Cezara - Partea III de Mihail Eminescu publicat la 28.07.2007
Euthanasius
     Onufrei si Ieronim, trecând pe strade, nu vedeau ca erau urmariti de un om.
Era pictorul. Ieronim avea sa caute la posta, unde si afla o scrisoare de la un unchi al lui, un batrân sahastru. Iata ce scria:
„Iubite în Cristos nepoate,
Este o frumusete de zi acum când îti scriu si sunt atât de plin de dulceata cea proaspata a zilei, de mirosul câmpiilor, de gurele înmiite ale naturei, încât pare ca-mi vine sa spun si eu naturei ceea ce gândesc, ce simt, ce traieste în mine. Lumea mea este o vale, încunjurata din toate partile de stânci nepatrunse, cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate sti acest rai pamântesc, unde traiesc eu.
Un singur loc de intrare este - o stânca miscatoare ce acopere maestru gura unei pestere, care duce pân-înlauntrul insulei. Altfel, cine nu patrunde prin acea pestera crede ca aceasta insula este o gramada de stânci sterpe înaltate în mare, fara vegetatie si fara viata. Dar cum este inima?

     De jur împrejur stau stâncile uriesesti de granit ca niste pazitori negri, pe când valea insulei, adânca si desigur sub oglinda marei, e acoperita de snopuri de flori, de vite salbatice, de ierburi nalte si mirositoare, în care coasa n-a intrat niciodata.
Si deasupra paturei afânate de lume vegetala se misca o lume întreaga de animale. Mii de albine cutremura florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbracati în catifea, fluturii albastri împlu o regiune anumita de aer deasupra careia vezi tremurând lumina soarelui.
Stâncele nalte fac ca orizontul meu sa fie îngust. O bucata de cer am numai, dar ce bucata! Un azur întunecos, limpede, transparent, si numai din când în când câte un nourel alb, ca si când s-ar fi varsat lapte pe cer. In mijlocul vaii e un lac, în care curg patru izvoare cari ropotesc, se sfadesc, murmura, rastoarna pietricele toata ziua si toata noaptea.

     E o muzica eterna în tacere varatica a vaiei si prin departare, prin iarba verde, pe costise de prund, le vezi miscându-se si serpuind cu argintul lor fluid, transparent si viu, aruncându-se în bratele bulboanelor, în care se-nvârtesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, pâna ce, suspinând de satisfacere, s-adâncesc în lac.
In mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbariei si rachitelor în jurul lui, este o noua insula mica cu o dumbrava de portocale. In acea dumbrava este pestera, ce am prefacut-o-n casa, si prisaca mea. Toata aceasta insula-n insula este o florarie sadita de mine anume pentru albine.
Lucrez toata ziua câte ceva. Stii ca-n tinereta mea am fost la un sculptor. De aceea, dupa ce-am netezit granitul pesterei mele, am împlut suprafata paretilor cu ornamente si basoreliefuri, cum le împli tu cu schite.
Deosebirea-i ca sculptura e goala, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un parete e Adam si Eva... Am cercat a prinde în aceste forme inocenta primitiva...

     Nici unul din ei nu stie înca ce-nsemneaza iubirea... ei se iubesc fara s-o stie... formele sunt virgine si necoapte... în expresia fetei am pus duiosie si nu pasiune, este un idil linistit si candid între doi oameni ce n-au constiinta frumusetei, nici a goliciunei lor.
Ei îmbla-mbracati sub umbra unui sir de arbori, dinaintea lor o turma de miei. Cu totul altfel e Venus si Adonis. Venus e numai amor.
Ea-si pleaca capul ei îmbatat de pasiune pe umarul acelui tânar femeieste-frumos, timid si înamorat de sine, si el se uita furis la formele perfecte ale zeitei ce-l fericeste, caci i-e rusine sa se uite de-a dreptul. El joaca rolul unei fete naive, pe care amantul ar fi descoperit-o.

     In genere îmi place a reprezenta pe femeia agresiva. Barbatul e fireste agresiv, va sa zica natura se repeta în fiece exemplar în asta privinta si exceptiile ei sunt tocmai femeile agresive. Este o nespusa gentileta în modul cum o femeie ce iubeste si care e totodata inocenta, timida, trebuie sa se apropie de un barbat sau ursuz, cine stie prin ce, sau si mai pudic si mai copil decât ea.
Cum vezi, nu vorbesc de curtizane, de femei a caror experienta este calauza amorului, ci tocmai de agresiunea inocentei femeiesti.
De-aceea, sculptez acum, tocmai pe paretele cel mai alb, pe Aurora si Orion. Stii ca tânara Aurora rapeste pe Orion, de care se-namorase însasi cruda si vergina Diana, si-l dusese în insula Delos.

     In fata lui Orion exprim acel fond de întuneric si mândrie, care-l vezi mai în fata tuturor tinerilor, în Aurora acea veselie nestingibila a fetelor tinere; a sculpta agresiunea în o asemenea fata este greu... Un lucru-mi pare ciudat. Dupa orele care în amor se numesc pastoresti, ramâne în om o profunda descuragiare si tristeta, ba sustin chiar ca în acele momente omul e mai capabil de sinucidere, ba mai nepasator fata cu moartea decât orisicând.
Gasesc, pe de alta parte, ca un tânar nesedus e mai greu de a seduce decât o fata si ca biata Venus trebuie sa-si fi avut chinul ei cu Adonis.
Este un mister în aceasta aversiune înainte, în tristetea dupa placere. Dar eu nu-l pricep.
Imblu la scoala. Stii la cine: la albinele mele. Am parerea cum ca toate ideile ce plutesc pe suprafata vietei oamenilor sunt creatii ce arunca o manta pe un corp ce se misca. Ele sunt altceva decât miscarea corpului însasi, desi atârna de la ea.
Mai întâi statul albinelor. Ce ordine, maiestrie, armonie în lucrare! De ar avč carti, jurnale, universitati, ai vedč pe literati facând combinatii geniale asupra acestei ordine s-ar gândi ca-i faptura inteligentei, pe când vezi ca nu inteligenta, ci ceva mai adânc arangeaza totul cu o simtire sigura, fara gres.
Apoi coloniile. In toata vara vedem câte doua sau trei generatii colonizându-se din statul matern, si ceea ce ne bucura este lipsa de fraze si rezonamente cu care la oameni se-mbraca aceasta emigrare a superfluentei locuitorilor. Apoi revolutiile.
In tot anul o revolutiune contra aristocratiei, a curtizanilor reginei – minus contractul sotial.

     Dar, vei raspunde, parinte, duci idei si cugetari în natura dupa analogia împrejurarilor omenesti, judeci asadara organizatiunile de stat ale animalelor numai întrucât le vezi asemanatoare cu cele omenesti si încifrezi lumea noastra în lumea lor. Nu. Oamenii însisi duc o viata instinctiva.
De obiceiuri si institutiuni, crescute pe temeiul naturei, se lipesc religiuni subiective, fapte rele si mizerabile, însa foarte cu scop si întocmai acomodate cu strâmtoarea de minte a celor mai multi oameni.
Asta merge multa vreme astfel.
Te nasti, te-nsori, faci copii, mori, tocmai asa ca la animale, numai ca-n loc de ulita satului, unde paradeaza donjuanii patrupezi, exista la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimute cu monoclu, mirosând femelele.
Si astfel trec multe bucati de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ti se argumenteaza excelenta acestei lumi, si mori apoi, fara ca cineva sa mai întrebe dupa acea musca, care ca învatat a produs maculatura stiintifica, ori, dupa împrejurari, a predicat, a agitat republican s.a.m.d.
Si poate ca, din când în când, îti vin momente de luciditate, în ce priveste ca trezit din somn si vezi deodata cu mirare c-ai trait într-o ordine de lucruri strict organizata, fara ca s-o stii sau s-o vrei aceasta.
Si aceasta minte, care în turbarea si pustia împingere si lupta a istoriei oamenilor, a istoriei unui ce elementar, are din când în când câte o fulguratiune de luciditate, aceasta lecuta de nonsens sa vorbeasca si ea?
Sa aiba vo influinta, sa însemneze ceva, sa încifreze ceva în natura, ea, care nu-i decât o incifratiune a aceleiasi naturi? Nici vorba macar. Astfel vedem în marile migratiuni ale popoarelor, unde fiii minoreni ieseau din tara, pe când stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu explicarile ce se dau faptelor, ci faptele însile sunt adevarul.
Doctrinele pozitive, fie religioase, filozofice, de drept ori de stat, nu sunt decât tot atâtea pleduarii ingenioase ale mintii, al acestui advocatus diaboli care e silit de vointa ca sa argumenteze toat celea.
Acest mizerabil advocat e silit sa puie toate într-o lumina stralucita si, fiindca existenta este în sine mizerabila, el e nevoit sa împodobeasca cu flori si c-o aparenta de profunda întelepciune mizeria existentei, pentru a însela în scoala si în biserica pe tucanii cei mici, cari intra aia în scena, asupra valorii vietei reale.
Pentru lucratorii statului – onoarea, pentru soldati – gloria, pentru principi – stralucirea, pentru învatati – renumele, pentru prosti – cerul, si astfel o generatiune însala pe cealalta pe cealalta prin acest advocatus diaboli mostenit, prin acest sclav silit la siretie si sofisme, care aicea se vaiera ca popa, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamenteaza ca advocat, dincolo taie fete mizerabile ca cersitor.
Acest din urma o face printr-un pahar de vin ce-l are in petto1(1. In piept (italieneste).), altul pentr-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroana, dar la toti, în esenta, este aceeasi, un moment de betie. Iata ce învat eu de la dascalii mei, de la albine. In scoala la ele vad ca suntem umbre fara vointa, automati care facem ceea ce trebuie sa facem, si ca, pentru ca jucaria sa nu ne dezgusteze, avem aceasta mâna de creieri, care ar vrč sa ne dovedeasca ca într-adevar facem ce voim, ca putem face un lucru sau nu... Aceasta-i o înselare de sine, în care multimea de probabilitati e confundata cu ceea ce suntem siliti a face. Viata interna a istoriei e instinctiva; viata exterioara, regii, popii, învatatii, sunt lustru si fraza, si cum de pe haina de matasa pusa pe un cadavru nu poti cunoaste în ce stare se afla, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poti cunoaste cum sta cu istoria însasi.

     Eu, multamita naturei, m-am dezbracat de haina desertaciunei. Stiu ca tu esti pân-acum frate laic. Nu te calugari, copilul meu... nu te preface în rasa si comanac din ceea ce esti, un baiet cuminte.
Am fost sahastru, nu calugar. As vrea ca cineva sa-mi ieie locul în aceasta sahastrie, caci sunt batrân si poate curând sa-mi bata ora mântuirei. Vina tu, dar numai dupa ce voi muri... pe cât traiesc, scuteste-ma si tu.
Am trebuinta de singuratate. Batrâneta este o moarte înceata, ce încet bate inima mea acum ce iute batea înainte de 60 de ani.... Lume, lume! Si într-o zi va bate din ce în ce mai încet, apoi va înceta, caci s-a sfârsit undelemnul candelei. Stiu ca n-am sa simt c-am sa mor. Va fi o trecere molcoma si fireasca, de care nu ma tem. Voi adormi... de nu m-as trezi numai iar...
Euthanasius."