trebuie sa parasesti pe oricine te cunoaste bine. Asta va crea în jurul tau o ceata. - Dar este absurd, am protestat. De ce sa nu ma cunoasca oamenii? Ce este rau în asta?
- Ceea ce este rau, e ca, o data ce te cunosc, devii ceva de la sine înteles, iar din acel moment nu vei mai fi în stare sa întrerupi densitatea gândurilor lor.
Mie personal îmi place libertatea fundamentala a necunoscutului. Nimeni nu ma cunoaste cu siguranta, asa cum te cunosc pe tine oamenii, de exemplu.
- Dar asta ar fi o minciuna.
- Nu am nici o tangenta cu minciuna sau cu adevarul, a spus el sever. Minciunile sunt minciuni, doar daca ai istorie personala.
Am argumentat ca nu-mi placea sa-i induc în eroare deliberat pe oameni sau sa-i însel. Raspunsul lui a fost ca oricum îi înselam.
     Batrânul atinsese un punct sensibil din viata mea. Nu m-am oprit sa-l întreb ce întelegea prin asta, sau cum stia ca eu îi mistificam pe oameni tot timpul. Am reactionat pur si simplu la afirmatia lui, aparându-ma cu ajutorul unei explicatii. Am replicat ca eram dureros de constient ca familia si prietenii mei ma credeau nedemn de încredere, când în realitate nu am spus niciodata în viata o minciuna.
- Ai stiut întotdeauna sa minti, a spus el. Singurul lucru care lipsea era ca nu stiai ca o faci. Acuma stii.
Am protestat:
- Dar nu întelegi ca sunt plictisit de cei ce nu ma cred demn de încredere?
- Dar esti nedemn de încredere, mi-a replicat el cu convingere.
- Pe toti dracii, omule, nu sunt! am exclamat.
     Starea mea, în loc sa-l forteze sa devina serios, l-a facut sa râda isteric. Efectiv îl dispretuiam pe batrân pentru impertinenta lui. Din nefericire, avea dreptate în privinta mea.
M-am calmat dupa o vreme, iar el a continuat sa vorbeasca.
- Când nu ai istorie personala, a explicat el, nimic din ceea ce spui nu poate fi luat drept minciuna. Problema ta este ca ai prea multe explicatii de dat tuturor, dar în acelasi timp vrei sa pastrezi luciditatea, noutatea a ceea ce faci. Ei bine, deoarece nu poti fi emotionat dupa ce ai explicat tot ce ai facut, minti pentru a mentine continuitatea.
     Eram cu adevarat derutat de subiectul conversatiei. Am notat toate detaliile ei cu cea mai mare fidelitate posibila, preocupându-ma mai degraba de ceea ce spunea, decât sa fac o pauza pentru a reflecta asupra prejudecatilor mele sau asupra ideilor lui.
- De acum încolo, trebuie sa le arati oamenilor pur si simplu ceea ce vrei sa le arati, dar fara sa le spui vreodata cum ai facut-o.
- Nu pot tine secrete! am exclamat. Ceea ce spui este fara sens pentru mine.
- Atunci schimba-te! a spus el scurt, cu o sclipire patimasa în ochi.
     Arata ca un animal ciudat. Si totusi, era atât de coerent în gândurile lui si atât de retoric! Înversunarea mea a cedat locul unei stari de confuzie care ma irita.
- Vezi, a continuat el, avem doar doua alternative: ori continuam totul simplu si real, ori nu. Daca o urmam pe prima, ajungem sa ne plictisim groaznic de noi însine si de lumea noastra. Daca o urmam pe a doua si ne stergem istoria personala, cream în jurul nostru o ceata, o stare foarte incitanta si misterioasa, în care nu stie nimeni de unde va sari iepurele, nici chiar noi însine.
M-am plâns ca pierderea istoriei personale nu ar face decât sa îmi mareasca senzatia de nesiguranta.
- Când nimic nu este sigur, ramânem permanent în alerta, permanent în garda, a spus el. E mult mai captivant sa nu stii din ce tufis va sari iepurele, decât sa te porti ca si cum ai sti totul
     Un timp îndelungat n-a mai spus nimic; s-a scurs, probabil, o ora într-o tacere totala. Nu stiam ce sa mai întreb. În final, s-a ridicat si m-a rugat sa-l conduc pâna în orasul apropiat.
Nu întelegeam de ce, dar conversatia noastra m-a extenuat. Simteam ca sunt gata sa adorm. M-a rugat sa opresc pe drum si mi-a spus ca, daca voiam sa ma relaxez, trebuia sa urc pe vârful unui delusor de pe marginea drumului si sa ma întind pe burta, cu capul spre est.
Parea ceva urgent. N-am vrut sa protestez, sau, probabil, eram prea obosit chiar si sa vorbesc. Am urcat dealul si am facut ce îmi spusese.
Am stat doar doua sau trei minute, dar a fost suficient pentru a-mi recâstiga energia.
Am condus spre centrul orasului, unde mi-a spus sa-l las.
- Întoarce-te, a spus el în timp ce cobora din masina. Ai grija sa te întorci.